ÎNVAŢĂ SĂ MORI

SORIN CERIN

ACEASTĂ CARTE CONŢINE UN NUMĂR DE 1219 AFORISME.

ÎNVAŢĂ SĂ MORI

EDITURA PACO

Bucureşti

All right reserved.

The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strictly prohibited.

Copyright 2009 by SORIN CERIN

Toate drepturile rezervate autorului.

Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERIN, SORIN Învaţă să mori / Sorin Cerin. – Bucureşti : PACO, 2009 Bibliogr. Index ISBN 978-606-8006-14-7 821.135.1-84

Moartea este reversul iluziei.

Moartea este unicul lucru care separă Destinul existenţei de propriul său sine.

Nu vei găsi niciodată moartea dincolo de tine ci numai în tine.

A înţelege moartea este ca şi cum ai înţelege viaţa cu deosebirea că fiecare există datorită celeilalte.

Moartea este zborul Iluziei Vieţii mai departe decât o ţin propriile aripi ale gândurilor.

Moartea este colosul ce nu va putea fi urnit din loc niciodată de viaţă.

Moartea este miracolul prin care există viaţa.

Cum viaţa provine din naştere, moartea provine din renaştere.

Moartea te cuprinde doar dacă vrei viaţă eternă, altfel viaţa ta poate fi o prelungire  inconştientă în propria-ţi moarte,determinată şi născută de propria ta naştere şi viaţă.

Moartea nu va fi niciodată atât de străină de viaţă precum este viaţa de moarte.Iată paradoxul existenţei.

Moartea este sufletul speranţei de a se regăsi peste timp.

Moartea este unicul neînţeles pe care-l trăim cel mai intens, determinându-l cu propria noastră viaţă.

Moartea este o frântură de clipă din anii grei ai vieţii.

Moartea este cea mai mare salvare a omului de propriul său sine.

Care este cel mai mare izbăvitor?Moartea sau Dumnezeu?

Moartea este valul eternităţii ce spală lacrima vieţii cu uitarea de sine.

Moartea este marele dor al neînţelesului iubirii prin eternitatea clipei.

Moartea este farmecul existenţei de a învinge timpul la ruletă Destinului.

Moartea este sensul  tuturor sensurilor vieţii.

Moartea este lacrima care se scurge pe obrazul eternităţii de a fi.

Moartea este visul din urmă al eternităţii.

Moartea este frumuseţea prin care iubirea poate înţelege viaţa, născând-o să poată muri.

Câtă moarte este în  fiecare clipă a vieţii care trece şi câtă viaţă în eternitatea singurei clipe a morţii?

Moartea este amintirea vieţii ce nu mai ştie să fie dureroasă.

Nu ne putem imagina viaţa fără de durere precum moartea fără de simţire în visul cu nume de viaţă cu toate că trezirea în Lumea Luminii Eterne a Iubirii prin moarte ne va arăta de că moartea nu are simţire fiindcă viaţa este o umbră în lumina adevăratei iubiri.

Oare ar mai exista moartea fără amintirea clipei celei din urmă?Dacă da, înseamnă că nu există moarte, fiind uitată în întregime viaţa, ca şi cum nici nu ar fi existat, iar dacă nu, înseamnă că moartea este adevărata viaţă!

Moartea este motivul pentru care viaţa îşi permite să doară!

Moartea va fi mereu pentru viaţă, unica vină a vieţii de a exista, născându-se.

Fără de moarte viaţa nu ar mai avea nici un sens precum fără de viaţă nici moartea nu ar mai avea nici un sens.

Să fie moartea uitarea întregii amintiri a vieţii?Nu se poate, fiindcă astfel întregul sens al lumii s-ar nărui în nonsensul său.

Trăieşte viaţa ca şi cum ai avea mereu vârsta tinereţii.Doar astfel vei intra în eternitate tânăr, sfidând ceea ce viaţa crede despre moarte şi bătrâneţe.

Niciodată nu vei putea înţelege moartea fără să înţelegi mai înainte de toate iubirea vieţii tale.

Înţelesul morţii te depăşeşte doar dacă cel al vieţii îţi pare cunoscut.

Moartea este mai mult decât o strofă dintr-un poem de dragoste,este eternitatea lui rostită în întregimea unei frânturi de clipă.

Moartea este dorul de Dumnezeu al Destinului.

Moartea reprezintă tot ceea ce nu poate fi prezent în Iluzia Vieţii.

Moartea este visul Destinului de a fi dincolo de propriul sine.

Moartea este atât de amară doar pentru cei care nu înţeleg adevăratul sens al vieţii: acela de a muri!

Câtă moarte poate cuprinde orizontul ce pentru tine rămâne de necuprins?

Absolutul morţii este viaţa precum al vieţii,moartea.

Moartea este aburul incandescent ce naşte viaţa din neantul eternităţii  visului.

Tot ce începe va muri precum tot ce moare nu se ştie dacă va mai începe vreodată.

Moartea este amintirea Lui Dumnezeu despre viitor.

Moartea este viitorul a tot şi a toate câte sunt indiferent cât de veşnice se cred acestea.

Moartea este arbitrul fără de tăgadă al Destinului.

Moartea nu greşeşte niciodată în faţa vieţii pe când viaţa greşeşte mereu în faţa morţii,fiindcă există şi doare.

Moartea este absolutul necuprinsului şi absurdul vieţii.

Moartea este dorul firii de a avea un viitor  mai necunoscut decât orice cunoscut.

Moartea se reazămă pe viaţă precum viaţa pe Destin.Cine trage greul?

Moartea este umbra liniştii.

Moartea este dorinţa neantului de a se mântui la soarele divinităţii uitând marea sa amintire de a fi neant.

Moartea este frumuseţea aştrilor care trăiesc doar cu amintirea luminii lor care nu-i va părăsi niciodată.

Moartea este frăgezimea primăverii ce înmugureşte cu uitarea vechilor frunze.

Câtă moarte poate fi în uitare?Dar  viaţă?

Amintirea este aceea care joacă un rol esenţial în faţa morţii determinând-o ca atare.

Fără amintire nu ar exista moarte fiindcă ori îţi aminteşti că ai trăit şi atunci eşti mort,ori nu îţi mai aminteşti nimic şi atunci eşti viu.

Amintirea este oglinda morţii.

Moartea este o iluzie la fel de mare precum este Iluzia Vieţii.

Moartea este sensul existenţei de a fi prin propria sa amintire.

Moartea este decorul în care amintirea simte că trăieşte mai vie ca niciodată.

Moartea este lupta dintre amintire şi Destin pe câmpul de bătălie aflat în custodia vieţii.

Moartea este mai puţin din tot ce credem noi că ar putea fi şi mai mult din tot ce ştim că este.

Moartea este jocul de-a viaţa al  existenţei atunci când escaladează muntele divin al infinitului.

Moartea este marea dezamăgire a vieţii, împlinind eternitatea, primind astfel tot ce şi-ar fi dorit viaţa.

În jurul morţii nu poate fi decât amintire iar în cel al vieţii,hazard şi iluzorie împlinire.

Ce altceva ar putea să-şi amintească moartea decât hazardul iluzoriu al vieţii?

Este logic că dincolo de Iluzia Vieţii să fie moarte tocmai fiindcă noi nu vom putea niciodată accede acolo inteligibil.

Moartea începe din momentul când nu mai gândim Iluzia Vieţii.

Moartea este pentru sinele nostru uitare,iar pentru cei din jurul nostru descompunere.Cine uită şi ce se descompune?Iluzia Vieţii despre un anume subiect.

Am privit aştrii morţi de milenii pe bolta înstelată. Trăiau mai intens ca niciodată în mine.Aceasta este moartea.

Ce este moartea?Ai să înţelegi vreodată iubirea mea cea mare că noi vom fi doar o amintire a unui vis etern despre iubire?

Poate că cel mai neînţeles şi mistuitor dor este dorul morţii din inima iubirii.

Moartea nu doare şi nici iubirea nu ar trebui să doară vreodată.De aceea  tinde mereu să evadeze dincolo de hotarul vieţii.

Moartea este aripa  iubirii ce nu poate fi frântă niciodată.

Moartea este mai întâi aşteptare, pe urmă amintire ca în cele din urmă să devină uitare pentru aşteptarea şi amintirea vieţii.

Moartea nu poate fi regăsită niciodată în sufletul care nu  iubeşte.De aceea toţi cei care trăiesc ca şi cum ar fi eterni sunt persoane ce merită întreaga noastră milă şi compasiune.

Moartea este darul vieţii pus de Dumnezeu pe masa Destinului,pe când viaţa devine oglinda morţii ştearsă de Dumnezeu cu uitarea de sine.

Moartea este sensul nonsensului de a avea un sens prin viaţă.

Moartea devine în cele din urmă unicul înţeles al vieţii.

Moartea reprezintă oceanul unde toate fluviile vieţii devin valurile unui Destin ce se sparg la picioarele infinitului care-şi va aminti că există uitarea dând astfel naşterii iluziei unei noi vieţi.

Moartea este feriga ce creşte la umbra Iluziei Vieţii.

Moartea este dorul de Dumnezeu al visului vieţii.

Numai prin moarte se poate împlini Iluzia Vieţii.

Moartea este cel mai neînţeles apropo spus de către Destin vieţii.

Inevitabil, viaţa se va împiedica de moarte căzând din turnul său de fildeş căptuşit cu vise iluzorii pentru totdeauna.

Oare ce gândeşte Dumnezeu atunci când ne credem învăţaţi sau genii în visul vieţii ce se loveşte atât de tare de moarte încât uită totul?

Moartea este lumina care s-a opintit pentru o fărâmă de clipă în întunericul vieţii.

Moartea te face mereu să înţelegi viaţa ca fiind o enigmă de care nu-şi va mai aminti niciodată eternitatea.

A te juca cu visul morţii este poate unica îndeletnicire reală din întreaga Iluzie a Vieţii.

Moartea este compromisul vieţii cu propriul său sine.

Moartea declară mereu război  oricăror altor înţelesuri în afară de cele ale iubirii,iertării şi uitării.

Moartea este pasul făcut de Iluzia Vieţii în eternitatea propriului său vis,uitând întreaga sa amintire de a fi vis.

Prin moarte orice vis devine realitate.

Moartea se substituie vieţii doar prin amintire.

Moartea uimeşte Destinul cu viaţa sa eternă care s-a întâmplat o singură dată,în momentul uitării Iluziei Vieţii,devenind ea însuşi:Destin.

Înaintea morţii doar vieţii îi mai trebuie curaj!

Moartea devine în final adevărata regăsire a omului cu propriul său sine.

Ce înseamnă viaţa privită din pragul morţii?Dar al miliardelor de aştrii ai unei singure galaxii?Nimic!

Nimic nu este mai etern decât clipă prin care treci în viaţă şi moartea prin care nu mai treci deloc.

De ce să ne fie frig de moarte odată ce nu simte frigul?

Cu toţii suntem singuri înaintea morţii şi liberi de noi înşine după aceea.

Cum moartea este un neant al vieţii tot aşa fiecare suntem un nimeni înaintea morţii.

Câte amintiri se aştern la picioarele morţii de către viaţă, ce vor deveni  uitate tocmai de către viaţă.De ce?Ce poate face moartea cu ele?

Oare ce s-ar face iubirea fără de moarte?

Câtă moarte se aşterne cu fiecare fulg de nea topit pe asfaltul negru al vieţii?

Moartea stă mereu în faţa Destinului.

Alături de moarte nici viaţa nu mai ştie cine este.

Moartea devine un înţeles abia când nimeni nu-şi mai poate înţelege viaţa.

Mult trăieşte viaţa prin  moarte dar mai mult trăieşte moartea prin viaţa ce moare.

Moartea este un simbol al neînţelesului absolut al vieţii.

Marea evadare din viaţă nu poate fi decât în moarte, în teamă provocată de aceasta.De aceea a evada în propria ta teamă înseamnă izbăvire de tine însuţi, înseamnă a deveni marele învingător al propriei tale vieţi.

Cine a încercat să înţeleagă moartea s-a iertat pe sine de propria sa viaţă.Iată cheia mântuirii de sine.

Moartea nu poate muri decât trecând prin viaţă.

Moartea ar muri dacă nu ar sta îmbrăcată în cămaşa vieţii.

Moartea este soclul prin care respiră viaţa noile sale clipe.

Fără de moarte întreaga viaţă ar muri definitiv.

Ce altceva poate să fie moartea,decât oglinda în care se poate privi visul vieţii?

Moartea reprezintă zorii în care se destramă visul vieţii.

Mă gândesc la moarte şi iubire.Oare ce ar fi viaţa fără de ele?

Unicul lucru de care nu te poţi ascunde şi nici nu poţi fugi este uitarea visului vieţii.

Oare ce s-ar face viaţa fără de amintire?Dar moartea?

Moartea nu poate înţelege decât dacă vorbeşte în limba absolutului pe când viaţa doar în cea a absurdului.

Moartea este marea teamă a vieţii de propriul său sine.

Moartea nu te îndeamnă niciodată să înţelegi  iubirea, pe când viaţa,da.De aceea viaţa este atât de absurdă.

Lacrima morţii nu va plânge niciodată cu regret ci cu uitare.

Moartea te îndeamnă să înţelegi eternitatea clipei pe când viaţa efemeritatea ei.

Ce departe e moartea de cei care uită de eternitatea sufletelor lor.

Moartea este ziua când sufletul iese la lumina adevărului după noaptea visului vieţii.

Niciodată nu vei putea înţelege moartea dacă nu vei simţi infinitul din tine însuţi.

Cu cât te vei depărta de moarte cu atât viaţa va deveni mai efemeră.

Sensul vieţii constă în moarte iar al morţii în absolutul  eternităţii clipei.

Floarea morţii nu poate veşteji niciodată, fiindcă este eternă, pe când cea a vieţii se pierde în noianul de eternităţi pe care le iroseşte cu fiecare clipă care trece.

Moartea este dorul de destin al eternităţii.

Moartea nu se poate călăuzi după principii ci numai după absolut.Pot exista principii în absolut?Cu siguranţă că nu, datorită faptului că s-ar contrazice unele pe altele determinând acelaşi absurd al vieţii.

Moartea te deprimă doar dacă uiţi că tu eşti o mare amintire a ei din care ai luat naştere, fiind prins de capcana timpului.

Moartea este muntele al cărui vârf  trece dincolo de norii vieţii, strălucind în lumina eternităţii.

Moartea învinge necuprinsul vieţii prin propriul său absolut.

Moartea doare doar în viaţă.

Cel aflat în moarte nu mai aparţine evenimentelor vieţii.Prin urmare moartea nu poate durea,plictisi,învinge,la fel ca şi viaţa.

Câtă dreptate are moartea atunci când moare faţă de viaţă.

Unde nu s-a născut moartea a murit viaţa.

Să fie atât de mult destin în moarte, încât nici viaţa să nu îl poată învinge?

Nu poate exista moarte mai îndepărtată sau mai apropiată de noi,precum nu poate exista infinit mai îndepărtat sau mai apropiat.

Să fie moartea blestemul vieţii de a se fi născut?

Nicăieri în această lume nu vei putea găsi mai multă moarte decât în fericire.

Viaţa trebuie să doară pentru a exista faţă de moarte.

Nu poate fi absurd mai mare decât naşterea datoare cu o moarte.

Abisul morţii este adevăratul sens al vieţii.

În moarte nu poţi să spui niciodată:dincolo,pe când în viaţă,da!Moartea este eternitatea.

Moartea este rugul aprins de viaţă pentru a lumina calea unei singure clipe a eternităţii în care te vei pierde pentru totdeauna.

Pentru viaţă, moartea devine o condamnare obligatorie.Iată caracterul obscen al vieţii faţă de moartea care îi dă viaţă, vieţii.

Nimeni nu poate fi singur în moarte învăluit de infinit.

Moartea este dorul străinului aflat în noi de propriul său infinit.

Niciodată nu vei şti unde începe moartea şi unde se sfârşeşte viaţa tocmai fiindcă visul tău despre lume se spulberă la ivirea zorilor eternităţii.

Doamne câtă moarte poate fi în inima care nu se regăseşte în înţelesul acestei lumi şi câtă viaţă pentru cei ce nu vor să înţeleagă pe deplin viaţa.

Niciodată nu vei găsi cel mai ascuns lucru al lumii tale dacă nu vei muri.

Cât poate fi de îndepărtat visul despre străinul din tine înainte de a muri şi cât de apropiat atunci când sensul existenţei tale derivă din marea necunoscută a nonsensului propriei tale existenţe.

Oare a oprit vreodată trenul împlinirii în lumea privirii tale condamnată la moarte?Şi dacă da, de ce?

Să fie moartea marea împlinire a crezului acestei lumi absurde?

Cât de multă moarte poate fi în surâsul plin de viaţă al tinereţii condamnată cândva să se nască?

Oare e atât de greu să mori, precum este să înţelegi sensul vieţii?

Care zbor al clipelor poate să fie moartea?Dar care clipă a eternităţii poate să alunge totul din marea amintire a lumii despre tine?

Cine poate să înţeleagă infinitul morţii dintr-o singură clipă, în finitatea uriaşă  de clipe moarte pierdute la margine de drum al simţirii tale date de naştere?

Suntem născuţi din clipă şi murim în destinul infinit al altei clipe.

Doamne, cât de departe suntem de noi atunci când vrem să înţelegem moartea.

Nu cred să existe viaţă căreia să-i fie teamă de nemurire chiar dacă aceasta ar însemna moarte.

Moartea nu va putea lua asupra ei niciodată vina de a exista a vieţii.

Nu poate exista o vină a morţii.

Niciodată nu vei putea cădea la pace cu străinul din ţine decât prin izbăvirea morţii.

Viaţa este sclava verbului a face şi de aceea vede moartea ca fiind aceea care desface.

Moartea se împlineşte doar prin despărţirea definitivă de această viaţă.

Viaţa tinde mereu către moarte,pe când moartea se depărtează mereu de la întâlnirea cu viaţa.

Celor ce le e teamă de moarte  le e teamă de calea aleasă de viaţă.

Nu moartea vrea să se lepede de noi, ci viaţa.

Moartea defineşte un neînţeles al înţelegerii propriului nostru sine.

Moartea nu poate să cuprindă nici una dintre frontierele vieţii prin care aceasta navighează naufragiind printre clipe.

Alături de moarte nu poate sta deşertăciunea, fiindcă aceasta nu mai poate fi cunoscută la fel ca şi în viaţă.

Câtă moarte poate fi într-un număr ce poate fi numărat şi câtă eternitate în tot ceea ce nu mai poate fi numărat!

Nimeni nu va putea ascunde vreodată moartea de propriul său sine.De aceea trăieşte.

Nu există adevăr mai mare în această viaţă de cât acela prin care eşti obligat să asculţi simfonia morţii odată cu trecerea fiecărei clipe.

Cel mai viu sentiment persistă doar înveşmântat în moarte pentru a nu răci de atât de multă viaţă.

Dorul de moarte este teamă de viaţă în schimb teama de moarte este sensul vieţii.

Fără de moarte ne-ar fi prea teamă de această lume.

Oare cât paradis poate ascunde moartea  care înspăimântă uneori viaţa?

Unde se termină viaţa moare moartea.

Nimeni nu ştie cât de amară este moartea, în schimb ştim suferinţa vieţii.

Viaţa este apanajul cunoaşterii şi moartea al incertitudinii.

Prin moarte până şi incertitudinea devine mister.

Ce s-ar face viaţa fără de misterul morţii?

Avem mai mare nevoie de moarte decât de viaţă tocmai fiindcă moartea trăieşte doar în viaţă.

Moartea este darul suprem pe care îl face viaţa existenţei.

Ar mai fi viaţa dacă nu ar muri?

A viaţă fără de moarte ar fi o viaţă fără de naştere.

Pentru a şti ce se află dincolo de moarte vă trebui să şti ce se află dincolo de naştere.

Viaţa survine prin naştere iar moartea se naşte prin moartea vieţii.Oare naşterea vieţii, moartea cui este?

Naşterea morţii este sfârşitul vieţii .

Cătă viaţă şi moartea se află în naştere?

Totul se reflectă în oglinda amăgitoare a instinctului.Inclusiv naşterea şi moartea.

Venim din naşterea vieţii şi mergem spre naşterea morţii,la fel de goi precum am sosit.

Tot ceea ce suntem şi realizăm se reduce la moarte,inclusiv planeta,sistemul solar,galaxia,totul.

Limita morţii este doar propria sa naştere.

Viaţa are două limite,naşterea şi moartea,noi cunoaştem la nivel dual, binele şi răul, frumosul şi urâtul,în schimb moartea are doar o singură limită cunoscută de noi,aceea prin care murim.

Dacă moartea nu s-ar limita la viaţă ar fi eternă.Faptul de a avea un început în viaţă,înseamnă că are un sfârşit,neputând fi infinită prin început!

dreaptă chiar dacă ar continua la infinit,odată ce are un început ea nu mai este infinită.La fel şi moartea.

Posibilitatea faptului  că moartea să fie finită doar la un capăt,respectiv acela al vieţii,ne demonstrează că şi aceasta începe din viaţă.

Tot ceea ce începe din viaţă, inclusiv moartea ajunge să se sfârşească în aceeaşi viaţă.De aceea există Lumea de Apoi.

Lumea de Apoi este o altă dimensiune care are ca punct de plecare dimensiunea noastră.

Tot ce are un început are şi un sfârşit, inclusiv moartea.Ce altceva poate fi sfârşitul morţii decât renaşterea în Lumea de Apoi?

Tot ce are un început posedă şi o desfăşurare a începutului respectiv.Moartea se va desfăşura în propria sa lume.

Moartea ar fi fost eternă numai dacă nu ar fi început la sfârşitul vieţii!

Adevărata eternitate nu constă în moarte ci în uitare!Uitarea este aceea care va părăsi pentru totdeauna până şi moartea.

Moartea este uitare doar pentru Iluzia Vieţii dar nu şi pentru Lumea de Apoi care începe prin părăsirea acestei Iluzii a Vieţii.

Adevărata eternitate şi linişte constă numai şi numai în uitarea de tot şi de toate şi nicidecum în moarte.

Moartea ar fi uitare deplină doar dacă nu ar avea primită în sinele ei informaţia faptului că a început din fosta viaţă ce a murit.

Prin moarte devenim eterni numai faţă de viaţă şi Iluzia Vieţii dar niciodată faţă de eternitatea nenăscută şi nemuritoare a Totului.

Faţă de infinitul Uitării Eterne întreaga moarte este doar o frântură de clipă.

Întreaga eternitate a clipei, precum eternitatea ce începe a morţii, este doar o clipire a Destinului din Uitarea Eternă.

Atât ceea ce este dinainte de naştere,cât şi viaţa sau moartea nu sunt decât nişte simple cărămizi din edificiul infinit pus la temelia Uitării Eterne.

Oare dacă am şti adevărul absolut despre moarte sau viaţă am fi mai fericiţi?

Sensul vieţii care se pierde în moarte este o mare minciună a Iluziei Vieţii.

Trăim de parcă am fi eterni în această lume trecătoare unde ne aşteaptă cu braţele deschise moartea, cum probabil ne-a aşteptat undeva cândva, naşterea.

Moartea nu este un somn adânc fiindcă nu putem vorbi de moarte adâncă.

Moartea nu este o scuză prin care viaţa îşi poate arăta faţetele ei nu tocmai frumoase.

Oare trebuie să mulţumim Unicului Întâmplător atât pentru moarte cât şi pentru viaţă?

Dacă tot ce se câştigă în viaţă se pierde în moarte cine este învingătorul?

Moartea nu va putea ascunde niciodată nonsensul existenţei.

Moartea este sinele tuturor lucrurilor şi faptelor din această viaţă.

Pe cât de departe privim moartea faţă de viaţă, pe atât de departe este şi adevărul absolut de acestea.

Alături de moarte nu poate fi decât  unicul său opus care este viaţa.

Moartea nu mai are nici un opus în afară de viaţă, dar nici ceva asemănător ei în toată lumea vieţii.

Marele paradox al vieţii constă în a ne simţi singuri alături de moarte chiar dacă ne izbăvim prin ea.

Cu cât ne simţim mai aproape de moarte cu atât viaţa din noi îşi va îndeplini ţelul propriei sale naşteri.

Teama de moarte a născut întreaga cultură.Trăim ca şi cum am fi eterni.Doar astfel uităm de moarte.

Dacă ne-am fi amintit de moarte,dacă am recunoaşte cu adevărat moartea şi am trăi ca şi nişte muritori întreaga noastră cultură ar dispărea,odată cu orgoliile vieţii.

Privesc aglomeraţia de pe acest bulevard.Fiecare aleargă fără să se gândească o clipă că de fapt aleargă spre clipa morţii.Peste un secol toată această aglomeraţie va fi ţărână uitată de mult şi dusă de vânturile deşertăciunii pe care nu a vrut să o recunoască, spre cele patru zări.

Oare şi fulgii de nea se cred eterni în căderea lor?

Ce poate fi mai măreţ decât să înţelegi cu adevărat moartea?

Menirea acestei lumi constă în moarte.Până şi cele mai îndepărtate galaxii ale gândurilor noastre vor muri într-o bună zi.

E atât de multă moarte în privirea acestei lumi încât toate religiile vorbesc despre jertfe făurite tocmai pentru a nu privi în ochi lumea.

Moartea este un festin al Destinului.

Destinul nostru constă în moarte!

Cine nu vrea să înţeleagă moartea nu va putea niciodată să-şi cunoască cu adevărat propriul său Destin.

Diferenţa dintre Moarte şi Destin este dată numai de către Iluzia Vieţii,altfel nu ar fi nici o deosebire,întrucât  destinul nostru constă numai în moartea unde se împlineşte.

Cine poate şti cât de multă nevoie avem de moarte într-o viaţă atât de străină de noi înşine.

Ceasul morţii există doar raportat la viaţă dar nu şi la moarte unde orologiile pot să nici nu existe.

Nimeni nu îşi poate înţelege propria moarte înainte de muri.

Moartea e ca şi omul nu ştie când se va sfârşi crezându-se eternă.

Ce s-ar face omul fără moarte?

Ar mai rămâne ceva din viaţă dacă nu ar fi moartea?

Câte doruri naşte moartea în această lume?

Oare cine a înţeles cu adevărat moartea vreodată?

Să fi mereu dincolo de moarte cu întreaga ta simţire. Este cel mai înţelept lucru cu putinţă din această lume.

Moartea nu va cerşi niciodată milă vieţii pe când viaţa se va prosterna mereu înaintea morţii.

Moartea este cel din urmă mare adevăr al acestei lumi!

Nimeni nu a putut vreodată să iubească viaţa şi să înţeleagă moartea în acelaşi timp.

Oare ar mai fi poezia iubirii în această lume dacă nu ar fi moartea?

Ce departe e moartea de noi în timpul acestei vieţi pe care o trăim ca şi cum ar fi eternă.

Niciodată nu te vei putea ascunde de moarte, însă de viaţă:da!

Moartea este cea mai ascuţită lamă a cuţitului cu nume de Destin.Va tăia mereu şi negreşit,viaţa.

Dacă moartea este uitarea totală de sine iar viaţa marea amintire a sinelui,înseamnă că sensul vieţii este uitarea iar al morţii,amintirea.

Niciodată moartea nu-şi va aminti viaţa decât în măsura în care ar fi şi această viaţă.

Dacă moartea este noaptea vieţii iar viaţa  noaptea morţii,înseamnă că zorii morţii constau în viaţă şi ai vieţii în moarte.

Cum ar fi această lume fără de moarte?Dar moartea fără de lume?

Dacă moartea nu are un sfârşit decât un început la terminarea vieţii,înseamnă că întreaga moarte este un etern început al vieţii.

Prietenia dintre moarte şi viaţă se numeşte existenţă.

Dacă nu ar naşte viaţa moarte şi moartea viaţă nici una dintre ele nu ar exista.

Valurile morţii nu vor sparge niciodată talazurile dorului.

Doar atunci când ninge cu viaţă se aşterne zăpada morţii.

Atunci când viaţa trece moartea petrece.

Să fie moartea unicul sens al adevărului absolut  referitor la această lume?

Dacă moartea este un sens viaţa este miracolul care îl va urma.

Moartea provoacă suferinţă doar celor care cred în viaţă.Cum aceştia sunt toţi cei care trăiesc înseamnă că sensul vieţii de a se săvârşi prin moarte este suferinţa.

Moartea este dorul ce doare viaţa acestei lumi.

Mai încolo de moarte este neantul ideatic,mai înainte de viaţă acelaşi neant.Să fim doar o scânteie aprinsă de neant pentru a se încălzi la focul suferinţei noastre?

De ce oamenii deschid ochii atunci când mor?Doar pentru a vedea moartea?Dacă aceasta este uitare de sine,de ce trebuie mai înainte de toate să o vedem?Cine a văzut vreodată uitarea de sine dar cine a înţeles-o?

Atunci când moartea devine o salvare, viaţa este întotdeauna medicul de gardă.

Moartea este cea mai adâncă tăcere din toate tăcerile strigăte de viaţă.

Sensul morţii este ajutat de viaţă să se nască.

Salvarea constă în moarte abia atunci când viaţa nu mai are nimic de spus.

Prin moarte orice Destin pare a fi împlinit.

În spatele morţii nu rămâne decât iubirea iar în faţa ei,tăcerea.

Nimic nu ascunde mai multă moarte decât iubirea, tocmai fiindcă împlinirea Destinului nostru constă în moarte.

E atât de multă moarte în surâsul acestei primăveri a vieţii noastre încât cu siguranţă toamna va părea o mare renaştere.

Fără de moarte viaţa nu ar mai fi.Deci moartea este izvorul din care se adapă viaţa pentru a exista.

Visul vieţii apare numai în somnul morţii.

Oare de ce numai somnul morţii poate visa viaţa?

A te trezi din somnul morţii care visează viaţa este ca şi cum ai renaşte în viaţa veşnică.

Nici o moarte nu poate fi mai veşnică decât propriul său vis care este viaţa.

Adevărata viaţă este atunci când te trezeşti din visul morţii care este viaţa acestei lumi.

Oare de ce ne visează somnul morţii astfel viaţa noastră?De ce întregul vis pluteşte pe oceanul suferinţei însetat de averi şi ierarhii ca şi cum ar fi etern?

A te depărta de moarte este ca şi cum te-ai depărta de propriul tău somn în care-ţi visezi viaţa.

Oare de ce nu putem fi apropiaţi morţii în visul propriului ei somn?

Cum ne va apărea moartea când ne vom trezi din visul vieţii?

A iubi moartea este ca şi cum ai realiza că-i visezi propriul său vis atunci când aceasta doarme adânc pe perna eternităţii!

Moartea ne pare înfricoşătoare  fiindcă visul vieţii nu vrea să vadă niciodată zorii eternităţii care spală cu lumina lor divină sufletul iubirii.

Nu pot să cred în viaţă fără să înţeleg mai înainte de toate moartea.

Moartea este dorul în care viaţa nu se poate împlini niciodată.

Apa morţii nu va spăla niciodată tărâmul trecător al suferinţei şi absurdului vieţii.

Între mine şi moarte nu există decât un singur pod:viaţa.

Moartea este cea mai mare minciună a vieţii.

Moartea este modul cum vede viaţa libertatea deplină.

Moartea lipseşte cu desăvârşire din sufletul care iubeşte, tocmai fiindcă acesta  trăieşte cu adevărat visul semnului morţii care este viaţa.

Cine iubeşte visul vieţii nu va putea înţelege niciodată somnul morţii fiindcă atunci când visezi uiţi că de fapt dormi.

Datoria noastră este de a ne trezi din visul vieţii în somnul morţii scăldat cu razele eternităţii.

Cine poate înţelege viaţa fără să simtă florile primăvăratice ale morţii care vor naşte noile fructe ale Destinelor ?

Uitând de moarte uiţi de tine însuţi.

Totul e trecător în afară de moarte pe această lume.

Lumea noastră este mai infimă decât un grăunte de nisip în faţa măreţiei Universului,în schimb fiecare dintre noi suntem la fel de eterni că şi Universul prin moarte.

Nimeni nu poate cunoaşte notele simfoniei propriei sale morţi.

Odată ce ne trezim din somnul morţii,visul vieţii se destramă.De aceea nu mai putem reînvia în această viaţă.

Câtă măreţie şi splendoare poate ascunde somnul morţii prin suferinţa şi absurdul visului vieţii.

Numai treziţi din somnul morţii vom putea înţelege cu adevărat visul vieţii.

Înaintea şi înapoia vieţii este somnul morţii.Nu poate exista somn fără stare de veghe cum nu poate exista moarte fără de viaţă.Ce altceva poate fi somnul morţii decât o noapte oarecare a vieţii eterne?

Cine oare ne visează viaţa din somnul morţii?Cine doarme pentru fiecare dintre noi?Cine a obosit într-atât de mult încât doarme visând propria noastră viaţă?

Universul este gigant doar pentru finitul visului vieţii şi nicidecum pentru infinitul morţii.

Fiecare viaţă are propriul ei Destin, deci propriul ei vis.Înseamnă că fiecare vis este visat de o persoană diferită pentru fiecare din noi,persoană care doarme somnul morţii noastre ca noi să ne visăm în acesta viaţa.

Cine oare îmi visează în somnul morţii viaţa mea şi de ce?Să fie propriul meu străin de mine?Alter egoul meu?Să fie tot ceea ce nici eu nu pot şti despre mine însumi?

Ce departe e moartea de mine atunci când uit că-mi trăiesc viaţa.

Nimic nu poate fi mai sfidător decât să înţelegi că moartea este unicul fenomen ce nu poate muri în această lume.

Atunci când vrei să cunoşti moartea orice raţiune devine nefolositoare.

Ce poate fi mai iraţional decât viaţa în faţa morţii?

Atunci când vorbeşti despre moarte să nu spui niciodată că de n-ar fi viaţa ar deveni eternă.Dimpotrivă,nu ar exista deloc.

Oare câtă moarte ascund ochii plânşi ai orizonturilor ce mor cu fiecare apus şi renasc cu fiecare răsărit?

Splendoarea morţii privită prin ochii vieţii constă în uitare.

Nimeni nu poate cunoaşte momentul morţii dacă moartea înseamnă uitare de tot şi de toate.

A fi în moarte înseamnă a fi în nefiinţă deci a nu fi dar a nu fi, chiar şi  în moarte înseamnă viaţă.

Niciodată nu vei găsi ceva mai înţelegător decât moartea.Orice ai face ea te va înţelege luându-te sub aripa sa ocrotitoare.

Moartea există doar atâta timp cât  conştientizezi că trăieşti.

A considera moartea în afara vieţii este ca şi cum ai considera că poţi muri fără să trăieşti!

Ce tristă  pare moartea pentru cei care-şi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi eterni.

Moartea nu poate fi nici dincolo şi nici dincoace de viaţă ci numai în viaţă.Dincolo de viaţă moartea nu mai e moarte fiindcă dispare atât binele cât şi răul.

Moartea este un fenomen la fel de natural ca şi viaţa din care se naşte.

Moartea aduce deseori suferinţă pentru cei rămaşi tocmai fiindcă viaţa nu poate accepta că a pierdut suferinţa celui plecat.

S-a reîntors cineva din moarte sau din viaţă înainte de propria sa naştere?

Nici o frunză ruginită nu poate înverzi cum nici un om nu mai poate trăi odată căzut din pomul vieţii, în schimb acelaşi pom va înmuguri primăvara următoare.

Pentru a învăţa să trăim am avut nevoie de o lume de apoi cu infernele dar şi paradisurile sale.Pentru a învăţa să murim va trebui mai înainte de toate să înţelegem de ce am avut nevoie să ne clădim o lume de apoi?

Lumea în care trăim are mai mare nevoie de moarte decât de viaţă fiindcă fără de moarte viaţa nu ar mai naşte nimic!

Niciodată moartea nu va fi îndeajuns de departe de tine pentru a te lăsa ca să-ţi trăieşti visul vieţii numai în  griji şi nevoi.Mereu va fi o izbăvire.

Fără de izbăvirea morţii viaţa şi-ar îndeplini cu prisosinţă rolul,acela de a-ţi ucide în totalitate libertatea propriului tău spirit.

Prin moarte orice sfârşit devine un început.

Dincolo de limita vieţii se află moartea dar de limita morţii ce se află?

Speranţa în viaţă se poate împlini sau nu fiindcă cunoaştem cele două contrarii,binele şi răul.În moarte unde pare să nu existe contrarii se mai împlinesc vreodată speranţele?Dă voi spune eu.O singură speranţă şi numai a celui care şi-a dorit moartea!

Norii vieţii nu vor umbri niciodată soarele morţii.

Ce altceva poate fi moartea decât ecoul surd  strigat de adevărul absolut al vieţii Destinului acestei lumi?

Nu fugi de moarte fiindcă vei fugi de tine însuţi.

Niciodată nu vei înţelege viaţa dacă nu te vei împăca cu moartea.

Rolul morţii este acela de a da strălucire vieţii iar cel al vieţii de a detesta moartea.Care dintre acestea este mai onestă?

Niciodată să nu crezi în viaţă fiindcă joacă fals prin propria sa iluzie a binelui şi răului,putând să te înşele sau să te părăsească  în orice moment. Moartea în schimb, nu te va părăsi şi nici nu te va înşela niciodată.

Cu toţii putem fi siguri de un singur lucru în această viaţă şi anume de moarte.

Cu toţii ne gândim cel puţin odată în viaţă la ceasul morţii, fără să realizăm că moartea nu are ceas neavând temporalitate.

Pentru a ajunge curat pe tărâmul morţii va trebui neapărat să-ţi ştergi mai înainte picioarele pe preşul vieţii.

Oh moarte cum ne poţi îndura ştiind că respirăm prin tine,că fiecare suflare ne apropie de braţele tale izbăvitoare iar majoritatea dintre noi te urâm?

E mai multă moarte decât viaţă în viaţă şi mai puţină ca oricând în moartea vieţii.

Moartea există atât timp cât o cunoaştem.

De orice ne-am putea lipsi în această viaţă dar niciodată de moarte.

Nebun este acela care se va ascunde de moarte dar brav cel care va învinge viaţa.

Degeaba vei iubi viaţa fiindcă aceasta tot în moarte se va împlini pe sine.

Nu visa la viaţă ci la moarte.De aceea te-ai născut doar pentru a muri.

Unicul adevăr ce poate sta în faţa morţii este naşterea.

Naşterea este prima clipă ce va curge pe râul vieţii spre oceanul iminent al morţii.

Cum ar arăta Destinul nostru dacă nu s-ar împlini în moarte ci în viaţă?Infernal.

Niciodată să nu cauţi infernul în moarte ci numai în viaţă.

Moartea există doar atât timp cât o cunoşti,la fel şi paradisul sau infernul Lumii de Apoi.Odată uitate toate acestea dispar.

Moarte este unicul lucru care dispare prin propriul său sine şi înţeles.Dacă uiţi totul odată intrat în moarte dispare şi moartea raportată la tine.

Viaţa este o amintire pe când moartea  o uitare a acestei amintiri.

Câţi dintre noi nu am vrea să uităm amintirea vieţii?Dar câtor dintre noi ne e teamă de moarte?

Viaţa ne-a zămislit o lume nedreaptă şi rea tocmai pentru a iubi moartea?

Ferice de tine cel care ai înţeles sensul morţii  din marea iubire a vieţii tale.

Pe adevăraţii morţi nu-i vei găsi decât în această lume.

Absolutul libertăţii constă în moarte.

Nicăieri nu poţi fi mai liber decât în moarte.

Adevărata înţelepciune constă în a te împăca cu propria ta moarte.

Câtă nemărginire este în moarte dar noi suntem la fel de incapabili să o cunoaştem precum nu putem realiza nimic din tot ce s-ar afla dincolo de Univers.

Moartea la fel ca şi viaţa se pot defini prin clipe.Diferenţa constă că viaţa este o lungă succesiune de clipe pe când moartea se  ascunde în eternitatea unei singure clipe.Atunci de câte ori murim oare în decursul unei singure vieţi?

Ce diferenţă este între liniştea morţii şi strigătul surd al vieţii?

Tot ce-i rămâne vieţii este ţărâna pe care a închiriat-o sufletului cândva.În schimb morţii îi rămâne sufletul.De aceea trebuie să trăim pentru moarte şi nicidecum pentru viaţă.

Învaţă să mori.Iată calea spre Lumină Divină.

Valurile oceanului vieţii oricât de învolburate ar fi nu vor putea niciodată sparge stânca impunătoare a morţii.

Cel care se ascunde de moarte în viaţă, nu realizează că străbate în fiecare clipă a vieţii, eternitatea morţii acelei clipe.

Nu există deşertăciune mai mare decât viaţa precum nu există adevăr mai mare decât moartea.

Numai prin moarte vei atinge eternul absolut.

Teama de moarte este cea mai mare înşelătorie a vieţii.Câte suferinţe ar fi avut de îndurat cel ce a murit de tânăr?

Moartea pare cufundată în beznă numai pentru viaţă.

Întotdeauna să priveşti moartea ca sursă şi susţinătoare a vieţii şi nicidecum că o distrugătoare a acestea.Ce s-ar face viaţa fără de moarte?Dar Dumnezeu fără de Diavol?Dar binele fără de rău?Care dintre aceste contrarii îi aparţin morţii sau vieţii rămâne de văzut.

Întreg oceanul  clipelor vieţii încape într-o singură picătură de clipă din apa morţii!

Dacă nu ar fi fost moartea nu s-ar fi născut dorul şi poezia lui.

Întreaga frumuseţe a vieţii poate străluci numai dacă se reflectă în oglinda morţii.

Doar în viaţă poţi fi singur dar nu şi în moarte.

Iluzia vieţii este poarta de intrare în imperiul morţii.

La fel cum ai venit în viaţă  vei merge în moarte.Tot ce ai primit în această lume vei lăsa aici.

Odată mort, pentru tine va dispare definitiv această lume dacă nu ţi-o vei putea aminti.Amintirea este esenţa vieţii şi unicul sens  dat vieţii de către moarte.

Toate vorbele şi speranţele tale,toate realizările şi iubirile tale,toate nu sunt decât  karmă în faţa morţii iminente.

Ce anume este mai de preţ în această lume?Lipsa de încredere în viaţă sau lipsă de încredere în moarte?Iată cauza deşertăciunii acestei lumi.

Toate câte sunt dar mai ales nu sunt se datorează în primul rând morţii ca opus al vieţii.

Eşti abătut, înfrânt şi debusolat în faţa vieţii?Gândeşte-te că întreaga lume este la fel ca şi tine în faţa morţii.

Cauza pentru care Lumea de Apoi a devenit o continuare al  lumii noastre constă mai înainte de toate în nevoia celor care au reuşit sub acest soare de a avea o continuitatea a reuşitei lor.

Oricât de mult s-ar spăla deşertăciunea vieţii în apa morţii ea tot murdară va rămâne.

Dacă moartea constă în uitare înseamnă că este cel mai important balsam al vieţii.Adesea trăim uitând de moarte.

Cine vrea să trăiască etern uită că o poate face numai murind etern cu fiecare clipă care trece!

Murim cu fiecare clipă prin care trecem tocmai fiindcă viaţa nu ne lasă să ne regăsim intrând odată pentru totdeauna în eternitatea acelei clipe.

Moartea este cunună de spini ai vieţii atât de necesară propriei noastre mântuiri.

Am plecat din ceea ce Iluzia Vieţii noastre defineşte neant pentru a ne trezi în acest vis cu nume de viaţă doar pentru a şti că putem să murim?

Moartea nu a fost niciodată o alegere morală pentru viaţă.

Doar dacă viaţa este morală ar putea fi dorinţa de sinucidere o cale imorală.

Nu te poţi depărta de moarte decât  de tine însuţi.

Moartea moare odată cu ea.

Viaţa nu este decât puntea dintre cele două mari necunoscute ale Iluziei sale,înainte de aceasta şi după.Venim din necunoscut şi mergem către acesta după cum venim din trecut şi mergem către viitor.Trăim doar prezentul al cărui clipă o ignorăm de fiecare dată trecând la următoarea, pentru a nu muri.

Oare ce ar mai rămâne din moarte dacă  s-ar lua vălul Iluziei Vieţii de pe faţa clipelor noastre?

Nu defăima niciodată pe cel mort fiindcă în moarte nu există vină şi nici fărădelegi ca şi în Iluzia Vieţii.

Cinsteşte pe cei morţi de câte ori poţi chiar şi pentru faptul de a fi înotat înaintea ta prin apa deşartă a vieţii spălându-se cu împlinirea propriului lor Destin.

Nu uita că în această lume toţi mugurii ce dau în floare nasc frunzele vieţii ce vor rugini.De aceea întreaga splendoare a vieţii are drept scop: moartea!

Moartea este la fel de îngăduitoare cu cel invidios,ticălos sau laş precum este cu cel ajuns,bogat sau harnic.Pe toţi îi primeşte deopotrivă în regatul ei ca împlinire a propriului lor Destin.

Toate feţele ce trec azi pe stradă mâine vor fi oase albite într-un cimitir.Tot ce rămâne după noi  în această lume este amintirea.Dacă am uita cu toţii această lume ea nu ar mai exista.

Ce depărtat ne pare Destinul faţă de moarte şi totuşi  Destinul se împlineşte de fiecare dată numai prin moarte.

Cum lumina stelelor prinde viaţă în lumea noastră cu toate că în lumea lor sunt moarte demult tot aşa Lumină Divină a sufletelor noastre va prinde viaţă într-o altă lume.

Şi amintirea noastră va dispărea într-o zi din această lume ca şi cum nici nu  ne-am fi născut vreodată dar şi amintirea acestei lumi din Univers ca şi cum nici n-ar fi existat.Atunci există?

Cum noi vedem în depărtările Universului galaxii şi stele care nu mai există demult,tot astfel altcineva ne va putea  vedea amintirea noastră în lumi despre care nici măcar nu ştim că  vor exista vreodată?

Până unde va merge lumina stelelor moarte?Dar Lumină Divină a sufletelor noastre?

Fiindcă lumina stelelor moarte demult nu se va opri niciodată traversând noi şi noi lumi ale viitorului tot aşa nici Lumină Divină a sufletelor noastre nu se poate opri.

Cum stelele prin lumina  lor duc cel mai îndepărtat trecut al Universului în cel mai îndepărtat viitor înseamnă că există un viitor cert dincolo de orice viitor al lumii noastre care poate depăna amintirile a tot şi a toate devenind etern.Să fie acest absolut  al viitorului Lumea de Apoi?

Numai prin moarte omul devine sfânt.

Sfinţenia este unica lege cedată de moarte vieţii.

Fără de moarte până şi Dumnezeu ar deveni un simplu scamator.

Dacă viaţa defineşte legitatea, moartea defineşte haosul din care trebuie ordonată această legitate.

Niciodată haosul morţii nu va fi echivalent cu cel al vieţii.

Dincolo de orice viitor  se află eternitatea viitorului ce vine din eternitatea trecutului care la rândul său trebuie să devină scopul unei alte cause temporare,  ajungând la eternitatea infinităţilor temporare.Infinitatea temporară înseamnă tocmai lipsa timpului.Astfel venim din moarte şi ne întoarcem în moarte.

Nimeni nu poate greşi în moarte decât numai în viaţă.

Să ştii că ştii cât de mult nu poţi să ştii în viaţă, este primul pas spre a înţelege moartea.

Atunci când dai pomană morţilor le transmiţi o parte din lumină sufletului tău, din iubirea de care au mereu atât de multă nevoie în Lumea de Apoi unde lumea noastră este înlocuită de Lumină Divină a iubirii.

Cu cât îi vei cinsti şi îi vei iubi pe cei morţi cu atât o părticică din Lumină Divină a sufletului tău îţi va pietrui calea pe care vei merge odată şi tu, dându-le în acelaşi timp hrana spirituală celor care nu se mai pot hrăni decât cu iubire fiindcă Dumnezeul nostru este iubire.

Cu cât vei iubi mai profund în viaţă cu atât îţi va fi mai uşor să treci pragul dintre cele două lumi. Dacă emani iubire vei fi răsplătit cu iubire.Nu degeaba Dumnezeul nostru este iubire.

Nimeni nu poate înţelege de ce există viaţa precum nu poate şti de ce există moartea.Tot ce ne e dat să ştim este să simţim într-un anume fel şi atât.

Nimeni nu va putea vreodată să-ţi arate steaua morţii tale cum nimeni în afară de tine nu o va putea vedea.

Ce diferită este viaţa de moarte şi cât de necesare îi sunt una celeilalte.

Oricât de buni jucători am fi în jocul cu viaţa tot jocul cu moartea va fi cel în care vom câştiga.

Niciodată să nu subestimezi măreţia morţii fiindcă aceasta este eternă  faţă de perenitatea vieţii.

Dumnezeu este iubire.Noi suntem parte din iubirea Lui Dumnezeu.Să fie moartea tot ceea ce îi poate fi zămislit acestei iubiri?Dă voi răspunde eu.Dar numai acea moarte considerată de către viaţă a fi moarte şi nicidecum adevărata moarte care nevăzută prin intermediul Iluziei Vieţii înseamnă cu totul altceva.

Doar celor ce nu-şi pot vedea Lumină Divină a sufletelor lor le este frică de moarte.

Teama  şi suferinţa este tot ceea ce ne dăruieşte de cele mai multe ori viaţa atunci când ne gândim la moarte.

Cred în Lumină Divină a inimii tale iubirea mea şi de aceea mi-aş dori să ne ascundem în eternitatea unei clipe de unde să nu mai trecem niciodată prin viaţa morţii cuvintelor spuse doar pentru a fi uitate.

Câtă simţire poate naşte moartea acestei lumi care îţi spune că-ţi trăieşti viaţa?

Sunt o frunză ruginită a vieţii ce îşi caută alinarea în eternitatea morţii.

Toate vorbele din lume nu pot valora cât o singură privire de a ta atunci când mă pierd în lacrima cuvântului ce-şi găseşte numai în eternitatea morţii adevărata strălucire şi acesta se numeşte:iubire.

Prin iubire moartea devine cu adevărat împlinită iar viaţa înfrântă definitiv.

Oare ce ne-am face în această viaţă dacă nu am putea să iubim şi să murim din atât de multă iubire?

Încotro se îndreaptă vântul sentimentelor ce duce fumul cuvintelor în uitare?Dar soarele iubirii ce apune după o zi a dorului ce tocmai se sfârşeşte?Către moarte sau doar către moartea acestei vieţi trecătoare?

Cel ce nu crede în moarte nu va putea iubi niciodată.

Doar cel ce iubeşte moartea alungând orice teamă, va putea renaşte în în sufletul său.

Oare fără moarte  ne-am mai putea naşte?

Cum timpul morţii este infinit tot astfel trebuie să devină şi spaţiul ei.De aceea toate stelele Universului nu sunt decât o fărâmă din măreţia morţii.

Am să cred în viaţă abia atunci când va avea curajul să ne arate acea parte a iluziei sale căreea nu-i mai e teamă de moarte.

Prin teama de moarte viaţa îşi arată mrejele propriei sale laşităţi.

Fără de moarte ar mai fi speranţa?

Nu există dor mai nimicitor decât dorul de moarte.

Unde sunt cei care au crezut în viaţă de-a lungul mileniilor?În moarte!

Unicul adevărul pe care-l poate spune viaţa celor ce o traversează este:moartea.

A sta cu spatele la moarte şi a privi în faţă doar viaţa este ca şi cum ai întoarce spatele adevărului dar şi adevăratului tău Destin care se împlineşte numai în moarte.

A înotat cineva în apa morţii pentru a şti dacă aceasta este rece sau caldă,murdară sau limpede?

Diferenţa dintre moarte şi viaţă constă numai în adevăr.Una dintre acestea mint.Să fie moartea?Mă îndoiesc.

Nu poţi spune nimic concret  atunci când trebuie să dai cu adevărat o definiţie domeniului morţii precum nu te poţi opune adevărului ei şi nici opune atunci când va veni.

Moartea este şi va rămâne cea mai mare necunoscută a acestei vieţi.

Dacă în viaţă avem necunoscutul iar moartea este opusul său,înseamnă că în moarte am avea cunoscutul?

Dacă  adevăratul cunoscut ar fi moartea şi necunoscutul viaţa prin Iluzia Vieţii, înseamnă că unicul cunoscut adevărat este că noi ştim că  nu cunoaştem.

Să fie moartea lacrimă în care se ascunde marea noastră iubire?Să fie aceasta apă morţii ce scaldă murii vieţii sufletului nostru?

Cum aş putea să nu cred în raza de lumină a ochilor eternităţii din moarte care mă desprind de această lume murdară şi meschină?

Oh moarte ajută-mă să trăiesc!

Ce-aş putea înţelege fără de moarte din această viaţă?

Departe doare dorul,departe călătoreşte lumina stelelor,departe au rămas toate câte sunt nu sunt şi vor mai fi.Departe au rămas toate acestea în inima morţii.

Moartea este unicul vers profund al acestui poem care vrea să fie viaţa.

Nimic nu poate fi mai rece pentru viaţă decât atunci când este obligată să se spele cu apa morţii la fiecare apus de Destin.

Doar moartea poate înţelege nebunia acestei vieţi,  pe care o ia sub aripa sa ocrotitoare.

Dacă nu ar fi moartea viaţa ar fi un drum etern al suspinelor.

De ce plânge viaţa din noi pe cel plecat pe drumul morţii?

Te privesc în inima mea cu fiecare bătaie de Destin,tu  marea libertate a fiinţei mele de dincolo de mine cu nume de Moarte.

Doar în moarte voi înţelege şoapta Destinului care m-a născut în această lume a suspinelor.

Să nu suferi niciodată pentru cel plecat în moarte fiindcă viaţa ta este o fărâmă de suferinţă faţă de marele ocean al liniştii care e moartea.

Teama de moarte este cea mai mare minciună pe care ţi-o poate spune viaţa.

Moartea este libertatea absolută dar şi adevărul absolut ce străjuieşte viaţa.

Există oare absolut în această viaţă?Atunci când ai totul realizezi că tot nu ai nimic.Unde altundeva poate fi acest absolut decât numai în moarte?

Nu există şi nu va exista vreodată jocul cu moartea din simplul fapt că moartea nu se va juca niciodată cu tine cum face viaţa.Nu te poţi juca decât cu viaţa şi atât.

Poate fi cineva mai mort sau mai puţin mort?În nici un caz.De aceea ai încredere deplină în moarte.Ea nu te va trişa niciodată.

Suntem suflet şi ţărână,praf stelar şi amăgire în schimb avem cel mai mare atu al acestei existenţe:Moartea!

Nu ştiam să pot învăţa vreodată moartea din mine cum se moare şi viaţa din sângele meu cum se trăieşte decât atunci când am realizat că nu pot muri fără să trăiesc şi nici să trăiesc fără să mă sprijin de moarte.

Îmi este dor de tine, mai dor decât întregul ocean al vieţii pe care-l pot ţine în pălmile morţii mele de atât de mult dor de tine.

Niciodată paşii morţii nu vor lăsa urme de neşters în această lume.

Cheia vieţii deschide uşa înţelepciunii, adevărului şi luminii spirituale doar dacă crezi în moarte.

Ce departe este moartea de mine câteodată şi cât de grea îmi pare viaţa atunci.

Nu spune niciodată nu şi nici niciodată fiindcă totul se sfârşeşte în acel odată.

Există ceva cu adevărat în faţa morţii care să nu fie deşertăciune?

Tot ce poate muri este liber de sine.

Spune-mi moarte ce contează pentru tine în această lume?

Oare ce ne-am face fără moartea din noi, care se apropie cu fiecare clipă ce trece?

Spune-mi moarte care este sensul pe care-l poţi da vieţii decât acela al deşertăciunii deşertăciunilor?

Dacă trandafirii ofiliţi ai vieţii pot durea şi suspina în faţa morţii.Niciodată moartea nu va durea şi nu va suspina în faţa vieţii.

Mulţumeşte-i morţii că exişti!

Iartă viaţa pentru tot ceea ce ţi-a făcut, pentru faptul că îţi lasă moartea ca ultimă opţiune alături de tine pe tot parcursul existenţei sale.

Suntem iertaţi să putem muri!

Te ador moarte fiindcă eşti unica ce înţelegi durerea vieţii.

Nimeni nu poate fi pregătit vreodată de moarte fără să fie lăsat de viaţă pentru aceasta.

Vei ajunge la iubirea eternă doar prin moarte.

A iubi fără de moarte este ca şi cum ai trăi fără de viaţă.

În moarte nimic nu mai poate muri.

De ce atunci când nu mai suportăm viaţa fugim în moarte?A fost cineva care nemaisuportând moartea a revenit la viaţă?

Sensul existenţei se împlineşte numai prin moarte.

A uita de moarte este ca şi cum ai uita de tine.

Nu încerca să omori moartea.

Oare a fost mai sinceră vreodată viaţa decât în faţa morţii?

Nu poţi restitui vieţii ceea ce datorezi morţii.

Moartea nu va lipsi niciodată de la numărătoarea clipelor.

De moarte nu te poţi împiedica decât o singură dată chiar dacă în viaţă ai căzut de nenumărate ori.

Fii liber de orice teamă  fiindcă poţi muri.

Înţelege moartea ca un nou început şi nicidecum că un sfârşit.

Cu toţii vorbesc despre frumuseţea vieţii cea plină de durere uitând să amintească şi de frumuseţea morţii tocmai fiindcă necunoscutul ei nu doare şi nu simte pe cel trecut dincolo?

Niciodată nu vei putea vorbi de eternitatea vieţii în schimb de eternitatea morţii da.Eternitatea nu poate muri niciodată!

Ultimul vis,ultima amintire a acestei vieţi va trece odată cu tine în eternitate pentru totdeauna.Aceea este eternitatea ta.

Fii sigur că nici o viaţă nu valorează nici măcar cât cea mai mică fărâmă de moarte.

Nu crede în viaţă ci în moarte.Trăieşti pentru a muri.

Nu existenţa moare ci toate câte sunt în ea şi se nasc mereu,precum nu moartea moare ci toate câte sunt în ea şi mor mereu.Astfel adevărata existenţă este moartea şi nicidecum viaţa.

Moartea nu se repetă niciodată.Este unica simfonie unde se cântă fără nici o repetiţie aria eternităţii.

Moartea nu te va reculege ci te va culege.

Unde poate fi mai  multă sinceritate decât în eternitate şi unde poate fi eternitatea decât în moarte?

Floarea morţii nu se va ofili niciodată fiindcă nu poate muri.

Orbirea vieţii este aceea care nu ne lasă să înţelegem moartea.

Dacă Destinul nu s-ar împlini în moarte întreaga viaţă ar fi un adevăr absolut.

Nimeni nu poate lipsi la întâlnirea sa cu moartea pe peronul unde trenul vieţii întârzie pentru totdeauna.

Deşi viaţa te cheamă de atâtea ori în fiecare clipă pe care o pierde la ruletă deşertăciunii moartea nu te va chema decât o singură dată şi atunci va trage lozul câştigător.

Cel care se sinucide alege calea propriei sale eternităţi.

Nu pot să cred în nemurirea vieţii decât în aceea a morţii.

Ştii să fi fost vreodată o iubire care să nu se piardă în moarte?

Nebun e acela căruia îi e teamă de moarte şi nu de viaţă.

A durut, a plâns,a suferit vreodată moartea?

Moartea nu minte fiindcă nu este viaţă.

Îngerul morţii nu va crede niciodată în Iluzia Vieţii.

Am fost clădiţi să fim eterni şi nemuritori prin Destinul nostru care se împlineşte numai în eternitatea morţii.

Doar în viaţă există o prăpastie între zefirul iubirii şi blestemul despărţirii.Niciodată în moarte.

În lipsa morţii viaţa ar fi prima care i-ar lua locul.

Să lupţi o viaţă întreagă pentru a muri demn!

Oare dacă nu am şti că vom muri am mai lupta pentru a trăi?

Cel învins de lupta vieţii va învăţa cum se moare mai uşor.

De nu ar fi moartea în Destinul acestei lumi am mai alerga după perfecţiune?

Te doresc mai mult decât poate dori iminenţa morţii această lume.

Sunt un ram desprins din părul privirii tale şi dus de vântul rece al amurgului vieţii către inima plină de uitare a morţii ce va bate ora unei lumi pierdute din tot ce a fost marea noastră iubire.

Multe am văzut în această lume dar niciodată nu mi-a fost dat să văd un singur lucru:Moartea.

Să fie taina morţii potirul din care îşi sorb viaţa cuvintele noastre?

Câte speranţe nu a ucis viaţa şi  câte nu a născut moartea?

Doar înţelesul morţii poate rămâne neclintit în urmele pline de uitare ale vieţii.

Moartea este o mare absenţă pentru cel dispărut şi adesea o durere insuportabilă pentru viaţa celui rămas.

Cimitirele sunt unicele locuri unde toate prezenţele  celor trecuţi de pragul vieţii, sunt marile lor absenţe.

Nicăieri nu vei întâlni o lume a absenţei decât într-un cimitir.

M-ai întrebat mirată de ce privesc absent paşii cuvintelor tale care mă rănesc adesea cu urmele lor  înfipte adânc în ţărâna corpului meu?Pentru că Destinul nostru e moartea.

Absenţa morţii tale din această lume semnifică prezenţa ta dincolo de Iluzia Vieţii.De aceea visăm.

Cel ce respiră aerul iminenţei  morţii în lumea deşertăciunii va înţelege că orizontul împlinirii nu poate fi prins niciodată de pumnii plini de sudoare ai acestei vieţi.

Nu există sfânt care să fi iubit mai mult viaţa decât moartea!

Sensul adevăratei sfinţenii este acela de a înţelege moartea iubind.

Sfinţenia morţii este idealul suprem pe care ar trebui să-l atingă orice înger fiindcă moartea este eternitate şi absolut,este infinit şi nemărginire.

Of Doamne ce grea este moartea pentru cei care nu pot înţelege perenitatea vieţii şi zbuciumul clipelor care-şi pierd eternităţile la ruletă deşertăciunii acestei lumi.

În moarte niciodată nu poţi fi singur chiar dacă eşti absent.

Marea singurătate o afli numai în viaţă şi nicidecum în moarte.

Spune-mi  doamne de ce nu ne-ai lăsat o viaţă care să poată înţelege moartea.

Niciodată  nu vei putea spune niciodată în moarte.

E atât de multă ceaţă în în privirea morţii încât şi visele se rătăcesc pentru totdeauna.

În moarte până şi absurdul îşi pierde sensul.

Nu poţi fi nici departe şi nici aproape în moarte ci doar în moarte şi atât.

De ce îi este atât de străină moartea vieţii chiar dacă nici una nu poate fi fără de cealaltă?

Oare ce s-ar întâmpla dacă viaţa ar face pace cu moartea şi moartea cu viaţa?

Oare fără de moarte, fără să moară zi după zi, am mai putea rupe câte o filă din calendarul vieţii?

Nu există cale de mijloc în moarte.

Ce poate fi mai sincer decât moartea şi mai nesincer decât viaţa?

Moartea nu aleargă niciodată după Destinul tău fiindcă acesta se împlineşte numai în ea.

Oare câtă moarte poate fi într-un Destin care se sprijină întreaga viaţă pe moarte pentru a se mântui prin aceasta în cele din urmă?

Viaţa moare cu fiecare clipă în timp ce moartea se împlineşte.

Şi dacă moartea nu s-ar hrăni cu viaţa ar mai fi Destinul bucătarul acestora?

Nu te lipsi de moarte în clipele vieţii tale fiindcă numai prin eternitatea ei vei putea da sens vieţii.

A dezamăgit vreodată pe cineva moartea?

Cine poate fi înşelat de moarte?

Moartea nu va lipsi niciodată de la împlinirea vieţii tale.

Nu există clipă de fericire care să nu aleagă moartea odată cu naşterea unei noi zile.

Şi durerea moare în cele din urmă odată cu viaţa.

Cel mai profund şi mistuitor dor este dorul de moarte.

Prin iubire până şi moartea devine viaţă.

Doar cei care învaţă să moară o viaţă întreagă pot deveni sfinţi.

Pe altarul morţii se săvârşesc toate bunele şi relele vieţii dar nu şi marile iubiri.

Moartea dă sens vieţii şi iubirii.

Marile iubiri sunt fără de moarte fiindcă traversează împreună cu steaua morţii eternitatea absolutului.

Nu există eternitate fără de moarte şi nici sfârşit fără de viaţă.

Nu moartea ucide ci viaţa.

A te lipsi de moarte este ca şi cum ai crede că viaţa este eternă.

Nu de moarte să-ţi fie teamă ci de viaţă.Moartea nu doare şi nici nu există traversând clipele ce poate să-ţi facă bine sau rău.

Moartea este marea absenţă a vieţii.

Dacă moartea nu este Marea Amintire a vieţii atunci nici Lumea de Apoi nu poate exista după tiparele vieţii.

A respins vreodată moartea pe cineva?

Niciodată moartea nu a făcut deosebire faţă de clipa ce s-a prelungit în eternitate a cuiva.

Prin moarte orice suflet neînsemnat devine creatorul propriei sale clipe eterne,propriei sale lumi.

Doar prin eternitatea morţii poţi să fi cu veşnicia Lui Dumnezeu.

În Univers sunt mai multe stele decât firele de nisip de pe toate plajele lumii acestei vieţi.Toate aceste stele intră odată cu moartea lor în amintire prin  propria lor lumină ce va călători etern sfidând spaţiile şi timpii pentru ca într-o seară să poată licări peste un „Te iubesc” scris de o mână tremurândă pe una din plajele Universului ,unde fiecare fir de nisip este o stea.

Te rog viaţă, lasă-mi moartea în pace!

Nu înţelege greşit propria ta moarte atunci când îţi este teamă de viaţă.

Nu există actor care să-şi poată juca propria moarte.

Moartea nu e un joc ci unicul lucru serios al acestei lumi.

Rolul morţii tale este unicul rol ce nu poate fi dat nimănui altcuiva.

Chiar şi panica sau disperarea pe care o încearcă unii în faţa morţii aparţine vieţii.

Nu defini moartea cu termenii vieţii fiindcă te vei înşela amarnic.

Cel ce nu ascultă de moarte săvârşeşte cel mai mare păcat faţă de el  însuşi.

Să fie moartea marea amintire a acestei lumi?

Nu încerca să te întreci cu propria ta moarte fiindcă s-ar putea să-ţi pierzi până şi ruleta propriului tău Destin.

Numărul morţii tale nu îl vei putea pune niciodată la socoteală.

Să nu te simţi niciodată stânjenit faţă de moarte.Aceasta nu are inhibiţii.

Moartea nu este o îndatorire sau o obligaţie ci o certitudine şi atât.

Cel ce va batjocori moartea  va fi cel mai mare duşman al propriului său Destin care se împlineşte numai în moarte.

lume fără de moarte este o lume care nu există.

Nici o stea nu ar fi strălucit dacă nu ar fi fost sortită morţii şi luminii ce va călători etern prin aceasta.

Doar prostul se teme de moarte şi nu de boli,bătrâneţe sau suferinţele vieţii,uitând că moartea nu poate fi bolnavă şi nici nu suferă sau  doare.

Veşnicia se conştientizează în viaţă şi se trăieşte în moarte.

Nu poate exista o deşertăciune mai mare decât să crezi în nemurirea vieţii.

Adevărata nemurire constă în eternitatea morţii.

De ce s-ar teme viaţa de moarte dacă i-ar muri moartea?

Viaţa vieţii şi moartea morţii.Iată două lucruri identice.

Care este diferenţa în cele din urmă dintre visul vieţii şi cel al morţii?

Tot ce rămâne pentru noi în această viaţă este moartea.

Nu te scălda în apa vieţii fără să ştii să înoţi către moarte.

Întotdeauna mâine va fi o nouă zi dar nu şi pentru moartea ta.

Încearcă să crezi în tine amintindu-ţi de moarte.Abia atunci vei trăi cu adevărat.

În moarte orice loz devine câştigătorul propriului său noroc.

S-a odihnit cineva în moartea care nu te oboseşte?

Roua morţii nu se aşterne niciodată peste zorii ce vor să vină ci doar peste cei care sunt eterni, care nu vor mai veni sau pleca niciodată.

Câtă moarte este în uitare şi uitare în moarte!

Cel ce uită moare odată cu propria sa uitare.

Prin moarte nu se trece fiindcă moartea te trece.

Speranţa în moarte,iată cel din urmă cadou al vieţii.

De ce trăim ca şi cum am fi eterni dacă ne e frică de moarte?

S-a rupt vreodată o filă din calendarul morţii?

Câtă moarte este în această lume şi câtă lume în moarte?

Fii sincer cu tine însuţi şi caută moartea din tine.O vei găsi în uitare,amintire,vis şi Destin.

Oriunde mergi cu inima,sufletul,mintea şi trupul te îndrepţi spre moarte, de aceea pe calea morţii nu poţi rătăci niciodată.

Cel ce caută lumina prin întunericul vieţii o va găsi la venirea zorilor unei mari iubiri ce va dori  deşertăciunea de a trece peste moartea ce nu poate trece.

Moartea ta nu va veni niciodată pentru tine ci doar pentru ceilalţi!

Doar tu vei absenta la propria ta moarte.

De ce te temi de moarte?Nimeni nu a fost vreodată prezent la propria sa moarte.

Doar marile iubiri şi sfinţii pot înţelege cu adevărat moartea.

Cel care vede moartea drept pedeapsă divină nu poate înţelege că aceasta nefiind viaţă nu poate pedepsi şi nici urî.

Nici de absenţa propriei tale morţi nu poţi scăpa în această viaţă.

Absenţa  morţii defineşte viaţa dar absenţa propriei tale morţi faţă de tine oare nu defineşte Viaţa de Apoi?

Nu moartea este cea care te judecă  ci absenţa propriei tale vieţi în Viaţa de Apoi,a deprinderilor bune sau rele, unde ai ajuns prin absenţa ta în faţa morţii tale.

Dacă moartea este uitare moartea ta va uita în primul rând de tine fiind marele absent al ceasului ce-ţi va bate marea trecere.

Lumea aceasta este o clipă frântă din eternitatea morţii.

Viaţa de Apoi este  Marea Amintire a eternităţii.

Doar eternitatea clipei unei mari iubiri poate rezista absenţei propriei tale morţi.De aceea sfinţii iubesc învăţând să moară fericiţi.

Adevărata sfinţenie constă în iubire şi în moarte.Ambele se unesc prin eternitate.

Numai prin moarte poţi învia.

Oricât de absenţi suntem la propria noastră moarte sufletul va trebui în cele din urmă să realizeze că are de trecut pragul dintre lumi, mergând către lumina eternităţii.Dar nu va realiza moartea sa ci tocmai învierea.

Doar pentru viaţa din această lume există moartea.

Sufletele care nu sunt pregătite să treacă pragul către Lumea Luminii sau Lumea Vieţii de Apoi  şi stau legate de această lume sau de Lumea Morţii Vieţii sunt cele mai nefericite.

Şi stelele trăiesc etern în Lumea Luminii lor la fel cum trebuie să trăiască şi sufletele,aceste stele ce vor lumina cu strălucirea lor alte şi alte lumi.

Nu-ţi fie teamă de Lumea Luminii de după moarte. Tot ce ai lăsat în această lume nu este nimic altceva decât moarte.

Ceea ce rămâne din tine în cimitirele acestei lumi nu eşti tu, ci moartea acestei lumi din tine.

Cei ce se leagă cu disperare de această viaţă nu înţeleg că se leagă  de moarte fiindcă moartea există numai în viaţa acestui tărâm.

Dacă viaţa nu ar trebui să ne înveţe cum să murim nu ar mai exista.

De ce să plângi această lume a plângerii?

Şi corpurile unor stele au murit mai demult aproape decât vremea dar lumina eternităţii lor străluceşte şi acum traversând şi lumea noastră.De ce să nu fii stea?De ce să nu treci pragul dintre lumi?

Tot ce rămâne din noi este iubirea fiindcă şi Dumnezeu este iubire.De aceea pentru a trece cu uşurinţă pragul către Lumea Luminii de Apoi  va trebui să fi iubit îndeajuns de mult.

Şi lumina iubirii din Lumea de Apoi poate părea întuneric pentru cei ce nu iubesc.

Lumea Luminii de Apoi poate deveni un infern întunecos pentru cei ce s-au lipsit de cel mai important dar primit de la Dumnezeu:Iubirea!

Doar iubind vei înţelege lumina din tine şi prin aceasta atunci când îţi va fi destinat şi Lumea de Apoi.

Lumea Luminii de Apoi  este o lume a iubirii.

Trăim o viaţă în această lume pentru a învăţa să iubim şi să fim iubiţi tocmai pentru a înţelege cu adevărat paradisul lui Dumnezeu din Lumea de Apoi.

Fără a şti cu adevărat ce este iubirea nu am putea cunoaşte paradisul şi nici pe Dumnezeu în Lumea de Apoi..

Nu există rău mai mare decât să nu şti, să nu poţi şi să nu înveţi a iubi ştiind că te aşteaptă Lumea Luminii de Apoi.

Moartea şi durerea înseamnă viaţă.

Nu putem  avea decât o singură moarte care să ne  cuprindă toate clipele pierdute la ruletă vieţii.

Nu îţi risipi eternitatea luminii sufletului tău în absurdităţile deşarte ale societăţii.Moartea nu iartă pe nimeni.

Lasă ţărâna din tine ierarhiilor bolnave ale acestei lumi şi nu uita că tu eşti lumina ce nu poate muri niciodată ci doar reînvia înapoi în lumina de unde a venit.

A înviat cineva fără să moară sau a murit cineva fără să se nască printre clipele absurdităţii acestei lumi?

Viaţa este cea mai mare risipă de clipe în faţa morţii ce are numai eternitatea propriei sale clipe şi atât.

Stelele căzătoare nu pot fi văzute decât în lumea vieţii care va trece şi ea odată cu propria ei viaţă.

Întreaga viaţă este o simplă respiraţie a morţii.

Drumul către moarte este pietruit cu viaţă.

Ar mai fi frumuseţea vieţii fără de moarte?

Numai prin  moarte visul vieţii devine realitate.

Ştii câte clipe s-au spart în lumina eternităţii din mine fără de tine şi fără de înţelesul morţii.

Ce s-ar face poezia acestei lumi fără de moarte?

Sunt abătut de câtă moarte trebuie să ducem cu noi întreaga viaţă.

Privind către moarte priveşti către cauza naşterii tale.

Oriunde te va duce viaţa în această lume tot către moarte vă fi destinaţia finală.

Dacă arborele vieţii nu ar avea rădăcinile în moarte nici o naştere nu ar mai fi datoare cu o moarte.

Te ştiu iubirea mea de dinainte de a fi acest timp cu nume de trecere,de moarte.

Oriunde este timp este şi moarte.

Cu fiecare clipă trecută a vieţii murim până când vom ajunge în marea clipă de unde nu vom mai trece,înviind.

Văzându-te m-am pierdut în eternitatea privirii tale la fel cum mă voi pierde în eternitatea clipei morţii mele înviind.

Doar cel ce crede în lumina sufletului  va înţelege moartea.

Toate religiile te pregătesc pentru moarte numai dacă le iubeşti.

Fără de iubire nu poţi fi pregătit să mori.

Nu moartea poartă vina acestei vieţi ci lipsa iubirii.

Nu te teme de moarte ci de iubirea pierdută din tine.

Învaţă mai întâi să iubeşti şi pe urmă să mori.

Cel ce se lipseşte de iubire va pierde trenul unei eternităţi a fericirii fiind nevoit de o nouă întrupare în infernul ţărânei.

Iubirea este unica eternitate ce trece cu noi în moarte.

Cu toţii avem nevoie de simbolul unei lumânări la ceas de moarte fiindcă nimeni nu am reuşit să iubim atât de mult cât ne-ar cere lumina eternă a Lumii de Apoi.

Nu te îndoi de viaţă ci de iubirea pierdută în timpul ei.

Vraja iubirii stă în lumina nesfârşită din ochii tăi pe care o voi întâlni doar atunci când voi învia în eternitatea morţii.

Doar iubirea este aceea care nu te lasă nici să mori şi nici să trăieşti fiind adevărata lumină a Lumii de Apoi.

Niciodată să nu porţi ochelari de soare în faţa luminii orbitoare a iubirii.

Marea amăgire a vieţii constă în tot ceea ce te îndepărtează de iubire, de a deveni un sfânt al iubirii care să dorească mai mult lumea luminii eterne de apoi decât viaţa.

Lumina acestei lumi este iubirea şi doar această va trece cu tine în moarte.

Toate bogăţiile acestei lumi de ai avea nu ţi-ar fi de nici un folos în faţa morţii care îţi cere doar iubirea din tine şi atât.

Cel ce iubeşte viaţa mai mult decât moartea este cel ce iubeşte deşertăciunea mai mult decât perfecţiunea eternităţii.

Nu moartea este cea care nu te lasă să o iubeşti ci viaţa din tine.

Nu există avere mai mare decât iubirea de aceea sfinţii o strâng uneori o viaţă întreagă uitând de bogăţii sau alte ierarhii pe care moartea nu le va accepta niciodată.

Cât timp trăieşti în această lume strânge doar ceea ce te va lăsa moartea să iei cu tine,restul este deşertăciune.

Nu fi lipsit de respect în faţa morţii fiindcă aceasta este împlinirea supremă a unui Destin.

Cauza vieţii se pierde în moarte iar a morţii în lumina eternă a iubirii.

În faţa iubirii nu există nici măcar pragul dintre lumi.

Dacă am iubi fiecare cel puţin atât cât am fost sortiţi să o facem trăind pe acest pământ nu ar mai exista societate bolnavă.

De viaţă poţi să te desparţi oricând dar nu şi de moarte.

Moartea este cel din urmă sărut al vieţii.

Cine iubeşte viaţa urăşte moartea tocmai pentru că viaţa se urăşte pe sine însuşi mai presus de orice.

Cei reveniţi din faţa pragului morţii înţeleg mai mult decât oricine importanţa iubirii.De aceea încearcă să nu te împiedici în nimic altceva decât de iubire în cursa întinsă de viaţă.

Numai moartea poate împlini sensul vieţii.

Valurile vieţii  lovesc corăbiile clipelor de talazurile morţii în speranţa de a nu mai duce amintiri către alte zări ale firii.

De câtă moarte are nevoie viaţa acestei lumi?

Toate războaiele lumii nu valorează nici cât o fărâmă de iubire.

Nu de viaţă duc adevăraţii sfinţi dorul,ci de moarte.

Cel ce a fost nepregătit de moarte trebuie ajutat cu iubire prin lumina gândurilor iubirii noastre prin pomeni, amintiri,lumânări şi toate semnele posibile ale iubirii.

Doar cel ce dă iubire va primi iubire,precum cel ce-şi dă iubirea celui mort va primi iubirea necesară propriei sale morţi.

Cu toţii ne împiedicăm zilnic de pragurile vieţii şi numai odată de cel al morţii care poate fi cel mai greu de trecut fiindcă te duce în eternitate unde fiecare greşeală primeşte conotaţia nesfârşirii.

Ne dăm seama că am murit abia când realizăm că de fapt trăim sub formă de lumină şi dincolo,când aflăm că am lipsit la propria noastră moarte.

Cu toţii lipsim la propria noastră moarte fiindcă nu există moarte ci doar viaţă veşnică.

Suntem abătuţi în faţa morţii fiindcă trăim trecerea cu fiecare clipă şi vedem moartea ca fiind o trecere definitivă şi nicidecum trecerea la adevărata viaţă a luminii.

Îmbălsămarea corpului după moarte are rolul de a nu permite altor energii ce nu pot merge spre lumină să îl locuiască şi nu pentru că acesta ar mai aparţine defunctului.Lumina sufletului  lui merge către aceea a Lui Dumnezeu.

Adevărata lumină a acestei lumi este numai iubirea ce poate străluci în moarte.

Nimeni nu poate recupera ceva după moarte tocmai fiindcă nu a avut niciodată nimic real în acest vis al vieţii.

La fel ca şi noi întreaga lume moare  transformându-se în lumina amintirii eterne ce va brăzda infinitul.

Plecăm cu ceea ce am venit,cu lumina din noi şi atât.

Numai în moarte nu vei mai găsi moartea.

Moartea este cu adevărat uitare pentru cel în cauză devenind amintire abia după ce s-a săvârşit, altfel nu ar mai avea nici un sens viaţa.

Ne îndepărtăm de viaţă doar atunci când ne e teamă de moarte uitând câtă  notabilitate îi dă moartea vieţii.

Sunt conştient de moartea ce va să vină când voi uita definitiv de viaţă dar şi de moartea ei.

Numai în moarte visul vieţii se destramă lăsând zorii noii zile a eternităţii.

Libertatea morţii constă în eternitate şi a vieţii în lacrimile trecerii.

Ne naştem fără bani de bilet pentru trenul vieţii şi muncim din greu pentru a ne plăti fiecare clipă de călătorie ca să ajungem cu toţii la destinaţia finală cu nume de Moarte.

Mă gândesc la tine dragostea mea,la moartea care ne va uni cândva în eternitatea să,la ultimul cadou de suferinţă ce ni-l va pregăti viaţa.

Câtă moarte este în frumuseţea unei femei?Câtă moarte vă aduce această prin posibile naşteri ?

Nu există naştere care să nu fie condamnată la moarte.

Naşterea în loc să fie sărbătorită ar trebui plânsă fiindcă este o sentinţă de condamnare la moarte iar moartea decizia de eliberare la viaţa  luminii eterne.

Să fi fost atât de lipsiţi de iubire încât am fost condamnaţi de a ne naşte în lumea de ţărână pentru a ne  reîntoarce în lumea de lumină cu mai multă iubire în noi?

Lumea ţărânei este în marea ei parte şi lumea iubirilor neîmplinite.Să fie această neîmplinire pildă pe care trebuie să o cunoaştem?

Ne naştem pentru a sorbi din fluviul sentimental al acestei lumi durerea şi moartea?

Dincolo de frumuseţe va sta întotdeauna moartea.

Nu există val mai distructiv ca valul vieţii tale.Te va purta întotdeauna şi negreşit spre moarte.

Nimeni nu rămâne nesărutat de moarte fiind unica ce împarte iubirea în mod egal faţă de viaţa ce face atâtea nedreptăţi.

Dacă moartea te primeşte oricând cu braţele deschise viaţa,odată mort nu te va mai accepta niciodată înapoi cu aceeaşi identitate.

Ce s-ar face viaţa fără de moarte cu societăţile ei bolnave?Întreaga lume ar fi un imens spital de nebuni.

Odată ajuns pe tărâmul morţii aceasta nu te va lăsa să cazi din nou în prăpastia vieţii.

Nebun e cel ce priveşte viaţa ca ceva etern uitând de moarte.Va ajunge în eternitatea luminii uitând că aceasta este eternitate,prelungindu-şi astfel moartea vieţii.

Doar moartea te poate vindeca de moarte.

Nu părăsi această lume cu gândul dureros al despărţirii oricât de mari avantaje ai fi avut.Toate acestea nu au fost decât vise iluzorii faţă de eternitate.

Cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului la părăsirea acestei vieţi este să nu fie prezent la propria sa moarte, realizând doar viaţa  eternă a luminii de dincolo de  clipa morţii.

Viaţa şi moartea sunt trecătoare fiindcă una este începutul şi alta sfârşitul acelui început.Dar ceea ce denumim noi prin Lumea de Apoi este dincolo de sfârşitul începutului deci acolo unde nimic nu s-a început pentru a sfârşi fiind eternitate.

Odată trecută viaţa îi trece şi moartea sa lăsând lumea de lumină să inunde eternitatea ce a fost încătuşată cu moartea vieţii.

Nu despre moarte trebuie să vorbeşti ci despre viaţa ce moare mereu.

Avem nevoie de viaţă doar pentru a şti că există şi moarte în lumina eternităţii şi iubirii Lui Dumnezeu?

Seninul vieţii ascunde marea furtună a inevitabilei sale morţi.

Moartea este fărâma de Destin pierdută de viaţă la ruletă hazardului din cazinoul eternităţii.

Nu uita că doar viaţa te poate răni, nu şi moartea ta.

Nici o casă a acestei lumi nu va dăinui nici măcar o clipă din lumea de lumină a iubirii de după moarte.

Toate relele vieţii provin de la cei ce nu sunt îndeajuns de iubiţi şi de la cei ce nu iubesc îndeajuns.Iată cauza bolilor sociale  şi faptul pentru care nu ne putem pregăti întreaga viaţă pentru moarte.

Moartea este un rămas bun de la lumea rămasului bun.

Moartea va fi mereu nota de plata la suma socotelilor vieţii.

Moartea nu va termina niciodată nimic altceva decât Iluzia Vieţii.

Spaţiile şi timpii se transformă prin moarte în eternitate.

Celui căruia îi e frică de moarte îi e teamă de eternitate.

Nu moartea te ucide ci viaţa.

Oare ştim cu adevărat ce anume reprezentăm pentru eternitatea aşa zisei morţi?

Cum orice fiinţă sau obiect poate fi orice altceva dacă s-ar schimba Iluzia Vieţii tot aşa şi moartea poate fi cu orice altceva.

Nimeni nu se poate depărta în moarte de el însuşi precum nu poate fi străin de propriul său sine cum este în timpul vieţii.

Străinul din tine este moartea neînţeleasă din tine.

Suntem străini de moarte datorită Iluziei Vieţii.

Dacă nu am fi străini de moarte întreaga lume ar fi un paradis.

Tot ce este creat va muri pentru viaţa ce a fost creată la rândul ei.

Moartea a fost creată numai pentru viaţă murind  odată cu aceasta fiindcă tot ce este creat va muri.

De ce Iubirea care este Dumnezeu a creat viaţa şi moartea ei?

Nimeni nu se poate lipsi de moarte.

Deznodământul spaţiului şi al timpului constă în moarte.

Dacă alături de spaţiu şi timp am mai realiza şi alte dimensiuni în cadrul Iluziei Vieţii atunci am avea parte de cu totul altceva decât viaţa precum de ceva diferit de ceea ce denumim noi moarte.

Dacă nu am cunoaşte viaţa şi moartea ele nu ar exista.Dacă prin moartea noastră nu mai cunoaştem moartea vieţii aceasta nu există.

Cunoaşterea spaţiului şi timpului înseamnă viaţă şi moarte.

Vietăţile care nu-şi cunosc viaţa şi moartea nu realizează că trăiesc.

Dacă omul nu şi-ar cunoaşte viaţa şi moartea, acestea  nici măcar nu ar exista pentru el chiar dacă ar fi o fiinţă vie.Unele vietăţi nu conştientizează că s-au născut şi nici că vor muri vreodată.

Omul a făcut legământ cu moartea abia atunci când a cunoscut-o.

Nu există moarte decât pentru cel care o cunoaşte.

Pragul dintre lumi pe care trebuie să-l treacă fiecare suflet este pragul dintre două moduri diferite de cunoaştere.

Cunoaşterea este influenţată iremediabil de ţărâna acestei lumi care odată ce dispare şi nu ne mai încătuşează sufletul va primi noi valenţe şi dimensiuni,iar moartea vieţii va fi cu totul altceva.

Atunci când ne pregătim pentru moarte trebuie să fim conştienţi că energiei sufletului nostru îi vor deveni accesibile o infinitate de dimensiuni pe lângă spaţiu şi timp,  aflate în Lumea Luminii de Apoi.Depinde cât de pregătiţi suntem pentru a primi cât mai multe astfel de dimensiuni în cugetul nostru orbit de Iluzia fostei Vieţi.Acel impact este cel mai înălţător dar şi mai chinuitor dintre toate câte sunt şi au fost vreodată pentru noi.Va fi momentul desăvârşirii sufletului nostru.

Trăim în lumea sferelor care se rotesc cadenţând eternitatea luminii în noapte şi zi.

Moartea nu schimbă cu nimic ridurile vieţii în şanţurile cărora stă înscrisă deşertăciunea.

Câte petale au căzut din floarea viselor tale strivite de paşii neiertători ai vieţii ce calcă la fel de sfidători prin moarte precum au călcat şi propria ta naştere ce au acoperit-o cu moarte.

Nu există moarte pentru moarte ci doar viaţă pentru viaţă.

Moartea nu poate fi înţeleasă decât iubindu-L pe Dumnezeu.

Dumnezeu este lumina eternităţii de dincolo de viaţa morţii fiindcă prin El putem iubi iar iubirea este cu mult deasupra oricărei cunoaşteri.

Cunoaşterea prin care realizăm moartea vieţii înseamnă adesea suferinţă.De ce ne-am pierdut din Cuvântul etern al Lui Dumnezeu în această lume perenă?

Păcatul Originar constă în cunoaşterea lui şi implicit a morţii acestei vieţi.

Păcatul Originar nu poate fi depăşit decât prin iubire fiindcă mai presus de cunoaştere este iubirea.De aceea îngerii sau formele energetice superioare sufletului nostru,aceste fiinţe ale luminii ştiu să iubească iar sfinţii învaţă întreaga viaţă să iubească.

Definiţia morţii raportată la viaţă este aceea de a nu fi, de a trece în nefiinţă deoarece Dumnezeu nu te lasă să-ţi cunoşti niciodată propria moarte,adevărata viaţă veşnică.

Să fie durerea şi suferinţa şi în eternitatea Lumii de Apoi a Luminii?Nu în nici un caz.Tot ce doare şi suferă are un început  care se datorează unei cauze iar tot ce începe se va sfârşi.

Lumea de Apoi începe cu sfârşitul vieţii, deci are un început ceea ce înseamnă că va trebui să posede şi un sfârşit?Nu!Viaţa la fel ca şi moartea sunt simple vise ale  eternităţii despre finitate şi atât.Dimineaţa ne trezim din acest vis şi realizăm cât de eterni suntem.

Dacă viaţa şi moartea fac parte dintr-un simplu vis de ce atunci când ne trezim în faţa pragului dintre lumi unor suflete la este aproape imposibil să-l treacă?Oare câţi nu am dorit să văsăm în continuare la auzirea ceasului deşteptător?Această deşteptare poate fi extrem de dureroasă pentru multe suflete.

Sufletul nostru putea să viseze orice alt vis nu numai pe cel cu viaţă şi moarte sau spaţiu şi timp, dar asta depinde şi de energia lui spirituală.

Moartea este deşteptarea din visul vieţii.

Nu există vis care să nu se destrame odată cu sfârşitul somnului precum nu există vis al vieţii care să nu se destrame în moarte.

Toate au un suflet pietrele,munţii,plantele,oceanele,râurile,planetele,stelele,oamenii,îngerii şi toate cele cunoscute şi necunoscute doar că aceste suflete au o încărcătură spirituală diferită şi trăiesc în dimensiuni diferite unde viaţa şi moartea pot să nici nu existe.

Fiinţa noastră devine uneori atât de amăgită şi temătoare la trezirea din visul vieţii încât nu are curajul să înfrunte adevărul spiritual al Lumii Eterne a Luminii.

Sensul vieţii pentru visul ce-l trăim este moartea iar pentru lumina din noi este  purificarea spre a putea aspira la noi dimensiuni.

Viaţa este aceea care îi arată fiecărui suflet omenesc cât valorează la trezirea lui în moarte.

Tot ce are o denumire are un suflet.Chiar şi cuvintele au sufletele lor care te trezesc din viaţă dincolo de moartea acestora.

Orice cuvânt urât are un suflet  cu o încărcătură energetică pe măsura să.De aceea este bine ca în acest vis al vieţii care ne pregăteşte pentru trezirea prin moarte să folosim cuvinte ce au încărcături energetice cât mai benefice.

Lumile cuvintelor nu sunt cu nimic mai prejos de lumea noastră  a vieţii şi morţii cu nume de vis.

Câţi dintre noi nu ţin cu dinţii de acest vis numit viaţă fiindu-le extrem de greu să se trezească prin moarte.

Nu-ţi trăi viaţa ca fiind eternă fiindcă te vei trezi din ea prin moarte şi atunci vei fi distrus.

Cu cât vei primi şi vei da mai multă iubire cu atât vei trece mai uşor marele prag dintre lumea visului vieţii şi aceea a Luminii Eterne.

Pomenile şi comemorările sunt semne ale iubirii pentru cel ce a fost care-l vor ajuta dincolo încărcându-i lumina ce a rămas din eternitatea să cu şi mai multă iubire pentru a trece noi şi noi praguri spre perfecţiunea spirituală a dimensiunilor.

Nu fă nimic din ceea ce nu-ţi permite Destinul ce-şi aşteaptă împlinirea în deşteptarea ta în moarte.

Somnul vieţii este un vis primit în dar de la Dumnezeu pentru aţi arăta ce poate însemna umbra faţă de Lumea Luminii Eterne.

Nu încerca să te trezeşti prin sinucidere din visul vieţii fiindcă neîmplinindu-ţi somnul vei fi extenuat a doua zi a eternităţii.

Câţi dintre noi nu ne vom trezi încercănaţi şi obosiţi de păcatele acumulate în visul vieţii ce a devenit pentru atât de mulţi un coşmar.

Dă-i celui ce tocmai a murit  apă şi hrană la fereastra casei sale pentru a înţelege că nu mai este în acest vis al vieţii, că setea din visul vieţii îi poate fi potolită oriunde cu iubirea şi recunoştinţa celor rămaşi  dar mai ales că trebuie să-şi continue drumul.

Nu-l  plânge atât încât să-l opreşti pe cel plecat să treacă pragul spre Lumea Luminii Eterne fiindcă doar acolo este împlinirea lui.

Vai de cei care nu au iubit şi nu au dăruit  îndeajuns de multă iubire  în viaţă, şi stau în sala de aşteptare dintre lumi.

A iubi un suflet trezit prin moarte înseamnă a-l  îndemna să plece spre lumina eternă a stelelor ce ne aduce copilăria Vremii în timpurile noastre.

Oare ce vom mai fi unul pentru celălalt ceea ce suntem în visul vieţii după ce ne vom trezi  prin moarte în lumea adevărului?

Toate averile din lume nu valorează nimic la trezirea din visul vieţii.

Ce altceva pot fi averile acestei lumi decât ziduri din ce în ce mai înalte înaintea pragului dintre lumi pentru cei ce le deţin.

Ţărâna tot ţărână rămâne iar lumina sufletului nu va fi niciodată umbră.

De câte ori nu ţi-ai călcat în picioare  propria ta  Lume Eternă a Luminii păcătuind şi crezând în nimicniciile vieţii?

Îşi va aminti vreodată visul vieţii de tine odată ce se va destrăma  în negura nopţii prin care ai trecut trezindu-te prin moarte la lumina eternă?

Cuvintele ochilor tăi le voi simţi în lumina din mine,le voi asculta mereu dându-mi aripi să pot zbura în Lumea Eternităţii unde luminile noastre se vor contopi devenind o stea ce va răsări peste zorii altor şi altor lumi.

Toate lumile acestui Univers nu se întind pe durate mai mari decât clipa eternă a morţii.

Poate cineva rosti cuvântul moarte fără să se gândească la distrugere în această viaţă?

Dacă moartea nu ar însemna distrugere faţă de viaţă aceasta din urmă nu ar exista de aceea viaţa trebuie înţeleasă înainte de a condamna moartea.

Nu poate exista gând care să moară şi nici cuvânt fără lumea eternităţii sale.

Suntem o fărâmă de suflet ce va duce eternitatea unei amintiri renăscută prin moarte.

Nimic nu poate fi mai aproape de tine decât viaţa şi moartea ta.

Viaţa este continuarea unui început iar moartea a unui sfârşit.

Numai prin moarte sfârşitul poate începe.

Orice început are un sfârşit precum orice sfârşit un început. Cum moartea e un început al sfârşitului vieţii va trebui să posede şi un sfârşit al începutului morţii şi să se termine odată lăsând locul Lumii Luminii Eterne.

Ştie cineva de unde era cu ani şi ani de zile înainte de naştere?La naştere a uitat întreaga istorie a sufletului său.Viaţa este opusul morţii fiind definită prin uitarea a ceea ce a fost dinainte de naştere ceea ce înseamnă că prin moarte ne vom reaminti identitatea noastră spirituală.

Nimeni nu a fost sătul de moarte în schimb de viaţă,da!

Adevărata moarte este viaţa care ne-a dat uitarea ascunsă în vălul iluziilor sale.

Fără de moarte am muri definitiv fiindcă moartea vieţii nu ar mai putea muri.

Amintirea morţii este unicul balsam al vieţii.

Întreaga fericire s-ar nărui sub paşii grei ai vieţii dacă nu ar fi moartea care să o salveze.

De ce nu ne lasă viaţa să ştim de ce toate drumurile duc către moarte?

Lacrima învierii nu se prelinge decât pe obrazul Morţii.

Câte iubiri nu s-au împlinit prin moarte?

De ce marile iubiri implică şi moartea în zilele lor?

Nu există moarte a iubirii ci numai moarte a vieţii.

Doar marilor iubiri le e dor de moarte uneori fiindcă se identifică cu absolutul ei.

Unicele adevăruri pe care le cunoaştem în viaţă sunt adevărul morţii şi al iubirii..Restul sunt iluzii ale vieţii.

Adevărata înviere spre Lumea Luminii Eterne este atunci când se contopesc adevărul morţii vieţii  cu cel al iubirii într-unul singur,adevărul absolut al împlinirii.

Numai lumina morţii poate ajuta viaţa să nu rătăcească prin lumea suferinţei eterne.

Frumuseţea morţii constă în faptul că este sfârşitul vieţii ce poate muri.

Oare ce s-ar face viaţa dacă nu s-ar odihni pe aripa morţii?

viaţă întreagă stăm pe malul morţii pentru a privi eternitatea unui suflet ce-l iubim.

Orizontul morţii este unicul orizont ce poate fi cuprins de palmele bătătorite ale vieţii tale o singură dată şi pentru totdeauna.

Moartea şi iubirea sunt unicele înţelesuri ce pot da sens vieţii.

Adevăraţii morţi există numai în lumea vieţii ce moare.Sunt cei care nu pot iubi din toată fiinţa lor.

Cum viaţa te-a examinat cu fiecare clipă a sa, moartea îi va da notă vieţii tale pentru modul cum te-a pregătit.

Moartea este uitare numai pentru Iluzia Vieţii care ţi-a şters amintirea identităţii eterne a sufletului tău.

Cum dorul doare viaţa, moartea vieţii moare.

Oare există ceva mai profund decât pasiunea marii iubiri pentru care moartea este împlinirea eternităţii spre care aspiră?

Nu regreta niciodată viaţa fiindcă ţi-a dăruit naşterea în timp ce purtai cămaşa morţii  fiindu-i  datoare din mulţimea ei de clipe,cu o singură clipă.Aceasta este o clipă de eternitate.

Oare ce ne-am fi făcut fără moarte?

A înţeles cineva vreodată de ce trebuie să murim sau să trăim, să iubim?

Adevărul morţii îl va surmonta întotdeauna pe cel al vieţii.

Moartea nu poate fi văzută decât prin ochii vieţii cât timp trăim.Să vedem pe urmă viaţa numai prin ochii morţii?

Toate marile frumuseţi ale lumii sunt sculptate de moartea fără de care viaţa nu ar mai avea nici un sens.

Numai moartea va putea rupe colierul deşertăciunii de la gâtul vieţii.

Cel bolnav de prea multă iubire se poate vindeca prin moarte.

Moartea vieţii este doar un anotimp al sufletului tău.

Oricât de imens ţi se pare Universul, faţă de moarte este doar un grăunte de nisip pe ţărmul unui ocean al eternităţii.

Nu  încerca să înţelegi moartea,infinitul şi eternitatea fiindcă trăieşti şi nu ai acces la adevărul absolut.

Greşim când confundăm moartea cu moartea vieţii.În Moarte moare până şi moartea vieţii lăsând să inunde Lumină Divină a Eternităţii.

Oricât de amăgitoare ar fi orizonturile vieţii ele sunt nişte simple iluzii în faţa marelui adevăr al morţii.

Oricâte trucuri ar folosi viaţa aceasta este învinsă în cele din urmă de Lumea Luminii Eterne.

Dorul morţii doare cel mai tare în viaţă.

Esenţa vieţii se sprijină pe moarte fiindcă viaţa dacă nu ar muri nu ar mai fi.

Visul vieţii ce moare este cel ce a născut durerea.

Oare cine suntem noi cei ce dormim în Lumea Luminii Eterne pentru a ne visa viaţa?

Ce va spune Lumină Divină din noi atunci când ne vom trezi din visul vieţii?

Ar mai fi renăscut pasărea Phoenix dacă nu ar fi fost moartea?

Ce valorează în faţa morţii tale unde eşti absent?

Orice fericire sau suferinţă,durere sau extaz vor fi spălate de valurile morţii.

Nu există altă moarte decât moartea vieţii.

Moartea nu poate fi găsită niciodată de cel ce moare.

Nu există spaţii şi timpi decât între viaţă şi moartea sa.

Moartea este unica întâmplare a vieţii.

Numai viaţa îşi are vremea ei dar nu şi moartea pentru cel ce a murit.

Doar cel ce a urcat muntele vieţii până în vârf va ştii cât de departe poate fi văzut orizontul acestei lumi.

Unica împlinire a vieţii constă în propria sa moarte.

Cum nu există ploaie care să ude oceanul nu există viaţă care să cearnă moarte peste Moarte.

Marile iubiri se purifică spălându-se cu apa unde a murit moartea vieţii.

Sunt nimeni fiindcă în viaţă există moarte.

Moartea este marele neînţeles, marele necunoscut prin care viaţa  devine o pată de culoare.

Fără moarte viaţa nu ar şti încotro ar trebui să o apuce.

Care dintre cele două vămi este cea mai necesară?Cea a amintirii sau cea a uitării?Cum moartea vieţii moare prin moarte,uitarea amintirii îşi uită propria sa uitare prin Lumea Luminii Eterne.

Suntem străini de noi înşine fiindcă nu ştim să luăm de braţ Moartea ce merge alături de Viaţă.

Oricât de mult am încerca să tolerăm viaţa şi moartea nu vom reuşi decât să ajungem la un compromis cu noi înşine despre noi înşine.

Cea mai mare binecuvântare lăsată de Dumnezeu omului este să poată fi absent de la propria sa moarte a vieţii.

Ce altceva poate să fie viaţa şi moartea ei decât o alternanţă între bine şi rău,întuneric şi lumină,zi şi noapte.Dacă alături de întuneric şi lumină, bine şi rău ar mai fi şi un al treilea intrus atunci şi între viaţă şi moartea ei ar mai fi un al treilea element.

Nici cei mai mari pungaşi nu pot fura nimic acestei lumi.Tot ce este ţărână şi deşertăciune,averi,bogăţii sau onoruri toate rămân aici.

A fost vreodată mai iubită moartea decât viaţa cu toate relele ei?

Cine crede în Destin va înţelege rolul morţii mai uşor.

Niciodată nu va fi uşor să mori fiindcă gândeşte viaţa din tine şi nu moartea.

Cine îşi va mai aminti de poezia dureroasă a unui vis cu nume de viaţă?

Eşti o fărâmă de gând ce licăreşte în răceala nopţii unei lumi pline de durere.

Viaţa este o mare risipă de clipă în braţele morţii.

Să nu te îndoieşti niciodată de moarte fiindcă va veni negreşit.Îndoieşte-te de viaţă şi absurdul paşilor săi.

Nu te ruga la Dumnezeu să-ţi dea ceea ce nu ai scris în cartea Destinului tău ce te va regăsi numai în moarte.

Cât suflet trebuia să fi pus Dumnezeu în cuvântul ce ne-a creat atunci când i-a găsit o scuză vieţii în moarte.

Ce greu îi este morţii să se despartă de propria sa moarte atunci când te pierde viaţa şi alergi în Lumea Luminii Eterne.

Întreaga frumuseţe a lumii constă numai în oglindirea sa în moartea ce sălăşluieşte ca un străin fără actele de identitate ale firii din noi.

Nu am zărit niciodată mai multă lumină decât în ochii ce îşi înţeleg pe deplin rostul morţii lor.

Viaţa şi moartea morţii ei este un paradox al firii Lui Dumnezeu.

Nu există niciodată un alt  încotro al vieţii decât :Moartea!

Dacă viaţa îţi cere să te supui durerii sale, moartea nu-ţi cere nimic ci îţi dă totul.

Nu moartea este aceea care-ţi ia viaţa fiindcă moartea vieţii tale  este totodată şi moartea morţii tale.

Moartea nu îngenunchează pe nimeni cum face viaţa ci dăruieşte Lumină Divină a Iubirii Lui Dumnezeu.

Moartea este marele pas pe care trebuie să îl facem spre Dumnezeu.

Nu poţi fi în eternitatea clipei stelei tale decât lăsând în urmă deşertăciunea şi absurdul vieţii care ţi-a ros cămaşa peticită a sufletului tău cu dureri şi iluzii deşarte.

Ne naştem crezând în briza speranţelor  ce ne îmbrăţişează dorinţa de a ne regăsi sufletul pereche înaintea morţii definitive a vieţii şi morţii acestea,crezând că alături de jumătatea noastră vom fi un întreg al Lumii Luminii Eterne.

Câţi îşi găsesc sufletele pereche în această lume ce pierde mereu la ruletă  deşertăciunii în faţa morţii?

Ce poate fi mai trist decât să te reîntorci în eternitate ca o jumătate şi nu ca şi un întreg al unei mari iubiri împlinite?

Prin moarte moare până şi moartea speranţelor ce astfel vor putea îmbrăţişa eternitatea.

Şi dacă s-ar împăca viaţa cu propria ei moarte ce ar mai rămâne din noi?

Suntem străini de noi înşine fiind un produs al neînţelegerilor dintre viaţă şi moarte.

Te ador iubirea mea pentru că numai tu m-ai  determinat să fac pace între viaţa şi moartea mea regăsindu-mă în propriul nostru Destin.

Nu ştiam că şi moartea se poate învăţa la fel ca viaţa,că şcoala morţii este mult mai superioară celei a vieţii.

Doar cu tine iubirea mea voi reuşi să calc moartea acestei vieţi în picioarele eternităţii din inimile noastre.

Ştiam că inimile noastre se lovesc de moartea fiecărei clipe bătând puternic,că sunt necesare două inimi  ca să poată prinde una dintre clipe şi să o transforme în eternitatea iubirii lor.

Până şi dorul s-a născut din moarte.

Povestea fiecărei vieţi trebuie spusă morţii.

Fără de moarte nici un vis nu s-ar mai împlini.

Moartea este cea din urmă amintire a vieţii.

Moartea nu este moarte decât pentru viaţă.

Moartea şi iubirea sunt două mari neînţelesuri pe care ar trebui să le învăţăm în această viaţă.

Lumina iubirii din noi nu va muri niciodată odată cu viaţa.

Ţărâna acestei lumi nu va putea umbri la nesfârşit lumina sufletelor noastre care vor străluci odată cu moartea morţii lor.

Totul este o mare armonie chiar şi viaţa împreună cu moartea sa.

Cum viaţa are o frecvenţă a ei, la fel ca şi întregul Univers, cum în fiecare fractal vei descoperi întregul tot aşa şi moartea are frecvenţa, întregul şi fractalul ei fiind o moarte a morţii.

Dumnezeu este o armonie a conştiinţei universale din care facem şi noi parte.Doar dacă ar muri Dumnezeu am muri şi noi.

Dumnezeu ne-a dat iubirea şi viaţa teama de moarte.Suntem frică şi iubire de aceea din noi nu va rămâne decât ceea ce ne-a dat Dumnezeu atunci când nu vom mai avea viaţa:Iubirea.

Doar iubind vom înţelege eternitatea şi vom fi mai apropiaţi de Dumnezeul Iubirii noastre.

Fiecare avem parte de propria sa moarte a morţii unei vieţi ce ne-a înfăşat cu iluzia sa Destinul.

Moartea nu stă departe de tine ci în tine şi oriunde alergi, o faci împreună cu moartea ta.

Nu fugi de lumină când sufletul tău îi aparţine.

Ascultă de armonia Universului respectându-i deopotrivă viaţa şi moartea,precum viaţa vieţii şi moartea morţii acestuia.

Nu suntem nişte simpli trecători în această lume deoarece luăm întreaga lume cu noi în lumina din noi.

Întreaga lume se naşte şi moare odată cu noi, trăind prin moartea morţii noastre pe aceea a ei.

Nu putem fi solidari cu moartea în sensul de moarte a vieţii ci doar cu moartea ca fiind moarte a morţii vieţii.

Cine ar putea înţelege mai bine moartea decât grijile şi suferinţele vieţii?

Toate stelele Universului se nasc şi mor doar în mintea noastră iar dacă noi nu le-am cunoaşte acestea nu ar exista.

Nimeni nu poate exista decât dacă el sau alţii pot conştientiza propria lui existenţă.La fel nu poate muri.

Dacă  nimeni nu ştie despre naşterea şi moartea ta, nici chiar tu atunci nu te vei naşte şi nu vei muri.

Moartea este o conştientizare în cele din urmă.Dacă această conştientizare nu este cunoscută de către nimeni nu există.

Moartea la fel ca şi viaţa noastră sunt  sufletul cunoaşterii.Dispărând cunoaşterea  dispar şi ele.

Dacă ne-ar lipsi cunoaşterea am fi lipsiţi atât de viaţă cât şi de moarte.

Pentru valurile sau stâncile care nu  cunosc această lume nici noi nu existăm în schimb ele există pentru noi tocmai fiindcă cunoaştem lumea şi tot din această cauză şi ele se nasc şi mor,dar numai pentru noi.

Cel mai mare miracol dar şi blestem al acestei lumi este cunoaşterea Iluziei Vieţii prin care totul moare odată cu naşterea.

Nu vei putea simţi armonia Universului dacă nu-L vei înţelege că trebuie să moară.

A cunoaşte înseamnă în primul rând a muri încă de la naştere câte puţin până când vei trece definitiv dincolo.

Teama de moarte este teama Iluziei Vieţii de necunoscutul care o va schimba.

Fără o Lume de Apoi în care să poţi cunoaşte în continuare toate religiile acestei lumi nu  au nici un sens.

Toate inimile bat clipele ce alunecă spre moarte conştiente că la sfârşit de drum vor aluneca şi ele definitiv.

Dacă am susţine că  animalele nu conştientizează că vor muri odată şi odată   sunt mai fericite decât omul?Oare ştiu ce este fericirea?

Dacă omul nu ar conştientiza acest deznodământ final care e moartea, ar fi mai fericit?Dacă nu ar cunoaşte ar mai şti ce este fericirea?Dar mai ales dacă nu ar cunoaşte moartea?

Să fie fericirea dorul după adevărata uitare de noi, să fie moartea?

Oare atunci când omul a aflat despre cunoaşterea vieţii şi a morţii  a avut parte de cel mai mare blestem,depărtându-se pentru totdeauna de fericire sau fără cunoaşterea acestora nici fericirea nu ar fi existat?

Cel ce nu ştia despre existenţa morţii trăia etern chiar dacă existenţa lui se prelungea subit în moarte?Este posibil dar nici fericit nu era fiindcă fericirea are sens doar dacă e raportată la cel mai suprem opus al vieţii şi anume moartea.

Nu poate exista viaţă şi moarte fără cunoaştere şi nici fericire fără aceste trei.

Dacă în Univers nu ar exista cunoaşterea nici moartea nu ar mai exista.

Cel care nu respectă moartea nu-şi respectă propria sa viaţă ce într-o zi va fi găzduită de moarte.

Nu există paşi care să nu lase urme cum nu există urme care să nu ducă către moarte.

Visul vieţii se termină la ivirea zorilor morţii.

Diferenţa dintre visul nocturn şi cel diurn este că noaptea visăm în timp ce dormim iar ziua visăm Iluzia Vieţii fără să mai dormim, un vis unde putem să mai intervenim aşa zis conştient pentru ca atunci când vor veni zorii morţii să nu ne trezim că după un cumplit coşmar.

Liberul arbitru al vieţii ne lasă să intervenim conştient în acest vis.De noi va depinde dacă la trezirea finală din moarte ne vom mai aminti cu drag  acest vis al vieţii sau vom dori să-l uităm asemeni unui coşmar.

Ce poate fi mai sincer decât moartea?

Viaţa nu are nici o scuză că a născut-o moartea.

La braţul morţii nu poate merge decât viaţa.

Cine altcineva poate ajunge la Dumnezeu în afară de viaţa noastră?Moartea.

Suntem atât de plini de viaţă uneori încât moartea devine pentru noi o prelungire a vieţii ce va muri mereu şi nicidecum o renaştere în eternitate.

Cu toţii suntem şocaţi atunci când ne privim moartea dar doar atât timp cât o conştientizăm trăind.Pe urmă eternitatea şterge orice urmă de nelinişte nefiind o viaţă ce trebuie să moară.

Sunt într-o aglomeraţie pe stradă.Chipuri pestriţe la fel ca şi gândurile sau  Destinele lor.Toate acestea vor fi morminte pestriţe în cimitire la fel de pestriţe.

Moartea este icoana sufletului la care trebuie să se închine viaţa.

Doar la colţ de moarte vei întâlni adevărul.

Să nu ştie moartea cine este propria ei viaţă ce o naşte?

Doar murind vei putea învia precum doar trăind vei putea muri.

Moartea este o alternanţă la viaţă.

Cerul morţii va fi brăzdat de stelele eternităţii a căror Lumină Divină străluceşte adesea şi în sufletele noastre.

În moarte toate numerele se reduc la întregul infinit al eternităţii.De aceea prin moarte viaţa devine una singură din puzderia de suflete împărţite prin toate colţurile lumii.

Nu încerca niciodată să-ţi înţelegi viaţa fiindcă şi aceasta nu este altceva decât o fărâmă de moarte unită de întregul etern al morţii prin Destin.

Chiar dacă omul ar fi din granit tot s-ar sfărâma într-o bună zi în moarte.

Calea morţii este unicul drum ce nu mai poate fi refăcut niciodată.

Marele adevăr al morţii constă în viaţă.

Nimeni nu va putea înşela moartea nici măcar cu cea mai infimă monedă a vieţii.

În lumea noastră nu poate exista un strigăt în moarte ci numai către moarte.

Dacă viaţa este mama morţii înseamnă că şi viaţa este tot un fel de moarte.

Cine ştie cât de mare este prezentul strivit de trecut şi viitor?Atunci ce altceva să fie moartea decât suprimarea acestui prezent care şi aşa nu ştim cât de mare este.

A fost cineva la masa morţii vreodată ca să poată spune dacă îi plac sau nu bucatele ei?

Dacă viaţa şi moartea ar fi o alternanţă toate clipele s-ar repeta la nesfârşit îmbrăcate cu noi şi noi toalete.

Nimeni nu-şi vede propria moarte ci doar propria sa renaştere într-o altă lume.Moartea în sine nu poate fi conştientizată.

Prin viaţă se naşte mântuirea şi prin moarte pomenirea.

Viaţa este ruga rugului aprins de clipe pe genunchii lacrimilor roşi de suferinţe  şi speranţa de a-L găsi pe Dumnezeu în  moartea ce pare rece şi impersonală.

Marea întrebare a vieţii constă în  propria ei moarte.

Numai în moarte vei şti dacă a existat cu adevărat propria ta viaţă.

Doar cel ce-şi caută moartea şi o întreabă despre adevăr îşi poate înţelege cu adevărat viaţa.

Numai cel care se trezeşte din visul vieţii va putea şti cum arată zorii morţii.

Niciodată nu vei putea spune niciodată morţii în timpul vieţii precum morţii nu-i vei putea spune niciodată cât de mult durează.

Oare de ce întregul adevăr despre noi se reduce la moarte?

Va înţelege moartea din sufletul nostru mai mult decât viaţa adevărul despre noi?

Nu cred să fie la fel de josnică şi moartea precum viaţa cu eterna ei luptă de subzistenţă.

Cine poate fi mai sincer decât Moartea dar  mai mincinos şi perfid decât Viaţa?

Dacă ar fi ca Moartea să privească în urmă ar vedea Viaţa ce moare cu fiecare clipă care trece.

Nu spera să poţi muri etern în fiecare clipă  prin viaţa ta scăpând de moartea morţii ei.

Întreaga trudă a vieţii este pentru o strălucire iluzorie.De aceea moartea nu are nevoie de fastul şi strălucirea propriei sale vieţi care o naşte.

Mama morţii este viaţa.

Dacă viaţa nu ar naşte moarte ce adevăr ar mai înţelege-o?

Întreaga poezie şi frumuseţe a vieţii se fardează numai în oglinda morţii.

Lipsa de moarte ar fi mai înainte de toate lipsă de viaţă.

Doar cel ce nu a trăit nu poate muri.

Nimeni nu a murit fără o naştere şi nici o naştere nu va exista fără de moarte.

Sunt cu inima ta alături de moartea din noi pentru care s-a născut întreaga iubire a lumii  din eternităţile noastre.

Niciunde nu vei putea desluşi mai mult adevăr decât atunci când te vei privi în oglinda morţii pe care o şterge viaţa în fiecare dimineaţă cu sudoarea deşertăciunii.

În toată viaţa ta există doar o singură împlinire absolută:Moartea.

Nimeni nu va reuşi vreodată să-şi insulte propria moarte fiindcă nu o va cunoaşte niciodată, fiind etern o mare necunoscută.De aceea va trece de fiecare dată pe lângă strada ei, greşind mereu adresa propriului său Destin.

Sunt în măsură să-mi înving moartea?Oare ce nebun poate spune aşa ceva când moartea sa nici nu va exista vreodată pentru el ci doar pentru alţii.

Teama aparţine numai vieţii şi nicidecum morţii.

Cine a fost înşelat de moarte?Dar de viaţă?

Nu moartea este aceea care bate la uşa Destinului pentru a muri ci viaţa.

Frumuseţea morţii stă în ignoranţa vieţii de a fi ea însăşi.

Priveşte departe în largul oceanului clipelor tale părăsite.Cât sunt de neînţelese şi de triste fiindcă nu ai rămas în eternitatea nici uneia dintre ele murind pentru această viaţă definitiv.

Moartea este eternitatea şi viaţa perenitatea.Nu încerca să le înţelegi mai mult decât se pot înţelege ele la rândul lor.

Ce ar fi iubirea fără de moarte?

Nu spera în raza morţii fiindcă nu-ţi va lumina niciodată deşertăciunea gândurilor acestei vieţi.

Iubeşte ca să fi iubit şi trăieşte să poţi muri.

Cum de moartea nu se satură de atât de mult cer cât îi e dat vieţii sale să cuprindă ca să poată muri?

Sunt o fărâmă de lumină din raza eternităţii văzută de suflarea din mine drept moarte.

Care stea va învăţa să moară fără să strălucească mai întâi pe firmamentul vieţii acestui Univers?

Ce departe eşti de mine dragostea mea atunci când uit de moartea ce ne-ar putea despărţi.

Copacii nu ruginesc niciodată ci frunzele lor precum iubirile nu trec niciodată ci doar zilele lor.

Întâmplător iubirea mea am căutat cerul plin de eternitatea seninului iubirii din el, să-mi spună unde ne vom putea spăla cu orizonturile sale nepieritoare.Mi-a arătat clipa morţii în care va trebui într-o zi să ne refugiem.

Oare există altundeva decât în moarte ceasul infinitului ce bate ora împlinirii Destinului nostru?

Cum poate moartea seduce de fiecare dată viaţa?

Fiecare foc al vieţii va lumina în cele din urmă numai cerul morţii.

Nu există poveste fără de sfârşit decât pentru cel ce a murit.

Sub corola iubirii din pomul vieţii tale se află doar moartea ca ultim deznodământ.

Nu există cale care să nu ducă spre moarte şi nici viaţă fără de Destin care să nu se spele în apa morţii în cele din urmă.

La ce bun atâtea drumuri când toate duc spre moarte?

Cum cerul nu poate avea decât un singur orizont, viaţa nu poate avea decât o singură moarte.

Întreaga cunoaştere se revarsă în moarte.

Cum totul are un sens nici viaţa nu determină moartea degeaba.

De nu ar fi începutul şi sfârşitul nu ar exista nici eternitatea.Odată ce există, putem vorbi de fiinţarea eternităţii,deci despre fiinţa eternităţii ce poate fi un Cuvânt de-al Lui Dumnezeu.

Ce dor trebuie să-i fie vieţii de moarte încât de fiecare dată se împlineşte numai prin aceasta.

Ce nebun trebuie să fi ca să-ţi fie teamă de moartă pe care nu o vei cunoaşte niciodată fiindcă doar viaţa poate cunoaşte moartea.

Atunci când vei fi mort nu vei mai avea nimic de împărţit cu viaţa şi cunoaşterea ei.

Nu există moarte care să nu se înece în apa vieţii pentru totdeauna, ireversibil.

Şi moartea se naşte din viaţă la fel ca şi viaţa  din neantul de dinaintea ei, cunoscut de noi astfel.Cum tot ce se naşte trebuie să moară este cât se poate de adevărat că şi moartea trebuie să moară la rândul ei, rămânând  Lumea Luminii Eterne.

Mai departe de moarte nu poate fi decât o altă naştere, odată trecut pragul morţii ce va muri.

Ascultă de armonia Universului atunci când îţi e teamă de moarte.Întreab-o ce este perfecţiunea?Îţi va răspunde cu siguranţă că este o greşeală necesară la fel ca şi moartea fiecărei naşteri sau naştere ce aduce moartea odată cu şinele ei.

Spune-mi Dumnezeule al  iubirii mele care eşti iubire, de ce este atât de rece moartea faţă de viaţă?Cum de nu se topeşte moartea  la focul marilor iubiri?Drept răspuns privesc cerul inimii mele ce are nevoie câteodată de odihnă şi atunci trag perdeaua sentimentelor peste focurile stelelor ce îmbrăţişează eternitatea Luminii Divine în marea amintire a marilor iubiri.

Ce poate fi mai presus sau mai prejos decât moartea?Propria ei viaţă de moarte faţă de viaţa de viaţă.

Suntem prea aproape de Dumnezeul iubirii,atât de aproape încât nu-L putem găsi niciodată cu adevărat oriunde l-am căuta în această lume fiindcă se află în noi în fiecare alături de moartea ce va împlini naşterea.

L-am întâlnit pe Dumnezeul Iubirii la colţul străzii cu nume de Destin, unde se vând speranţe pe tarabă sufletului meu, roasă de ploile sentimentelor unei amintiri despre moarte.

Aripile morţii nu obosesc niciodată să ducă naşterea vieţii spre eternitatea din noi.

Străluciri sau umbre,valuri sau stânci,stele sau priviri, toate câte sunt au Destinul morţii în ele.

Marile iubiri sunt eterne fiindcă în venele speranţelor, privirilor şi cuvintelor lor curge mai presus de toate eternitatea de dincolo de orice viaţă ce ar mai reuşi să moară.

Este un dat ca viaţa să se desăvârşească în cele din urmă numai prin moarte.

Odată ce eşti mort nu ai cum să-ţi cunoşti moartea decât dacă ai trăi iar dacă exişti sub forma unei cuante de energie şi cunoşti înseamnă că nu eşti mort ci viu dar într-o altă formă de existenţă iar aşa zisa moarte ar aparţine doar rămăşiţelor tale pământeşti.Nici acestea nu mor ci se transformă.

Cel care nu-ţi cunoaşte moartea nu moare niciodată. Păcatul Originar constă în cunoaştere fiindcă doar cel care cunoaşte realizează că poate să nu cunoască, iar tot ceea ce se află dincolo de necunoaştere primeşte un sens absolut numai prin moarte.

Moartea este absolutul a tot şi toate câte sunt.

Libertatea vieţii este consens iar a morţii sens.

Nu există fericire sau suferinţă eternă fiindcă şi ele vieţuiesc  urmând calea morţii.

Păcatul originar constă în cunoaştere dar mai ales în cunoaşterea morţii.Dacă nu am fi cunoscut-o nu am fi conştientizat că vom muri niciodată.Oare animalul ştie că va muri?Pentru el moartea este o întâmplare despre care nu a auzit niciodată că va veni.

Nu pot fi alături de Iluzia Vieţii fiindcă îmi arată moartea.

Vâslele de aur ale omenirii sunt credinţa în iubire şi în sfinţenia acesteia.Doar acestea pot împinge corabia societăţii spre marea regăsire a eternului din noi ce nu este nicidecum moarte ci viaţă eternă.

Cine poate înţelege infinitul sau moartea?

Nu  există moarte decât în cunoaştere.

Cea mai mare distanţă nu se află între părţile Universului ci între viaţă şi moarte.

Moartea cuprinde întregul Univers într-un singur punct infinit al începutului.

Fără de moarte întreaga lume ar fi fără de viaţă.

Marea regăsire constă în moarte.

Sensul vieţii constă în pregătirea ei pentru moarte.

Numai cine nu a cunoscut viaţa nu vă va cunoaşte moartea.

Dacă alături de viaţă şi moarte ar mai exista şi alţi opuşi în cunoaşterea noastră nici unul dintre aceştia nu ar muri dar nici trăi.

Rădăcinile vieţii stau adânc înfipte în moarte.

Nu există val care să nu se spargă cum nu există viaţă care să nu moară,în schimb există oceanul Marelui Infinit care va dăinui mereu oricâte valuri sau vieţi se vor sparge de stânca dură a Destinului, iar numele său este Moarte.

Timpul morţii este infinit,de aceea nu va fi niciodată lipsit de el ca şi viaţa.

Nu poate exista moartea decât în cadrul existenţei.

În nonexistenţă până şi moartea dispare.

Prin moarte devenim natura propriului nostru spirit.

Doar în viaţă putem aspira la o moarte mai bună, nu şi în moarte.

Prin viaţă devenim ţărâna timpului care ne modelează iar prin moarte statuia acelui model aşezată pe strada Eternităţii.

Nimeni nu va reuşi să denumească  steaua propriei sale morţi.

Dacă viaţa este un strigăt de durere în amurgul însângerat al cuvintelor, moartea este marea nuntire cu infinitul clipei de iubire a Lui Dumnezeu.

Câte clipe a pierdut viaţa în faţa morţii  la ruletă timpului deşertăciunii?

Naşterea este poarta către moarte.

Nu există viitor în viaţă care să nu se termine în moarte.

Viaţa este o cale iar moartea destinaţia eternă a ei.

Lumina gândurilor tale nu va mai fi umbrită de Iluzia Vieţii în moartea adevărului absolut.

Cine iubeşte mai mult viaţa decât moartea nu înţelege cât de trecători suntem în această lume a tranzitului prin durere.

Ce altceva poate fi această lume decât un imens cimitir de speranţe,cuvinte,dorinţe,iubiri amăgitoare,tristeţi  ce se vor împlinit până şi în moarte?

Nu poţi excela în moarte decât murind.

Ţelul morţii este eternitatea ei iar al vieţii, moartea.Şi totuşi Iluzia Vieţii ne îndeamnă să iubim viaţa dar să trăim ca şi cum am fi eterni..

Fericirea nu-şi poate găsi împlinirea decât în timpul ce o va duce inevitabil la moarte.

Cuvântul vieţii este durere şi al morţii Destin.

Moartea nu poate minţi niciodată pe nimeni.

De ce în destinul fiecărei iubiri se află şi moartea?

A refuzat moartea vreodată să-ţi întindă mâna?

Marea fericire, împlinire, revelaţie şi desăvârşire a acestei lumi constă în moarte, indiferent că acceptăm sau nu acest adevăr.

Moartea este marea enigmă a iubirii din noi.

Nu există strigăt mai puternic în această lume decât liniştea morţii.

Nicăieri nu este mai aprins cuvântul Iubire decât atunci când este scris pe tablă neagră a morţii.

Orice vânt va bate către moarte.

Moartea este oceanul eternităţii ce nu poate seca niciodată.

De eternitatea morţii nu poţi să te ascunzi decât în eternitatea din tine unde o vei întâlni.

Oricât de amăgitoare sunt uneori clipele vieţii ele vor deveni un mare adevăr prin moarte.

Ce poţi aştepta de la viaţă în afară de trecerea sa, dar de la moarte în afară de eternitatea să?

Alături de moarte şi iubire nu poţi fi decât tu şi nimeni altul.

Chiar dacă speranţele mor ultimele să nu uităm că şi ele mor.

Doar oglinda morţii îţi va arăta viaţa în adevăratele sale culori.

Ce altceva poate fi viaţa decât un curcubeu pe cerul morţii?

Nicăieri nu vom fi mai aproape de noi decât dincolo de orice înţeles unde vom întâlni salvatoarea moarte.

Doar moartea va putea escalada în cele din urmă muntele vieţii tale.

Învaţă să mori.

Cât ar mai naufragia corabia vieţii dacă nu ar fi farul călăuzitor al morţii?

Peste adevărul morţii chiar şi ninsoarea speranţelor se topeşte.

Viaţa şi moartea sunt cunoaştere.Una aparţine înţelesului iar cealaltă neînţelesului ce ar trebui cunoscut dar nu se poate întrucât este prea mult adevăr faţă de cât poate cunoaşte Iluzia Vieţii..

Ce poate fi moartea decât iubire fără de sfârşit sau eternitate  cu început în Iluzia Vieţii?

Nu există mare iubire care să nu-şi spele faţa obosită de Iluzia Vieţii în moarte.

Sunt fără de sfârşit fiindcă mor.

Viaţa este un lung ciclu de naşteri  din eternitate şi sfârşituri în moarte.

Moartea ar fi un înţeles cunoscut doar dacă viaţa nu ar fi o mare Iluzie ce-ţi dă impresia cunoaşterii.

Nu muri fără iubire fiindcă nu ai trăit decât pentru iubire, restul e deşertăciune.

Întreaga ploaie de cuvinte ale vieţii se scurge în oceanul morţii unde-şi caută un înţeles.

Doar în viaţă poţi fi singur, nu şi în moartea tuturor înţelesurilor.

Dorul de moarte este cel mai crud adevăr al vieţii.

Pe cerul morţii nu vor fi niciodată norii durerii ce ne umbreau viaţa pentru a şti că suntem.

Toate orizonturile vieţii se pierd în nemărginirea morţii.

Prin moarte viaţa devine un înţeles al firii de a cunoaşte existenţa.

Toate inimile acestei lumi sunt deşertăciune şi ţărână fără de iubire şi moarte.

Prin moarte până şi Iluzia Vieţii capătă sens.

Oricât i-ar fi de teamă vieţii de moarte,aceasta respiră prin plămânii eterni ai morţii.

Poate cineva trăi Iluzia Vieţii sub cerul eternităţii pe care să-l poată cuprinde?

Enigma sufletului nostru arde ca o torţă pentru a lumina taina morţii în sufletul căreia îşi va găsi împlinirea iubirea din noi.

Viaţa fără de moarte este ca şi naşterea fără de viaţă.

Ce sfânt nu aleargă către marele adevăr al morţii iubind mai mult decât un muritor de rând?

Moartea devine o mare sfidare doar pentru cel care nu înţelege deşertăciunea acestei lumi.

Ce s-ar face viaţa fără de cimitire?

Aleea sufletului pietruită de clipele întâmplării duce către moartea neîntâmplătoare.

Ce înţeles poate să primească moartea în faţa vieţii odată ce sensul ei constă tocmai în moarte,iar imaginea sa în iluzie.

Te rog înţelege petalele cuvintelor acestei lumi şi nu le număra fiindcă au fost numărate mai demult decât vremea ta de către moarte.

Nu există foc al vieţii care să nu fie stins de moarte.

Adevăratul miracol al vieţii se desăvârşeşte numai în moarte.

De ce este disperată viaţa în faţa morţii odată ce toate drumurile ei duc către moarte?

Poate exista un miracol mai mare decât moartea pentru care s-a născut viaţa?

În moarte până şi cuvintele devin unite prin eternitatea înţelesurilor lor cu eternitatea înţelesului morţii.

Nu moartea este cea care sfidează viaţa ci propriul ei Destin.

Viaţa este marea sfidare a morţii prin Iluzia falsei eternităţi în care sălăşluieşte un singur mare adevăr:Adevărul Minciunii!.

Moartea devine un repaus doar pentru Iluzia Vieţii noastre.

Dacă ar exista cu adevărat moartea atunci ar trebui ca cel puţin un singur om să o trăiască!

Moartea aşa cum ne este zugrăvită de Iluzia Vieţii noastre este cea mai mare minciună pe care o poate afirma viaţa.

Prin simpla existenţă a ei, Moartea devine o altă Viaţă!

Oare de ce vede viaţa moartea ca fiind distrugere?Doar pentru că nu poate fi cunoscută niciodată de către cel în cauză sau pentru că neînţelesul vieţii este astfel faţă de Iluzia Vieţii?

Teama şi Destinul sunt unicele atuuri ale vieţii în faţa marelui adevăr al morţii.

Doar viaţa complică lucrurile atât de simplificate prin moarte.

Cine poate şti clipa în care nu va mai cunoaşte moartea decât unica Întâmplare Întâmplătoare care este Iubirea sau Dumnezeu?

Clipa în care nu mai cunoşti moartea este tocmai clipa morţii tale.

Ar mai curge fluviul Iluziei Vieţii noastre dacă nu ar fi malurile morţii care să îl limiteze?

Nu întreba niciodată viaţa cine eşti tu ci moartea!

Respiraţia vieţii este teamă de moarte.

Aleile adevărului acestei lumi se află printre mormintele cimitirelor.

Oare s-ar mai lupta viaţa cu propriul său sine dacă ar înţelege marele adevăr al morţii?

Doar faţă de viaţă moartea începe printr-o limită.

Numai viaţa poate muri, nu şi moartea!

A plâns vreodată moartea?Atunci de ce să o plângem?

Adevărata viaţă constă în moartea morţii.

Doar Iluziei Vieţii îi este teamă de moartea morţii fiindcă este adevărata moarte.Atunci când mori îţi moare şi moartea ta.

Cine eşti tu străine din mine care înţelegi moartea  morţii?Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa care cunoaşte moartea.

Cel mai scump se plătesc în viaţă clipele de dinainte de moarte.

Lumea deşertăciunii fără de moarte?

Oricâte clipe ar cumpăra Iluzia Vieţii pe tarabă Destinului, le va vinde în cele din urmă propriei sale morţi.

Viaţa este fiica risipitoare  a morţii.

Moartea a scris cele mai nemuritoare opere.

Ceea ce desparte viaţa va uni moartea.

Moartea nu face politică.

Ţărmurile morţii există doar pentru Iluzia Vieţii.

Înţelesul iubirii în moarte este adevărul Lui Dumnezeu.

Toate furtunile vieţii se stâng în  sufletul morţii.

Moartea e rece numai faţă de Iluzia Vieţii.

Mulţumesc lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat să ne conştientizăm propria moarte a cunoaşterii noastre.

Suntem un dar făcut morţii.

Moartea este nuntirea noastră cu infinitul.

Iarba morţii nu poate fi cosită de timp.

Moartea îi datorează vieţii, viaţa iar viaţa îi datorează morţii,moartea.

Nu există moarte care să nu existe.

Murirea este cel mai mare reazem al nemuririi.

Te iubesc fiinţă plămădită din diamantul iubirii şlefuit de viaţă pentru a fi făcut în dar morţii pe care tu nu o vei cunoaşte niciodată.

Roadele pomului vieţii hrănesc moartea.

Moartea ta o va cunoaşte doar ceilalţi de aceea ea nu poate exista pentru tine şi cum toţi ceilalţi vor avea la rândul lor morţile lor pe care nu le vor cunoaşte,înseamnă că adevărata moarte nici măcar nu există.

Întreaga cunoaştere a lumii nu valorează nici cât o clipă de moarte.

Nebun este cel care măsoară moartea.

Nu pleca urechea la bârfele vieţii despre moarte fiindcă nimic nu-i poate fi mai superior vieţii decât moartea.

Vrei să cunoşti moartea?Priveşte cerul înstelat al marilor iubiri din inima Universului.Multe şoapte pline de Lumina Divină a stelelor au fost supuse de atât de demult încât stelele şi-au pierdut corporalitatea fiind un trecut ce traversează spaţiile şi timpii spre eternul viitor.

În apa morţii nu se va putea spăla niciodată Iluzia Vieţii.

Moartea este adevărul absolut al vieţii.

Viaţa este vis şi moartea realitate.

Din viaţă nu te poţi trezi decât în moarte.

Infinitul nu are cale fiindcă în el sunt toate căile posibile.De aceea  eternitatea morţii nu poate trece în infinitul din tine.

Suntem o fărâmă visătoare din praful stelelor iubirii ce va fi dusă curând de vântul eternităţii morţii spre nicăieri.

Oare unde dormim atunci când visăm viaţa, nu în moarte?

Cerul morţii este cel mai luminat fiindcă toate căile stelelor sunt în aceeaşi eternitate a clipei.

Aminteşte-ţi că atunci când te vei trezi din visul vieţii va trebui să redevii din nou: tu.

Viaţa nu suportă moartea fiindcă moartea îi spune  vieţii adevărul în faţă cu privire la Iluzia Vieţii.

NEMURIRE

1. SORIN CERIN
2. NEMURIRE
3. EDITURA PACO
4. Bucureşti 2009
5. All right reserved.
7. The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strictly prohibited.
8. Copyright 2008 by SORIN CERIN
11. Toate drepturile rezervate autorului.
12. Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

1. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

   CERIN, SORIN Nemurire : aforisme / Sorin Cerin. – Bucureşti : PACO, 2009 ISBN 978-606-8006-04-8 821.135.1-84

2. Nemurirea este eternitatea clipei.
3. Nemurirea este îngerul care te trezeşte din moartea propriului tău destin.
4. Nu există moarte mai adâncă decât în nemurire,atunci când a dispărut definitiv viaţa ce va muri.
5. Nemurirea se regăseşte într-o clipă, pe când viaţa se pierde în anii grei scurşi la picioarele morţii.
6. Nemurirea este libertatea destinului de a-şi recunoaşte propria sa moarte în faţa eternităţii.
7. Ce poate fi mai efemer decât timpul în faţa nemuririi?
8. Nemurirea este jocul la care viaţa pierde mereu.
9. Nemurirea este visul morţii de a deveni  viaţă eternă , deci de a muri, etern, câte puţin, cu fiecare clipă trecătoare.
10. Nemurirea este oceanul visului care şi-a pierdut ţărmurile la ruleta norocului chior al unui Destin potrivnic.
11. Nemurirea nu va toarce niciodată timpul la fuiorul eternităţii.
12. Nimic mai absurd decât expresia:”viaţă nemuritoare”, deoarece nu există viaţă fără de moarte.A fi etern în faţa morţii înseamnă a muri etern cu fiecare clipă trecătoare.
13. Nemurirea este păcatul de a fi al morţii în această viaţă.
14. Nemurirea este balanţa care nu se înclină niciodată către fluviul clipelor trecătoare.
15. Nemurirea este mai săracă decât viaţa în clipe fiindcă nu poate accepta scurgerea timpului.
16. Ce poate fi nemurirea decât lacrima destinului prelinsă din clipa eternă a ochilor tăi?
17. Nemurirea nu cunoaşte viaţa fiindcă aceasta chiar şi eternă este o trecere prin destinul atâtor şi atâtor clipe văduvite de propria lor eternitate.
18. Nemurirea este nimbul sub care se ascunde visul existenţei.
19. Ce poate fi dincolo de nemurire decât tot nemurire?Dar dincolo de existenţă?Destin!
20. Cine poate asculta aria nemuririi în această viaţă fără să cunoască moartea?
21. Nemurirea nu se poate ascunde nicăieri în această lume chiar dacă este eternitatea unei singure clipe, dar nici nu poate fi aflată vreodată de către visul nostru.
22. Nimic nu poate fi mai măreţ decât să crezi în nemurire în această lume a muririi.
23. Nemurirea nu poate fi cunoscută nicăieri în această viaţă fiindcă va fi mereu dincolo de propria sa moarte.
24. Nemurirea poate fi dobândită doar prin moarte.
25. Fără de moarte nu ar fi nemurirea.
26. Nemurirea este clipa încremenită într-o fotografie,iar viaţa filmul suprapunerii mai multor fotografii ce denotă iluzia de mişcare.
27. Nemurirea este statică prin eternitatea propriei clipe, iar viaţa dinamică,prin suprapunerea miliardelor de clipe.De aceea pentru a recunoaşte moartea trebuie să mergi înainte,trăind, iar pentru a afla nemurirea trebuie să stai în eternitatea propriei tale clipe,murind.
28. Nemurirea este trandafirul ale cărui petale nu se pot număra niciodată fiind toate în aceeaşi clipă.
29. Ce poate fi mai măreţ decât să înţelegi sensul nemuririi în această viaţă?
30. Alături de nemurire nu va mai sta niciodată nimic fiindcă aceasta este totul,este Dumnezeu.
31. De câte ori privesc în ochii inimii tale redescopăr nemurirea  propriului meu destin de dincolo de mine.
32. Doar privind în ochii morţii vei descoperi nemurirea.
33. Nemurirea este visul  prin care poţi să înţelegi sensul morţii din această viaţă.
34. Viaţa va sta mereu între două paranteze pe ţărmul nemuririi.
35. Ascult mirajul de a fi al morţii doar înţelegând nemurirea.
36. Nemurirea va crede doar în propriul său zâmbet oglindit pentru noi oamenii, în Destin.
37. Nemurirea nu poate înţelege noul, precum nici vechiul.Numai eternul.
38. Nemurirea este moartea neînţeleasă îndeajuns de viaţă.
39. Nemurirea este soclul pe care nu poate fi aşezată nici o statuie,tocmai fiindcă în nemurire nimic nu se poate naşte spre a muri.
40. Nemurirea este freamătul voinţei unui singur Destin:Eternitatea.
41. Nemurirea este răsăritul ochilor tăi din inima mea.
42. Nemurirea  înmănunchează tot ceea ce ar trebui să înţelegem din visul  acestei vieţi, dar nu vom afla niciodată.
43. Nemurirea este faţa necunoscută a cunoaşterii.
44. Nemurirea este focul la care s-a încălzit Dumnezeu când a descoperit prin noi, murirea.
45. Nemurirea este mănunchiul de raze al iubirii noastre ce nu vor putea lumina pentru nimic în lume uitarea.
46. Nemurirea este amintirea eternă despre absolut.
47. Nemurirea este cel mai măreţ adevăr ascuns în iubirea unei clipe eterne.
48. Nemurirea este farmecul amintirii de a putea iubi eternitatea ochilor tăi.
49. Nemurirea este strigătul mut al Îngerului Morţii, prin care acesta acceptă iubirea venită până şi din viaţă.
50. Nemurirea este soarta unui Destin de a fi el însuşi.
51. Nemurirea este romanţa cântată morţii de către viaţă la balconul miraculosului Dumnezeu.
52. Nemurirea este valul care se sparge pentru eternitate de stânca destinului unei mari iubiri.
53. Nemurirea este orizontul existenţei ce nu poate fi atins niciodată de timp.
54. Nemurirea este seninul pentru care nici viaţa nu poate găsi nori pe taraba unui anume Destin.
55. Nemurirea este mântuirea de sine a absurdului acestei vieţi.
56. Nemurirea este insula pe care cu toţii vom naufragia prin moarte,odată şi odată.
57. Nemurirea este  destinul unei Amintiri despre absolut.
58. Nemurirea este farmecul Lui Dumnezeu.
59. Ce anume poate să înţeleagă mai bine moartea decât nemurirea?
60. Nemurirea este moartea privită vie de către viaţă.
61. Nemurirea se închină numai propriei sale eternităţi.
62. Nemurirea este salutul rece al eternităţii pe buzele fierbinţi ale trecerii, prin care această viaţă devine vie.
63. Nemurirea fără de iubire este oarbă.
64. Nemurirea nu se aseamănă decât cu  zâmbetul tău pierdut în eternitatea din mine.
65. Nemurirea este clipa ce a încremenit de frigul acestei vieţi,îngheţând pentru totdeauna.
66. Oare de ce fugim mereu de moartea care se află în noi?Doar fiindcă ne e frică de eternitatea nemuririi sale?
67. Cine poate înţelege nemurirea din speranţa unui suflet de om?
68. A fi alături de nemurire este echivalent cu aţi înţelege propria ta moarte.
69. Nemurirea este esenţa paradoxului acestei vieţi.Ne e frică de moarte,vrem să trecem veşnic,uitând că eternitatea nemuririi se află în moarte.
70. Nemurirea este pasul făcut de Dumnezeu la facerea lumilor,uitând să lase în urma Lui viaţa.
71. Nemurirea erodează până şi moartea dacă vrea astfel Iluzia Vieţii.
72. Prin moarte, fiecare dintre noi, trecem în adevărata nemurire.
73. Nu poate fi un păcat mai mare decât să-i atribui nemuririi viaţa ce nu poate fi niciodată eternă ci doar trecătoare.
74. Alături de nemurire până şi Destinul se simte stingher,ştiind de minciuna Iluziei Vieţii.
75. Nemurirea este speranţa atâtor vieţi,tocmai fiindcă acestea cu cât fug mai tare de moarte, speră la nemurirea acesteea.
76. Nemurirea este vârful ce nu poate fi atins al absolutului vieţii cu nume de moarte!
77. Nemurirea este darul uitat de Dumnezeu la ruleta norocului  acestei vieţi care nu iese niciodată câştigătoare pentru noi.
78. Nemurirea este izvorul tămădurii tuturor clipelor acestei lumi deşarte.
79. Nemurirea te înţelege doar dacă vei recunoaşte moartea.
80. Fără moarte nu am şti ce este speranţa nemuririi.
81. Nemurirea este visul de aur al unei omeniri de tinichea.
82. Fără nemurire nu ar fi moartea iar fără moarte viaţa.Cu toate acestea ne dorim nemurirea neştiind că astfel ne dorim eternitatea morţii în pofida trecerii efemere a vieţii.
83. Nemurirea este întregul morţii,din care s-a desprins frântura de viaţă pe care o dorim eternă.
84. Nemurirea este dorul divin de a fi el însuşi etern sfidând viaţa trecătoare.
85. Nemurirea este palatul de cleştar al morţii, în care orice viaţă ar îngheţa,pentru totdeauna,nemaiputând trece niciodată dintr-o clipă în alta.
86. Nemurirea este stânca pe care nu a escaladat niciodată speranţa vieţii.
87. Nemurirea este etalonul suprem al Iluziei Vieţii:fugind de moarte, renegă tocmai eternitatea nemuririi.
88. Nemurirea este libertatea de a fi a morţii dar şi încătuşarea vieţii în propriile sale chingi ale temporalităţii.
89. Nemurirea este visul din care nimeni nu se mai trezeşte vreodată.
90. Unde poţi fi mai singur decât în nemurire?
91. Ce poate fi mai sinceră decât nemurirea  privită prin ochii morţii?
92. Nemurirea este furtuna Destinului din ochii vieţii mele.
93. Nemurirea este lacrima prin care cuvântul e obligat să tacă etern.
94. Nemurirea este viaţa morţii.
95. Nemurirea este răsăritul care nu apune niciodată peste moarte.
96. Nemurirea se ascunde numai în lumina necunoaşterii.
97. Ce-ai face cu nemurirea dacă ai vrea să trăieşti?
98. Încotro merge nemurirea dacă nu spre propria sa eternitate din moartea continuă?
99. Soarele nemuririi nu poate străluci niciodată  în viaţa definită prin murire.
100. Nemurirea este arta prin care Destinul uită de sine.
101. Nemurirea priveşte dincolo de moarte murind continuu.
102. Nemurirea reprezintă uitarea din marea amintire a Lui Dumnezeu pentru noi.
103. Nemurirea este magicianul care nu poate înţelege că jonglează cu eternitatea morţii,greşind mereu în visul propriei noastre existenţe.
104. Nemurirea nu poate crede în perfecţiunea acestei lumi atât de trecătoare.
105. Nemurirea este visul de a fi eterni în clipa iubirii noastre.
106. Nemurirea este restul uitat de Destin la masa propriei sale deşertăciuni.
107. Nemurirea este furtuna ochilor ce cad în genunchi privind perfecţiunea iubirii.
108. Nemurirea este lanţul care ţine moartea trează pentru a naşte viaţa.
109. Nemurirea este nimbul perfecţiunii al imperfectului Destin.
110. Nemurirea este jocul dea v-aţi ascunselea a Destinului cu Iubirea.
111. Nemurirea se roagă Deşertăciunii, pentru a putea înţelege sensul vieţii.
112. Nemurire?Cuvânt magic prin care putem înţelege moartea.
113. Unde este nemurirea?În magia privirii tale.De aceea te iubesc.
114. Fără amintirea nemuririi iubirea cuvântului tău,nu ar mai răsări peste  inima mea cu atât de multă viaţă, îngenunchind paşii morţii eterne.
115. Nemurirea este viaţa pierdută în cuvânt, a Destinului fiecărei iubiri.
116. Nemurirea este visul somnului etern ce devine astfel realitate, trăind!
117. Nu cred că există artist pe lumea asta care să poată zugrăvi cu adevărat nemurirea privirii tale,pierdută în eternitatea sufletului meu.
118. Nemurirea este nostalgia morţii din această viaţă.
119. Dacă vrei să găseşti nemurirea va trebui să o cauţi mai înainte de toate în  eternitatea încremenită a morţii şi pe urmă în această viaţă trecătoare.
120. Nemurire sau viaţă eternă?Cel mai mare paradox posibil.Viaţa este trecere,iar o trecere la infinit ar fi doar moartea!
121. Nemurirea este deşertul unde cuvintele însetate nu vor găsi niciodată morganatica oază unde să poată bea apa vieţii veşnice.
122. Nemurirea este Infinitul care nu-şi poate înţelege propria sa viaţă.
123. Nemurirea răscoleşte doar suflete şi nu trupuri.De aceea sufletul este etern iar trupul se descompune în eternitatea ţărânii din care provine.
124. Nemurirea este templul speranţei.
125. Nemurirea crede doar în iubire.
126. Nemurirea vine numai pe aripile morţii.
127. În nemurire se ascunde cel mai mare dar al vieţii:Speranţa.
128. Nemurirea este dorul necuprins al morţii faţă de viaţă.
129. Fără nemurire nu am putea iubi.
130. Nemurirea îi aminteşte vieţii de inerenţa morţii.
131. Nemurirea este strigătul mut al eternităţii din ochii iubirii.
132. Nemurirea este valul care se sparge etern de tâmpla deşertăciunii acestei lumi.
133. Nemurirea este marea regăsire de sine a dumnezeului iubirii noastre.
134. Izvorul nemuririi se află numai pe tărâmul eternităţii morţii.
135. Prin nemurire moartea fiinţează mereu.De aceea e eternă.
136. Nemurirea se roagă neantului acestei existenţe prin cuvintele de foc ale iubirii.
137. Prin nemurire iubirea este cuvântul morţii spus pentru eternitate în visul acestei vieţi.
138. Nemurirea se scaldă pe tărâmul morţii în apa vieţii.
139. Nemurirea este visul vieţii de a trăi etern, trecând peste clipe o eternitate,neştiind că fiecare clipă este o eternitate.A trece o eternitate peste clipe, înseamnă a te include în eternitatea unei clipe.A muri.Astfel nemurirea este moartea văzută de viaţă ca fiinţând etern.
140. Nemurirea se roagă sfinxului din cuvântul privirii tale,acela de a iubi.
141. Nemurirea nu poate regreta niciodată nimic fiindcă înţelege totul.
142. Nemurirea este sufletul care se regăseşte în eternitatea propriei sale morţi la fel de viu pe cât era în lumea deşertăciunii.
143. Nemurirea este flamura dăruită de îngerul morţii acestei vieţi.
144. Nemurirea este cerul căutat de ochii orbiţi de atâta viaţă deşartă.
145. Fără simbolul nemuririi întreaga noastră lume nu ar avea nici un sens.
146. Nemurirea este rugul aprins al viselor noastre.
147. Nemurirea este ramura pe care viaţa acestei lumi nu se va putea căţăra niciodată.
148. Nu există iubire care să nu fie nemuritoare.
149. Fiecare dintre noi devenim eterni atunci când iubim.
150. Eternitatea este sângele nemuririi iar iubirea sufletul său.
151. Nemurire fără de moarte nu poate exista.
152. Nemurirea este surâsul prin care Destinul ne arată că totul are un sens.
153. Nemurirea este darul divin al existenţei prin moarte.
154. Nemurirea  este cântecul sirenelor eternităţii din visul acestei lumi.
155. Nemurirea nu poate ascunde nimic din ceea ce ştim, tocmai fiindcă nu ştim nimic despre aceasta.
156. Nemurirea este liniştea eternităţii în tumultul acestei vieţi,
157. Nemurirea poate fi auzită numai în infinitul propriului tău suflet.
158. Prin nemurire viaţa este eternă, cununându-se pentru totdeauna cu moartea.Acest mariaj dă sens întregii noastre existenţe născând speranţa.
159. Nemurirea este zarea pătată de pescăruşii vieţii ce nu pot muri niciodată pe tărâmul morţii.
160. Nemurirea este floarea privirii tale ce nu va cunoaşte niciodată toamna unei despărţiri, de această clipă eternă.
161. Nemurirea este rugăciunea Destinului de a se regăsi pe sine însuşi în faţa morţii.
162. Cel mai mare blestem constă în nemurirea despărţirii.
163. Nemurirea are propria sa lume:Eternitatea Clipei.
164. Nemurirea este amăgirea prin care vrem să ne înţelegem propria viaţă.
165. Nemurirea este visul cuvântului tău răsărit peste timp în lumea mea, unde tu nu mai eşti demult.
166. Nemurirea este absolutul deşertăciunii de a fi ideală.
167. Nemurirea este atât de adâncă în sufletul meu,încât mă simt străin de mine însumi,într-o lume unde esenţa speranţei constă în nemurire.
168. Nemurirea este străinul la masa căruia nu avem ce căuta pe parcursul acestei vieţi.
169. Oare dacă nu am mai avea noţiunea nemuririi am mai exista?
170. Fără de nemurire nu aş putea să te iubesc atât de mult.
171. Tu eşti nemurirea existenţei mele,dragostea mea.Prin tine viaţa mea a devenit un vis împlinit.
172. Sufletul unui om nu ar putea rezista nemuririi fără de iubire chiar dacă corpul său ar trăi etern.
173. Noi oamenii suntem nemuritori.O celulă poate trăi la infinit, dar un conglomerat de celule cum sunt oamenii şi animalele îmbătrânesc şi mor fiindcă se reproduc greşit atunci când se copiază unele pe altele.Pentru a fi corpul nemuritor va trebui corectat defectul genetic prin care se copiază celulele care îl compun.Să fi survenit acest accident genetic, odată cu cel prin care gândim doar cu câteva procente din materia noastră cenuşie?
174. Iubirea este pentru om dovada propriei sale nemuriri pierdută undeva la zarurile istoriei.
175. Fără de iubire, nemurirea ar fi doar o noţiune fără de conţinut.
176. Nemurirea este visul de a fi etern al iubirii.
177. Nemurirea este sclava şi stăpâna iubirii.
178. Absolutul nemuririi este iubirea.
179. Nemurirea este speranţa ce nu poate muri iubind.
180. Care este diferenţa dintre iubire şi nemurire la nivel absolut?
181. Până şi nemurirea este muritoare în faţa iubirii nemuritoare.
182. Zborul nemuririi din inima ta naşte eternitatea iubind.
183. Paşii nemuririi nu pot lăsa urme în timp, fiind eterni.
184. Nemurirea răscoleşte amintirea oricărei inimi ce bate tangoul muririi în zâmbetul său.
185. Nemurirea respiră prin plămânii morţii aerul iubirii din noi.
186. Nemurirea va fi un absurd etern atâta timp cât nu cunoaştem adevărata iubire.
187. Nemurirea este balsamul ce poate înţelege moartea.
188. Fără nemurire întreaga moarte ar dipărea.
189. Nemurirea va îmbrăţişa etern destinele marilor iubiri.
190. Nu există suflet care să înfrunte nemurirea însă iubire,da.
191. Un suflet faţă de nemurire este o furnică faţă de un munte,în schimb nemurirea devine furnică când e vorba de iubire.
192. Pentru a deveni nemuritori va trebui să ştim iubi cu adevărat.
193. Prin nemurire omul va cunoaşte viaţa eternă a morţii.
194. Nemurirea este mai înainte de toate marea pace a sufletului cu propriul său sine prin iubire.
195. Nemurirea este adierea primăvăratică a privirii tale din eternitatea cuvântului: iubire.
196. Nemurirea nu poate fi plătită şi nici preţuită fiindcă nu se include în cadrul nici unui etalon,la fel ca şi iubirea.
197. Nemurirea este aripa de dor prin care iubirea începe să doară.
198. Atunci când iubirea doare devine nemuritoare.
199. Ce altceva poate să fie nemurirea decât lacrima unei iubiri pierdută în eternitatea clipei?
200. Doar iubind vei ajunge la izvorul nemuririi.
201. Chiar dacă corpul nostru ar fi etern,oare ar suporta sufletul plictiseala unei eternităţi fără de iubire?
202. Numai prin iubire eternitatea devine o clipă şi nemurirea o frântură din această clipă.
203. Nemurirea este vinul iubirii mai vechi decât vremea care nu se tulbură niciodată decât atunci când e băut la masa Destinului de către Cuvântul:Iubire.
204. Nu există greşeală mai mare decât să consideri nemurirea ca fiind teama ta de moarte.
205. Atunci când îţi e teamă de moarte încearcă să înţelegi nemurirea clipei în care te afli.
206. Alături de nemurire orice Destin devine invincibil.
207. Nemurirea este verdele primăvăratic din grădina eternă a iubirii.
208. Nu putem iubi fără de cunoaştere.prin urmare fără de cunoaştere nu putem fi nemuritori.
209. A cunoaşte nemurirea poate fi cel mai mare blestem dacă nu cunoşti iubirea.
210. Doar prin iubire omul va cunoaşte nemurirea  fiindcă oricât de etern ar fi trupul, fără de iubire ţi-ar muri orice speranţă,orice dorinţă,orice etalon de frumuseţe fiind un mort într-o viaţă eternă.
211. Nemurirea este stindardul prin care vei reuşi să înţelegi o fărâmă din neînţelesul iubirii.
212. Cine ar putea îndeplini vreodată condiţiile nemuririi fără de iubire?
213. Cine nu îşi doreşte nemurirea în faţa morţii neştiind că aceasta este tocmai moartea.
214. Fiindu-ţi teamă de moarte te gândeşti la nemurire, dar oare atunci nu îţi este teamă de iubire,de adevărata şi mare dragoste?
215. Ce poate fi mai fragilă dar şi mai puternică în acelaşi timp decât nemurirea?
216. Unde poate răsări soarele nemuririi decât în sufletul cuvântului iubire?
217. Am rătăcit prin ceaţa nemuririi neştiind ce este aceasta până nu  te-am întâlnit pe tine dragul meu suflet pereche.
218. Ce poate fi mai emoţionant decât să asculţi cântecul de lebădă al nemurii în această lume?
219. Nemurirea este paradisul îngerilor care au înţeles iubirea.
220. În faţa nemurii nu trebuie să te apleci niciodată fiindcă nu are preţ la fel ca şi iubirea.
221. Dumnezeul nostru este iubire şi de aceea nemurirea noastră constă în iubire.
222. Pe scena nemuririi nu vor juca niciodată actorii unui Destin rupt de iubire.
223. Nemurirea devine cea mai mare singărătate fără de iubire.
224. Nemurirea te întâlneşte acolo unde nici nu te aştepţi, fiind ceasul fără de ore al eternităţii tale.
225. Nemurirea răvăşeşte atâtea inimi doritoare de absolut încât face mai persistent aerul morţii mai tare ca niciodată fără de iubire.
226. Nemurirea este pavăza prin care Destinul se sprijină pe absolutul  singurei sale speranţe de a fi etern.
227. Nemurirea risipeşte mai mult decât orice clipele atât de trecătoare ale acestei vieţi,alegând doar una singură,aceea a iubirii.
228. Nemurirea este steaua care nu poate răsări în sufletele fără de iubire.
229. Nu va exista decepţie mai mare decât atunci când omul va realiza că deşi a obţinut corectura genetică prin care să-şi menţină corpul etern,nu va suporta tocmai eternitatea,întrucât aceasta nu constă într-o infinitate de clipe ci doar într-una singură,de unde este alungat timpul.
230. Nemurirea este rana ce nu va putea fi vindecată decât prin iubire.
231. Atunci când omul va descoperi nemurirea va trebui să descopere şi iubirea.
232. Prin nemurirea trupului omul ar putea trăi moartea eternă a acestei lumi, trecătoare.
233. Nemurirea este cel mai frumos vis al omenirii de a se depăşi pe ea însuşi.
234. Prin nemurire absolut totul şi-ar pierde orice preţ, iar societatea ar deveni de o banalitate extremă, încât membrii săi şi-ar dori mai mult decât orice pe lume moartea.Asta dacă nu ar reuşi să trăiască o eternă mare iubire.
235. Nemurirea este dorul Lui Dumnezeu faţă de propriul său cuvânt din care îi este alcătuit trupul şi anume din Iubire.
236. Calea nemurii este drumul cel mai sigur către moarte fără de iubire.
237. Nemurirea împlineşte mai mult decât orice pe această lume Destinul morţii.
238. Nemurirea este absolutul frontierei dintre acceptabil şi neacceptabil în această viaţă.
239. Paradoxal,tocmai mizeria acestei lumi meschine este cea care te ajută să înţelegi şi să îţi doreşti adevărata nemurire din moarte.
240. În viaţă nu poţi fi nemuritor oricât de etern ar fi trupul tău,tocmai fiindcă viaţa este mişcare,schimbare,transformare.Ce ar deveni toate acestea la infinit?Tot moarte!
241. Nemurirea este reversul eternităţii sau aducerea morţii în viaţă.
242. Prin nemurire înţelegem că nu putem înţelege nimic.
243. Nemurirea se trezeşte odată cu eternitatea, murind continu, în ziua speranţei Lui Dumnezeu.
244. Nemurirea?Un vis prea real pentru Iluzia Vieţii noastre.
245. Nemurirea se scaldă în apa vieţii doar pentru ochii care au înţeles ce înseamnă o lacrimă vărsată din iubire.
246. Până şi nemurirea îşi pierde orice valoare în faţa iubirii.
247. Nemurirea te face mai puternic doar dacă  înţelegi moartea.
248. Fără de moarte nemurirea ar fi un simplu cuvânt al cărui sens ar fi de o banalitate extremă.Aceeaşi banalitate va deveni viaţa când va reuşi să obţina aşa zisa nemurire a corpului uman în faţa morţii.
249. Nemurirea este versul unui poem spus de moarte acestei vieţi.
250. Adevărata nemurire va putea fi atinsă de către suflete numai pe tărâmul morţii.De aceea orice mare iubire este un refugiu în moarte.
251. Nemurirea este dominoul pe care încearcă să-l construiască viaţa sfidând moartea,fără să înţeleagă că mereu va lipsi cea mai importantă piesă din acesta:Moartea.
252. Unicul refugiu al nemuririi este în moarte.
253. Nemurirea este geniul morţii de aceea nu poate fi înţeleasă în viaţă decât de către genialitate.
254. Geniul este sufletul nemuririi şi de aceea  se refugiază alături de aceasta în eternitatea morţii sfidând viaţa pe care o trăieşte prin Destin.
255. Orice mare iubire are partea sa de genialitate,deci de nemurire.Toate trei convieţuiesc în eternitatea acelei clipe.
256. În nemurire constă esenţa dorului din această lume.
257. Ce departe este uneori nemurirea din sufletul nostru de noi înşine atunci când uităm să iubim.
258. Ce altceva poate să însemne nemurirea decât dorul  unei mari iubiri?
259. Fără nemurire orice amintire şi-ar pierde consistenţa.
260. Prin nemurire eternitatea devine dor şi amintire sfidând viaţa.
261. În nemurire nu au ce căuta ticăloşii şi meschinii fiindcă aceştia săvârşesc toate aceste mizerii conştienţi de existenţa morţii salvatoare din inconştientul lor.De aceea au hotărât să aducă nemurirea în viaţă.Rezultatul va fi că vor ridica moartea la cel mai mare preţ,devenind dorinţa cea mai acerbă a tuturor.
262. Prin nemurire moartea învinge viaţa.
263. Nemurirea este saltul Destinului către propriul său absolut.
264. Ai acorda eternităţii atributele vieţii,ceea ce este imposibil.Este o falsă nemurire.
265. Nemurirea sufletului şi nemurirea trupului.Iată două nemuriri care se opun.Care este cea adevărată?
266. Chiar dacă s-ar schimba întru totul fiinţa umană,odată descoperită nemurirea trupului,va avea o mare problemă cu sufletul ce nu va putea înţelege niciodată o astfel de nemurire,decât dacă se va refugia în clipa eternităţii de unde a venit.
267. Fără nemurire nici Dumnezeu nu şi-ar fi putut înţelege eternitatea propriei sale clipe.
268. Nemurirea este clipa eternă a Lui Dumnezeu care se oglindeşte la infinit în Cunoaştere devenind trecătoare,deci Destin.
269. Destinul este imaginea nemuririi.
270. Nemurirea este dincolo de Destin,iar orice viaţă eternă ar fi o Iluzie a Vieţii,eternă.
271. Nemurirea este sfinxul ce nu poate fi erodat de vântul timpului întrucât se află dincolo de acesta.
272. Nemurirea este zefirul primăverii eterne al iubirii Lui Dumnezeu.
273. Prin nemurire Dumnezeu iubeşte această lume.
274. Nemurirea este şansa Destinului de a vedea propria sa imagine,neştiind că sinele său este imaginea nemuririi Lui Dumnezeu.
275. Nemurirea este moartea morţii pentru Iluzia Vieţii noastre.
276. Oare cum ar arăta nemurirea fără Dumnezeu?Nu ar mai fi.
277. Nemurirea prin eternitatea sa trebuie să fie deasupra existenţei.Şi totuşi există!
278. Nemurirea este răspunsul amintirii despre propriul său sine.
279. Nemurirea răscoleşte orizontul de neatins al Iluziei Vieţii.
280. Nemurirea nu poate fi nici mai departe şi nici mai aproape de clipa propriei eternităţi a sufletului nostru, fiindcă nici ona din dimensiunile acestei lumi nu pot fi eterne ci trecătoare.
281. Nemurirea este sufletul iubirii care-şi aminteşte propria sa eternitate.
282. Nemurirea este acea parte din Destin pe care a uitat de amintirea sufletului nostru.
283. Nemurirea este cheia oricărei înţelepciuni care nu va deschide niciodată uşa vieţii eterne a morţii.
284. Nemurirea este tărâmul mântuirii de sine a cuvântului.
285. Nemurirea este dincolo de orice logică a Iluziei Vieţii.
286. Iluzia Vieţii vede nemurirea ca fiind o trecere eternă spre moarte,o viaţă eternă,pe când nemurirea este tocmai eternitatea care nu acceptă nici o trecere.
287. Nu poate exista nemurire trecătoare precum nu poate exista trecere în nemurire,deci viaţă.
288. Nemurirea este diadema de stele dăruidă de Dumnezeu,iubirii.
289. Nemurirea este frumuseţea prin care cuvântul devine etern în propria sa lume.
290. Nemurirea este astrul care străluceşte numai pe tărâmul morţii unde nu există  trecere.
291. Omul  vede în nemurire salvarea de moarte tocmai fiindcă nu înţelege moartea ca fiind adevărata nemurire.
292. Te iubesc şi dragostea noastră va fi nemuritoare tocmai fiindcă înţeleg moartea, care este cu totul altceva decât ceea ce ştie Iluzia Vieţii despre aceasta.
293. Nemurirea este  cuvântul infinitului de a fi el însuşi.
294. Nemurirea este spectrul luminii care nu se mai poate divide în nici una din culorile sale de bază, redevenind acel astru al Luminii Divine.
295. Tu eşti nemurirea inimii mele dragostea mea, fiindcă numai în ochii tăi pot privi cu respiraţia sufletului meu.
296. E atât de multă nemurire în sângele iubirii noastre încât întreaga eternitate ar putea naviga pe valurile sale.
297. Oare unde aş putea afla taina nemuririi decât în sufletul iubirii noastre.
298. Care ar putea fi diferenţa dintre nemurirea mea sau a ta în ochii iubirii noastre?
299. Nemurirea marilor iubiri izvorăşte din adevărul absolut prin care Dumnezeu a rostit cuvântul  ce a clădit întreaga lume.
300. Prin naştere ne-am trezit din visul nemuririi într-un alt vis,acel al Iluziei Vieţii.
301. Nemurirea este steaua ce nu răsare niciodată peste Destinul acestei lumi muritoare.
302. Nemurirea este marea amintire a infinitului de a fi el însuşi.
303. Nemurirea este dorinţa absolutului de a fi real în visul muritor al acestei lumi.
304. Nemurirea este libertatea de a fi etern, a cuvântului în lumile existenţei.
305. Cum destinul îşi are soarta sa şi nemurirea îşi are propria sa moarte.
306. Eternitatea poate fi o măsură a nemuririi dar nemurirea nu poate fi o măsură a eternităţii decât dacă eternitatea este însufleţită.
307. Trăim de parcă am fi nemuritori, nefiind niciodată cu adevărat pregătiţi pentru moarte.
308. Sufletul nemuririi constă tocmai în moarte.Dacă nu ar fi moartea nu ar fi nici nemurirea.
309. Înstrăinarea de sine este principala frontieră dintre moarte şi viaţă, ce nu va lăsa niciodată nemurirea să o treacă.
310. Nemurirea aştrilor constă în lumina ce va traversa infinitul dimensional  aducându-l mereu într-un prezent continuu al altor şi altor dimensiuni.
311. Lumina este amintirea eternă a nemuririi.
312. Nemurirea este palatul de cleştar al Adevărului,unde nu poate intra nici o Iluzie a Vieţii.
313. Nemurirea este gara unde nu va opri niciodată trenul Iluziei Vieţii tocmai fiindcă nu poate fi străbătută,neavând un capăt de început sau de sfârşit.
314. Nemurirea este balsamul doar acelui suflet ce are înaintea sa obligaţia morţii.
315. Nemurirea nu poate fi mărginită nici de viaţă şi nici de moarte fiind eternul infinit.Tocmai de aceea le transformă pe ambele în nemurire.
316. Nemurirea este lumina al cărui spectru este o singură culoare: eternitatea.
317. Romantismul nemuririi constă în moartea sa eternă,numită viaţă veşnică.
318. Nu există viaţă nemuritoare,fiindcă  în viaţă mori cu fiecare clipă care trece.
319. Nemurirea este zâmbetul absolutului.
320. Nemurirea trăieşte doar în inima care iubeşte.
321. Nemurirea este sufletul iubirii.
322. Nemurirea este raza de speranţă din zâmbetul tău.
323. De nemurirea omului râde până şi Dumnezeu.
324. A înţelege nemurirea cu cele câteva procente din materia cenuşie este exact ca şi cum ai înţelege infinitul.
325. Doar 0,3 procente reprezintă diferenţa dintre un ADN uman de altul,ceea ce ne face pe fiecare unici în felul său.Această unicitate ne face să nu înţelegem nemurirea, să fim marginalizaţi la finitate.Adevăratul om nemuritor este unul şi acelaşi într-o infinitate de indivizi.Poate că în acest 0,3 constă şi celălalt procent de aproximativ 80 la sută,de materie cenuşie prin care am putea procesa datele cunoaşterii,dar pe care nu îl putem folosi.
326. Nemurirea este desfrâul Universului la masa Destinului.
327. Nemurirea este splendoarea cuvântului:Te iubesc!
328. Nemurirea este râul care nu poate curge niciodată.
329. Nemurirea este răspunsul dat de Dumnezeu iubirii.
330. Nemurirea este sensul de a fi al iubirii.
331. Nemurirea este nemărginirea iubirii.
332. Fără de iubire,nemurirea ar fi o simplă minciună a existenţei.
333. Nemurirea este simbolul rătăcirii acestei lumi muritoare.
334. Nemurirea rătăceşte numai prin iubire în această lume.
335. Nimeni nu poate fi nemuritor fără să iubească.
336. Alături de nemurire eşti mereu alături de iubire,dar câţi o înţeleg cu adevărat.
337. A spune că înţelegi nemurirea fără să iubeşti este ca şi cum ai afirma că cunoşti mărimea infinitului.
338. Cine poate înţelege iubirea?Dar nemurirea ei?
339. În spatele nemuririi nu se află nimic, fiindcă niciodată nu mai rămâne loc de altceva în locul iubirii.
340. Fii nemuritor iubind, trăieşte viaţa,murind!
341. Nemurirea şi iubirea nu sunt întotdeauna fericire,precum viaţa nu are nimic de a face nici cu iubirea şi nici cu nemurirea fiindcă ambele sunt deasupra a ceea ce numim noi viaţă.De aceea nu le vom putea înţelege niciodată.
342. Nemurirea este Destinul regăsit al Iubirii.
343. Nemurirea este cântecul de lebădă al morţii sufletului ce nu poate iubi.
344. Nemurirea în afara faptului că se ascunde în simţământul iubirii nu este nimic altceva.Tocmai de aceea devine Totul.Sensul existenţei noastre atât de adesea.
345. Nemurirea este cenuşăreasa acestei existenţe, tocmai fiindcă trăim ca şi cum am fi nemuritori.
346. Nemurirea este zâmbetul unui trandafir aşezat pe inima ochilor tăi.
347. Nemurirea nu ştie să piardă nici o viaţă tocmai fiindcă nu o trăieşte niciodată ci o simte,retrăgându-se deseori scârbită din faţa ei.
348. Nemurirea este visul uitat al vieţii din sufletul care trăieşte ca un nemuritor.
349. Alături de nemurire vei fi întodeauna mai singur decât orice pe lumea asta dacă nu vei iubi.
350. Nemurirea este liniştea furtunii fiecărui suflet care iubeşte.
351. Nemurirea este culpabilitatea Destinului cu Viaţa descoperită în faţa Morţii.
352. În nemurire nici o scuză nu poate fi acceptată precum în iubire.Tocmai fiindcă există cu adevărat iertarea!
353. Nemurirea este respectul purtat de Dumnezeu, Iubirii.
354. Nemurirea este dorul fericirii de zâmbetul ochilor tăi de a fi etern.
355. Nemurirea nu poate fi prelungită în timp, fiindcă este clipa.
356. Nemurirea împărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi Dumnezeu faţă de noi.Nu poate fi mai îndelung în noi decât prpria noastră viaţă.De aceea este bine să trăim clipa eternă a iubirii.
357. Spune Doamne,câtă nemurire se pierde în timpul vieţii noastre?
358. Unde altundeva ar putea fi nemurirea decât în zâmbetul tău?
359. Privind la tine realizez că înaintea mea se află imaginea nemuririi, dragostea mea.
360. Nemurirea rătăceşte în fiecare dintre noi naufragiind prin eternitatea fiecărei clipe din care trecem spre moarte.
361. Nemurirea este un vis pătat cu cafeaua de dimineaţă al Dumnezeului acestei lumi.Altfel nu ar mai fi moartea.
362. Nemurirea te răsplăteşte cu o moarte în această lume.
363. Nemurirea este frumuseţea zorilor de a lumina iubirile propriilor lor zile.
364. Nemurirea este lacrima ce înţelege că cu cât vei alerga spre nemurire de moarte vei alerga direct în braţele morţii,întrucât adevărata nemurire pentru această lume este moartea transformată în viaţă eternă prin clipa iubirii.
365. Nemurirea este dorul inimii de a bate ora exactă a infinitului la întâlnirea cu sufletul pereche.
366. Nemurirea este clipa eternă prin care devii întreg alături de  sufletul tău  pereche.
367. Nemurirea este tot ce a mai rămas neamăgit de Iluzia Vieţii.
368. Nemurirea este farmecul focului tandru al iubirii.
369. Nemurirea este floarea cuvântului.
370. Nemurirea începe întotdeauna acolo unde nu poate exista un sfârşit şi prin urmare nici un început.
371. Nemurirea este Totul în locul căruia s-a aşezat Dumnezeu,iar acum caută adeseori găzduire în sufletele noastre prin farmecul iubirii sale eterne.
372. Nemurirea ascultă orice gând care înţelege că moartea este un sens la fel de nemuritor ca şi oricare altul.
373. Nemurirea respectă întodeauna viaţa chiar dacă este un neînţeles la fel de mare precum devine nemurirea faţă de viaţă.De aceea ai gândit căile Tale,Doamne?
374. În nemurire nu poate fi atâta ură,greşeală şi păcat,tocmai fiindcă sufletul are timp destul să înţeleagă unde este greşeala şi să înveţe din aceasta.
375. Oare nu teama de moarte şi neînţelegerea nemuririi a născut păcatele,torturile şi crimele?
376. Nemurirea este valul care se sparge numai în inimile privirilor noastre.
377. Nemurirea este înţelesul infinitului de a fi viu.
378. Nemurirea este talazul nedesluşti al adevărului din această viaţă.
379. Nemurirea este zâmbetul morţii  care încearcă să învie pentru eternitate această viaţă.
380. Nemurirea este răsăritul neînţeles de amurgul continuu al vieţii.
381. Nemurirea nu va poposi niciodată în gara ochilor tăi fără să iubeşti cu adevărat.
382. Nemurirea este sufletul pereche al iubirii,fără de care aceasta nu va fi împlinită niciodată.
383. Cei care nu şi-au regăsit din nemărginirea eternităţii sufletul pereche şi nu au trăit o mare iubire nici nu s-au născut tocmai fiindcă nici viaţa nu poate exista fără de propria ei nemurire.
384. Nemurirea este frumuseţea sălbăticiei sufletului atunci când iubeşte.
385. Nemurirea este versul de aur cântat de harfa morţii la festinul vieţii.
386. Nemurirea este dansul etern al morţii cu viaţa.
387. Nemurirea ascunde tot atât de multă moarte pe cât de multă viaţă.
388. Nu poate exista nemurire fără moartea de care să alerge.
389. Nemurirea este darul făcut de moarte vieţii.
390. Nemurirea este amintirea  eternei iubiri reflectată în oglinda morţii.
391. Nemurirea este visul de aur al unui singur zâmbet din ochii tăi.
392. Nemurirea este marea regăsire a sufletelor pereche în eternitatea clipei din care au rătăcit în viaţă.
393. Nemurirea este sensul dat vieţii de moarte.
394. Nemurirea este izvorul apei vieţii care nu poate curge niciodată pe tărâmul Timpului.
395. Nemurirea înţelege numai o singură limită: Nemărginirea iubirii!
396. Nemurirea este steaua Lui Dumnezeu.
397. Doar Dumnezeu poate purta steaua nemuririi.
398. Fără de nemurire viaţa şi-ar fi mântuit demult propriul său păcat de a exista.
399. Nemurirea este speranţa morţii de a fi viaţă şi a vieţii de a fi la fel de eternă precum moartea.
400. Nemurirea este cel mai fericit surâs al Destinului.
401. Nemurirea este mantia ce acoperă  eternitatea morţii cu propria sa eternitate prin lumea religioasă de apoi.
402. Nemurirea este rima păcatului originar înaintea Lui Dumnezeu.
403. Nemurirea este blestem doar pentru cei ce nu înţeleg nimic din iubire.
404. Nemurirea este sabia cu tăişurile în eternitatea morţii.
405. Nemurirea este cavalerul ce călăreşte moartea ducând-o în eternitate.
406. Nemurirea este Destinul prins în braţele vieţii de Dumnezeu.
407. Nemurirea este tot ceea ce nu poate fi un Tot.
408. Nemurirea este apa în care se scaldă moartea spre a fi eternă.
409. Nemurirea este visul din urmă al vieţi de a fi egală prin eternitate cu moartea.
410. Nemurirea este cascada unde viaţa a înţeles că se înneacă dacă o va trece.
411. Nemurirea este surâsul primăvăratic al morţii.
412. Nemurirea este mai mult decât cel mai mare”mult” înţeles vreodată de viaţă.
413. Nemurirea este fantasma prin care Iluzia Vieţii devine realitate şi realitatea prin care Iluzia Vieţii devine fantasmă.
414. Nemurirea este ecoul inimii din sufletul pereche al marii iubiri.
415. Nemurirea este respiraţia morţii din propria ei eternitate.
416. Nemurirea este spectrul viitorul ascuns în trecutul eternităţii amintirii Lui Dumnezeu despre această lume.
417. Nemurirea este strigătul surd al iubirii înţeles doar de eternitatea clipei.
418. Nemurirea este un mic repaus al suferinţei timpului din această viaţă.
419. Nemurirea este dorul care doare numai în timp.
420. Nemurirea este centrul din care inima porneşte către sensul dat de ea iubirii.
421. Nemurirea este tot ce simţim din marea amintire a eternităţii sufletului nostru.
422. Nemurirea este ramul pe care nu poate odihni niciodată pasărea neagră a timpului morţii din această lume,ci doar primăvara vieţii de dincolo.
423. Nemurirea este râul ale cărui ape învolburate ale vieţii va scălda numai tărâmul eternităţii de dincolo de viaţă.
424. Nemurirea este faţa sufletului care şi-a găsit perechea, pe care se prelinge lacrima eternităţii.
425. Nemurirea este dorul drumului de a trece dincolo de păcatul originar al neînţelesei iubiri.
426. Nemurirea este trandafirul speranţei de a te mântui de tine însuţi prin înţelesul iubirii.
427. Prin nemurire, iubirea va avea mereu de spus încă ceva,la infinit.
428. Nemurirea este acel neînţeles al iubirii pe care toţi pretind că îl cunosc mai mult ca şi orice pe lume.
429. Nemurirea este răgazul dat de eternitate vieţii.
430. Nemurirea este răsplata vieţii dată morţii,,pentru toţi cei care o râvnesc.
431. Nemurirea este surâsul păcatului originar dincolo de înţelesul dat de noi iubirii.
432. Nemurirea este zborul etern al libertăţii de a fi într-o lume a Iluziei Vieţii.
433. Nemurirea este acel înţeles al iubirii pe care îl ştie toată lumea dar nimeni nu îl poate descrie.
434. Nemurirea dinaintea vieţii este neant iar după viaţă,moarte în înţelesul nostru,uitând cu totul de iubire!
435. Nemurirea este pescăruşul al cărui zbor este pierdut în largul eternităţii pentru toţi cei care nu au trecut niciodată printr-o mare iubire.
436. Nemrirea este orizontul prins de vânt în pumnii timpului vieţii noastre.
437. Nemurirea este pustiu doar pentru cei care nu iubesc.
438. Nemurirea?Ce este viaţa decât o moarte continuă a clipelor prin care trecem.Să fie nemurirea o viaţă eternă?Imposibil fiindcă ar fi o moarte eternă.
439. Nemurirea cum o imaginăm noi,va învinge moartea doar atunci când va dispare definitiv viaţa.Adevărata nemurire este clipa eternă a iubirii ce nu trebuie decât să se învingă pe sine.
440. Nimbul nemuririi nu va răsări niciodată peste moartea clipelor care este Timpul!
441. Nermurirea este departe de a fi mărul din care a muşcat păcatul, fiind tocmai păcatul etern şi binemeritat al iubirii.
442. Atât conştient cât şi subconştient la originea păcatului originar stă iubirea şi de aceea nemurirea este aşa zisul rău în ghilimelele de rigoare, care stă la originea păcatului originar prin iubire.
443. Nemurirea este orizontul inimilor ce vor să-şi cuprindă sufletul pereche,tocmai ca eternitatea să nu mai fie împărţită în două.
444. Viaţa este eternitatea împărţită în cele două părţi ale sufletelor pereche,iar nemurirea este regăsirea acestora.
445. Nemurirea este în primul rând amintirea eternităţii din noi.
446. Nemurirea este rostul neînţeles de Iluzia Vieţii, dat acestei lumi de către Destin.
447. Nemurirea este respectul de sine al visului faţă de realitatea propriei sale Iluzii a Vieţii.
448. Nemurirea este dovada faptului că iubirea nu a avut niciodată un început şi nici un sfârşit prin noi,fiind o amintire a eternităţii noastre împărţită de viaţă în două suflete pereche.
449. Fiecare stea devine nemuritoare numai prin lumina ei.
450. Ce ar mai fi nemurirea într-o lume unde nimeni nu ar cunoaşte timpul?
451. Nemurirea este şanţul din palma existenţei prin care curge râul destinului.
452. Nemurirea este dialogul dintre infinit şi eternitate.
453. Nemurirea este rugul aprins al pasiunii de a exista etern  murind câte puţin în fiecare clipă.
454. Nemurirea reface de fiecare dată sensul hazardului de a fi.
455. Nemurirea ascute mereu pana din aripa îngerului vieţii, pentru a-i mai da acestuia câte o înţepătură.
456. Nemurirea este culpabilitatea morţii în faţa vieţii.
457. Nemurirea nu va ascunde niciodată altceva decât iubirea.
458. Nemurirea este regatul de dincolo de destin,unde stăpâneşte eternitatea clipei.
459. Nemurirea va împlini mereu moartea cu eternitatea vieţii sale ce va muri mereu cu fiecare clipă ce va trece.
460. Nemurirea reface mereu destinul pierdut al iubirii rătăcite de noi.
461. Nemurirea este viaţa străinului din noi.
462. Nemurirea  este sufletul clipei.
463. Nemurirea înţelege un singur cuvânt:iubirea.
464. Nici o nemurire nu-şi poate recunoaşte propria sa eternitate fiind un Univers într-o singură clipă.
465. Visul nemuririi noastre constă în lupta speranţei de a fi cu speranţa de a nu fi.
466. Nemurirea este aripa ce zboară numai în aerul iubirii.
467. Nemurirea este legenda infinitului din ochii sufletului tău.
468. Oare de câtă nemurire am avea nevoie pentru a înţelege cât suntem de înstrăinaţi de propriul sine atunci când refuzăm să credem în iubire?
469. Nemurirea este surâsul tragic al vieţii pentru cei care nu înţeleg moartea.
470. Nemurirea este dorul ascuns în lacrima morţii ce se scurge pentru prima şi ultima oară pe obrazul tău.
471. Nemurirea este respectul pe care îl acordă viaţa eternităţii morţii în această lume.
472. Izvorul nemuririi va fi întotdeauna ascuns celor care nu sunt însetaţi de iubire.
473. Nemurirea devine cel mai nimicitor cuvânt pentru cei care-şi doresc cu orice preţ veşnicia vieţii, neînţelegând veşnicia morţii.
474. Nemurirea este romantismul ascuns de iluzoriul nostru păcat originar.
475. Nemurirea este sfera de cristal care ascunde magia iubirii.
476. Ar mai arde vreodată flacăra iubirii dacă aceasta nu ar ştii ce este nemurirea propriului ei suflet?
477. Nemurirea este cuvântul care-ţi va spune mereu că trebuie să înţelegi moartea.
478. Doar cei care iubesc cu adevărat pot înţelege moartea şi nemurirea clipei eterne.
479. Nemurirea este visul despre viaţă, izvorât din basmul acestei existenţe, rătăcite dintotdeauna pe tărâmul propriei sale morţi.
480. Nemurirea nu poate fi niciodată un sens al existenţei fără să înţelegi moartea.
481. Nemurirea este lupta dintre binele vieţii şi răul morţii în această Iluzie a Vieţii, care-şi doreşte să învingă hazardul propriului ei destin.
482. Suntem eterni.Cui nu ii e dor de iubire?Dar de nemurirea ei?
483. Nemurirea înţelege cel mai bine moartea,necunoscând deloc viaţa.
484. Nemurirea este vulcanul sufletului ochilor tăi,iubirea mea.
485. Valul nemuririi nu va spăla niciodată ţărmul zâmbetului tău fără de iubire.
486. Răsăritul nemuririi poate fi admirat doar pe tărâmul morţii acestei Iluzii a Vieţii.
487. Nemurirea este spectrul sentimental al  vieţii străinului din noi, în această Iluzie a Vieţii.
488. Nemurirea este fericirea de a recunoaşte eternitatea iubirii.
489. Nimeni nu va putea înţelege nemurirrea fără să iubească,înţelegând moartea.
490. Câtă moarte există într-o iubire?Dar câtă nemurire ascunde aceasta?
491. Nicăieri altundeva nu vei găsi nemurirea decât în moarte.
492. Nemurirea este cuvântul care nu lăcrimează decât în faţa iubirii.
493. Nemurirea este dorul vieţii de înţelesul moartea.
494. Nemurirea este unicul adevăr pe care-l putem întrezări prin Iluzia Vieţii,simţindu-l dar necunoscându-l niciodată.
495. Nemurirea este valsul întregii istorii care se cântă pe tărâmul unei singure clipe.
496. Nemurirea este suspinul Timpului dinaintea Morţii.
497. Nemurirea te ascultă doar prin cântecul de lebădă al vieţii.
498. Dacă nemurirea o întâlnim pe tărâmul morţii şi există în noi prin iubire înseamnă că iubirea ţine moartea în sufletul său?Moartea văzută astfel de către Iluzia Vieţii noastre.
499. Nemurirea este libertatea de a ştii că dincolo de viaţă poate fi o moarte la fel de vie.
500. Nemurirea Iluziei Vieţii este credinţa de a muri etern cu fiecare clipă trecătoare.Adevărata nemurire nu poate muri etern, fiindcă nu cunoaşte clipele trecătoare.
501. Nemurirea este zefirul morţii din inima Timpului.
502. Nemurirea este fluviul vieţii ce se varsă în eternitatea oceanului din inima ta.
503. Nemurirea nu poate cuprinde decât necuprinsul pe când viaţa doar cuprinsul.De aceea nemurirea nu poate fi niciodată viaţă aşa cum o înţelegem noi.
504. Nemurirea este semnul prin care moartea înţelege sensul vieţii,îndepărtândul de clipa propriei sale eternităţi.
505. Nemurirea va fi la nesfârşit un basm frumos atât timp cât vom cunoaşte lumea prin intermediul Iluziei Vieţii.
506. Nemurirea devine piscul cel mai râvnit în viaţă fiindcă reprezintă paradoxul prin care viaţa în calitatea sa de moarte trecătoare, odată cu fiecare clipă în parte,nu poate muri.
507. Nemurirea este lupta sinelui cu inima,răscolind sentimentul ce va aprinde flacăra iubirii.
508. Nemurirea este blestemul prin care noi nu putem înţelege moartea din cauza Iluziei Vieţii  şi binecuvântarea prin care ştim că viaţa poate trăi chiar dacă trece.
509. Nemurirea omului, înseamnă mereu mai mult decât poate fi însemnătatea unei clipe.Iată faţa Iluziei Vieţii.
510. Vreţi să găsiţi nemurirea?Binecuvântaţi iubirea.
511. Nemurirea este făclia Destinului în neantul hazardului de a ne fi întâlnit iubirea.
512. Nemurirea este unica cale a perfecţiunii prin deşertăciunea Iluziei Vieţii pe care nu o putem urma decât iubind.
513. Nemurirea este artistul fragil al Destinului în gerul  fiecărei ierni sentimentale.
514. Nemurirea nu poate înţelege măsura fiind eternă.De aceea nici o nemurire nu poate fi explicată decât simţită ca atare iubind.
515. Nemurirea respectă calendarul vieţii doar pentru cei care nu înţeleg nemurirea.
516. Nemurirea  este voalul la umbra căruia nu se poate ascunde niciodată deşertăciunea.
517. Nemurirea este regina care-şi poartă trena stelară peste sufletele care nu vor uita niciodată romantismul aştrilor ce-şi scriu nemurirea cu propria lor lumină.
518. Cum aştrii îşi scriu nemurirea cu propria lor lumină, şi noi  ne putem scrie nemurirea cu lumina iubirii noastre.
519. Ce poate fi mai profund decât să înţelegi adevăratul sens pentru care lumina devine nemuritoare traversând dimensiunile sufletului divin al cuvântului Lui Dumnezeu care este Iubire.
520. Niciodată nu eşti singur în lumea Lui Dumnezeu,tocmai fiindcă te iubeşte cu propria Sa nemurire.
521. Răspunde nemuririi clipei fericirii tale iubind şi vei primi înapoi eternitatea ta pierdută prin naştere în lumea Iluziei Vieţii.
522. Nemurirea este speranţa care ţine aprinsă flacăra fericirii în întunericul acestei lumi.
523. Nemurirea este nostalgia de tine însuţi.
524. Nemurirea este scopul pentru care existenţa devine fiinţă.
525. Nemurirea este norocul vieţii de a deveni dincolo de moarte:Destin!
526. Oricât de mult ai juca nemurirea la ruleta hazardului acestei vieţi vei observa că nu vei câştiga niciodată dacă nu vei lăsa să cadă peste jetoanele cuvintelor tale,iubirea.
527. Nemurirea este trenul care nu poate călători decât în eternitatea unei singure clipe.De aceea nu se va opri niciodată în gara clipelor vieţii tale.
528. Nemurirea este dorul sufletului de amintirea eternă a cuvântului Iubire spus de Dumnezeu acestei existenţe.
529. Nemurirea este premiera Iubirii din stagiunea morţii pe durata vieţii.
530. Viaţa este trecătoare fiind mărginită de moarte.Nemurirea este eternă neputând fi mărginită de absolut nimic, nici măcar de moarte.
531. Nemurirea este paradisul  uitat al sufletului prin care rătăceşte străinul din sinele fiecărui om.
532. Nemurirea este floarea ochilor tăi care nu se ofileşte niciodată în Destinul inimii mele.
533. Nemurirea este dansul vieţii la braţul morţii pe scena fiinţei.
534. Nemurirea este pianul la care cântă speranţa vieţii simfonia eternităţii acompaniată de moarte.
535. Nemurirea este artistul viselor,magicianul Destinului, prin care această lume prinde culoare.
536. Nemurirea  este curcubeul ce răsare deasupra vieţii străjuită de moarte, iubind.
537. Paradoxal sensul nemuririi din Iluzia Vieţii, este de a muri etern cu fiecare clipă care trece.
538. Nemurirea este frumuseţea Luminii la nunta cu Destinul.
539. Ce poate fi dincolo de nemurire?Dar dincoace?Nimic.Nemurirea este Totul!
540. Nemurirea este apropierea cea mai deplină de cuvântul Lui Dumnezeu care este Iubire.
541. Nemurirea este sensul muritorilor şi nonesensul nemuritorilor.
542. Nemurirea devine cel mai neînţeles înţeles al  Eternităţii.
543. Nemurirea este scopul Destinului de a-şi afla calea către mântuirea propriei sale imagini, reflectată în cioburile sparte ale oglinzii Lui Dumnezeu.
544. Zorii absolutului nu pot fi regăsiţi decât ăn nemurire.
545. Cel mai departe de nemurire este cel care-şi doreşte viaţa veşnică.
546. Cu cât vei dori să trăieşti mai mult cu atât te vei depărta de nemurire fiindcă aceasta este mai înainte de toate un înţeles al morţii.
547. Nemurirea este lacrima Destinului scursă pe unul dintre cioburile oglinzii în care-şi reflectă propria sa imagine.
548. Nemurirea este strigătul surd al singurătăţii din tine ce vrea să înfrunte tumultul acestei vieţi.
549. Nemurirea este întruparea cuvântului Lui Dumnezeu în iubire.
550. Nemurirea este şansa pe care o are Destinul de a muri în cioburile propriilor sale clipe.
551. Nemurirea este farmecul cunoaşterii de a rămâne o mare necunoscută.
552. Nemurirea este sufletul dorului de eternitatea din tine.
553. Nemurirea este crucea pe care se poate afla răstignit numai Destinul.
554. Nemurirea este unicul vis de aur al vieţii care rugineşte în viscolul de clipe ale Timpului.
555. Nemurirea este  unica mântuire a divinităţii de propriul ei sine.
556. Nemurirea este stânca care nu se poate rostogoli niciodată în apele învolburate ale Timpului.
557. Nemurirea este borna de hotar a marii amintiri despre propriul nostru  sine.
558. Oare ce ne-am face fără noţiunea nemuririi chiar şi aşa greşită cum o percepem datorită Iluziei Vieţii?
559. Aspectul nemuririi trbuie căutat în ciburile sparte ale Timpului, unde fiecare în parte ascunde clipa eternă a unei lumi.
560. În nemurire nu poţi trece dintr-o clipă în alta, dintr-o lume în alta, tocmai fiindcă nu există timp.Acolo unde există timp există şi moarte.
561. Nemurirea este cel mai căutat înţeles dar şi cel mai neînţeles înţeles.
562. De ce alergăm după nemurire?Doar din frica de moarte?Sau poate din lăcomia de a deveni din ce în ce mai puternici trăind mai multe vieţi,sau o viaţă prelungită la nesfârşit.Cred că din ambele.Marea dezamăgire va fi când omul va înţelege că nemurirea nu este nici unul dintre aceste aspecte,
563. A respecta nemurirea înseamnă a învăţa să mori.
564. Nemurirea va fi izvorul fericirii doar pentru cei care vor înţelege odată pentru totdeauna moartea şi sinuciderea.
565. Nimeni nu poate accede spre nemurire fără să respecte arta sinuciderii.
566. Ne sinucidem în fiecare zi câte puţin prin Iluzia Vieţii în schimb nu acceptăm sinuciderea care ne scapă definitiv de această Iluzie a Vieţii care nu poate cunoaşte vreodată nemurirea.
567. Nemurirea nu poate fi sinucidere lentă prin praful clipelor timpului Iluziei Vieţii tocmai fiindcă nu este viaţă.
568. Nemurirea este unica oglindă în care îşi poate vedea chipul deşertăciunea acestei lumi.
569. Nemurirea este paradisul gândului de a fi etern.
570. Nemurirea este rostul existenţei  de a fi dincolo de orice iluzie, fiinţă!
571. Nemurirea este dorul infinitului de a îmbrăţişa fiinţa.
572. Doar în nemurire existenţa devine mai presus decât orice destin al Iluziei.
573. Nemurirea nu poate aştepta niciodată prelungirea vieţii fiindcă nu cunoaşte timpul.
574. Nemurirea nu este şi nu va putea fi niciodată o viaţă veşnică  într-un timp care curge la infinit, tocmai fiindcă timpul este adevărata moarte,iar nemurirea nu poate accepta moartea.
575. Nemurirea este unicul din întreaga diversitate pe când viaţa înseamnă diversitate.Prelungind viaţa vom prelungi moartea.
576. Nemurirea este acolo unde clipa se cunună cu absolutul propriului ei  sine.
577. Nemurirea este muntele al cărui pisc nu poate fi escaladat niciodată tocmai fiindcă nu recunoaşte temporalitatea,necesară acestui demers.
578. Nemurirea  este ghemul în care s-a încâlcit aţa Iluziei Vieţii pentru totdeauna.
579. Nimeni,niciodată nu va putea fi un nemuritor,trăind!
580. Nemurirea este şoapta Destinului prin care-şi recunoaşte propria existenţă,fiinţând.
581. Nemurirea este soclul pe care stă etern statuia cuvântului Iubire, care este Dumnezeul sufletelor noastre.
582. Nemurirea este coşmarul Iluziei Vieţii care nu poate să înţeleagă moartea.
583. Nemurirea este ecoul surd al clipei neînţeles de Iluzia Vieţii.
584. Nimeni nu va putea fi nemuritor în viaţă, fără de moarte.
585. Nemurirea nu este şi nu poate fi prelungirea la nesfârşit a vieţii.O astfel de prelungire va perfecţiona adevărata moarte care este viaţa Iluziei Vieţii.
586. Nemurirea este zefirul întregii existenţe prins într-o singură clipă de Destin.
587. Nemurirea este absolutul întregii istorii ce arde flacăra pasiunii unei singure clipe.
588. Alături de nemurire poţi fi doar privind cimitirul clipelor  vieţii tale deşarte.
589. Nemurirea nu poate fi împărţită de nimeni niciodată,fiind judecătorul absolut ce te absolvă de Iluzia Vieţii, prin ceea ce tu denumeşti a fi moarte.
590. Nemurirea este miracolul prin care scapi de ticăloşia acestei lumi,murind!
591. Nemurirea îi judecă pe toţi după faptele lor.Aşa că oricâtă avere ai strânge în această viaţă nu uita că ea nu îţi aparţine nici măcar o frântură din clipa eternă a nemuririi.
592. Nemurirea este cuvântul nuntit cu Iubirea Lui Dumnezeu.
593. Nemurirea este zodia al cărei semn va fi mereu acelaşi după moarte.
594. De câte ori vrei să faci un lucru rău în această lume,nu uita că sufletul tău va avea de înfruntat nemurirea morţii faţă de care viaţa ta nu este nici măcar o frântură de clipă.
595. Nemurirea a fost dorită dintotdeauna.Important este pentru ce anume.
596. În faţa nemuririi suntem asemeni unor primitivi ai epocii de piatră care văd o nava spaţială.De aceea îi dăm tot felul de conotaţii.
597. Adevărata nemurire este numai în tine.
598. Nemurirea este fila de calendar ce nu mai trebuie ruptă niciodată fiindcă vremea sa nu poate trece.
599. Fără nemurirea clipei eterne a iubirii, această lume ar fi stearpă de orice pasiune.
600. Nemurirea este zâmbetul  uitării pe faţa Iluziei Vieţii.
601. Nemurirea este cel mai greu urcuş al iluziei care se sfârşeşte întotdeauna în realitatea morţii.
602. Pentru nemurire unica realitate a acestei vieţi este moartea.
603. Nemurirea este tot ce poate fi cuprins în eternitatea zâmbetului tău.
604. Nemurirea este zăpada morţii care se aşterne peste suferinţa acestei vieţi,îngheţând-o.
605. Nemurirea nu pleacă niciodată de la întâlnirea cu moartea.
606. Nemurirea este visul vieţii de a –şi recunoaşte propriul destin în eternitatea morţii, aşa cum vrea ea şi nicidecum cum este de fapt.
607. La izvorul nemuririi nu va ajunge niciodată viaţa, oricât de însetată ar fi,tocmai fiindcă orice ar face nu poate fi eternă.
608. Oare o viaţă eternă ar fi nemurire?Cum ar arăta o astfel de viaţă?Nu ar ajunge în cele din urmă într-o continuă moarte?
609. Nemurirea este compromisul vieţii cu sine însuşi.
610. Nemurirea este lacrima infinitului prelinsă pe faţa neputinţei acestei vieţi de a fi eternă.
611. Nemurirea este răspunsul dat de Clipă,Timpului,care realizează astfel că nu poate curge etern fiindcă o astfel de curgere înseamnă ca totul să se reducă la un singur infinit,deci la o singură clipă.
612. Nemurirea este zborul frânt al vieţii în încercarea ei de a înţelege eternitatea morţii.
613. Nemurirea este Dorul pe crucea căruia s-a răstignit însuşi Timpul spre a fi mântuit.
614. Nemurirea este absolutul călcat în picioare de Timp din greşeala Existenţei de a trăi, întrupată în gând!
615. Nemurire, este numele cuvântului spus eternităţii de către deşertăciunea vieţii,pentru a înţelege infinitul.
616. Câtă moarte este în adevărata nemurire a vieţii?Câtă eternitate este în adevărata nemurire a morţii?
617. Am îngenunchiat la rădăcina nemuririi sperând să înţeleg sensul acestei lumi.Tot ce am înţeles a fost să privesc către moarte, cu întreaga speranţă care mi-a mai rămas pentru a trăi.
618. Nemurirea sufletului poate fi găsită numai în speranţa de a te regăsi pe tine însuţi.
619. Descoperă infinitul din tine şi vei înţelege atât nemurirea cât şi moartea pe tărâmul căruia trăieşte aceasta.
620. Nemurirea este mai aproape de tine decât orice pe lumea aceasta.De aceea nu te întreba niciodată de ce mori şi de ce trăieşti mereu la frontiera morţii.
621. Priveşte mulţimea de pe stradă.Toţi aceşti oameni peste câţiva zeci de ani nu vor mai exista.Peste secole nici măcar amintirea lor.Va fi exact ca şi cum nici măcar nu s-ar fi născut.Unde altundeva poate fi nemurirea acestora decât în propria lor moarte?Acum imagineazăţi că ar fi nemuritori şi ar rămâne mereu în această lume.Ar putea fi eternitatea şi nemărginirea mărginite de dimensiunile acestei lumi?Dar de dimensiunile lor spirituale?Nu!Atunci nemurirea nu sălăşluieşte dincolo de viaţă?În moarte?
622. Nemurirea este lumina ce arde viaţa dând libertatea de sine fiecărui suflet în parte spre a-şi conştientiza propria sa eternitate.
623. Nemurirea este libertatea inimii de a nu mai fi nevoită să-şi numere bătăile propriilor sale sentimente pe calea iubirii.
624. Nemurirea este unica apropiere posibilă dintre viaţă şi fiinţă pe drumul fără de întoarcere urmat de către Destin.
625. Nemurirea este spaţiul fără de timp al speranţei de a fi împreună mereu.
626. Nemurirea este mai mult decât o simplă eternitate.Este în primul rând eternitatea fiinţei.
627. Nu poate exista nemurire fără de fiinţă.
628. A spune, nemurirea fiinţei,este acelaşi lucru cu nemurirea nemuririi,ceea ce este totuna.De aceea fiinţa în sinele său este nemurire.Prin urmare viaţa, nu poate aparţine sub nici o formă fiinţei ci doar Iluziei care o îngrădeşte pe aceasta  cu o gardul rece al morţii.
629. Cătă nemurire poate fi în privirea unei iubiri?
630. Cine înţelege nemurirea înţelege şi iubirea.Este cineva?
631. Nemurirea ochilor tăi,este taifunul prin care toate clipele vieţii mele se ascund într-una singură.
632. Nemurirea este sufletul a tot ceea ce nu înţelegem despre moarte.
633. Nemurirea este moartea de dincolo de noi.
634. Nemurirea este fericirea de a ştii că şi moartea poate fi viaţă.
635. Nemurirea te cuprinde doar atunci când  refuzi să înţelegi Iluzia Vieţii.
636. Acolo unde vei găsi nemurirea vei înţelege iubirea.
637. Nemurirea este jocul morţii din dansul vieţii.
638. Să regreţi viaţa este ca şi cum ai rgreta intrarea în nemurirea morţii.
639. Nemurirea este focul viu al unei amintiri despre o viaţă prelungită în eternitatea morţii.
640. Nemurirea nu poate respecta niciodată rigorile vieţii,fiindcă nu poate muri câte puţin odată cu trecerea fiecărei clipe.
641. Nemurirea te cuprinde numai odată cu fiorul dragostei,ce vine pe aripile eternităţii a ceea ce tu consideri a fi moarte.
642. Dacă în moarte este posibil să nu poţi gândi însemană că nemurirea este faza în care vei uita toate gândurile Iluziei Vieţii.
643. Nemurirea este zborul lin al morţii din această lume atinsă de blestemul gândirii.
644. Nemurirea este dorul nimănui de a fi neant.
645. În sufletul nemuririi te vei regăsi cu adevărat pe tine însuţi,la fel de gol de orice gând,cum de altfel erai atunci când te-ai născut sosind în această lume cu moarte.
646. Nemurirea este un înţeles al iubirii şi tocmai de aceea o vom regăsi începând cu cele mai infime sentimente.
647. Nemurirea este stindardul pasiuniii de a fi a existenţei.
648. Între moarte şi nemurire există o mare frontieră numai în Iluzia Vieţii noastre,fiindcă dincolo de această Iluzie a Vieţii, ambele sunt un întreg.
649. Nemurirea este speranţa de a fi a Iluziei Vieţii, neştiind că aceasta este tocmai moartea de care aleargă. În aceasta constă esenţa tuturor paradoxurilor existenţei noastre.
650. Nemurirea este poemul în care speră viaţa iubindu-şi moartea din propriul sine.
651. Mai departe de nemurire nu vei întâlni niciodată nimic.
652. Câtă moarte există în nemurire şi câtă viaţă în murire.
653. De ce se ascunde nemurirea în eternitatea morţii?
654. Lumea este un continuu demers către moartea ce ascunde nemurirea.
655. Esenţa nemuririi este eternitatea morţii,precum esenţa morţii,perenitatea vieţii!
656. Nemurirea este sfetnicul de taină al morţii.
657. Nemurirea este visul din care speri să nu te mai trezeşti niciodată.
658. Nemurirea este destinul unei iubiri ce se ascunde într-o singură privire.
659. Nimic nu poate fi mai efemer decât nemurirea dar nici mai firav decât viaţa.De aceea aceste două se împletesc sperând să-i fure morţii eternitatea.
660. Nemurirea este valul care se sparge numai o singură dată de stâncile Destinului.
661. Nemurirea este absolutul morţii, ce calcă de fiecare dată viaţa în picioare.
662. Nemurirea este îngerul morţii care îi cere socoteală vieţii  pentru faptul că moare de fiecare dată când părăseşte eternitatea unei clipe.
663. Nemurirea este cuvântul care îngheaţă viaţa dorind să o încremenească în eternitatea unei singure clipe a morţii.
664. Aţi văzut vreodată momentul în care se deschid pentru totdeauna ochii celui care moare?Aşi observat ultima privire a acestuia?Aceea este  nemurirea în care trec toţi ce s-au născut faţă de clipa supremă a iubirii privită doar de către cei aleşi.În aceasta constă diferenţa de a fi muritori sau nemuritori în nemurire.Primii vor deschide ochii către nemurirea morţii iar ceilalţi către nemurirea vieţii prin clipa eternă a iubirii ce nu va trece niciodată.
665. Nemurirea este speranţa Iluziei Vieţii de a-şi duce propriul absurd în eternitate.
666. Nemurirea este visul de aur al fericirii într-o lume unde totul este o Iluzie a Vieţii.
667. Nemurirea nu poate fi nici deplină şi nici absolută dacă este cunoscută, gândită şi raţionată.
668. Nemurirea este frunza purtată de vântul existenţei pe tărâmul unde visează eternitatea.
669. Nemurirea este mugurul primăvăratic ce nu va înflori niciodată într-o lume a cunoaşterii.
670. Nemuritorii nu vor cunoaşte niciodată nimic,nici măcar moartea,fiindcă orice cunoaştere mărgineşte existenţa de moarte!
671. Cunoaşterea este cel mai mare duşman al nemuririi fiindcă se mărgineşte mereu de un anumit reper ceea ce nemurirea nu o poate face.
672. Este adevărat, nu poţi iubi fără să cunoşti în lumea Iluziei Vieţii.Dar eternitatea clipei unei iubiri este golită de orice cunoaştere în sinea ei, fiind înlocuită numai de extazul indefinit.
673. Nemurirea este vâltoarea existenţei a pasiunii aceasteea,  de a se recunoaşte pe sine în eternitatea fără de simţire a extazului divin.
674. Nemurirea este visul deşart al cunoaşterii de a putea muri şi în eternitate câte puţin în fiecare clipă.
675. Nemurirea este mai presus de orice gând, fiindcă nu poate fi înţeleasă decât de Dumnezeu.
676. Nemurirea este drumul pe care ar vrea să îl parcurgă viaţa în eternitatea morţii.
677. Oricât de superioară ar fi Cunoaşterea,oricât de mulţi coeficienţi logici ar opera,aceasta nu nu va putea înţelege nimic în afară de dimensiunile care o mărginesc,cum ar fi în cazul nostru,spaţiul şi timpul.Chiar şi dacă ar fi mărginită de o infinitate de dimensiuni sau de una singură tot nu ar putea fi cu adevărat nemuritoare.Motivul fiind această mărginire.
678. Nemurirea nu poate accepta nici o mărginire.
679. Nemurirea este dincolo de orice limită,acolo unde până şi existenţa uită de sine devenind neant infinit.
680. Nemurirea nu poate fi o cale a Iluziei Vieţii, fiindcă nu se poate mărgini la o singură cale anume.
681. Nu există o cale a nemuririi ci doar infinitul acesteea.
682. Nemurirea nu va putea fi găsită într-un anumit loc şi nici la un anume moment fiindcă nu se va afla niciodată undeva, candva,anume.Ea va fi doar eternitatea ce va putea fi zărită prin ocheanul unei singure clipe,ce va imprima pentru totdeauna în ea,faţa nemuririi.
683. Ştie cineva cât de mare sau cât de mică este o clipă?Acea frontieră dintre trecut şi viitor?Chiar şi o miliardime de secundă poate fi uriaşă.Orice diviziune poate fi redusă sau mărită la infinit.Acolo se afla infinitul,eternitatea,iubirea şi nemurirea.
684. Nemurirea este eterna lipsă din infinitul unei priviri căreea îi lipseşte la rândul ei inima ta.
685. Prin înţelesul nemuririi acceptăm exsitenţa morţii Iluziei Vieţii ce sălăşluieşte în această lume.
686. Nemurirea este hrana sufletului ce încearcă să se regăsească pe sine.
687. Nemurirea nu poate fi mai departe de primul pas al moţii.
688. Câtă nemurire poate fi într-o singură privire.
689. Soarele nemuririi va răsări cu adevărat  în orizontul sufletului doar trăind eternitatea clipei.
690. Nemurirea nu poate fi vândută şi nici primită în dar de la viaţă,nefiind nici măcar marfa Destinului.
691. Nemurirea este somnul eternităţii din care nu-ţi mai  poţi aminti niciodată trecerea Timpului.
692. Nemurirea e în parcul unei veri unde ţi-am simţit pentru prima dată eternitatea privirii tale.
693. Nemurirea este o iluzie pentru Iluzia Vieţii,tocami fiindcă este unicul adevăr pe care-l putem simţi fără să îl înţelegem, prin iubire.
694. Fără de Nemurire nu ar exista Destin.
695. Nemurirea este frumuseţea orizontului ce nu poate fi atins niciodată în această lume.
696. Şi dacă se va obţine corpul etern prin intervenţii genetice,niciodată nu se va putea obţine sufletul etern,decât prin uitarea definitivă a oricărei amintiri.Prin moarte.
697. Aţi aminti nemurirea este la fel ca şi cum ai memora eternitatea ta de dincolo de naştere şi de moarte,de dincolo de orice viaţă.
698. Nemurirea este suspinul prin care viaţa nu poate suporta perfecţiunea morţii.
699. Nemurirea este stânca pe care viaţa ar vrea să o macine timpul etern,neştiind că şi aceasta oricât de mare ar fi tot se va sfârşi odată.
700. Dacă nu am şti că există noţiunea de nemurire lumea nu ar fi existat în această moarte continuă care în realitate este Iluzia Vieţii noastre.
701. Fiecare suflet are nemurirea lui şi tocmai de aceea nu poate fi înţeles de viaţa care-l supune  mereu la noi şi noi încercări până în momentul morţii când devine înţeles prea târziu.
702. Ce frumos este răsăritul care aduce ziua ce va muri obligatoriu pentru a face loc alteea,dând plătind cu moartea nemurirea continuităţii.
703. Oricât de dor mi-ar fi de tine ştiu că suntem mereu împreună prin nemurirea din noi care ne îndreaptă tăcută către aceeaşi moarte a vieţii şi eternitate a spiritului.
704. Moartea este dorul sufletului de nemurire.
705. Nemurirea este speranţa sufletului în regăsirea propriului său Destin.
706. Nemurirea este trandafirul inimii tale ce nu poate ofili niciodată din unicul vis ce va trece pragul acestei lumi.
707. Nemurirea este magia prin care trecutul vrea să devină pentru totdeauna viitor.
708. Nemurirea este în ploapele ce vor să adoarmă pentru totdeauna viaţa ce moare mereu.
709. Nemurirea este văduva Destinului.
710. Nemurirea este singura întâmplare ce devine întâmplătoare prin neîntâmplător.
711. Prin nemurire şi Dumnezeu a devenit poet.
712. Nemurirea este colierul pus la gâtul absolutului de către absurdul vieţii.
713. Nemurirea este viciul de care nu se poate debarasa Viaţa la întâlnirea sa cu Destinul.
714. Prin nemurire fiecare suflet înţelege cât este de singur.
715. Cei care-şi doresc nemurirea sunt oameni prea singuri de a fi oameni.
716. Nemurirea nu poate adormi decât viaţa.De aceea nimic din această lume nu este nemuritor.
717. Nemurirea este singurătatea de tine însuţi.
718. Nemurirea este marea amintire prin care sinele tău este singur fără de jumătatea  eternităţii sale:sufletul pereche.
719. Nemurirea este orizontul ce nu poate fi cuprins de nici un gând de-al tău oricât de mult ţi-ai dori acest lucru.
720. Dacă omul ar primi nemurirea în viaţă ar realiza în cele din urmă că este atât de singur încât s-ar sinucide.
721. De ce ne dorim nemurirea?Doar fiindcă vrem să ne aflăm singurătatea eternităţii din noi înşine ce şi-a pierdut la naştere sufletul său pereche?
722. Nu există singurătate mai mare decât nemurirea fără de sufletul pereche.
723. Doamne, ce singuri pot fi cei care-şi doresc nemurirea!
724. Nemurirea este raza care sperăm să ne lumineze singurătatea dar nu va face nimic altceva decât să ne ucidă realizând că nu îi vom putea înfrunta eternitatea fără de sufletul nostru pereche.
725. Nemurirea este visul omenirii dintotdeauna fiind atât de singură.
726. Nemurirea se poate regăsi în iubire tocmai fiindcă atunci realizăm cât de singuri suntem în realitate fără de sufletul nostru pereche.
727. La facerea lumii Dumnezeu ne-a împărţit sufletul nemuritor în el şi ea lăsându-ne să ne căutăm mereu nemurirea din noi în ochii celuilalt.
728. Nemurirea este versul singurătăţii acestei lumi cântat la pianul străinului din noi.
729. În adevărata nemurire singurătatea va fi înlocuită de extazul eternităţii care nu mai recunoaşte niciodată timpul.
730. Este adevărat că nemurirea îl va elibera pe om de străinul propriului său sine,dar numai dincolo de viaţa acestei lumi,unde sufletul îşi va găsi perechea sa.
731. Dacă sufletul nu ar fi fost împărţit în cele două părţi care se caută mereu, nu am fi cunoscut nici binele şi răul,el şi ea,frumosul şi urâtul, mereu cele două opusuri.De aceea în nemurire nici unul dintre acestea nu vor mai putea fi amintite.
732. Adevăraţii nemuritori ai acestei lumi sunt cei care şi-au regăsit sufletul pereche.Marile personalităţi sunt de fapt mari singuratici.
733. Nemurirea acestei lumi, nu este niciodată amintire ce regăsire de sine în sufletul tău pereche.
734. Nemurirea marilor personalităţi sunt amintirile unor mari singuratici.
735. Chiar şi atunci când comedia vieţii mele se va sfârşi,când se va trage cortina peste clipele vieţii mele,nemurirea mea va consta în amintirea singurătăţii din mine.
736. Nemurirea este depărtarea de noi înşine prin care Destinul se vrea prietenos cu viscolul vieţii.
737. Nemurirea este raza din soarele inimii ce-şi caută propria galaxie aflată într-o singură privire.
738. Doar speranţa poate trece de ostacolele nemuririi.De aceea este cel mai de preţ sens al vieţii.
739. Stindardul nemuririi este solul pe care nu poate fi sădită decât moartea.
740. Nemurirea este ploaia de  jar a cuvintelor ce ard viaţa,topind-o în eternitatea propriilor lor înţelesuri.
741. Este cineva care a descoperit sensul nemuririi prin cunoaştere?Dar sensul morţii şi al vieţii?Dar cunoaşterea fără de adevărul absolut?Dar adevărul absolut?Doar acela va înţelege adevărata nemurire.
742. Ce grea este mantia Nemuririi purtată de aceasta, pentru a se apăra de frigul mortuar al gândurilor trecătoare ale acestei lumi!
743. Nemurirea este pacea dintre moarte şi viaţă care nu poate fi menţinută decât de speranţa amnezică a unei Amintiri despre Eternitate.
744. Nemurirea este dorul de a fi al vieţii dincolo de orice moarte,înfruntând orice Destin prin visul care se crede realitate.
745. Nemurirea este viscolul prin care Destinul calcă peste moartea vieţii.
746. Nemurirea este frumuseţea existenţială a ceea ce viaţa vede drept neant.
747. Nemurirea este bulgărele de dor al iubirii prin care iubirea doare.
748. Nemurirea este surâsul etern a ceea ce crede viaţa că ar fi moarte.
749. Nemurirea nu vede niciodată viaţa ca fiind viaţă ci mai degrabă moarte!
750. Nemurirea este dansul de la miezul nopţii unde ziua vieţii se împleteşte cu noapte morţii spre a depăna în continuare fuiorul anilor.
751. Nemurirea este legământul tăcut al morţii cu viaţa,al eternităţii cu clipa.
752. Nemurirea este visul etern al morţii de a fi viaţă şi al vieţii de a fi eternitate.
753. Nemurirea este amintirea eternă ce se ascunde în visul unei singure clipe.
754. Nemurirea este adresa fără de adresant al existenţei.
755. Nemurirea este  lumina unei stele ce vesteşte eternităţii,că acolo,într-un colţişor de Univers a strălucit cândva pentru sufletul marii ei iubiri.
756. Nemurirea este trezirea din somnul Iluziei Vieţii.
757. Să nu plângi niciodată după nemurire fiindcă ea este iubire şi nu poate fi plânsă decât înţeleasă.
758. Să nu îţi ceri iertare niciodată lumii fiindcă doreşti nemurirea,deoarece în iubire,nimeni,niciodată,nu trebuie să îşi ceară iertare.
759. Nemurirea este nimbul astral al luminii ce duce stelele în eternitate.
760. Nemurirea este dincolo de praful stelar care se aşterne peste timp.Este lumina stelară care se aşterne  numai peste eternitate.
761. Nemurirea este dorul de Destin al Universului.
762. Nu există Destin muritor precum nu există nemurire muritoare decât ceea ce-şi imaginează viaţa ca fiind nemurire.
763. Între nemurire şi Destin există un factor comun:Iubirea Lui Dumnezeu .
764. Nemurirea este în primul rând iubire şi pe urmă eternitate.
765. Nemurirea este iubire şi ambele sunt lumina divină stelară din lumina cuvântului Lui Dumnezeu de a fi Universul!
766. Nemurirea  devine ceva abstract doar pentru viaţă dar nu şi pentru iubire.De aceea când iubim ne depărtăm de viaţă,de noi înşine,afundându-ne în eternitatea de dinainte de a fi.
767. Nemurirea este jocul de lumini al Fiinţei cu Destinul pentru a înţelege ambii importanţa Iubirii!
768. Nermurirea este dorul  Existenţei de a fi iubită.
769. Nemurirea vieţii este suspinul eternităţii de a se împiedica de Timp.
770. Nemurirea este malul oceanului eternităţii la care nu vor putea ajunge niciodată corăbiile Timpului.
771. Zorii nemuririi pot fi văzuţi doar de pe pragul morţii.
772. În ziua nemuririi toate clipele de prisos vor dispărea odată pentru totdeauna şi spre nicăieri făcând loc eternităţii depline a cimitirului.
773. Atunci când iubim trăim eternitatea nemuririi de dincolo de naştere şi de după viaţă.
774. Dacă întreabă cineva ce este nemurirea,spuneţi-i  că este fiorul de nedescris al celei mai profunde iubiri.
775. Nimeni nu poate să spună vreodată câtă moarte este în iubire şi în nemurirea sa, raportată la viaţă,cum nimeni nu poate să spună câtă moarte înseamnă viaţa raportată la nemurire.
776. Nemurirea este ninsoarea ce aduce primăvara eternă a iubirii în lumea unui singur cuvânt,al unui singur gest.
777. Să te ferească Dumnezeu de singurătatea nemuririi.
778. Câtă singurătate este în ochii care îşi doresc nemurirea tocmai fiindcă vor să iubească dincolo de toate pleoapele acestei lumi.
779. Nemurirea este gara unde opreşte unde se intersectează doar două trenuri în această lume.Cel al morţii şi al iubirii.
780. Nemurirea va despărţi mereu înţelesul de neînţeles,moartea de viaţă,împreunând pentru eternitate iubirea de Destin şi eternitatea de neant.
781. Nemurirea nu poate trece niciodată de aceea nu poate veni pe aripile timpului decât în eternitatea clipei de dincolo de orice timp,izvorâtă din sufletele care iubesc.
782. Nemurirea este versul iubirii din strofa recitată dincolo şi dincoace de viaţă.
783. Nemurirea este frigul iernii sentimentale care îngheaţă clipele Timpului la fereastra Destinului,formând florile de gheaţă ale iubirii,dăruite numai sufletelor marilor iubiri.
784. Câtă nemurire se află în frumuseţea unui răsărit,al unei privelişti minunate.Primeşte-o în inima ta iubind-o,admirând-o,trăind-o!
785. Nemurirea este Fata Morgana din eternitatea clipei răpită de Timp.
786. Nemurirea este visul în care se trezeşte viaţa,realizând că nu este ceea ce a avut iluzia că era pe vremea când visa că doarme în antecamera morţii.
787. Nemurirea este fântâna unde îşi potoleşte setea eternitatea cu Apa Vieţii.
788. Unde altundeva poate fi nemurirea decât în primăvara iubirii mele?
789. Nu pot să-l înţeleg pe Dumnezeu.De ce ne-a adus în lumea muririi unde tânjim după nemurirea de dincolo de naştere,unde existam numai prin iubirea razelor  cuvântului Său de început de lume.
790. Nemurirea este Destinul Iubirii.
791. Ai simţit vreodată frigul din trupul cuvintelor atunci când iubeşti?Că nu există cuvânt îndeajuns de fierbinte pentru a explica ceea ce simţi în acel moment?Aceea este Nemurirea!
792. Ştiam  mereu că vei exista şi pentru mine undeva cândva iubirea vieţii mele, luminată  de nimbul plin de nemurire al iubirii ce ţi-o port.
793. Ce poate fi mai profund în această lume decât să înţelegi şi să trăieşti nemurirea iubirii.
794. Dumnezeu există în noi numai prin noţiunea nemuririi.
795. Nemurirea este diadema de stele a speranţei noastre.
796. Nemurirea nu este somnul etern al vieţii pe aripile clipelor ci trezirea acesteea în faţa Lui Dumnezeu.
797. Nemurirea este revelaţia Destinului de a deveni Existenţă prin Iubire.
798. Nemurirea este surâsul lacrimei ce nu ştie să plângă Viaţa.
799. Nemurirea este marea întâlnire dintre Amintirea eternităţii şi Viaţă.
800. Cine poate spune că nemurirea nu poate muri la trezirea dintr-un vis,oricât de nemuritor ar fi acesta?Dar cine poate spune că visul nu este nemuritor la fel ca şi viaţa?
801. Fără de nemurire întreaga lume ar fi lipsită de poezie.
802. Am căutat nemurirea în piatra sculptorilor,în strofele poeţilor,în palatele arhitecţilor sau în petalele florilor.Nu am găsit-o decât în ochii tăi.
803. Nemurirea este petala unei amintiri care nu se uită niciodată.
804. Nemurirea este visul despre eternitate din care nu te mai trezeşti niciodată pentru a muri.
805. Nemurirea florilor este cea mai frumoasă dintre toate nemuririle numai atunci când ţii în braţele tale un buchet din acestea dăruit de marea iubire ce ţi-o port.
806. Orice nemurire are sufletul ei, care împarte sentimente şi trăiri doar alături de sufletul pereche şi atât.
807. Nu există nemurire în iubire cum nu există moarte în moarte!
808. Nemurirea este cel mai frumos cadou primit de Dumnezeu de la propriul Său cuvânt:Iubire.
809. Cine poate asculta nemurirea?Dar cine poate înţelege nemurirea?Dar cine poate arăta,prinde,atinge,săruta,îmbrăţişa, nemurirea fără să iubească?Nimeni!
810. Nemurirea este poarta visului care nu se mai deschide trezirii niciodată oricât de mult ai încerca să-i rupi lacătele ferecate ale eternităţii sale.
811. Am ascultat vuietul valurilor pe ţărmurile nesfârşite presărate cu aurul nisipului adus din răsăriturile solare ale fiecărei zile dar niciodată nu aş fi înţeles ce este nemurirea fără a te întâlni pe tine.
812. Întreaga tristeţe a lumii ar dipărea dacă fiecare dintre noi s-ar întâlni cu nemurirea iubirii.
813. Lumea ar fi mai bună,fără durere şi războaie,fără lăcomie şi desfrâu, dacă oamenii şi-ar întâlni sufletul pereche în această viaţă.Astfel ar cunoaşte nemurirea şi odată cu aceasta nu ar mai trăi viaţa ca fiind nemuritori.
814. Ce tristă este această lume cu toate relele ei,tocmai fiindcă oamenii nu pot iubi îndeajuns, nu pot înţelege nemurirea iubirii.
815. Să pleci departe de tine şi să te ascunzi în clipa unei priviri iubite de lumea dezlănţuită înseamnă să înţelegi sensul adevăratei existenţe.
816. Câtă înţelepciune nu s-a auzit în scoica Timpului,câte valuri ale vieţilor nu a înfruntat aceasta.Cu toate acestea niciodată oceanul nu va fredona  în spiralele sale cântecul nemurii fiindcă lipseşte cel mai de preţ lucru:Iubirea.
817. Paradoxal nemurirea visului este tocmai realitatea!
818. Cred în nemurirea fiinţei tale fiindcă te iubesc cu toată nemurirea cuvântului sfânt al iubirii.
819. Te înţeleg nemurire doar atunci când iubesc peste fiinţa mea.
820. Nemurirea este sângele Destinului care curge prin venele eternităţii.
821. Să fim fericiţi fiindcă ne aşteaptă nemurirea dincolo de viaţă.
822. Ce mare miracol se petrece in Destinul marilor iubiri care cunosc nemurirea încă din această lume.
823. Am fost prinşi în capcana Timpului pentru a ne trăi ceea ce se numeşte miracolul vieţii dar nu există fericire mai mare decât aceea de a trăi miracolul nemuririi prin iubire.
824. Viaţa este tristeţe şi suferinţă fiindcă şi-a pierdut nemurirea la ruleta Timpului.
825. Avem nevoie de iubire fiindcă doar astfel ne vom putea depăşi pe noi înşine devenind nemuritorii unui sărut al eternităţii.
826. Iubirea este lumina inimii şi întunericul înţelepciunii.Nemurirea nu gândeşte.
827. Nemurirea este fărâma de nebunie,izvorâtă de eternitatea unui sentiment atunci când iubeşti, când totul pare nemărginit şi nu mai există o stavilă pusă de nici o înţelepciune de ori unde ar veni aceasta.
828. Înţelepciunea poate străjui viaţa precum iubirea nemurirea dar niciodată înţelepciunea nu va putea străjui iubirea şi nemurirea.
829. Cine poate iubi înţelept nu iubeşte deloc,astfel nemurirea iubirii nu poate accepta nici o formă de înţelepciune decât limbajul inimii.
830. Înţelepciunea acestei lumi va ascunde mereu moartea în slovele sale pe când  instinctul iubirii,nemurirea.
831. Ce poate fi mai măreţ decât să simţi acel instinct puternic al iubirii care te îndeamnă să faci  cele mai neînţelese şi nebuneşti lucruri?Nimic altceva.Aceasta este adevărata nemurire?
832. Nu există greşeală mai mare decât să cauţi nemurirea în leacurile şi sfaturile înţelepţilor.Aceasta poate fi găsită numai în iubire şi atât.
833. Nemurirea există în eternitatea sufletului tău care va ieşi la iveală atunci când îţi vei întâlni sufletul pereche.Cei care nu au această şansă o caută pe calea greşită a înţelepţilor.De aceea trăim într-o lume plină de ignoranţă,de războaie,de lăcomii,de invidii,de suferinţe.
834. Dacă un înţelept îţi va arăta o greşeală aflată în limbajul fără de cuvinte al inimii,atunci să ştii că acolo se află nemurirea.
835. Nemurirea nu poate înţelege decât dulcea suferinţă a iubirii care nu poate admite răutatea şi meschinăriile lumeşti sub nici o formă.
836. Nemurirea este marea provocare a iubirii prin sine însăşi.
837. Nemurirea devine o adevărată disperare pentru cei care nu vor să înţeleagă că sensul tuturor şi toatelor câte sunt şi vor fi este Iubirea.
838. Nemurirea este ulciorul acelei Vremi din care nu pot bea decât sufletele însetate de iubire.
839. Mulţi caută nemurirea în cele mai savante leacuri,neştiind că întreaga nemurire se pierde în infinitatea unui simplu sărut sau sentiment.
840. Nemurirea este cartea vieţii ale cărei file se pierd  într-un singur surâs.
841. Nemurirea este Iubire.
842. Nemurirea  înţelege mai bine ca nimeni altcineva lacrima pură a Iubirii.
843. Aş vrea să ne ascundem în lacrima Clipei când ne sărutăm,să fim dorul etern al visului ce nu vreau să se mai termine odată cu venirea zorilor noilor zile ale Iluziei Vieţii.
844. Nemurirea te întâmpină în pragul morţii prin ultimul tău vis din această viaţă.
845. Ce este nemurirea omului?Cu toţii trecem prin nemurire aproape în fiecare noapte,visând în timpul somnului.Dacă nu v-aţi trezi niciodată din acel vis,visul respectiv ar deveni nemurirea voastră.
846. Nemurirea la fel ca şi viaţa este un vis.Diferenţa între nemurire şi viaţă este că visul vieţii se crede realitate şi afirmă că se va sfârşi în moarte,pe când cel al nemuririi nu afirmă sfârşirea lui în moarte.
847. Nemurirea este balsamul celor care îndureraţi de visul vieţii care se termină în moarte.
848. Diferenţa dintre viaţă şi nemurire este că din visul nemuririi nu te mai trezeşti niciodată pe când din visul vieţii te trezeşti pentru a cunoaşte moartea.
849. Nemurirea este vinul nonsensului vieţii din faţa morţii.
850. Dacă nemurirea e liniştea viaţa e zbuciunul.Prima aduce eternitatea iar cealaltă moartea.
851. Nemurirea este visul existenţei ce nu se mai termină în moarte pentru a-şi trăi propriul Destin.
852. Nemurirea este dorul  fiinţei de absolutul ce nu crede în moarte.
853. Cum viaţă fără de moarte nu există, nemurirea va fi vis fără de trezire.
854. Nemurirea este şansa Destinului de a se regăsi pe sine.
855. Nemurirea este rostul existenţei de a fi.
856. Cu toţii văd nemurirea ca fiind o viaţă eternă.Nu există aşa ceva.Viaţa eternă este moarte eternă,este trecere.Trecerea eternă e moarte.Nemurirea este existenţă eternă, ceea ce este cu totul altceva.
857. Nemurirea este tot ceea ce am dori să mai rămână din viaţă uneori.

SORIN CERIN – ÎNŢELEPCIUNE

SORIN CERIN

ÎNŢELEPCIUNE

EDITURA PACO

Bucureşti

Acest volum conţine un număr de 1492 de aforisme.

All right reserved.

The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strictly prohibited.

Copyright 2009 by SORIN CERIN

Toate drepturile rezervate autorului.

Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERIN, SORIN Înţelepciune : aforisme / Sorin Cerin. – Bucureşti : PACO, 2009 ISBN 978-973-8314-85-6

1. 1. Sfârşitul nu poate începe decât cu începutul spre a se sfârşi cu înstrăinarea de sine, redevenind el însuşi.De aceea fiecare om este un sfârşit continuu.
2. 2. Veşnicia este inima oprită a Timpului.
3. 3. Dacă viaţa este o iluzie ce anume  poate fi adevărul ei?
4. 4. Nimeni nu poate şti ce anume este cunoaşterea fără de adevăr.
5. 5. Cine a pierdut adevărul s-a pierdut pe sine.
6. 6. A respira prin adevăr nu este totuna cu a-l cunoaşte.
7. 7. Adevărul nu poate fi decât absolut fiindcă orice relativitate a sa include şi  minciuna faţă de sistemele de referinţă unde  devine variabil.
8. 8. Adevărul absolut este unul singur pentru o infinitate de posibile adevăruri  relative care mint.
9. 9. Este cineva care cunoaşte adevărul absolut?
10. 10. Cine poate şti ce înseamnă iubirea la picioarele adevărului absolut?
11. 11. A FI este dilema vieţii în faţa eternităţii morţii.
12. 12. Nu putem concepe moartea fără de viaţa din noi care o conştientizează.
13. 13. Întreaga viaţă nu valorează nici cât o clipă a deşertăciunii adevărului absolut.
14. 14. A fi dincolo de tine însuţi este poarta spre înţelepciune.
15. 15. Fără adevărul absolut, e peste măsura noastră să cunoaştem adevărata măsură a propriei noastre existenţe.
16. 16. Dacă vom refuza dorul iubirii vom pierde şi ultima adresă a străinului din noi.
17. 17. Nu măsura cuvintelor este necesară ci însemnătatea lor.
18. 18. Nu vom fi niciodată mai mult decât ne este dat să fim!
19. 19. Nu suntem fiinţă decât în măsura Iluziei Vieţii noastre.
20. 20. A fi este cel mai mare paradox al vieţii în faţa morţii.
21. 21. A crede în ceea ce nu ştii este la fel de adevărat cu a crede în ceea ce ştii atâta timp cât viaţa ta este o iluzie.
22. 22. Fântâna sufletului tău nu va mai  seca decât atunci când în faţa ei va poposi clipa eternităţii spre a se adăpa cu apa morţii.
23. 23. Ne naştem mai morţi decât murim după ce am căutat prin viscolul clipelor întreaga viaţă moartea.
24. 24. Doar  neînţelesul se vrea înţeles în nonsensul deşertăciunii acestei lumi a iluziei.
25. 25. Avem o sumedenie de gânduri întreaga noastră viaţă ca în cele din urmă să ajungem cu toţii la concluzia unui singur gând:Moartea!
26. 26. Toate stelele din ceruri nu pot valora cât steaua ta doar fiindcă este a ta.
27. 27. Nimeni nu poate deschide porţile morţii fără să le închidă la loc după el.
28. 28. Dacă vei combina marea gamă coloristică a suferinţei vei ajunge şi la fericire.
29. 29. Toate căile vieţii duc către moarte.
30. 30. Cel care nu a înţeles că rădăcina timpului său îi susţine copacul vieţii s-a născut degeaba.
31. 31. Oricât de mult vom adora trecutul el tot în viitor va muri odată cu noi.
32. 32. Câtă lumină vor mai avea de conştientizat ochii destinului meu până când acesta se va împlini în moarte?
33. 33. S-au aşternut frunzele speranţelor ce au hărăzit cuvinte în trupul gândului.Asta e lumea.
34. 34. Suntem un vis al unui gând ce trăieşte prin Cuvânt.
35. 35. Cine se poate ascunde de moarte sau cine poate ascunde vânt?
36. 36. Ştie cineva de ce conştientizarea morţii trebuie să moară?
37. 37. Nimeni nu a fost dincolo de propria sa Iluzie a Vieţii vreodată.
38. 38. Niciodată nu vei afla în cascada privirilor altceva decât Iluzia Vieţii ce cade în torente pe stâncile de granit ale sufletelor.
39. 39. Nu putem să concepem moartea ca fiind altceva decât viaţă de apoi fiindcă  nu putem conştientiza moartea decât dacă trăim.
40. 40. Te ador marea mea iubire fiindcă doar prin tine îmi pot afla eternitatea unei clipe.
41. 41. Am ajuns în portul viselor acestei lumi la fel de lipsit de adevăr ca orice alt suflet ce visează că trăieşte prin cunoaştere.
42. 42. Oricât de surd ar bate dangătul clopotelor iubirii noastre ele vor îndepărta în cele din urmă norii deşertăciunii acestei lumi.
43. 43. Nu există aripi ale viselor care să nu fi avut vreodată de-a face cu zborul gândurilor negre.
44. 44. Nimic nu poate fi mai dureros decât atunci când plânge cuvântul care ne-a dat suflarea de a visa la iubire.
45. 45. Nimeni nu poate fi singur atunci când se împrieteneşte cu străinul uitat din el.
46. 46. A fi brav în faţa sorţii  nu înseamnă să fi umil înaintea morţii.
47. 47. Eroii sunt sfinţii fiecărei naţiuni.
48. 48. Sfinţii sunt cei care au reuşit să iubească mai mult decât noi.
49. 49. Nu vom reuşi niciodată să ne cunoaştem propriul nostru sine fără  sărbători şi aniversări.
50. 50. Sufletul  este o aniversare prelungă a propriei noastre vieţi din această lume.
51. 51. Cât suflet poate cuprinde mântuirea de sine a păcatului?
52. 52. Unde este poarta vieţii decât în ochii sufletului tău?
53. 53. Suntem o ţarină brăzdată de plugul dureros al Destinului pentru a da naştere deşertăciunii unui timp.
54. 54. Când norii vor deveni mai grei decât pământul din noi dus o viaţă de către paşii Destinului fiecăruia, vom înţelege că nu ploaia clipelor din ei ne-au întunecat soarele vieţii ci lipsa de a fi noi înşine.
55. 55. Suntem mai supăraţi pe cer decât pe faptele noastre.
56. 56. Epistola fiinţei noastre e scrisă cu literele pline de sângele scurs din iubirea Cuvântului Lui Dumnezeu.
57. 57. Nu fi tu însuţi mai mult decât poate fi Dumnezeu faţă de tine.
58. 58. Care scoică nu a simţit vuietul valurilor şi care pasăre nu a înfruntat cel puţin odată vântul?
59. 59. Nici o oboseală nu poate răpune speranţa decât moartea ca fiind oboseala absolută a vieţii.
60. 60. Câte adevăruri nu se perindă naufragiind prin Iluzia Vieţii dar nici unul dintre acestea nu este adevăr absolut deci adevărul real!
61. 61. Cel mai mare dar făcut nouă de Dumnezeu este poezia iubirii.
62. 62. Te ştiu mai demult decât orice vreme iubire!
63. 63. Cine poate spune că nu este el totul?
64. 64. Nu există nume care să nu dorească renume fiindcă suntem din Dumnezeu.
65. 65. Avem speranţa că vom trăi doar fiindcă trebuie să fim alături de Dumnezeu la fel de vii ca şi el.
66. 66. Nimeni nu va reuşi vreodată să înţeleagă înţelesul măsurii propriilor sale cuvinte.
67. 67. Nu scotoci sertarul gândurilor tale fiindcă vei fi mereu mai debusolat decât acestea.
68. 68. A reuşit cineva să fie propria sa dorinţă?
69. 69. Nu te îndepărta de moarte fiindcă eşti plămădit din ea.
70. 70. Cine poate să creadă în iluzie chiar dacă  toţi trăim Iluzia Vieţii?
71. 71. Ochii tăi vor fi mereu mult mai alături de suflet decât oricare parte a trupului exceptând inima.
72. 72. Nu spera la pace cu duşmanul căruia nu îi recunoşti meritele.
73. 73. Marele dezmăţ al acestei lumi constă în cunoaştere.
74. 74. A fost vreodată ceva care să nu fie cunoscut înainte de a fi recunoscut?
75. 75. Cine poate fi alături de tine fără Lumina Divină a inimii sale?
76. 76. Şi zăpezile inimii se topesc darămite privirile frugale ale unui suflet încrezător în propria sa eternitate.
77. 77. Nu irosi clipa vieţii tale care se împreună cu moartea fiindcă vei regreta amarnic înstrăinarea de propriul tău sine.
78. 78. Cine poate juca fără să-şi dorească un câştig fie şi el sentimental?
79. 79. Care nori pot să ude privirea fără de speranţe a deşertăciunii din noi?
80. 80. Ai fost vreodată mai departe de tine însuţi?Unde?
81. 81. Oricâte viscole vor trece prin tine nici unul nu-ţi va aduce primăvara decât iubirea.
82. 82. Ascultă sfatul propriului tău Destin!Totul este un dat!
83. 83. Cum poţi fi tu una din stelele cerului, odată ce nu pot fi numărate, a câtea stea eşti tu?
84. 84. Care grăunte de praf poate fi mai uşor dus de vântul deşertăciunii vieţii tale decât cunoaşterea?
85. 85. Este răsăritul mai superior apusului doar pentru că îl precede cu o  zi iar apusul precede răsăritul cu o noapte?Ar mai fi ziua fără noapte şi răsăritul fără de apus, viaţa fără de moarte?
86. 86. A spune că moartea se opune vieţii este la fel cum ai afirma că trăieşti adevărul absolut.
87. 87. Nu există Dumnezeu mai real şi nici Dumnezeu mai adevărat decât Dumnezeul cunoaşterii tale.
88. 88. Câte clipe vor mai muri în mlaştina iluziei tale de a fi om?
89. 89. Doamne ascultă absurditatea din noi pentru a ne învia din iluzie!
90. 90. Ştie cineva care sunt gândurile Lui Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt plante,munţi,cer,stele sau orice altceva?
91. 91. Sunt mai  departe de mine decât de Tine Doamne!
92. 92. Unde voi afla liniştea decât în uitare?
93. 93. Pot să-i spun amurgului din care e clădit lumea că sunt un răsărit în această viaţă?
94. 94. A lipsit cineva de la masa creaţiei?
95. 95. Cât absurd poate fi în inima fără de Dumnezeul Creator odată ce suntem creaţie.
96. 96. Care depărtări pot fi scrutate fără Dumnezeu?
97. 97. Nu pot să afirm niciodată că afirmaţia Iluziei Vieţii este un adevăr.
98. 98. Ferice de cel ce crede în iluzie fiindcă astfel îşi poate găsi marele său adevăr!
99. 99. Speră în speranţa Iluziei Vieţii tale fiindcă este unicul lucru real pe care îl ai!
100. 100. Câtă greutate poate căra un gând ce nu recunoaşte că este o iluzie?
101. 101. Nu stropii ploilor sunt cei care aduc norii.
102. 102. Care fluviu se poate revărsa peste munţii iubirii tale?
103. 103. Nu lăsa niciodată ca  înţelesul luminii iubirii tale să-ţi scape în neantul întunecos al uitării.
104. 104. Care creangă nu-şi are frunzele sale şi care ram nu-şi va avea florile sale?
105. 105. Nu pleca niciodată din tine fiindcă te vei rătăci până şi de viaţa ta.
106. 106. Care frumuseţe poate să fie vârful muntelui vieţi tale pe care să îl urci până la capăt?
107. 107. Unde bate zefirul lumii din privirea ce ţi-a dat să trăieşti clipa eternă a iubirii altundeva decât în Lumina Divină a privirii?
108. 108. Cine poate fi îngândurat fără de lumina unei amintiri?
109. 109. Nu-ţi ascunde niciodată teama  fiindcă va deveni propriul tău Dumnezeu ascuns în tine.
110. 110. Ascultă de timp deoarece te trece de tot şi de toate.
111. 111. Care eternitate poate fi mai mare sau mai mică?Dar care realitate poate fi o eternitate în cugetul tău?
112. 112. Nu spera  că vei primi ajutor de la cuvintele vieţii fiindcă toate te duc spre moarte.
113. 113. Cine se roagă la ajutor în Iluzia Vieţii sale nu înţelege că unicul ajutor este doar moartea.
114. 114. Poate exista înţelept fără de înţelepciunea iluziei sau viaţă fără de moartea iluziei?
115. 115. Am crezut în crezul crezului fără să-i recunosc calitatea de a fi adevăr absolut.
116. 116. Fiecare zbucium are cutremurul  care l-a creat precum fiecare moarte are viaţa care a născut-o.
117. 117. Caută străinul din tine  uitat până şi de moartea ta.
118. 118. Crezul în moarte  te duce să cugeţi  la viaţă iar crezul în viaţă te duce cu gândul la moarte.
119. 119. Singurătatea este etalonul ce desparte viaţa de moarte.
120. 120. Unicul avantaj al cunoaşterii este că poate motiva suferinţa.
121. 121. Între animal şi lume sunt mai puţine semne de întrebare decât între om şi lume.Oare câte astfel de semne de întrebare sunt în Cuvântul Lui Dumnezeu?
122. 122. Oricâte frunze ar avea copacul sufletului tău în faţa arşiţei din cuvintele Timpului acestei lumi,ele nu-ţi vor putea umbri niciodată eternitatea pierdută din tine.
123. 123. Nu poţi fi niciodată prietenul sinelui tău decât străinul acestuia fiindcă tu eşti muritor iar sinele tău:nemuritor!
124. 124. Cine ştie câte lacrimi au curs în Cuvântul Lui Dumnezeu de la facerea lumii?
125. 125. Mergem prin Timp de la naştere pentru a avea de unde veni odată cu moartea.
126. 126. Nu există călăuză mai mai bună în această lume decât uitarea.
127. 127. Doar în ochii iubirii vei putea găsi infinitul.
128. 128. Cine poate cunoaşte adevărul absolut al iluziei sau al deşertăciunii?Iată de ce avem impresia rostului împlinit al acestei lumi.
129. 129. Suntem epava Cuvântului Lui Dumnezeu sau corabia sa?
130. 130. De ce omul este obligat  să înveţe necunoaşterea?
131. 131. Logica cea mai sigură a cunoaşterii constă în lipsa cunoaşterii.
132. 132. Lumea unui animal se reduce la perimetrul său.Lumea omului la perimetrul ei, dar lumea Lui Dumnezeu mai are perimetre?Dacă are nu e infinită iar dacă nu are înseamnă că nu mai e lume.
133. 133. Nu există aşteptare mai lungă pentru nimeni decât moartea.
134. 134. Zorii frumuseţii vin întotdeauna după noapte.
135. 135. Te rog iubite zeu al fericirii arată şi lumii noastre strălucirea spectrului tău care aici înseamnă uitare de tot şi de toate.
136. 136. Ogorul sufletului trebuie udat cu ploile de lacrimi ale iubirii, altfel va deveni deşert.
137. 137. Cine cunoaşte viaţa care să nu mistuie clipele propriului ei Timp?
138. 138. Nemurirea trece înainte de toate prin moarte.
139. 139. Nu cunosc nici un stâlp cardinal al Timpului pe care să scrie eternitate tocmai fiindcă eternitatea nu mai este Timp.
140. 140. Ce ne-am face fără suferinţă în faţa fericirii?
141. 141. Câte focuri mistuitoare pot fi în cuvintele libertate, pace şi democraţie şi cât de uşor pot fi stinse  de ignoranţă, prostie şi trufie?
142. 142. Cine a ales o astfel de lume pentru noi şi de ce?
143. 143. Trăim în spatele uşilor închise ale propriului Destin.
144. 144. Marea descoperire a acestei lumi este deşertăciunea.
145. 145. Ne aflăm pe lumea unde munţii dorului sunt cei mai măcinaţi.
146. 146. Cu ce ne-am putea hrăni sufletul în afară de rugăciune în lumea deşertăciunii?
147. 147. De ce este omul fiinţa care a învins în lumea deşertăciunii, detronând toate speciile de animale?Pentru că este cel mai apropiat de perfecţiunea deşertăciunii.
148. 148. Nici un clopot nu va suna mai tare decât acela al mântuirii propriei noastre inimi de dangătul iubirii.
149. 149. Oricât de mult ar viscoli cu clipe peste Destinul nostru,el va rămâne nepăsător la troienele suferinţei din noi,mergând să se împlinească în moarte.
150. 150. Dacă viaţa este o sală de aşteptare a sfârşitului să fie moartea o sală de aşteptare a începutului?
151. 151. Te rog Doamne spune-mi de ce, pentru ce şi cum de s-a putut întâmpla întregul Tot ce-şi aşteaptă moartea?
152. 152. Oricâtă  libertate ţi-ar da zborul, teama de prăbuşire te readuce cu sufletul pe pământ.
153. 153. A fi în faţa morţii înseamnă viaţă şi în faţa vieţii naştere dar dincolo de acestea ce mai înseamnă?
154. 154. Urmele paşilor marilor iubiri vor arde etern fulgii clipelor, topindu-le uitarea din ei.
155. 155. Ne este dat să ştim doar ceea ce cunoaştem din infinitul necunoaşterii.Atunci ceea ce ştim nu este tot necunoaştere?
156. 156. Ne aflăm înainte de noi înşine datorită morţii?
157. 157. Marea revelaţie a fiecărui om constă prin împlinirea propriului său Destin în moarte.
158. 158. Ne naştem singuri şi murim la fel de singuri.Se pare că singurătatea este măsura dată de Dumnezeu sufletelor noastre.
159. 159. Aripile iubirii oricât de sus ar zbura tot în sufletul înconjurat de ţărâna trupului se vor odihni.
160. 160. Marile minuni ale lumii, oricât de impunătoare ar fi ele rămân tot rezultatul setei de putere.
161. 161. Cine a înţeles vreodată Cuvântul Lui Dumnezeu?Mulţi vor spune unii.Atunci care este acela din infinitatea de Cuvinte ale Limbajului Pur Universal?
162. 162. Călătorul trebuie să meargă pe drumul său şi omul pe moartea sa.
163. 163. Deschide fereastra Cuvântului din tine ce ţi-a născut simţirea care se numeşte Eu.
164. 164. Înţelege că doar moartea îţi va putea spune vreodată adevărul despre Iluzia Vieţii tale.
165. 165. Ce reprezintă viaţa în faţa Adevărului Absolut?
166. 166. Adevăratul înţelept va asculta simfonia liniştii şi va bea apa uitării spre a-şi înţelege rostul propriei sale deşertăciuni.
167. 167. Oricât de singuri am fi,  fără de Lumina Divină din noi am fi infinit mai singuri.
168. 168. Fiecare petală a florii sufletului tău este o eternitate pierdută din tine de către viaţă.
169. 169. Nu există paşi care să nu calce Timpul în picioare.
170. 170. Cine a numărat vreodată valurile din oceanul ochilor tăi?
171. 171. Nimic nu este mai simplu decât să-ţi spui durerea într-o lume nepăsătoare de orice suferinţă.
172. 172. A văzut cineva furtună liniştită sau iubire fără de furtună?
173. 173. Trăind deşertăciunea nu spera la viaţă împlinită.
174. 174. Nu există pisc care să nu poată fi atins de iubire.
175. 175. Fraza cea mai perfectă este aceea fără de cuvinte.
176. 176. Limita bunului simţ se află întotdeauna pe sceptrul puterii.
177. 177. Cât de amăgitoare pot fi zilele Destinului scurse la picioarele morţii.
178. 178. Apusul este bocetul Timpului iar răsăritul zâmbetul său.
179. 179. Nu poate fi rău mai mare decât acela de a nu afla vreodată în viaţă răul şi binele iubirii.
180. 180. Iluzia Vieţii este visul  vieţii care te face să trăieşti ca fiind realitate, momentele a ceea ce crezi tu că ar fi Destin.
181. 181. Să fie visul vieţii o geană din Cuvântul Lui Dumnezeu care-şi doarme adânc realitatea?
182. 182. Nu încerca să speri la moarte înainte de a fi trezit din visul vieţii.
183. 183. Sufletul este pana cu care şi-a scris Dumnezeu Cuvântul  Facerii.
184. 184. Oricât de înalte ar fi valurile vieţii ele nu vor întrece niciodată adâncimea oceanului morţii.
185. 185. Cugetarea este un vis lucid din visul Iluziei Vieţii.
186. 186. Înţelepciunea este mai înainte de toate simţire şi abia pe urmă cunoaştere.
187. 187. Locul Destinului este alături de Întâmplare fiindcă doar prin ea se poate împlini fără să uităm că unica Întâmplare Întâmplătoare este Dumnezeu.
188. 188. Câte naufragii nu s-au întâmplat pe oceanul care ne-a dat viaţa speranţei?
189. 189. Ce este mai dăunător sau mai benefic?Prea multă viaţă sau prea puţină?
190. 190. Doar Dumnezeu poate cunoaşte de ce ştie.
191. 191. Oare cât viitor a avut de îndurat călătorind prin întregul Univers sămânţa gândului nostru ce a devenit trecut într-o clipită aproape fără să ne dăm seama?
192. 192. Suntem un bulgăre de nea care nici măcar nu ştie câţi fulgi de eternitate conţine fiecare clipă din noi.
193. 193. Oare cât trecut a dat la spate Universul pentru a ne visa  viitorul?
194. 194. Dacă nu am fi vis ci realitate ar însemna că Dumnezeu a greşit mult faţă de noi.
195. 195. Cum speranţa nu  poate spera mai mult decât propriul său sine omul nu poate fi altul decât sufletul său.
196. 196. A fi divin înseamnă a a trage obloanele Timpului peste conştiinţa atavică a firii.
197. 197. Lumina Divină din noi este sufletul Universului nostru.
198. 198. Fericirea nu se va împăca niciodată până la sfârşit cu viaţa.
199. 199. Dacă nu am cunoaşte nu am muri.
200. 200. Rolul vieţii este de a-şi plăti până la ultima clipă datoria sa faţă de moarte.
201. 201. Nu există animal de pradă mai feroce decât Iluzia Vieţii.
202. 202. Cu cât îl simţim pe Dumnezeu mai îndepărtat de noi cu atât  devenim mai străini de moarte prin teamă.
203. 203. Unicul viciu divin al Cuvântului Lui Dumnezeu constă în cunoaştere.
204. 204. Prin cunoaştere suferim şi ne bucurăm deopotrivă de noi înşine.
205. 205. Nu există gară în care să nu oprească iluziile deşarte ale vieţii ce-şi aşteaptă moartea.
206. 206. Câtă grijă trebuie să fi avut Dumnezeu de noi atunci când şi-a rostit Cuvântul din care să nu lipsească şi izbăvitoarea moarte.
207. 207. Fără amintire lumea  ar  dispare.
208. 208. Tot ceea ce ştim noi despre lume este o amintire memorată cândva de Dumnezeu pe care şi-ar fi dorit probabil să o uite dăruindu-ne moartea.
209. 209. Oricât de neînsemnată ar fi fărâma de praf a sufletului nostru aceasta poate cuprinde întregul Univers devenind un Dumnezeu al propriei sale firi.
210. 210. Oricâte toamne se vor aşterne peste arborele Destinului nici una nu este iarna morţii.
211. 211. Nutrim o mare stimă pentru ierarhie fără să realizăm că picioarele ei sunt alcătuite din cel mai pestilenţial noroi al firii umane.
212. 212. Ne trezim în viaţă ca să o trăim sau ca să o murim?
213. 213. Mi-aş dori să naufragiez etern pe oceanul fără de sfârşit al ochilor tăi alături de soarele fierbinte al iubirii.
214. 214. De la adoraţie la rugăciune nu există decât un mic pas de care se va folosi mereu ierarhia.
215. 215. Cine încearcă să afle logica iubirii va muri fără să poată iubi vreodată.
216. 216. Ne naştem cu imaginea propriului nostru suflet pentru a trece cu fiecare clipă a vieţii prin nenumărate imagini  ca să rămânem cu ultima imagine din faţa morţii.
217. 217. Nu există deşert mai mare decât acela al vieţii.
218. 218. Oricum îţi vei trăi viaţa vei realiza că aceasta este un mare regret al Eu-lui nostru.
219. 219. Care viaţă nu-şi caută izbăvirea prin Destin?
220. 220. Ce altceva aparţine lumii decât deşertăciunea propriului ei vis?
221. 221. Nu ştiu dacă fără această lume Dumnezeu ar fi mai fericit dar sunt sigur că omul:DA!
222. 222. Şi dacă vom merge până dincolo de stele ne vom găsi vreodată pe noi?
223. 223. Orice adevăr  în afară de Adevărul Absolut  este nemărginit.
224. 224. Nimic nu este mai liber în această lume decât teama.
225. 225. Rostul fiecăruia este să murim părăsindu-ne viitorul.
226. 226. Care inimă nu bate sângele cuvintelor şi care cuget o înţelege?
227. 227. Nu sper ca firul de iarbă să devină arbore falnic în lumea omului.
228. 228. Politica este făcută pentru a ni se călca pâinea  cuvintelor în picioare, hrănindu-ne astfel cu deşertăciune.
229. 229. Care este scopul lumii când toate scopurile se reduc la moarte?!
230. 230. Te naşti pentru a muri şi dai naştere pentru aceeaşi moarte.
231. 231. A spune că Dumnezeu a greşit este o blasfemie dar a spune că ar fi trebuit să ne facă de la început fără de păcat este o prostie?
232. 232. Descoperă-L pe Dumnezeu mai înainte de toate numai în tine pentru a-L înţelege pe Dumnezeul societăţii tale.
233. 233. Nu există strigăt mai tare decât acela al liniştii.
234. 234. Rupe lanţurile din tine însuţi şi lasă Lumina Divină de dincolo de Iluzia Vieţii să-ţi inunde simţirea pentru aţi înţelege străinul din tine care ai fost cândva tu.
235. 235. Unde se pot întâlni toate punctele unui infinit dacă nu într-un cerc vicios al destinului gândirii noastre?
236. 236. Cu toţii îmbrăţişăm viaţa la naştere pentru a ne dumiri ce am ţinut în braţe abia pe patul morţii.
237. 237. Câtă frumuseţe poate ascunde binele şi răul din cugetul nostru?
238. 238. Viaţa este un joc absurd în care marchează doar cel care ajunge la limita propriei sale întrebări spre a descoperi deşertăciunea.
239. 239. Nu am să înţeleg niciodată de ce valurile Timpului vin din viitor spre a lovi trecutul cu prezentul lor.
240. 240. Când va ajunge lumea la capătul puterilor sale atunci şi poveştile de iubire vor obosi.
241. 241. Singurătatea  plouă cu dor peste cimitirul gândurilor noastre.
242. 242. Avem de înţeles ceva în această lume unde bolile fiecărei societăţi constau în ierarhizarea deşertăciunii?
243. 243. Ce poate fi mai simplu decât să complicăm totul?
244. 244. Viaţa înseamnă cuvinte străine de ochii  cugetului tău.
245. 245. Marea greşeală a omenirii a fost când a înţeles că poate  folosi cuvinte ce conservă simţuri moarte demult.
246. 246. Fiecare fir de praf oricât de neînsemnat ar fi este opera Cuvântului Lui Dumnezeu ca şi cel mai măreţ produs al acesteuia:Iubirea.
247. 247. Cum nu există frunză care să nu veştejească aşa nu vei afla niciodată adevărul absolut al eternităţii.
248. 248. Ce mult îmi lipseşti atunci când ninge cu necuvintele tale peste inima mea.
249. 249. În urma noastră nu poate rămâne decât clipa şi atât.
250. 250. Cât de diferiţi putem fi faţă de noi înşine de cele mai multe ori.
251. 251. Marea împlinire a timpului nostru constă în criza de personalitate a acestuia.
252. 252. Aţi găsi mântuirea de sine oriunde altundeva decât în tine este o mare imposibilitate.
253. 253. Cel lipsit de griji se reazămă numai  pe necunoaştere sau uitare de sine.
254. 254. Nu încerca să te învinuieşti de ceea ce faci în Iluzia Vieţii tale fiindcă doar cel ce cunoaşte adevărul absolut ştie ce este vina.
255. 255. Originea suferinţei constă în Iluzia Vieţii ce ne amăgeşte că putem şti cu adevărat cunoaşterea.
256. 256. În iubire nu există limită de vârstă ci doar delimitare de spaţiu.
257. 257. Cea mai mare singurătate este singurătatea de tine însuţi.
258. 258. Câtă ţărână avem de cărat o viaţă întreagă pe spatele sufletului nostru?
259. 259. Doar cel ce prinde orizonturile cu mâna poate înţelege de ce inima mea soarbe clipa ochilor tăi.
260. 260. Numai dincolo de aparenţe  s-ar putea să te întâlneşti cu tine.
261. 261. Doar în liniştea din ochii unui uragan simţi măreţia acestuia precum în liniştea din privirea ta simt adevărul unei mari iubiri.
262. 262. Fi binecuvântată clipă a răsăritului iubirii peste viaţa ţărânei ce o port spre moarte.
263. 263. Nu există  regulă a jocului vieţii  care să nu includă moartea.
264. 264. Doar atunci când vei înţelege de ce nimeni nu poate fi Nimeni în locul tău vei afla adevărul despre tine însuţi.
265. 265. Nu există râu  care să se verse în propriul său izvor în afară de Adevăr.
266. 266. Marile dezamăgiri ale vieţii nu vin niciodată din ceea ce detestăm ci tocmai din ceea ce năzuim.
267. 267. Speranţa este o libertate neînţeleasă pe deplin.
268. 268. Viciul te supune doar dacă îl desconsideri.
269. 269. Malul vieţii tale nu va fi presărat cu spini dacă vei înţelege moartea.
270. 270. Sufletul devine fiinţă doar atunci când devine conştient de ţărâna  care îl îmbracă.
271. 271. De ce să mai aşteptăm ziua de mâine dacă întreaga viaţă ne e dată pentru a aştepta moartea?
272. 272. Soarele iubirii va străluci numai acolo unde vor dispărea pentru totdeauna norii oricăror întrebări.
273. 273. Doar amurgul gândurilor îţi poate istorisi întreaga lor zi.
274. 274. Dacă vrei ca floarea sufletului tău să nu se ofilească,  stropeşte – i fiecare petală a simţămintelor cu iubire.
275. 275. Oare de ce îl simţim pe Dumnezeu mai aproape abia înaintea morţii?
276. 276. Câte stele are Universul la o singură Lumină Divină?
277. 277. Rădăcinile din sufletul tău nu vor putea fi niciodată smulse de Timp fiindcă se ramifică departe în moarte prin strămoşi.
278. 278. Cu toţii suntem o urmă a strămoşilor noştrii pierdută în zăpada glacială a Timpului îngheţat.
279. 279. Limita necuviinţei constă în armele moralei.
280. 280. Cine poate număra firele de păr ale Lui Dumnezeu sau stelele Universului?Acela va putea şti de ce cunoaştem astfel.
281. 281. Înţelepciunea este unica mimică reală a vieţii dinaintea morţii.
282. 282. Nu există înţelept care să afirme că ştie ci doar înţelept care să înţeleagă de ce nu ştim şi cât mai avem de cunoscut cu fiecare lucru nou ce l-am aflat.
283. 283. Limita Timpului este acolo unde se limitează cunoaşterea Iluziei Vieţii.
284. 284. Înţelepciunea este un păcat ce ar trebui iertat   Iluziei Vieţii.
285. 285. Nu există înţelept al înţelepţilor ci doar înţelept al înţelepciunii.
286. 286. Cerul intangibil este tabla de scris pentru speranţe.
287. 287. A reuşit cineva să-i fure cerului propria sa stea?
288. 288. Cine petrece cu speranţe adoarme cu vise.Iată Iluzia Vieţii.
289. 289. Tristeţea te macină  doar dacă te hrăneşti de la moara Hazardului cu boabele putrezite ale clipelor fără de împliniri.
290. 290. Caută mereu în afară de tine spre a fi fericit şi a te cunoaşte.
291. 291. Petalele cuvintelor tale chiar si duse de vânturile nepăsătoare ale toamnelor uitării vor înmuguri în eternul din mine.
292. 292. Ce poate fi mai trist decât să vezi un Cuvânt cu faţa plină  de sânge, lovit de Neînţeles?
293. 293. Doar la masa tăcerii vei reuşi să înţelegi Cuvântul.
294. 294. Fără de amintire am fi fără de viitor.
295. 295. Tăria pietrei se vede doar în oglinda Timpului.
296. 296. Câtă sudoare are de îndurat sufletul pentru a se împlini prin moarte?
297. 297. Aripile dorului se frâng cel mai greu.
298. 298. Oare ne-ar fi mai bine dacă am cunoaşte Adevărul Absolut?
299. 299. Mai departe de tine nu poate fi decât cel mai apropiat ţie:Dumnezeu.
300. 300. Între profan şi sacralitate se interpune iubirea.
301. 301. Amăgirea naşte  lumea speranţelor.
302. 302. Marea linişte nu constă în moarte ci în conştientizarea liniştii.
303. 303. Oricâte gări vei întâlni nici una nu te va regăsi pe tine însuţi precum gara morţii.
304. 304. Cine poate asculta cuvintele stelelor fără să nu-şi privească bolta  propriei sale vieţi.
305. 305. Marea nemărginire se termină vrând nevrând în visare şi moarte.
306. 306. Privesc la stânca Iluziei Vieţii şi mă întreb de ce este un sfinx al morţii?
307. 307. Am crezut în nemărginire nu fiindcă nu m-aş fi mulţumit cu visul acestei vieţi ci fiindcă ştiam că doar acolo se ascunde Adevărul Absolut.
308. 308. Viaţa este locul unde marile speranţe sunt   marile înfrângeri.
309. 309. Cunoaştem visul pe care îl trăim în această lume cu pietrele lui  de hotar roase de deşertăciune:viaţa şi moartea.
310. 310. În ierarhie nu există egalitate.
311. 311. Ca orice alt vis şi visul vieţii are propriile sale coşmaruri de aceea aeriseşte  camera sufletului înainte de a înţelege zorii noii zile.
312. 312. Ascultă de tine însuţi pentru a-L putea auzi pe Dumnezeu.
313. 313. Care urmă nu-şi şterge lacrima amintirii odată şi odată de pe faţa timpului său?
314. 314. Suferinţa este dirijorul clipelor  de la opera  vieţii noastre.
315. 315. Dacă istoria nu s-ar pierde în tot felul de repetiţii ar putea avea odată şi odată un spectacol reuşit.
316. 316. Am tras obloanele timpului pentru a înţelege adevărul Luminii Divine din sufletul tău.
317. 317. La capătul drumului va fi mereu acel ceva care îţi va spune dacă a meritat să baţi atâta cale spre a ajunge acolo.
318. 318. Sinceritatea în lumea viselor este cheia coşmarurilor fiindcă propovăduieşte un adevăr ce nu poate exista niciodată într-o irealitate a unui vis.De aceea viaţa noastră e sinceră cu noi şi cunoaşterea ce o avem despre lume.
319. 319. Unicul adevăr al acestei lumi este iubirea şi credinţa în aceasta.
320. 320. Chiar de vom ajunge într-o zi la stele visul vieţii îşi va găsi noi pagini ce ne vor arăta calea spre moarte.
321. 321. Totul este o trecere prin deşertăciune şi durere în lumea umbrelor efemere.
322. 322. Ce s-ar face zborul fără aripi şi moartea fără viaţă?
323. 323. Oriunde vei merge  vei întâlni propria ta moarte ce caută să te înţeleagă.
324. 324. Ce poate fi mai ascuns acestei lumi decât adevărul?
325. 325. Oare câte vorbe deşarte se vor mai revărsa în mlaştina deşertăciunii până când vom deveni conştienţi de aurul Cuvântului Lui Dumnezeu din noi.
326. 326. Nu-i spune inimii de ce bate fiindcă oricum nu te va înţelege.
327. 327. Lacrima iubirii nu va aparţine niciodată ţărânei din noi.
328. 328. Ce poate fi mai murdar în această lume decât să numeşti profanul drept iubire ce poate fi comercializată?
329. 329. Noroiul de pe faţa lumii nu va putea fi spălat vreodată nici cu un ocean de lacrimi.
330. 330. Oricâte coşuri vom umple la autoservirea vieţii, pe tărâmul morţii nu putem lua nimic cu noi în afară de noi înşine.
331. 331. Există un joc mai adevărat decât cel dintre viaţă şi moarte?
332. 332. Tributul suprem al fiinţei este moartea.
333. 333. Măsura tuturor lucrurilor este Iluzia Vieţii.
334. 334. Cum nimeni nu-şi poate umple paharul propriei sale vieţi cu moarte tot aţa nu va înţelege pe deplin adevărul despre el însuşi.
335. 335. Fiecare căutăm farul pierdut în ceaţa propriei noastre vieţi de către moarte fără să ştim de ce.
336. 336. Destinul este râul Adevărului Absolut  care curge prin liniile propriilor noastre pălmi bătătorite de clipele deşertăciunii.
337. 337. De ce am fi noi o insulă de viaţă în oceanul etern al morţii?
338. 338. Nimic nu poate fi mai înălţător decât zborul  alături de seninul neînţelesului destin al propriei tale morţi.
339. 339. A stat cineva la masa Timpului să ştie cum îşi drămuieşte acesta fiecare clipă pe care o irosim fără nici o remuşcare?
340. 340. Haosul este perfecţiune aranjată astfel de Dumnezeu.
341. 341. Pacea dintre clipe înseamnă Timp.
342. 342. Toate cuvintele duc în cele din urmă la moarte.
343. 343. Ce s-ar face această lume fără de visul cunoaşterii?Unde ne-am trezi dacă nu în realitatea a ceea ce ar trebui să fim noi şi lumea?
344. 344. Să fie viaţa o repetiţie a unei piese pusă în scenă de moarte?
345. 345. Ce poate fi mai divin decât să simţi respiraţia Cuvântului din gândurile tale?
346. 346. Nu există vârf mai înalt de cucerit decât propria ta viaţă.
347. 347. Sinceritatea este o armă a uitării de tine însuţi.
348. 348. Nimeni nu poate spune încotro se îndreaptă moartea.
349. 349. Urma paşilor Destinului tău se vor pierde în ninsoarea clipelor acestui timp iluzoriu.
350. 350. Nu contează lungimea vieţii ci menirea ei.
351. 351. Timpul este o suprapunere de rupturi dintre viaţă şi moarte.
352. 352. Marea schismă tragică a lumii constă în despărţirea acesteia de realitatea propriului său sine.
353. 353. Nu spune nimănui încotro vei merge fiindcă nu s-a născut omul care să înţeleagă moartea.
354. 354. Nimeni nu a suferit mai mult decât Iluzia Vieţii sale.
355. 355. Nebun e cel ce plânge viaţa ignorând cât de mult l-ar putea înţelege moartea.
356. 356. Din norii viselor nu se vor scurge niciodată fulgere atât de mari încât să ardă zorii.
357. 357. Diferenţa dintre vis şi faptă constă în trezirea din ambele.
358. 358. Care vânt poate bate mai profund decât o inimă?
359. 359. Viaţa este o loterie unde cu toţii sperăm.
360. 360. Cea mai adâncă groapă este cea săpată de iubire.
361. 361. Nu există ziduri mai groase decât zidurile dorului.
362. 362. Apusul diferă de răsărit prin sărbătoarea ochilor tăi.
363. 363. Care cruce este mai grea?Aceea dusă de tine pe Golgota ce-ţi leagă naşterea de moarte sau aceea dusă de lume prin nesăbuinţa de a exista?
364. 364. Copacul cel mai falnic este cel ce are norocul să rămână netăiat.
365. 365. Tăcerea este balanţa caracterului unui om.
366. 366. Prostia este limita dintre tine ca individ şi ceea ce-ţi oferă societatea.
367. 367. S-au spus atât de multe cu privire la fericire încât cu toţii ar trebui să ne lăsăm visele, speranţele şi dorinţele deoparte spre a trăi fericirea altora?
368. 368. Orice mare bucurie a Iluziei Vieţii devine deopotrivă şi o insultă la adresa lumii.
369. 369. Nu există loc sub soare fără de griji şi nici moartea fără de viaţă.
370. 370. Cât praf poate cuprinde întreaga lume ce este un grăunte de praf în Univers?
371. 371. Râul se îndreaptă spre ocean iar acesta spre norii cerului ce vor uda ţărâna plămădită de viaţă datoare cu moarte.
372. 372. Ce înseamnă a fi neînsemnat într-o lume la fel de neînsemnată faţă de Univers?
373. 373. Ninge cu freamătul  stelar al apocalipsei peste Dumnezeul din sufletul fiecăruia dintre noi.
374. 374. Am văzut cuvinte bolnave, fără articulaţii, dorite sau nedorite,însângerate sau indiferente, chiar şi cuvinte moarte fiindcă toate sunt la rândul lor una din feţele omului.
375. 375. Ce s-ar face gândul fără de cuvânt?
376. 376. Şi cuvintele îşi au propriul lor Destin.
377. 377. Nu există bogăţie mai mare decât iubirea.
378. 378. Sfatul cel mai înţelept pe care ţi-l poate da cineva este să gândeşti singur.
379. 379. Nu trebuie să pronunţi numele deşertăciunii ci doar să vrei a înţelege această lume.
380. 380. Ce poate fi mai nimic decât nimicul dacă nu Totul?
381. 381. Liniştea are rădăcină în teamă.
382. 382. Cum moara vieţii e făcută să macine clipe, suferinţa e făcută să macine speranţe.
383. 383. A oprit vreodată cineva ploaia fiindcă putrezea un fir de iarbă?
384. 384. Înainte de învăţături şi dogme crede în propriile tale simţuri.
385. 385. Oricât de multă apă a vieţii va curge la vale, nu uita că şi valea este ţărână.
386. 386. Dorinţa este începutul fiecărei iluzii.
387. 387. Fructele iubirii şi simţămintele firii, iată cocteilul perfect a ceea ce suntem noi.
388. 388. Cine nu înoată în viaţă se îneacă.
389. 389. Cu toţii mergem întreaga viaţă din sinele nostru  pentru a avea de unde veni în noi înşine.
390. 390. Numai cel ce nu cunoaşte moartea va iubi cu adevărat viaţa.
391. 391. Oricât de amar ar fi cerul acestei lumi ne e teamă să îl pierdem.
392. 392. Cine poate spune de ce întreaga lume este o răscruce de drumuri desfundate cu un Destin comun prin moarte?
393. 393. Lasă lumea să orbească prin vorbele ei, tu priveşte numai către Lumina Divină din tine.
394. 394. Nu există fericire mai mare decât uitarea în lumea deşertăciunii.
395. 395. Numărul versurilor de laudă ar fi necesar pentru Dumnezeul din tine va fi întotdeauna infinit.
396. 396. Nimic nu este mai important în această lume decât moartea pentru care ne pregătim întreaga viaţă.
397. 397. Cel mai mare dar făcut de Dumnezeu acestei lumi deşarte este că nu există ramură care să nu se frângă în copacul deşertăciunii.
398. 398. Fără de moarte am fi mult mai singuri de noi înşine.
399. 399. Suntem o aripă de înger căzută în păcat.
400. 400. Totul se bazează pe valoare în lumea deşertăciunii noastre, dar care este aceasta?
401. 401. Nu există flori mai frumoase decât cele ale sufletului.
402. 402. Cel ce nu priveşte în trecut nu va înţelege niciodată viitorul.
403. 403. Fără suflet nu există împlinire.
404. 404. Fi atent la moment, poate fi mai important decât întregul timp al vieţii tale.
405. 405. Din grâul suferinţei se plămădeşte pâinea fericirii.
406. 406. Oricât de mult ai căuta frumuseţea în formă aminteşte-ţi că cel care o contemplă, sufletul, nu are nici o formă ci doar simţăminte.
407. 407. Cel mai înalt munte nu este cel care măsoară foarte mult ci acela care nu poate fi cucerit.
408. 408. La ce bun să fii în cea mai liniştită zonă din mijlocul naturii dacă natura sufletului tău este într-o continuă furtună?
409. 409. Respectul este umilinţă dorită şi acceptată fără de care coloana vertebrală a societăţii s-ar frânge.
410. 410. Cu toţii dansăm tangoul vieţii cu lumea, până când înţelegem că totul a fost o simplă iluzie  cu un sens dat.
411. 411. Dumnezeu este unicul ce poate înţelege neînţelesul  ce are ca rădăcină cunoaşterea.
412. 412. Fără de cunoaştere nu ai şti nici de înţeles şi nici de neînţeles.
413. 413. Lumina călăuzitoare a cunoaşterii stă în Dumnezeu.
414. 414. Existenţa fără de cunoaştere nu ar mai exista, de aceea cunoaşterea devine existenţă.
415. 415. A nu cunoaşte existenţa nu înseamnă că ea nu există dar a nu cunoaşte existenţa de către rădăcina cunoaşterii, înseamnă că cunoaşterea nu există deloc.
416. 416. Limita dintre un adevăr şi un neadevăr constă în cunoaştere, iar fără de cunoaştere atât adevărul cât şi neadevărul ar dispărea.De aceea nici unul şi nici altul nu pot fi Adevărul Absolut care se află în afara oricărei cunoaşteri, fiind rădăcina Totului.
417. 417. Cel mai distrugător val este cel ce lasă cele mai adânci urme pe ţărmurile sufletului tău.
418. 418. Nu te încrede în nimic mai mult decât în tine însuţi fiindcă Dumnezeul tău se află numai în tine.
419. 419. Fericit e cel care bea apa modestiei fiindcă nimic în această lume nu poate fi mai măreţ decât propriul său suflet.
420. 420. Înţelepciunea nu face casă bună cu trufia şi mărirea fiindcă a fi înţelept înseamnă să ai întreaga lume la picioarele tale fără să mai simţi nevoia să te laude vreodată.
421. 421. Mulţi caută aurul fericirii în metalul preţios cu acest nume fără să înţeleagă că cea mai mare fericire în această lume este mulţumirea de sine.
422. 422. Experienţa este sabia cu două tăişuri:cunoaşterea şi uitarea, care în loc să te taie cu unul din ele te va împunge cu un anumit moment atunci când te vei aştepta mai puţin.
423. 423. A îngheţat vreodată zăpada căldura sufletului?
424. 424. Oare ce ne-am face fără de lacrimile iubirii?
425. 425. Ar fi mai bună lumea dacă am şti de ce ştim?
426. 426. Ascultă-ţi sufletul şi spune-mi dacă a strigat vreodată la tine fără ca tu să meriţi?
427. 427. Cu cât te vei afla mai aproape de vârfurile ierarhiei sociale, prăpastia dintre tine şi adevăr va deveni mai adâncă.
428. 428. Doar malul adevăratei iubiri nu se va surpa niciodată.
429. 429. Cum florile luptă pentru frumuseţe prin colorit omul luptă pentru frumuseţe prin ierarhizare.
430. 430. Nu-ţi pierde timpul căutând  aripi atunci când poţi zbura cu sufletul oriunde vrei.
431. 431. Cel ce plânge după lumea deşertăciunii este la fel ca şi ea.
432. 432. Cum ar arăta această lume dacă marile iubiri nu ar lăsa urme adânci în suflete?
433. 433. Unde altundeva să te ascunzi de timp decât în inima care-ţi transformă trecutul în viitor?
434. 434. Goliciunea viselor constă numai în substanţa gândurilor.
435. 435. Nu-ţi săpa propriul suflet cu mândrie şi infatuare fiindcă doar cu acesta vei rămâne după ce ţărâna din tine se va întoarce la ţărâna lumii.
436. 436. Nu te ascunde de teamă dacă vei dori să o învingi.
437. 437. Iubeşte-ţi teama ca să fi fericit.
438. 438. Ar mai fi la fel de frumos Pământul fără de nori?
439. 439. Nu există om neînsemnat.Fiecare are propriii săi strămoşi care se reduc la acelaşi strămoş comun.
440. 440. Forţa unui om trebuie să stea în primul rând în strămoşii săi.
441. 441. Cultul strămoşilor este sala de forţă a sufletului tău.
442. 442. Câte suflete nu au trăit mari iubiri,câte nu au trecut prin viaţă pentru ca tu să exişti astăzi?Mai poţi fi un oarecare neînsemnat?
443. 443. Culorile curcubeului sunt mai aprinse pentru cel ce crede în lumină.
444. 444. Şi marii gânditori au avut gândurile lor mici.
445. 445. Democraţia este pâinea Ierarhiei.
446. 446. Nu te sfătui cu viaţa fiindcă unicul ei sfat va fi deşertăciune.Întreabă moartea dacă merită să trăieşti.
447. 447. Cine îţi spune că ştie ce face crede-l fiindcă nu are altă opţiune.
448. 448. Apogeul duşmăniei se află la cel ascuns de sine.
449. 449. Nimeni nu poate fi mai presus de el însuşi.
450. 450. Nimic nu poate fi mai dureros decât tortura sufletului  răstignit  pe crucea iubirii.
451. 451. Când privesc această lume mă întreb dacă  poate uita Dumnezeu?
452. 452. Cuvântul cel mai adevărat este cel nerostit.
453. 453. Părul frumuseţii Destinului tău e spulberat de vântul morţii unui Timp al norocului de a fi fost în această lume fără de noroc.
454. 454. S-a răsculat Timpul de atâta Iluzie a Vieţii încât a plouat numai cu speranţe deşarte peste înţelepciunea ce înveşmânta moartea.
455. 455. Suntem o lacrimă de vis dincolo de noi înşine mereu.
456. 456. Durerea şi Destinul sunt cele două dimensiuni ale acestei lumi schimbate de Iluzia Vieţii în spaţiu şi timp.
457. 457. Cine ştie câte curcubeie de Timp vor mai trece până am să întâlnesc ochii tăi de dincolo de viaţă.
458. 458. Lasă-mă să fiu singur cu mine însumi şi nu-mi insulta amăgirea cu frunza ruginită a iubirii vieţii tale.
459. 459. Suntem cenuşa izvorâtă din cuptorul facerii ce arde iubirea părinţilor pentru noi.
460. 460. Câte stoluri vor mai brăzda cerul vieţii mele în căutare de moarte prin Destin?
461. 461. Urmele viselor sunt lacrimile trezirii.
462. 462. Spune câte cuvinte ai hrănit cu inima ta?
463. 463. Te înţeleg înger al morţii că eşti unica noastră destinaţie unde viaţa va rămâne fără de Destin.
464. 464. Am să te strâng în braţele viitorului meu pentru a ne regăsi în eternitatea fără de trecut a morţii.
465. 465. Am crezut în bolta înstelată a sufletului tău mai presus decât în steaua mea şi m-am pierdut de mine dar şi de steaua noastră.
466. 466. De ce numai visul poate naşte sau ucide dărui sau iubi?
467. 467. Cât de clasică este pentru fiecare din noi moartea atunci când devine un tipar al destinaţiei vieţii.
468. 468. Să credem în Iluzia Vieţii trăindu-ne astfel viaţa.Iată una din formulele magice de a fi fericit.
469. 469. Toate cuvintele vieţii tale sunt un bulgăre de zăpadă care se rostogolesc neîncetat spre cuptorul încins al morţii.
470. 470. Numai ochii tăi pot fi mai adânci decât întregul Univers la un loc.
471. 471. Atunci când am vrut să cuprind fumul de ţigară spunându-ţi cât de mult te iubesc nu am greşit.
472. 472. Doar în palma ta am găsit şanţurile  râurilor din care să beau apa vieţii.
473. 473. Nimeni şi nimic în această lume nu va reuşi să despartă acelaşi Dumnezeu aflate în două suflete.
474. 474. Trandafirii sunt mai frumoşi atunci când înţeapă fiindcă doar astfel le simţi măreţia.
475. 475. Uită de lume dacă vrei să te înţelegi pe tine însuţi.
476. 476. Linia orizontului vieţii mele se ascunde în inima ta.
477. 477. Am respins orice contact cu  unele cuvinte răcite pentru a nu mă îmbolnăvi.
478. 478. Nu-mi mai spune încotro să mergem fiindcă fiindcă cu toţii avem acelaşi drum spre moarte.
479. 479. Nimeni nu ştie cu precizie de unde anume vine pentru a-şi răspunde de ce merge.
480. 480. Ţi-am visat lumina stelei tale în noaptea sufletului meu şi de aceea am înţeles de ce anume te iubesc.
481. 481. Chiar dacă paşii de foc ai Timpului lasă urme adânci în sufletele noastre nu vor reuşi niciodată să calce în picioare miracolul amintirii pentru care existăm.
482. 482. Nici norii nu-şi iartă stropii atunci când sting focul unei iubiri.
483. 483. Am renăscut din cenuşa propriei noastre mântuiri asemenea unei păsări Phoenix bolnave de gripă aviară.
484. 484. Mergi mereu dincolo de mine însămi dacă doreşti să mă întâlneşti.
485. 485. Lasă păcatul în pace fiindcă nu are nici o vină în sinea lui că există.
486. 486. Atunci când steaua noastră va străluci dincolo de orice moarte,spaţii sau timpi vei înţelege că nu am trăit niciodată viaţa ci clipa.
487. 487. Ştiu că mă iubeşti de prea mult senin de tine ce ne inundă sufletele pline de Lumină Divină.
488. 488. Am să mă întorc cu faţa dorului spre orizontul inimii tale obosite de norii roşii ce se anunţă a fi nori de vânt ai împlinirii.
489. 489. Lasă-mi deşertăciunea vieţii să curgă spre oceanul morţii din mine.
490. 490. Nu te întrista atunci când ramul care ne uneşte destinele se rupe sub greutatea gândurilor noastre fiindcă merge spre aceeaşi moarte spre care mergem şi noi.
491. 491. Nu există înţeles greşit fiindcă şi acela este tot un înţeles dar cu un alt sens.
492. 492. De ce frigul privirii tale arde orice cuvânt neîmbrăcat îndeajuns de sufletul meu?
493. 493. Cum reuşeşte Timpul să cânte romanţa eternă a iubirii când el macină eternitatea?
494. 494. Poartă harta înţelepciunii cu tine spre a nu naufragia printre valuri de regrete pe ţărmul ratării.
495. 495. Nu există om cu adevărat fericit întreaga lui viaţă ci doar om cu adevărat trăit de viaţă.
496. 496. Nu lăsa gheaţa cuvintelor să-ţi inunde lacrima dorului.
497. 497. Cu toţii avem diverse ţinte pe care le dorim îndeplinite în viaţă uitând că şi viaţa are ţinta ei în moarte.
498. 498. La început vei găsi frumuseţea  în tine şi abia pe urmă în afara ta.
499. 499. Oricât de mult te vei înveli cu pleoapele ochilor nu vei reuşi să uiţi de frigul unor sentimente.
500. 500. Cui să-i spui de senin, de cel mai senin sens al vieţii tale dacă nu palmelor bătătorite de zborul aripilor morţii  spre nicăieri.
501. 501. Care oglindă poate fi mai plină de viaţă decât luciul unui lac al suferinţei  plin de sudoarea acestei existenţe încât dă pe dinafară?
502. 502. Nu te îngrijora de nimic fiindcă şi acesta îţi este predestinat prin moarte.
503. 503. A ajuns cineva să înţeleagă sensul acestei lumi împotmolite în propriul ei Destin?
504. 504. Fiecare tren îşi are calea sa precum fiecare viaţă, moartea sa.
505. 505. Numărul zilelor vieţii ţine de moarte.
506. 506. Cel obosit să se odihnească,cel viu să trăiască dar cel mort mai poate să moară?
507. 507. Ce mare diferenţă este între mine şi cel din afara mea încât ajung deseori să mă întreb cine sunt eu?
508. 508. Oriunde ai merge tot  ai avea de venit înapoi în afară de moarte.
509. 509. De ce sunt cataclisme?Fiindcă se cutremură până şi cuvintele Lui Dumnezeu de această lume.
510. 510. Am să mă aşez în braţele luminii ochilor tăi pentru aţi putea contempla aştrii infiniţi din tine.
511. 511. Nu atinge niciodată moartea dacă vrei să trăieşti.
512. 512. Ţi-aş dărui un buchet de iubire din florile inimii mele ce nu se vor ofili niciodată.
513. 513. Vrei să afli adevăratul înţeles al menirii noastre din această lume?Priveşte singurătatea şi întreabă-te dacă este bună?
514. 514. Nimeni nu este nimeni decât dacă  nu s-a născut  să poată muri.
515. 515. M-a plimbat pe faleza privirii tale şi am încercat să înţeleg zborul pescăruşilor unor gânduri spre nemărginire dorind să înţeleg de ce trăim în lumea orizonturilor morganatice.
516. 516. Instinctul vieţii are ca apărător suprem:Moartea!
517. 517. Navighez în deriva sorţii pe lumina ochilor tăi încercând să aflu farul călăuzitor al marii noastre iubiri în noaptea unor sentimente albite de bruma speranţelor de a fi împreună.
518. 518. Cel mai bun drum este cel pe care îl iubeşti.
519. 519. Nu fastul unei sărbători este important ci menirea sărbătorii de a schimba ceva în noi.
520. 520. Fără sărbători am fi mult mai săraci şi am pierde legătura noastră cu sacrul din noi.
521. 521. În clipa eternei noastre iubiri privirea ta este o sărbătoare.
522. 522. Darul este puntea spre libertatea de a fi alături unul de altul.
523. 523. Aminteşte-ţi mereu de strămoşii tăi fiindcă ei sunt cel ce eşti tu azi.
524. 524. Nu-ţi înfrunta Destinul fiindcă te vei înfrunta pe tine însuţi.
525. 525. Arşiţa cuvintelor nu poate fi udată cu ploaia necuvintelor decât prin iubire.
526. 526. Lasă Soarele să-ţi inunde fereastra inimii ca întunericul din tine să se risipească odată cu zorii iubirii.
527. 527. Oare de câţi spini am avea nevoie Doamne pentru a ne mântui?
528. 528. Nu risipi grăuntele cuvântului fiindcă acesta poate să înmugurească prevestind primăvara menirii tale în această lume.
529. 529. Cel fără de păcat nu se poate naşte în lumea păcatului lăsată de Dumnezeul iubirii!
530. 530. Nu striga dincolo de tine fiindcă oricum nu vei fi înţeles.
531. 531. Oricât de departe vei călători sfidând spaţiile şi timpii tot în tine va fi cel mai departe.
532. 532. Care petală din floarea sufletului tău nu va rugini în toamna uitării?
533. 533. Nu te încrede niciodată în hainele Cuvântului fiindcă acestea pot fi la fel de înşelătoare precum hainele unui om.Crede numai în sufletul Cuvântului.
534. 534. Ce repede apune viaţa în spatele astrului de vis al morţii.
535. 535. Viscolul sentimental al vieţii devine focul lăuntric ce-mi arde sufletul aflat la poarta marii noastre iubiri.
536. 536. Lasă Timpul să vorbească orice fiindcă toate ale lui sunt trecere.
537. 537. Pe unii îi ţine în viaţă doar invidia deşertăciunii ce îi îndeamnă să se răzbune pe Deşertăciunea împlinită.
538. 538. Vai de cel care nu-şi cunoaşte ora exactă a propriei sale vieţi.
539. 539. Marile vârfuri ale acestei lumi sunt Deşertăciunea şi Nonsensul.Care este cel mai înalt?
540. 540. Priveşte un cadavru şi întreabă-te unde este marea grandoare a vieţii?
541. 541. Diferenţa dintre omenire şi omenie este ca şi cea dintre viaţă şi moarte.
542. 542. Semenii omenirii vieţuiesc iar ai omeniei  convieţuiesc!
543. 543. Nu există număr al cărui origine să nu înceapă cu unu cum nu există Dumnezeu care să nu fie Unul Singur şi Întâmplător.Oare ar trebui să plângem singurătatea Lui Dumnezeu sau a omului?
544. 544. Ascultă cum sună ceasul naturii sufletului tău.
545. 545. Ce poate fi în regatul morţii care să poată fi cunoscut cu certitudine în această lume?
546. 546. Tot ce are un timp al său va muri.
547. 547. Şi Timpul se naşte ca orice trecere ce merge spre moarte odată cu Timpul său.
548. 548. Numai limita voinţei îţi poate spune deschis cine eşti tu în această lume a păcatului.
549. 549. Care sfinx nu-şi are piatra sculptată de vântul clipelor  şi care om nu e erodat de Timp?
550. 550. Cu Timpul alături de tine  eşti sigur de moarte.
551. 551. Numai răsăritul îţi poate aduce apusul şi acesta iarăşi răsăritul.
552. 552. Oricât de fierbinte ar fi vara este mult mai apropiată toamnei decât iarna.
553. 553. Cum de nu oboseşte această lume ducând atâta deşertăciune şi păcat?
554. 554. Deja îmi e dor de clipa luminii tale şi-ţi simt mirosul de fân al amintirilor cosite de uitare.
555. 555. Întreabă-ţi singurătatea de ce anume avem fiecare propria noastră lume a Destinului?
556. 556. De ce doare dorul în lumea păcatului?
557. 557. Cine a greşit eu sau Dumnezeu când am ajuns în lumea păcatului care devine şi lumea mea?
558. 558. Şi cel ce nu-şi caută calea merge pe un drum la fel de bun ca şi cel ce o caută cu cerbicie.Ambii vor ajunge la aceeaşi moarte.
559. 559. Depinde de moarte dacă ţi-ai trăit sau nu cu adevărat viaţa.
560. 560. Cât sânge va mai curge prin venele Destinului acestei lumi a păcatului?
561. 561. Tot ce are Destin moare?Dar cel ce are Destin nemuritor?Nu poate exista Destin nemuritor fiindcă acesta trebuie să se împlinească odată şi odată.Un Destin nemuritor este un Destin neîmplinit.A se împlini un Destin în nemurire este ca şi cum ai accepta că nemurirea este un deznodământ şi prin urmare are un sfârşit.
562. 562. Vocea cea mai puternică o are uneori  tăcerea.
563. 563. Zborul cel mai înalt e numai în tine.
564. 564. Toate frumuseţile lumii nu valorează cât inima ta.
565. 565. Oricât de frumoase ar fi marile minuni ale lumii ele nu pot sta nici măcar la picioarele marilor iubiri.
566. 566. Postamentul logicii este ilogicul.
567. 567. Cât cer Doamne,cât cer are această lume plină de păcate.
568. 568. Numai penitenţa rugăciunii ne poate mântui Doamne?
569. 569. Ce a fost înaintea lumii va fi şi după ea.
570. 570. Diferenţa dintre realitate şi iluzie constă în Adevărul Absolut.
571. 571. Adevărul este tabla pe care se scrie Cuvântul.
572. 572. Doar Dumnezeu îi poate spune EU fiecăruia dintre noi.
573. 573. Ne naştem doar pentru a călca în picioare lumea păcatului o viaţă întreagă, mergând care încotro pentru a ne întâlni cu toţii aceeaşi moarte.
574. 574. Te rog iubire lasă-mi Destinul în sufletul tău.
575. 575. Teama este aerul vieţii.
576. 576. Cât de goi am fi dacă nu ne-am îmbrăca sufletul cu ţărâna naşterii?
577. 577. Oare e o simplă întâmplare faptul că Pământul e rotund?
578. 578. Durerea sufletului nu poate fi tratată decât cu suflet.
579. 579. Nimic nu doare mai tare decât iubirea.
580. 580. Ai fost o speranţă al visului vieţii mele pierdută în ceaţa deşertăciunii acestei lumi.
581. 581. Ce poate fi mai important decât trezirea din visul vieţii?
582. 582. Am visat cu tine în această viaţă, întâlnindu-te, de aceea ai devenit marea iubire a vieţii mele.
583. 583. Îţi mai aminteşti când te iubeam până dincolo de infinit?Atunci nu credeam că infinitul poate fi atât de mare.
584. 584. Îmi e dor de ochii tăi şi de clipele frumoase aflate în Cuvântul Lui Dumnezeu despre tine.
585. 585. Eternitatea e o simplă fantasmă în raport cu cerul senin din ochii tăi.
586. 586. E atât de mult senin în mine încât sper meru în furtuna unei mari iubiri.
587. 587. Ce ne-am face noi oamenii fără de moarte?Dar fără de iubirea care să ne arate calea de dincolo de moarte?
588. 588. Nu există sărăcie mai mare decât ignoranţa.
589. 589. Dacă ar trebui să aleg darul cel mai de preţ dintre spaţiu şi timp nu aş alege nimic ci m-aş gândi la Cuvântul Lui Dumnezeu care le-a gândit pe amândouă doar pentru Iluzia Vieţii.
590. 590. Dacă fiecare cuvânt rostit ar fi un strop până unde s-ar întinde oceanul cuvintelor şi ce ţărmuri ale limbajului ar spăla?
591. 591. Doar prin tine  poţi învăţa să mori.
592. 592. Mi-am rupt singurătatea asemeni unei coli de hârtie şifonate de Destin pentru a ne întâlni undeva cândva.
593. 593. Ce ne-a dăruit Cuvântul Lui dumnezeu în lumea păcatului?Viaţa şi Moartea.
594. 594. Să fi greşit Cuvântul Lui Dumnezeu atunci când a rostit lumea păcatului,să fi fost Dumnezeu mai neştiutor decât viitoarea Satană ce avea să se nască din creaţia Lui?
595. 595. Cea mai lungă viaţă nu este aceea care durează mult ci aceea care doare cel mai tare.
596. 596. Nimic nu poate fi mai strălucitor decât Lumina Divină din sufletul tău.
597. 597. Inima nu-ţi va spune niciodată:bate-ţi  Clipa, ci o va face ea singură.
598. 598. Cine nu crede în apus pierde înţelesul răsăritului.
599. 599. Suntem o lume a gardurilor ridicate între noi dar şi între noi înşine faţă de noi.
600. 600. Plăcerea este deseori un pandantiv al ororii mai mult sau mai puţin ascunse.
601. 601. Eşti femeia visurilor mele din visul vieţii dar nu ştiu care dintre aceste vise sunt reale.
602. 602. Ascultă-ţi Clipa şi nu crede niciodată în Timp.
603. 603. Numărul infinit nu poate exista tocmai fiindcă infinitul nu poate fi numărat.
604. 604. Viaţa are nevoie de înţeles şi de aceea nu ne va explica niciodată moartea.
605. 605. Care floare poate fi mai frumoasă decât ochii tăi atunci când îşi plâng lumina care le spală speranţele cu împlinirea de a fi împreună.
606. 606. Am să strig până dincolo de mine spre a fi auzit de necuvintele privirii tale.
607. 607. Suntem o lume a întrebării:De ce?
608. 608. Te simt alături de mine chiar şi atunci când locuieşti în florii de meri ai amintirii mele.
609. 609. Numai stelele ştiu de ce e atât de întunecos Universul viselor noastre.
610. 610. Lângă tine şi toamna devine primăvară iar ruginiul simţămintelor se transformă în mugurii nespuşi ai iubirii.
611. 611. Nu există piatră de râu care să nu fi fost spălată de acesta.
612. 612. Cum stolurile se învelesc cu orizonturile toamnei tot aşa moartea se acoperă cu iluziile vieţii.
613. 613. Numele real al visului e ştiut numai de Dumnezeu.
614. 614. Numai inima ta poate să ştie cât de sângeriu e orizontul iubirii vieţii tale.
615. 615. Nu te plânge de viaţă ci de somnul pe care-l trăieşti visând astfel.
616. 616. Îmi e imposibil să înţeleg  furtuna iscată pe oceanul sufletului tău care s-a despărţit de eternul său senin.
617. 617. Doar cel ce nu a înotat niciodată într-o lacrimă nu a înţeles ce este iubirea.
618. 618. Oare am să cobor vreodată în gara unde locuieşte înţelesul sufletului meu?
619. 619. Deschide fereastra amintirii pentru a nu lăsa timpul să te treacă dincolo de tine însuţi.
620. 620. Numai libertatea de a şti poate să-ţi dezvăluie tristeţea de a nu fi liber.
621. 621. Gândul cel mai de preţ este acela care te lasă să fi tu alături de tine.
622. 622. Cu ce ar mai rămâne omul dacă i-ar dispare speranţa?
623. 623. Filosofia este o religie unde Mesia va veni mereu la infinit fără a ajunge vreodată în gara acestei lumi.
624. 624. Laşitatea este onoarea minciunii.
625. 625. Forţa nu se poate supune decât forţei doar că aceasta poate să fie brută, forţa gândurilor,a modestiei,a spiritualităţii să îmbrace atâtea şi atâtea aspecte.
626. 626. Cu ce altceva poate sta omul la masa propriei sale tăceri dacă nu cu voinţa Iluziei Vieţii sale.
627. 627. Ce s-ar fi făcut Cristul fără crucea sa?
628. 628. A întrebat cineva în gara soţii de ce ocoleşte atât de mult trenul vieţii până să ajungă la moarte?
629. 629. Cel mai îngrijorător lucru nu este suferinţa ce deseori pare o veşnicie ci faptul că nu ştim dacă toată această suferinţă  ne va fi răsplătită cândva printr-un anumit sens.
630. 630. Există fericire care să nu fi cunoscut durerea vreodată?
631. 631. Lasă-ţi focul inimii să ardă şi să devină o stea eternă a iubirii din care s-a născut.
632. 632. Nu există altă doctorie pentru suflet decât iubirea şi opusul ei:ura!
633. 633. A ajuns cineva la masa eternităţii  de unde s-a întors sătul?
634. 634. Nu există limbă care să nu macine cuvinte precum nu există mântuire care să nu macine păcate.
635. 635. Şi-a aflat cineva capătul propriilor sale puteri în afara propriului suflet?Nu!De aceea acesta nu există niciodată atâta timp cât există sufletul.Astfel omul este invincibil prin spiritul său.
636. 636. Nu există operă mai măreaţă pentru om decât Omul.
637. 637. Dacă Dumnezeul omului nu ar avea formă de om cu siguranţă că omul ar fi mai fericit fiindcă ar fi obligat să caute forma propriului său Dumnezeu uitând de Ierarhia suferinţei prin care omul devine propriul său Mântuitor şi mântuit.
638. 638. Suferinţa este cel mai mare învăţat al acestei lumi.
639. 639. Scrisul este arta de a îmbălsăma cuvintele.
640. 640. Ce departe e Dumnezeu când eşti fericit şi ce apropiat când suferi.
641. 641. Dacă pe viitor omul va schimba faţa Lui Dumnezeu dintr-o faţă omenească într-o faţă a naturii cu formele sale de relief variat atunci va mai urca o treaptă în aflarea căii de a redeveni şi a se apropia de propriul său sine.
642. 642. Cel ce-şi dă silinţa să-şi trăiască viaţa cu orice preţ uită că şi viaţa îşi dă silinţa să îl trăiască pe el.
643. 643. Ce s-ar face cunoaşterea fără adevăr?
644. 644. Adevărul adevărat sau fals.Ambele sunt tot adevăruri.
645. 645. O societate mondială fără discriminări rasiale sau etnice este un vis prea frumos pentru aşa zisa globalizare unde cei care au reuşit să fure,să ucidă,să mintă,să mistifice adevărurile istoriei vor să-şi ia partea leului.
646. 646. În numele democraţiei s-au comis cele mai odioase masacre iar în numele religiei cele mai scabroase îndobitociri umane din toate timpurile.
647. 647. Dacă nu am fi cunoscut termenii de democraţie şi religie omenirea ar fi fost cu  milenii mai evoluată decât azi.
648. 648. Puntea dintre Dumnezeu şi Diavol se numeşte democraţie.
649. 649. Cel ce-şi numără anii nu-şi va trăi niciodată viaţa propriei sale clipe.
650. 650. Meritul religiei este acela de a demonstra omului inutilitatea sa în faţa unui  Dumnezeu care a greşit creând o lume ce va cunoaşte păcatul şi Diavolul.
651. 651. Oricât de mari adulatori ai Lui Dumnezeu sunt popii tot Diavolul este cel care le dă să mănânce  fiindcă fără de Diavol credincioşii nu le-ar mai da un ban.
652. 652. Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Lui pentru ca vorbele lumii să fie  după chipul şi asemănarea ei.
653. 653. Ce s-ar face popii fără un Diavol pe care să îl combată?
654. 654. Lumina zilei nu ar mai fi la fel de strălucitoare fără amintirea ochilor tăi din care se revarsă seninul infinit în sufletul meu.
655. 655. Oare cum ar arăta această lume dacă Iluzia Vieţii ne-ar lăsa să mai visăm alături de bine şi rău şi alte opusuri ale acestora?Ar mai fi iubirea cel mai important atribut al Lui Dumnezeu?
656. 656. Oportunitatea de a fi noi înşine  în această lume înseamnă de la sine oportunism faţă de cei care au uitat de mult cine anume sunt.Nu e un păcat?
657. 657. Turnul îngerilor care veghează Cuvântul Lui Dumnezeu ce a creat această lume se află doar în Adevărul Absolut.
658. 658. Dacă Dumnezeu ne-ar înţelege ar trebui să ştim de ce anume ştim?
659. 659. Armonia este o măsură a hazardului.
660. 660. Ascultă şoaptele clipelor pentru a putea înţelege timpul.
661. 661. Nimeni nu poate fi în locul tău tu însuţi.
662. 662. Crede în lacrimile cuvintelor  fiindcă acestea nu ştiu să mintă  niciodată ci sunt minţite de cel care le foloseşte la minciuni.
663. 663. Amintirea verii sentimentale dă căldură iernii singurătăţii.
664. 664. De ce trebuie să cununăm osânda cu păcatul acestei lumi?
665. 665. Adevăratul câştigător de cele mai multe ori nu este învingătorul ci învinsul.
666. 666. Cum ar arăta bolta sufletului nostru fără lumina divină a stelelor unor amintiri ce răsar din întunericul singurătăţii?
667. 667. Întreaga lume se oglindeşte în noi chiar dacă oglinda ei este spartă de la naşterea păcatului originar fiindcă cioburile nu aduc noroc.
668. 668. Bătăile inimii tale biciuiesc clipele timpului pentru miracolul de a fi pe lume.
669. 669. Doar pentru Dumnezeu nu mai există miracol!
670. 670. Câtă nevoie avem noi oamenii de miracol,de necunoscut şi de întâmplare deoarece nu   avem puterea să ne înfruntăm  lucizi Destinul.
671. 671. Dacă accidentatul ar şti că mâine va muri ar mai merge în acel loc?
672. 672. Dacă toate nu s-ar împlini prin Destin, timpul nu ar mai avea un trecut care să nu poată fi schimbat.
673. 673. Unde-ţi este cerul inimii tale dar calea paşilor iubirii ce se vrea împlinită până dincolo de moarte?
674. 674. Stropul de vis al vieţii tale  chiar dacă a ajuns  să ude deşertul deşertăciunii acestei lumi nu l-a  putut face pe acesta  roditor.
675. 675. Experienţa este un artificiu al visului acestei vieţi, şi de aceea trăim până la moarte focul de artificii al înstrăinării de noi înşine.
676. 676. Bogăţia este o măsură a nebuniei iar sărăcia a deşertăciunii de aceea nu este recomandată nici una şi nici alta.
677. 677. Poate o democraţie să excludă ierarhia sau poate o ierarhie să fie democratică?
678. 678. Ziua este atributul suprem prin care noaptea poate să se justifice şi invers.
679. 679. Lupta dintre bine şi rău ar înceta imediat odată ce binele ar înţelege răul.
680. 680. Stigmatul prostiei a ajuns coroană împărătească în această lume plină de vorbe goale.
681. 681. Doar răul îţi poate spune dacă ai făcut bine.
682. 682. Educaţia este un tatuaj al minţii.
683. 683. Libertatea omului nu vine nici din ştiinţă şi nici din practică ci numai din credinţă.
684. 684. Religia este o cale iluzorie prin care unii oameni încearcă să fugă de moarte.
685. 685. Oricât de ascuţită ar fi gheara unei fiare tot gheara care va avea noroc va fi cea care va sfâşia cel mai adesea prada.
686. 686. Ce s-ar fi făcut arta  fără de romantism?
687. 687. În vara inimii soarele iubirii arde cel mai tare.
688. 688. Unde sunt cardinalele sufletului tău ce navighează în derivă pe oceanul vieţii?
689. 689. Oricât de mult te-ar certa  Cuvântul, nicăieri nu vei reuşi să găseşti mai multă înţelegere decât în sensurile lui.
690. 690. Apropierea de Dumnezeu îi face pe unii puternici iar pe alţii laşi, ticăloşi şi imbecili tocmai fiindcă primesc în dar o forţă pe care nu toţi ar fi meritat-o.
691. 691. Originea lumilor se află în Cuvântul Lui Dumnezeu la fel ca şi originea celui mai amărât suflet.

1. 692. Diferenţa dintre fiară şi om este că fiara sfâşie prada pentru a-ţi satisface nevoile fiziologice iar omul îşi sfâşie prada pentru a-şi satisface nevoile spirituale.
2. 693. Omul a ajuns în spaţiul cosmic fiindcă a reuşit să întreacă fiara în  tortură şi cruzime.
3. 694. Judecata cea mai dreaptă este aceea care nu include dreptul nimănui.
4. 695. Ne considerăm în mod eronat stăpânii acestei lumi crezând că dacă stăpânim anumite vanităţi şi ierarhii sociale stăpânim şi lumea.
5. 696. Ce altceva rămâne din noi decât Cuvântul Lui Dumnezeu pe care l-am trăit vrând nevrând o viaţă?
6. 697. Vor mai exista stele în urma Iluziei Vieţii?
7. 698. Imaginea poate înlocui multe cuvinte dar imaginea Cuvântului nu-L poate înlocui niciodată pe Dumnezeu.
8. 699. Câte zile mai am de dus Iluzia Vieţii în spatele sentimentelor mele din această lume?
9. 700. Doar cel năpăstuit cunoaşte sensul forţei divine şi iarăşi mă întreb de ce?
10. 701. Nu suntem nici unul mai fericiţi decât ceilalţi şi de aceea a fost nevoie de ierarhizarea socială care să ne dea titulatura de mai puţin fericiţi, mai fericiţi,prea fericiţi şi alte liste de fericiri mai mult sau mai puţin amare.
11. 702. Oare ce s-ar fi făcut moartea fără de viaţa noastră?
12. 703. Nu există pod al vieţii care să nu unească două maluri ale morţii precum nu există mal al morţii nedespărţit de apa vieţii.
13. 704. Suntem atât de străini de noi încât considerăm Iluzia Vieţii drept propria noastră viaţă fără să ştim cine suntem de fapt,de unde anume venim şi ce anume este cu adevărat moartea care ne aşteaptă pe fiecare.
14. 705. Cum ar arăta lumea cunoaşterii noastre fără de numere?Cu siguranţă nu ar mai putea fi bogată şi prosperă pentru cei bogaţi şi prosperi.
15. 706. Cel ce stăpâneşte Iluzia Vieţii stăpâneşte lumea.De aceea e nevoie de cât mai mult spectacol în care să evolueze numeroşi magicieni ai moralei şi bunăstării iluzorii.
16. 707. Chiar dacă pe Terra va fi în viitor o singură naţiune cu actuala Iluzie a Vieţii acea naţiune va fi cea mai nefericită din întreaga istorie fiindcă nu va mai cunoaşte o altă naţiune unde să poată evada cerând azil.
17. 708. Dacă ar dispare Iluzia Vieţii ar dispărea cu ea atât moartea cât şi viaţa,nefericirea cât şi fericirea fiind înlocuite de alte fenomene care ar putea fi sau nu asemănătoare.
18. 709. Iscusinţa este arta de a şti cum să-ţi aranjezi perna pe care să-ţi doarmă cât mai nestingherit trecutul.
19. 710. Suntem în zorii unei lumi care nu cunoaşte noaptea din care tocmai a sosit.
20. 711. Răzvrătirea este a doua natură a vieţii după iluzie prin care viaţa  încearcă să-şi ţină în frâu Destinul.
21. 712. Experienţa ne arată  calea iluziei.
22. 713. Adâncimea unei priviri nu se măsoară în kilometri ci în profunzime.
23. 714. Aceeaşi toamnă vine atât peste cele mai semeţe fire de iarbă cât şi peste cele mai pricăjite.
24. 715. Instinctul fiarei se supune subzistenţei iar al omului înţelepciunii de aşi asigura subzistenţa.Să fie înţelepciunea mai malefică decât fiara?
25. 716. Toate florile din lume nu valorează mai mult decât o toamnă care le ucide.
26. 717. Fără de sfinţi am fi mult mai singuri iar fără de noi am fi mai sinceri.
27. 718. Adevărul nu poate fi tras la ruleta norocului şi nici a deşertăciunii fiindcă acesta le împarte pe amândouă.
28. 719. Ce altceva rămâne din noi decât un adevăr pe care nu l-am înţeles sau cunoscut niciodată?
29. 720. Ce ne-am face fără de surâsul îngerului iubirii din sufletele noastre?
30. 721. Ce altceva poate fi această lume decât un înţelept căruia îi lipseşte tocmai înţelepciunea?
31. 722. Nu ai fi niciodată singur dacă ai crede în ceva cu adevărat.În orice începând cu un fir de iarbă şi terminând cu un munte sau un astru sau chiar mai mult, în propriul tău Dumnezeu.
32. 723. Fără credinţă întreaga înţelepciune ar fi o umbră a unor gânduri.
33. 724. Este atât de mare frumuseţea pierdută din noi încât  oricât de multă frumuseţe ne-ar dărui Pământul tot nu vom fi mulţumiţi de ea şi va trebui să inventăm păcate originare sau alte lucruri asemănătoare pentru a ne putea regăsi astfel în Iluzia Vieţii pe care o trăim.
34. 725. Nimeni nu poate afla adevărul pentru care am inventat  minciuna.
35. 726. Scopul a devenit o ţintă abia când viaţa a devenit o luptă.
36. 727. Cel care rămâne alături de Dumnezeu vrea să se apropie de propriul său sine.
37. 728. Nu sfida lumina divină a aştrilor fie ei şi din negura uitării fiindcă nici tu nu poţi străluci altfel în faţa Cuvântului Lui Dumnezeu.
38. 729. Nu amâna ziua de azi cu o alta fiindcă nici moartea nu-ţi amână ziua şi ceasul ei hărăzite ţie.
39. 730. Cel ce răstălmăceşte Cuvântul Lui Dumnezeu este cel care are mereu ceva de obiectat asupra mersului acestei lumi.
40. 731. Nu spune niciodată cât de grea ţi se pare Golgota vieţii tale fiindcă nimeni altcineva nu o poate urca în locul tău pentru a şti aceasta.
41. 732. Ce altceva poate să fie înţelepciunea decât o respiraţie a unor gânduri în lumea fără de păcate a unui Cuvânt ce devine astfel un înţeles.
42. 733. Încotro alergi suflet ce-ţi ai propriul tău ceas în moartea pe care nu o vei putea întrece niciodată?
43. 734. Viaţa este un buchet de gânduri dăruite unei priviri ale acestei lumi.
44. 735. Mulţimi de oameni, culegători de vânt  se îndreaptă tăcute spre aşi împlini soarta pe ogorul vieţii lovit de secetă sentimentală mai tare ca niciodată în acest secol al tehnologiei prin care putem ara speranţe şi semăna îndoieli sub acelaşi vânt comun care ne e dat spre cules.
45. 736. Viaţa este unica veste adevărată pe care o aflăm abia în ceasul morţii.
46. 737. Poştaşul fericirii este nimeni altul decât Timpul oricât de multe riduri ţi-ar aduce cu anii săi rebeli.
47. 738. Sunt mai îngândurat acum când vreau sa scap de gânduri decât atunci când le doream.
48. 739. Existenţa este un praf în ochii eternităţii.
49. 740. Doar lacrimile nu pot avea lacrimile lor atunci când plâng.
50. 741. Te rog spune-mi încotro se îndreaptă fericirea fiindcă dacă merge în altă parte decât spre moarte aş vrea să o urmăresc.
51. 742. Fără de tine Lumina Divină devine un tăciune stins la marginea unor cuvinte uitate până şi de creatorul lor.
52. 743. Nu există surâs care să nu fi râs vreodată înainte.
53. 744. Grija de noi înşine trebuie să înceapă cu caracterul.
54. 745. Lupii cei mai flămânzi sunt cei încercuiţi.
55. 746. Ai grijă de deşertăciunea vieţii fiindcă nu şti ce fel de deşertăciune vei găsi dincolo de ea.
56. 747. Vechimea se măsoară în sentimente.
57. 748. Aura cea mai de preţ a dorului este amintirea.
58. 749. Nu te încrede niciodată în crez ci în moarte fiindcă este unica care nu a minţit niciodată.
59. 750. Dacă omul nu ar fi cunoscut necunoaşterea nu ar fi avut parte niciodată de cunoaştere.
60. 751. Ascultă-ţi vocea sufletului atunci când asculţi de  iubire.
61. 752. Raţiunea nu face niciodată casă bună cu iubirea precum cunoaşterea nu va sta la aceeaşi masă a fericirii cu necunoaşterea.
62. 753. Ca să fi fericit mai întâi trebuie să-ţi cunoşti fericirea, iar cum cunoaşterea se bazează pe adevăr iar noi nu vom cunoaşte niciodată adevărul absolut este lesne de înţeles de ce nu vom cunoaşte niciodată fericirea adevărată.
63. 754. Nu te îndepărta niciodată de ochii sufletului tău fiindcă s-ar putea să orbeşti văzând prin privirea altuia.
64. 755. A fi străin de tine înseamnă înainte de toate a realiza cât de mult mai ai de cunoscut pentru a parcurge tot necunoscutul.Atunci ne vom mai regăsi vreodată pe cel pierdut din noi?
65. 756. Limita cunoaşterii stă în necunoaştere şi a înţelepciunii în pacea dintre suflet  şi suferinţă.
66. 757. Nu pot fi niciodată mai multe speranţe decât cele făurite de propriile tale nevoi.
67. 758. Care senin nu-şi va primi într-o zi norii lui şi care viaţă moartea sa?
68. 759. Opreşte din mers clipa şi încearcă să-ţi înţelegi sensul propriei tale existenţe.Vei reuşi oare fără de iubire?
69. 760. Proroc este acela care îţi vorbeşte prin necuvinte sensul cel mai profund al Cuvântului şi nicidecum cel care-ţi va înşira o grămadă de cuvinte al căror Adevăr Absolut oricum nu-l vei afla niciodată.
70. 761. Înţelepciunea este o corvoadă cu tine însuţi.
71. 762. Dacă nu ar fi existat suferinţa cu siguranţă nu am fi avut nevoie de numere şi de enumerări.
72. 763. Cum nu există răsărit al  privirii care să nu apună tot aşa nu pot exista nici zorii fericirii care să nu se ascundă după muntele uitării pentru totdeauna.
73. 764. Care astru este mai măreţ decât  grăunte de nisip  în faţa eternităţii?
74. 765. Cu toţii am lipsit la împărţirea veşniciei atunci când am primit în dar viaţa.
75. 766. Nicăieri în altă parte nu vei afla lumină mai strălucitoare ca şi în inima întunericului.
76. 767. Nu există suflet mai luminos decât cel care aspiră din cel mai adânc întuneric al deznădejdii  către Lumina Divină a iubirii sale.
77. 768. Unde a fost morala Lui Dumnezeu atunci când a lăsat păcatul în această lume?Nu era mai bine să fi gândit o lume fără păcate şi fără posibilitatea de a fi înşelat de Diavol?Chiar nu ştia ce va urma?Atunci e grav!
78. 769. Înţeleptul ară pe ogorul cunoaşterii de pe tarlaua Iluziei  Vieţii pentru a pune răsadurile necunoaşterii, iar omul de ştiinţă ară tărâmul necunoaşterii pentru a pune răsadurile cunoaşterii.Cine  are dreptate?
79. 770. Care astru va străluci etern înfruntându-şi moartea propriului său Univers din Cuvântul spus la învierea gândului de Dumnezeu?
80. 771. Numai fericirea poate şti suferinţa îndurată de a se întrupa.
81. 772. Nu-ţi arunca suferinţa fiindcă nu şti niciodată ce fericire vei primi în schimb.
82. 773. A sărit cineva mai departe de propriul său gând?
83. 774. Nebun este acela care-şi doreşte fericirea absolută neştiind că pentru aceasta este necesară  suferinţa la fel de absolută.
84. 775. Abia la margine de speranţă îi vei mulţumi propriului tău Destin fiindcă ţi-a lăsat liber dumnezeul din tine.
85. 776. Dacă timpul ar fi o oglindă care să se spargă în mii de cioburi care dintre acestea ar putea fi clipa ta?Cel în care te-ai recunoaşte sau cel în care nu ţi-ai putea privi imaginea chipului tău?
86. 777. Cu toţii vrem să ajungem pe culmile muntelui cu nume de ierarhie fără să ştim că de acolo nu vom mai avea unde merge fiind nevoiţi să coborâm.
87. 778. Care vis nu-ţi zugrăveşte realitatea momentului?
88. 779. Unde duc amintirea aripile eternităţii?
89. 780. Nu există foc mai aprins decât sărutul dorului.
90. 781. Marea împlinire a vieţii constă în moartea pentru care s-a născut.
91. 782. E prea mult frig de noi înşine în această lume.
92. 783. Speranţa este hrana visului vieţii.
93. 784. Curajul te îndeamnă mereu să fi tu însuţi dar realitatea visului vieţii tale de îndepărtează de acest deziderat.
94. 785. Nu-ţi vinde zâmbetul pe banii uitării fiindcă atunci când te vei gândi de ce ai trăit în această lume nu-ţi vei mai aminti nimic.
95. 786. Care floare nu-şi doreşte frumuseţea?
96. 787. Ascultă mersul timpului atunci când calcă peste amintiri şi spune-mi cui îi suspină paşii?Amintirilor sau Timpului?
97. 788. La masa vieţii nici Destinul nu a fost predestinat să se înţeleagă pe sine.
98. 789. Nu uita, căldura privirilor a fost dată pentru a topi gheaţa din cuvintele spuse adeseori fără nici un rost.
99. 790. Diferenţa dintre o vorbă şi un cuvânt constă în Dumnezeul ce a făurit Cuvântul.
100. 791. Adevărata singurătate a privirii este atunci când nu se regăseşte nici în Lumina Divină a Iubirii.
101. 792. Totul trece până şi lumea viselor tale odată cu întreaga existenţă iar tot ce rămâne este doar Iluzia Vieţii tale că aici va mai fi mereu câte ceva.
102. 793. Fericirea constă în visul pe care-l trăieşti şi din care te vei trezi ca dintr-un coşmar sau ca dintr-un vis de neuitat direct în moarte.
103. 794. O pleoapă de reverie peste o geană de lumină a Cuvântului întrupat de Dumnezeu.Asta eşti tu.
104. 795. Nimeni nu poate fi mai presus de Dumnezeul din el însuşi.
105. 796. Simţurile sunt poarta părăginită a visului vieţii.
106. 797. Te ador înger al frumuseţii cu nume de Moarte care dai întreaga strălucire vieţii.
107. 798. Nicăieri nu-ţi vei găsi liniştea decât în moarte fiindcă esenţa vieţii constă în propria ei nelinişte.
108. 799. Care val nu s-a spart şi care viitor nu are un trecut?
109. 800. Luna iubirii noastre a devenit soarele nopţii din care ne amintim argintul săruturilor sub poarta unui zâmbet al Destinului.
110. 801. Nimic nu poate fi mai trist decât atunci când îngheaţă până şi Cuvântul în braţele căruia ne-am ascuns speranţele  surde ale inimii.
111. 802. Romantismul este cea de-a şaptea minune a lumii sufletului uman.
112. 803. Păcatul originar a survenit abia atunci când ne-am răcit de sentimente.
113. 804. Oare câte va mai avea de îndurat Cuvântul întrupat din Tine Doamne în această lume a deşertăciunii?
114. 805. Decât o mie de vorbe prefer o singură privire.
115. 806. Cu cât îţi doreşti mai multă bogăţie materială cu atât te umpli cu mai multă sărăcie spirituală.
116. 807. Harul este darul Cuvântului Lui Dumnezeu.
117. 808. Instinctul vieţii este tot ceea ce ne separă de noi înşine ca suflete ale absolutului şi nemărginirii.
118. 809. Cine poate înţelege de ce trebuia să avem nevoie de o naştere şi o viaţă înaintea morţii?
119. 810. Ce deosebire poate fi între natura sufletului şi natura care ne înconjoară?
120. 811. Am crezut în absolutul privirii tale până când am înţeles că până şi Lumina Divină a iubirii poate fi încătuşată de ţărâna trupului ce se vrea atât de adesea profană.
121. 812. Oară dacă nu am vieţuii între limitele binelui şi răului am mai trăi cunoscându-L pe Dumnezeu?
122. 813. Dacă Dumnezeu este unic nu se plictiseşte, nu e singur şi trist văzând cât de grea ne este uneori viaţa sau se distrează văzând cum ne chinuie bunătatea Lui care ne-a creat atât de păcătoşi?Să fie acesta numai Dumnezeul omului?
123. 814. Trăim în lumea compromisului deşert.
124. 815. Ce altceva poate însemna vârful ierarhiei în această lume a pierzaniei decât cea mai de sus treaptă a acestei pierzanii?
125. 816. Cel ce a îmbrăţişat măcar odată-n viaţă o şoaptă de iubire îşi va pierde întunericul sufletului pentru totdeauna.
126. 817. A prins cineva în pumni cel puţin o frântură din timpul vieţii sale?
127. 818. A fi alături de inima ta înseamnă să fi alături de Dumnezeu.
128. 819. Nu te ascunde de tine fiindcă oricum nu te vei găsi niciodată.
129. 820. Disperarea este o notă proastă primită de propriul tău Destin la şcoala înţelepciunii.
130. 821. A existat vreodată un adevărat înţelept disperat?
131. 822. Nu te amăgi şi nu amăgi  iluziile  acestei lumi fiindcă sunt ele mai înainte de tine  amăgite de moartea care le aşteaptă.
132. 823. Cum nu vei şti niciodată ce înseamnă întâiul în Univers sau cel din urmă tot aşa nu vei afla ce anume însemni cu adevărat tu.
133. 824. Nu există ninsoare de speranţe care să nu se topească de căldura timpului uitării.
134. 825. Solitudinea tristeţii,  deseori,  poate fi unica măsură reală a necunoscutului din tine.
135. 826. Câte aripi au brăzdat cerul inimii tale şi câte au rămas în ea?
136. 827. Fiecare floare are toamna ei.
137. 828. Cu ce e mai deosebită ţărâna trupului tău de praful cuvintelor care se pierd în depărtarea sufletului străin din tine?
138. 829. Marea regăsire a ta cu tine însuţi nu va putea fi decât dincolo de viaţă.
139. 830. A nu crede în fericire înseamnă a nu avea un sens în lumea deşertăciunii noastre.
140. 831. Viaţa se vrea  un poem al fericirii dar ale cărui versuri se pierd negreşit numai în moarte.
141. 832. Ce s-ar face întreaga fericire a acestei lumi fără de moarte?
142. 833. Dacă nu am fi cunoscut posibilitatea de a spune nu am mai fi reuşit vreodată să fim de acord cu ceva?
143. 834. Să fim cu toţii martirii Lui Dumnezeu pentru că ne naştem într-o astfel de lume?
144. 835. Fără deşertăciune şi suferinţă ar mai exista sfinţenia?
145. 836. Cred că orice altceva ar fi fost mai bune dacă ar fi fost pus în locul acestei lumi a iluziei deşarte.
146. 837. Care foc nu-şi are viaţa lui şi care viaţă focul ei?
147. 838. Lasă lumea să-şi cearnă deşertăciunea la moara absurdului, fiindcă e înfometată după aluatul nimicniciei.
148. 839. Care gând nu a fost gândit , care viaţă nu a trăit sau care moarte nu a murit în Cuvântul lui Dumnezeu?
149. 840. Nu-ţi căuta niciodată fericirea fiindcă şi aceasta se află scrisă în destinul tău dinainte de a fi trăit tu ca să poţi muri fără să ştii vreodată de ce.
150. 841. Spune-mi un număr care nu face parte dintr-o enumerare a unei ierarhii?
151. 842. Viaţa este o repetiţie absurdă înainte de spectacolul dat de moarte în cinstea Existenţei.
152. 843. Nu te lupta cu morile de vânt ale timpului tău dacă nu vrei să mănânci doar pâinea deşertăciunii cernută de acestea.
153. 844. De câte ori văd norii arşi de focul zilei îi întreb de ce nu pot să plângă cu lacrimile  ploilor din ei?Parcă ar fi imaginea unei dureri surde faţă de care nici  o lacrimă nu ar avea curajul să inunde amintirea unei iubiri apuse.
154. 845. Lasă cerul să-şi reverse întregul său senin în privirea ta dacă vei dori să înţelegi ce anume este iubirea.
155. 846. Să nu cauţi niciodată un sens iubirii.
156. 847. Să nu uiţi niciodată că până şi ziua oricât ar fi de împlinită va sfârşi prin apus.
157. 848. Acceptă-ţi Destinul pentru ca între tine şi Dumnezeu să existe înţelegere.
158. 849. Sexul nu poate fi niciodată iubire fiindcă iubirea este forma supremă a sacralităţii,este sfinţenia acesteia iar sexul sfinţenia profanului.
159. 850. Petalele ale profunzimii ce izvorăsc din lumina destinului tău mă îndeamnă să înţeleg până şi necunoscutul iubirii de până acum.
160. 851. Singurătatea ta este unica monedă care odată dăruită  va alunga singurătatea celuilalt.
161. 852. Ai obosit de atâtea clipe câte ţi-au fost scrise să le duci până acum fără să te poţi refugia în nici una dintre ele?Înseamnă că trăieşti degeaba.
162. 853. Rupe foile din calendarul trecut al amintirilor tale şi aruncă-le spre viitor pentru a le readuce în prezent.
163. 854. Ce să facem cu paradisul tău Doamne dacă suntem orbi ca să-l vedem şi surzi să-l auzim?
164. 855. Ce ne-am face dacă am avea toate dorinţele împlinite?Am fi mai fericiţi fără să ne mai dorim nimic?
165. 856. Răbdarea este una din monedele ce trebuie plătite împlinirii.
166. 857. De cele mai multe ori tristeţea spală apa murdară a păcatului originar din noi.
167. 858. Ce ne-am face fără de păcat originar şi biserici, fără de preoţi şi curve am fi mai puri?
168. 859. Fiecare ne ducem Destinul pe Golgota aleasă de acesta şi nu de noi.
169. 860. Oare câte stele nu există fără să răsară vreodată pe bolta sufletului nostru într-o mare iubire pierdută de noi şi fiecare stea în parte?
170. 861. Oricât de hotărât ai fi în ceea ce faci decizia o va lua tot Destinul tău.
171. 862. Lasă-ţi steaua Iluziei Vieţii să-ţi răsară peste toate suspinele acestei lumi fiindcă în curând va urma răsăritul morţii pe bolta căreia va străluci.
172. 863. De ce să-ţi fie teamă dacă tot ce ţi se întâmplă este dat dinainte de a fi aici, astfel lumea este oglinda a ceea ce a fost dinainte de ea.
173. 864. Crede numai în lumina iubirii.
174. 865. Oare am mai exista dacă ar absenta Destinul de la masa vieţii noastre?
175. 866. O viaţă fără de Destin este ca un cer fără de boltă, o stea fără de lumină sau o cunoaştere necunoscută niciodată.De aceea lasă-ţi Destinul să ţi se împlinească până la capăt şi nu încerca să te sinucizi evadând din propria ta lume.
176. 867. Ce minunat poate fi când pe oglinda lacului gândurilor tale se reflectă nuferii luminii de un alb imaculat  ai iubirii şi trist când vântul uneori potrivnic ai Destinului, aduce valurile care şterg întreaga sacralitatea a imaginii sentimentelor noastre.
177. 868. Părul speranţelor lumii este spulberat de timpul unor întâmplări care sunt cel mai adesea nedorite.De aceea freza Destinului acestei lumi ne pare mereu una ciudată şi nelalocul ei.
178. 869. Lumea este un stindard al absurdului.
179. 870. Tocmai în veşnicie timpul lipseşte.
180. 871. Cântecul este corola nemuririi.
181. 872. Vraja lumii se destramă doar prin farmecul morţii.
182. 873. Care viaţă nu-şi poartă durerea şi fericirea, deznădejdea sau speranţa?
183. 874. Nimic nu este mai sigur de tine ca şi propriul tău Destin.
184. 875. Chiar şi cei mai frumoşi ochi fără de Lumina Divină a Iubirii pălesc.
185. 876. Nu înota împotriva valului vieţii tale dacă nu vrei să te îneci la picioarele propriei tale morţi fără a înţelege de ce ai trăit vreodată.
186. 877. Ce am mai respira dacă ar dispare aerul speranţei din această lume?
187. 878. Încearcă să te lipseşti de tine însuţi,vei reuşi?
188. 879. Uitarea este boala cea mai sănătoasă.
189. 880. A respecta viaţa înseamnă a respecta şi păcatul originar al ei primit din greşeala Lui Dumnezeu de a se încrede în Satan?
190. 881. Dacă nu respecţi viaţa nu-L vei înţelege pe Dumnezeu.
191. 882. Un Dumnezeu credul care greşeşte mai e Dumnezeu?
192. 883. Ar mai fi un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului dacă nu ar fi greşit atunci când la facerea lumii nu a prevăzut că va fi înşelat de viitorul Satan?
193. 884. Cum nu există cale care să nu ducă undeva nu există Dumnezeu care să nu fie în fruntea a tot şi a toate, mai puţin în fruntea relelor fiindcă  I se va găsi mereu o scuză.
194. 885. Chiar şi nicăieri tot undeva înseamnă.
195. 886. Fiindcă eşti lumină nu te teme niciodată de întuneric ci luminează-l!
196. 887. Respectă-ţi viaţa dacă vrei să-ţi înţelegi moartea.
197. 888. Numai orizontul poate şti dacă l-a atins cineva vreodată.
198. 889. Dacă nu-L vei căuta pe Dumnezeu în tine nu-L vei afla niciodată.
199. 890. Mulţi vor să fugă de ei înşişi în moarte fără să înţeleagă că şi moartea la fel ca şi viaţa se află numai în ei.
200. 891. Acceptă urma lăsată de tine trecutului fiindcă nici un viitor nu o va putea spăla.
201. 892. Care roată nu a fost zămislită să se învârtă şi care moarte nu a fost precedată de o naştere?
202. 893. Ce vei culege din cioburile clipelor vieţii tale sparte de Destin  în faţa morţii?
203. 894. Există timp sau trecere  fără de moarte?
204. 895. Care rădăcină a vieţii nu a fost zămislită din sămânţa trecerii şi care sămânţă a iubirii nu-şi are rădăcina ei în moarte?
205. 896. Lipseşte – te de orice în afară de iubire fiindcă oricât de inuman ar deveni Dumnezeu faţă de tine, atunci când vei înţelege că a creat iubirea nu vei putea să nu-L iubeşti.
206. 897. Cu toţii suntem un nimeni înaintea Lui Dumnezeu şi de aceea să fi fost creaţi?
207. 898. Ador amintirea ochilor tăi în care am crezut că sunt sufletul Luminii Divine.
208. 899. Doar dorul care doare este dor.
209. 900. La malul speranţelor nu prea acostează niciodată împlinirea.
210. 901. Nu încerca să repeţi timpul unei trecute iubiri fiindcă acesta e plecat demult odată cu eternitatea sa în care îţi era ascunsă iubirea.
211. 902. Ce să-ţi fac dacă ai lipsit  din gara sentimentelor vieţii tale atunci când a oprit şi la peronul inimii tale trenul marii iubiri.
212. 903. În locul iubirii ce rămâne din noi în afară de o amintire prăfuită undeva într-un colţ de cimitir al unor speranţe ce se vor deşarte şi vor trece odată cu ziua acestei lumi?
213. 904. Nu spune nimănui ce este iubirea fiindcă înseamnă că nu ai întâlnit-o cu adevărat.
214. 905. Repetă-ţi într-una cât de singur eşti fără de Dumnezeul Iubirii şi astfel vei ajunge să-L întâlneşti.
215. 906. Nu te amăgi singur crezând în lumea ce nu poate crede decât în ea, fiindcă nu va crede niciodată în tine.
216. 907. Care ocean nu-şi are adâncimea sa şi care suflet nu-şi are Cuvântul Lui Dumnezeu din care a fost întrupat?
217. 908. Nimeni nu va şti vreodată de ce s-a născut un nimeni pentru a muri acelaşi nimeni.
218. 909. Priveşte la vântul cuvintelor neînţelese cum spulberă părul învolburat de evenimente ale acestei lumi şi înţelege-ţi speranţa.
219. 910. S-a învins cineva pe sine fără să moară?
220. 911. Oricât de mult ai dori să devii un altul până la moarte tot tu vei rămâne chiar şi cu amintirile propriului tău trecut.
221. 912. Şi-a schimbat vreodată cineva trecutul  ca să poată spune că posedă voinţă?
222. 913. Nu trezi fiara din om fiindcă va fi mult mai fioroasă decât orice animal hăituit de natura acestei lumi.
223. 914. Aruncă tot ce e omenesc din tine pentru a fi înţeles de Dumnezeu.
224. 915. Nu există luptă mai mare decât în sânul unei mari iubiri.
225. 916. Cine vrea să piardă agoniseala unei vieţi pentru a înţelege moartea care te primeşte la fel de gol precum te-ai născut?Doar acela este cu adevărat aproape de lumina creatorului său.
226. 917. Îmi este rău după clipa iubirii pierdută din mine, undeva pe o stradă a neputinţei de a ne avea etern.
227. 918. Ce ştii tu suflet pribeag câte clipe îţi cheltuie Destinul doar pentru a se îmbăta cu apa vieţii tale?
228. 919. Nici măcar propriul tău Destin nu-ţi aparţine.El este urma lăsată de Cuvântul Lui Dumnezeu numai pentru tine.
229. 920. Ce altceva suntem noi decât albia secată a lacrimii Lui Dumnezeu prin care şi-a exprimat iubirea neînţeleasă de neantul eternităţii.
230. 921. Rămâi cu bine suflet drag ce ai crezut în viaţa morţii când eu mai rămân în viaţa unde există moarte.
231. 922. Poţi opri lumea din mersul ei nebun?
232. 923. De ce ne-am născut sub cerul unde calea căilor este moartea?
233. 924. Fără tine până şi primăvara sufletului devine toamnă iar mugurii viselor, frunze ruginite ce cad peste veşmântul unei amintiri din ce în ce mai dureroase.
234. 925. Nu există comediant mai mare decât lumea în care trăim.
235. 926. Tinereţea ar trebui să fie adevărata senectute a sufletului iar bătrâneţea copilăria lui.
236. 927. Iubirea este Lumina Divină a morţii pentru care ne-am născut.
237. 928. Ascultă-ţi vocea inimii şi întreabă-te de ce îţi bate fiecare clipă a Destinului tău ce ar fi trebuit să devină propria ta eternitate?
238. 929. Care dintre vise este mai adevărat?Cel al ierarhiei lumii sau al mântuirii ei?
239. 930. Eşti o petală de timp, ruptă din floarea cu nume de Dor, ţinută cândva în mâna Lui Dumnezeu.
240. 931. Să fie mai multe stele decât clipe pe cerul Cuvântului Lui Dumnezeu?
241. 932. Nu te îndemn să speri în nimic dar dacă nu ai mai spera cu ce ai rămâne?
242. 933. Care opus nu-şi are sensul lui şi care moarte viaţa ei?
243. 934. Fiecare vis ne arată imaginea realităţii din care ajungem să înţelegem iluzia precum fiecare iluzie ne arată visul din care înţelegem realitatea.
244. 935. Orice facere este un verb ce are în spate un subiect, precum orice subiect devine opera unui verb.De aceea nici Cuvântul Lui Dumnezeu nu putea fi singur fără de verbul său.
245. 936. Deşi ne credem stăpânii acestei lumi nu suntem decât nişte creaturi jalnice fiindcă fiecare vietate are propria ei lume.Ce ştie o pisică despre harta acestei  lumii?
246. 937. A plecat cineva din această lume cu cel puţin un fir de păr din corpul pe care l-a hrănit o viaţă întreagă?
247. 938. Care sfârşit nu a avut vreodată propriul său început?
248. 939. Cel mai departe de tine nu poţi fi decât tot tu însuţi, precum şi cel mai aproape.
249. 940. Dovada existenţei constă în Iluzia Vieţii şi astfel existenţa devine de la sine trupul acestei iluzii.
250. 941. Care rămăşag poate suplini moartea?
251. 942. La botezul zilei să nu duci niciodată stele oricât ar fi acestea de frumoase.
252. 943. Ce s-ar fi făcut amintirea ochilor tăi fără îngerii privirii ce-o însoţeau aevea învingând neantul uitării?
253. 944. Care rădăcină nu-şi va susţine arborele ei?
254. 945. Te-am văzut cât eşti de fermecătoare frumoasă zână a morţii ce alungi fiecare durere şi trecut la coşul unor amintiri disperate pe care urmează să le spele viaţa care le-a dat naştere.
255. 946. Suspinul este frontiera dintre lumina speranţei şi posibilul întuneric al neîndeplinirii ei.
256. 947. Cine poate înţelege neînţelesul va şti ce anume este cunoaşterea.
257. 948. A crede înseamnă înainte de toate aţi aminti.
258. 949. Ascultă mai curând de adevărul morţii decât de minciunile vieţii.
259. 950. Dacă nu ar fi binele şi răul ar mai fi lupta sau viaţa acesteia pe care o trăim?
260. 951. Totul nu are nici o valoare în faţa morţii care te aşteaptă pentru ca viaţa ta să-şi împlinească destinul.
261. 952. Nu te întrista văzând alergătorii de ocazie ai oportunismului acestei lumi fiindcă toţii merg spre acelaşi ţel:Moartea!
262. 953. Bogăţia este drogul Iluziei Vieţii.
263. 954. Viaţa este nebunia  prin care nebunii se cred mai sănătoşi decât moartea ce îi aşteaptă.
264. 955. Nu există părere care să nu poată fi ruptă de minciuna cu nume de adevăr a acestei lumi.
265. 956. Lauda este măsura ce-ţi arată câte astfel de măsuri ar mai trebui ca lumea să devină mai bună.
266. 957. Câte cărămizi i-ar trebui Cuvântului Lui Dumnezeu să adauge la edificiul acestei lumi pentru ca aceasta să poată fi cu adevărat înţeleasă de oameni?
267. 958. Doar cel ce luptă ştie că trăieşte.
268. 959. Marele învins al acestei lumi este adevărul!
269. 960. Cine va putea spăla crimele din lumea Cuvântului lui Dumnezeu?
270. 961. Ce putem învăţa din această lume a Iluziei Vieţii Doamne Dumnezeule, unde adevărul rămâne mereu marea necunoscută?
271. 962. Ce s-ar face sfinţenia fără de îngeri şi sacrul fără Dumnezeu?
272. 963. Doamne Tu eşti totul iar noi toate celelalte din afara Totului unde nu a mai rămas nimic?De aceea suntem atât de goi şi înstrăinaţi de noi înşine?
273. 964. Orice neant este un Tot la rândul său.
274. 965. A găsit cineva măsura iubirii?
275. 966. Casa inimii este unica ce nu-şi poate încuia ferestrele privirii niciodată.
276. 967. Risipa este o formă de a umple ceea ce lipseşte din noi.De aceea suntem atât de risipitori!
277. 968. Nimic nu poate fi mai trist decât să vezi Cuvântul iubirii noastre cum zace în ruină sprijinit de gardul uitării.
278. 969. Orice minune este o rază umilă din adevărul ce ar fi trebuit să-l ştim despre noi în Iluzia Vieţii.
279. 970. Doar cel ce se întreabă va şti cât de mult nu ştie.
280. 971. Durerea este o virgulă ce pare eternă  după o întrebare fără de răspuns.
281. 972. Ce s-ar face viaţa fără intrigă iar ambele fără de Destinul care să le tempereze prin moarte?
282. 973. Vorba lumii este refularea Iluziei Vieţii conştientă în subconştient că  totul este o deşertăciune.
283. 974. Deşertăciunea este Tot ce se află dincolo de Dumnezeul pe care-l considerăm a fi un Tot.Adică noi!
284. 975. Care zăpadă a iubirii nu a fost albă la început, înainte  de a fi un torent înspumat ce distruge totul în calea sa?
285. 976. Toate limbile Pământului nu fac cât singurul Cuvânt al Lui Dumnezeu, acela de A Fi!
286. 977. Nu există duşman mai mare decât propria ta viaţă.
287. 978. Dumnezeu nu poate fi găsit decât în tine la fel ca şi moartea, de aceea fiindu-ţi teamă de moarte îţi este teamă de tine şi de Dumnezeu.
288. 979. Nu înşela niciodată Cuvântul Lui Dumnezeu din care ai fost plămădit dacă nu vrei să te înşeli pe tine.
289. 980. A-L asculta pe Dumnezeu înseamnă a te privi în oglinda lumii şi a te întreba dacă-ţi place ce vezi.
290. 981. A fi,  trebuie să fie pentru noi a iubi.
291. 982. Nimeni nu poate rămâne în urma morţii.
292. 983. Doar prin sacrificiu ne comparăm cu divinitatea.
293. 984. Cel mai înspăimântător ar trebui să fie neînţelesul şi nimic altceva, doar că lumea ar deveni imediat un iad.
294. 985. Cum moartea poate fi învinsă numai prin moarte şi visul vieţii poate fi învins numai prin vis.De aceea cel ce nu visează nu va ieşi niciodată învingător din lupta sa cu viaţa.
295. 986. Rămâi cel ce eşti fiindcă Dumnezeu nu va recunoaşte în numele tău pe nimeni altcineva.
296. 987. Frumuseţea este eul nostru oglindit pe bolta stelelor eternităţii.
297. 988. Ce poate fi mai frumos decât să simţi cum rezonează imaginea corpului cu eul tău?
298. 989. Forma este fulgerul Iluziei Vieţii ce reflectă o frântură din adevărul luminii.
299. 990. Privirea luminii din noi nu poate fi umbrită decât de roua cuvintelor iubirii.
300. 991. Ce altceva poate să fie apa vieţii decât o lacrimă a acestei lumi?
301. 992. Numai visul poate să-ţi povestească realitatea luminii din iubire.
302. 993. Cel ce nu poate visa îşi iroseşte clipele vieţii degeaba.
303. 994. Oricâte vieţi ai primi în dar tot ţi-ar mai trebui una pentru aţi alege clipa eternă a morţii dacă nu iubeşti.
304. 995. Viaţa este cea mai mare risipă de cuvinte.
305. 996. Rostul morţii este să moară înviind astfel.
306. 997. Lacrima cuvântului este lipsa de înţelegere şi de aceea vă rog nu faceţi cuvintele să plângă.
307. 998. Doar norii viselor pot umbri soarele speranţelor ce vor cădea din cerul inimii în ţărâna ce a mai rămas din cuvintele noastre obosite de vremea fiecărui Destin în parte.
308. 999. Cine poate ruga fulgerul inimii  să lumineze adevărul vieţii doar acela va şti de ce poate întreba întrebarea de a fi.

1000. Nu-ţi acoperi privirea cu viitorul ce-ţi va aduce moartea ci vezi trecutul ce-ţi uită viaţa.

1001. Care pană nu-şi are aripa ei spre a zbura dincolo de orice gând amar al acestei lumi?

1002. Ce ne-am face fără verbul a vrea în această lume cu voinţă iluzorie?

1003. Cel ce-şi pierde amintirea uitării se pierde pe sine.

1004. De ce paşii norilor devin ploaia de vise ce ne spală orizontul acestei lumi?

1005. Câtă nevoie am de petala trandafirului umezit cu lacrima privirii tale ce a încolţit în inima iubirii noastre.

1006. Lasă orice gând atunci când îţi vorbeşte sufletul.

1007. Furtuna a fost creată pentru a spăla timpul de păcatele greşelii Lui Dumnezeu de a face această lume murdară.

1008. Orice viaţă înseamnă limite în afară de iubire.

1009. Poezia este fructul Luminii Divine din noi.

1010. Sărutul este inima ce şterge lacrima depărtării dintre două suflete.

1011. Care tren nu-şi are calea lui sau Destin viaţa sa?

1012. Pacea inimii stă în steaua sa.

1013. Forţa apei vieţii se regăseşte în vuietul cascadei ce cade odată cu noi spre moarte.

1014. Îndoiala este o clipă ruptă de fiecare dintre noi.

1015. Lacrima este rugul aprins al simţirii.

1016. Întreaga viaţă s-a născut din furtuna de a fi noi înşine dar condamnaţi să ne căutăm mereu.

1017. Numai dorul poate şti cât de mare poate fi clipa.

1018. Fulgeră – mi uitarea cu amintirea luminii din tine spre a-mi redescoperi fiinţa pierdută.

1019. Nebunia este surâsul unicului adevăr ce poate exista în această lume.

1020. Nu obosi Cuvântul Lui Dumnezeu cu întrebări despre el şi creaţie fiindcă oricum nu-ţi va răspunde fiindu-i jenă.

1021. Alungă depresia,absurdul şi deşertăciunea din lume şi vezi ce rămâne în locul lor?Nimic!

1022. Ar mai exista pietre preţioase de nu ar fi iubirea?

1023. Nu există valoare fără adevăr.

1024. Care adevăr poate sta la masa acestei lumi, cel al vieţii sau cel al morţii?

1025. Minciuna este unicul adevăr cunoscut !

1026. Care stradă nu-şi are paşii ei şi care paşi nu-şi au lumea lor?

1027. Îmbrăţişarea este mântuirea prafului stelar din noi.

1028. Divinul din noi îşi cere sufletul său pereche.

1029. Prin Cuvânt şi Dumnezeu am făcut legământul cu ţărâna din noi pentru care ne-am născut spre a putea muri.

1030. Nimeni nu poate pierde nimic în această lume în afară de iluzie  fiindcă marile iubiri îl vor însoţi mereu.

1031. Toţi sculptorii din lume nu ar putea sculpta lumea aşa cum a făcut-o Dumnezeu.

1032. Iubita mea eşti un poem de lumină scris de taina iubirii noastre şi dăruit stelei în care ne vom regăsi eternitatea.

1033. A trăi înseamnă ori a vegeta ori a iubi.Alege!

1034. Xenofobia este arta prostiei adusă la rang de perfecţiune fiindcă nimeni nu e mai străin de tine decât sufletul tău.

1035. Cartea este odiseea prin care poate trece un cuvânt.

1036. Norocul este faţa descoperită a Destinului.

1037. Libertatea este măsura trasată de moarte vieţii.

1038. Nu există nimic mai important pe lume decât inima clipei în care îţi este dat să mori.

1039. Trăim într-o lume bolnavă de boala preţului fiindcă se doreşte neapărat preţioasă.

1040. Care iubire există fără cerul sentimentelor brăzdat de nopţile înstelate ale farmecului?

1041. Dacă ai fi infinitul aş sta până l-aş cuprinde pentru tine.

1042. Rămâi  cumva cu viaţa ta la nesfârşit?

1043. Singurătatea este o limită a bunul simţ lăsat de Dumnezeu.

1044. Morala este ceea ce nu trebuie să faci din ceea ce îşi doreşte majoritatea.

1045. Opreşte timpul şi simte-i clipa fiindcă doar în ea trăieşti.

1046. Între nume şi renume stă Iluzia Vieţii.

1047. Cine ştie care biserică este mai apropiată Lui Dumnezeu?

1048. Nu te limita la a  vrea să cunoşti ci treci dincolo la a vrea să simţi dacă vrei să cunoşti cu adevărat.

1049. Ura este faţa pălmuită a iubirii.

1050. Diferenţa dintre o iluzie şi alta stă doar în visul ce se va destrăma odată cu venirea zorilor morţii.

1051. Ascultă ploaia de suflete a stelelor  ce-şi părăsesc bolta spre a se naşte aici, ascultă cum se lovesc de asfaltul neputinţei noastre de a fi eterni.

1052. Numai moartea poate evalua nepărtinitor viaţa.

1053. Doar Dumnezeu poate beneficia de toate scuzele fiindcă El este Totul.

1054. Te rog toamnă lasă-mi primăvara amintirii să-mi inunde ruginiul uitării tale.

1055. A fi  înseamnă aţi aminti.

1056. Care speranţă în ruină nu a fost cândva un edificiu semeţ?

1057. Orice întrecere cu natura deşertăciunii acestei lumi este o deşertăciune şi mai mare.

1058. Numai somnul îţi poate spune că mai există şi vise reale.

1059. Rămâi în afara lumii şi nu o lua în seamă dacă nu vrei să devii la fel de nebun ca şi ea.

1060. Lumea este un ospiciu unde fiecare nebun îşi impune norma sa de normalitate.

1061. Bisericile sunt simbolul absurd al umilinţei.

1062. Omul trebuia să-şi caute neapărat un mântuitor fie el luat şi la preţ de speculă,după câte păcate se săvârşesc zilnic.

1063. Unde eşti înger al amintirii şi durerii ce-mi spui că de fapt trăiesc prin tine?

1064. Ce-i poate lipsi Lui Dumnezeu dar nouă, poate şi de aceea avem atât de mare nevoie de El fiindcă nu-i lipseşte nimic.

1065. Orice părăsire este o regăsire tardivă a unui altceva.

1066. Ziua este  absurdul nopţii iar noaptea somnul unde îşi visează ziua viaţa.

1067. Împlinirea este o fărâmă din ceea ce ar trebui să devină un adevăr.

1068. Fără de muncă întregul vis al vieţii s-ar nărui sub cupola grea a realităţii.

1069. Odihna este un spaţiu dintre două respiraţii ale Iluziei Vieţii.

1070. Doar cel fără de noroc poate spune că a avut noroc.

1071. Pacea este o îndoială acceptată de ambele părţi.

1072. Lupta este o încercare de mântuire a păcatului propriei tale naşteri.

1073. Limba unei naţiuni este patosul prin care sufletele acelei naţiuni,  îşi strigă dorul, fericirea şi disperarea în faţa vieţii.

1074. Sufletul este o fărâmă din neputinţa Lui Dumnezeu.

1075. Durerea este oglinda prin care trebuie să ne vedem putinţa de schimba ceva pe faţa ridată a lumii.

1076. Focul este forma cea mai superioară a purităţii ţărânii din noi ce ajunge cenuşă.

1077. Puterea este o culme măcinată mereu de viscolul păcatului până ce dispare definitiv.

1078. Orgoliul este supunerea oarbă în faţa speranţei.

1079. Trufia este un şomaj al gândirii.

1080. Banii sunt modul cum percepem lumea.În cazul de faţă fără nici o valoare spirituală sau sacră ci doar profană şi mercantilă.

1081. Absurdul este unica pată de culoare a adevărului absolut lăsată acestei lumi.

1082. Mânia este o notă dezacordată a gândului.

1083. Jocul este cauza pentru care viaţa este aşa cum e fiindcă se joacă cu noi de la început şi până la capăt.

1084. Cearta  este o isterie regizată pe acordurile dorinţelor neîmplinite.

1085. Prostia este unica descoperire demnă de luat în seamă a Iluziei Vieţii.

1086. Oare dacă am afla că speranţa este de fapt o legumă ne-am mai dori să trăim?

1087. În somnul gândirii  viaţa ar fi putut fi fără de păcat?

1088. Nu rezistenţa la cel ce se luptă împotriva speranţelor tale contează ci Destinul  ce a fost demult dat de Dumnezeu pe taraba deşertăciunii acestei lumi.

1089. Lacrima este lumea scoasă de sub masca speranţei sub care se ascunde.

1090. Ridurile sunt albii săpate de râul suferinţelor acestei lumi.

1091. Care furtună nu-şi are şi vraja ei sau Destin viscolul său?

1092. Rotunjimea oului a făcut lumea să se învârtă la nesfârşit în jurul absurdului?

1093. Scânteia este o stea neînţeleasă de eternitatea propriei sale clipe.

1094. O lume fără de paşi ar fi uitată de timp.

1095. Dispărând bisericile ar dispare şi păcatele pentru care sunt necesare?

1096. Viitorul este jocul de lumini al lumii cu voinţa noastră imaginară.

1097. Zidul ne aminteşte că trăim arătându-ne de fapt esenţa vieţii.

1098. Pacea sufletului a fost dintotdeauna un tren fără şine care venea de nicăieri şi mergea de unde a sosit.

1099. Sentimentul este o culoare de Destin ce ne-a pătat sufletul.

1100. Fierul este metalul cu care ne comparăm adeseori când uităm că rugineşte.

1101. Forţa este o boare de remuşcare a ceea ce şi-ar fi dorit Dumnezeu de la noi înainte să ne împartă păcatul cel mare al lumii, greşind că l-a creat pe Diavol.

1102. Vraja este o pictură ieftină cumpărată de creaţie la taraba de chilipiruri a lumilor cu durere.

1103. Natura este imaginea Lui Dumnezeu văzută de Iluzia Vieţii noastre.

1104. Ce s-ar face cerul fără boltă dar lumea fără Destin?

1105. Jarul este sufletul pierdut al focului.

1106. Oare ar mai aduce potcoava noroc dacă nu ar bate ţărâna din noi?

1107. Urma este o frază întreruptă a Destinului.

1108. Bunătatea este o lovitură ascunsă dată despărţirii.

1109. Cerul este lacrima Timpului care îşi recunoaşte existenţa sa fără nici o valoare în faţa eternităţii lumilor.

1110. Normalul înseamnă a fi la fel de anormal ca toţi ceilalţi.

1111. Lumina este identitatea gândului.

1112. Graba este o măsură a uitării de unde ai plecat şi unde vei ajunge.

1113. Taina este o torţă a Destinului.

1114. Seducţia este sabia simţirii scoasă din teaca deşertăciunii.

1115. Zorii sunt geana adormită a luminii.

1116. Forma este îmbrăcămintea Iluziei Vieţii.

1117. Frumuseţe fără formă este ca şi cum ar fi viaţă fără gând, sau iluzie fără haina sa.

1118. Ornamentul este tactica deşertăciunii de aşi dovedi valoarea.

1119. Ce altceva este rostul lumii decât o pensulă care nu-şi găseşte vopseaua niciodată pentru a picta imaginea adevărului?

1120. Valoarea  este o notă din solfegiul amăgirilor fredonat de Dumnezeu la ceasul creaţiei.

1121. Onoarea este o ruină a unei amintiri ce trebuie să fie valoroasă.

1122. Bunătatea este imaginea pe care am vândut-o demult Lui Dumnezeu pentru fericirea de a ne fi creat atât de absurzi.

1123. Nonşalanţa este o filă din uitarea de sine nerecunoscută de nimeni.

1124. Cumpătarea este un dar al absurdului.

1125. Evenimentul este un timp care-şi uită acasă propriul său ceasornic.

1126. Societatea este o rămăşiţă din ceea ce suntem fiecare dintre noi.

1127. Istoria care nu se repetă nu mai e istorie.

1128. Istoria este o succesiune de amintiri ce au avut norocul să poată fi înţelese de Iluzia Vieţii.

1129. Care rai şi-a uitat iadul acasă şi mai este călcat de Dumnezeu?

1130. Ofranda este un mijloc de a-L mitui pe Dumnezeu pentru păcate.

1131. Depărtarea este o lacrimă a apropierii.

1132. Supărarea este curcubeul fericirii de a cunoaşte patima lumii.

1133. Patima este o spărtură de Destin ale cărui cioburi se pot aduna doar cu abstinenţă.

1134. Numai rugina poate şti ce înseamnă fierul.

1135. Oricâte frunze ale amintirii vor aşterne copacii sufletelor în ţărână acestea tot ţărână vor deveni şi niciodată arbore.

1136. Mai lung sau mai scurt drum decât acela până la Dumnezeu nu este nici unul.

1137. Norii sufletului îţi varsă ploaia lacrimilor spre a răcori arşiţa sentimentală din deşertul deşertăciunii acestei lumi.

1138. Care nuanţă a Luminii Divine din tine nu este cea mai caldă atunci când iubeşti?

1139. Nu există întuneric mai mare decât în sufletul ce nu poate iubi.

1140. Prăpastia dintre dor şi durere are adâncimea unui simplu rid pe faţa arsă de aşteptare a Timpului.

1141. Numai valul ştie cât de dureros se sparge de stânca întâmplării de a fi apă ce a născut viaţa care să-i ia locul în a sparge clipele Timpului cu aceeaşi durere.

1142. Cine îşi poate înţelege necuviinţa cu sine însuşi?

1143. Cel ce-şi aruncă crezul pe apa râului uitării este cel mai năpăstuit de umbra adevărului propriei sale naşteri.

1144. Nimic nu este mai important pentru viaţă decât moartea.

1145. Nu există o orânduire a moralei fără o ierarhie a durerii.

1146. Doar cel ce înfruntă morala poate şti cât de benefică este aceasta.

1147. Morala este piatra de hotar a limitei dintre fericire, suferinţă şi răzbunare.

1148. Deznădejdea este o speranţă bolnavă, încât abia mai poate lăsa paşi Destinului.

1149. Amintirea de a fi a vieţii este esenţa a ceea ce suntem noi azi.

1150. Sufletul este o amintire a propriului trecut ce s-ar vrea mereu viitor, devenind dor şi astfel care suflet nu-şi poartă dorul său?

1151. Pedeapsa este o răzbunare a moralei.

1152. Doar cel ce cunoaşte ştie cât nu ştie.

1153. Renumele este un nume pe care a patinat timpul lăsându-şi urma propriei sale patine.

1154. De n-ar fi floarea inimii tale ce s-ar face frumosul?

1155. Paşii sunt idolii creaţiei.

1156. Ce ar mai rămâne din noi dacă L-am înlătura pe Dumnezeu?Nimic!

1157. Cultura va fi mereu oglinda moralei care se doreşte altfel decât este acum.

1158. Visul este ceea ce credem că nu suntem pentru a fi.

1159. Care nor nu-şi are ploaia lui sau pasăre aripa ei?Dar care om nu-şi areDestinul său sau care viaţă moartea ei?

1160. Fă pace cu tine însuţi ca viaţa să nu-ţi impună propria ei pace.

1161. Dacă originea păcatului îl are ca şi creator pe Dumnezeu mai este acesta păcat sau devine creaţie mirifică?

1162. Chiar dacă Dumnezeu ar fi cel mai mare păcătos din această lume nu l-am putea numic decât cel mai bun şi curat fiindcă în afară de această iluzie nimic nu ne-ar mai rămâne să credem.

1163. Oricât de neînsemnat ar fi izvorul, el este creatorul  oceanului.

1164. Ce-i poate lipsi cel mai mult acestei lumi în afară de Dumnezeu?

1165. Rolul zorilor este de a şterge visele cu buretele uitării de noi înşine.

1166. Amăgirea este o replică pierdută a firii.

1167. Grija este o datorie a vieţii de pe vremea când se împrumuta la Destin crezând că va putea plăti înapoi fiecare simţire a sa.

1168. Lăcomia este o formă absurdă de rugăciune prin care se doreşte mai mult decât îndestulător.

1169. Invidia este libertatea de a fi înlănţuit cu propriile tale lanţuri.

1170. Răutatea este o formă de sado – masochism meschin ce se vrea adeseori morală.

1171. Linguşitorul este o fiinţă nesigură pe sine ce vrea să se hrănească deseori cu forţa celorlalţi.

1172. Cât spaţiu îi este necesar unei clipe eterne?

1173. Locul sufletului este în dor, amintire şi speranţă.

1174. Bine ai venit  lumină a iubirii mele fiindcă am obosit de atâta întuneric meschin al societăţii.

1175. Societatea este forma supremă de sado-masochism pe care a putut să o descopere omenirea.

1176. Doar cel ce caută va şti de ce nu poate găsi.

1177. Nuferii sălbatici ai inimii plutesc doar pe râul vieţii în valurile căruia strălucesc ochii morţii.

1178. Eleganţa este un furt de priviri al luminii din noi.

1179. Romantismul este arta inimii.

1180. Sobrietatea este o petală care ştie că odată ce va fi smulsă din floarea ochilor ei se va veşteji.

1181. Ce poate fi mai versatil decât viaţa?

1182. Amăgirea este calea atât de lunecoasă a paşilor lumii încât te pierzi şi cazi în braţele unui Destin apropiat dar străin de tine.

1183. Graţia este un joc de lumini divine al sufletelor.

1184. Admiraţia este o lebădă al cărei graţie se oglindeşte pe lacul ochilor de jad ai împlinirii.

1185. Singurătatea este o filă ruptă adeseori din noi pe care am pierdut-o la jocul nostru cu nume de Târziu.

1186. Uimirea este natura în stare de beţie inocentă la crâşma infantilă a speranţei din noi.

1187. Reproşul este o sabie poleită cu sentimente ruginite.

1188. Intriga este natura vieţii.

1189. Asuprirea este fardul pus unor suflete spre a fi purtat obligatoriu de acestea.

1190. Învingătorul va rămâne doar cel ce va reuşi să se învingă pe sine.

1191. Care casă nu-şi are zidurile ei?

1192. Nu există gard pentru sufletul ce speră.

1193. Oricât de mare ar fi o nenorocire nu uita că pot fi altele şi mai mari, de aceea nenorocirea ta poate fi o mare bucurie pentru cei care trăiesc în nenorociri şi mai mari ca tine.

1194. Dacă am fi cunoscut numai fericirea aceasta nu ar fi însemnat nimic fără de durere.

1195. Versul furtunii din noi va începe mereu cu: sper!

1196. Dogma este o corabie în derivă care în loc să vadă salvarea în ţărmul care se zăreşte la orizont, vede ca unică salvare tocmai naufragiul în sine.

1197. Risipa este un ideal al dorinţei ascuns adesea sub masca necunoaşterii.

1198. Sexul este o insultă adusă iubirii.

1199. Războiul este o mare neîmplinire a unor speranţe la nivel social.

1200. Oare de ce trăim în frigul cuvintelor în loc să simţim căldura inimilor lor?

1201. Fiecare culoare este un strigăt disperat al naturii după străinul din noi,iar toate aceste strigăte la un loc ne dau armonia formei spre a fi fericiţi.

1202. Graba este o încercare de a mutila  timpul.

1203. Intuiţia este pauza în care lăsăm să vorbească  şi străinul din noi.

1204. Balanţa este piedestalul minciunii în Iluzia Vieţii.

1205. Nedumerirea este scara ce-ai vrea să te urce la cerul adevărului dar nu face decât să te înalţe cu o palmă de iluzie deasupra ta.

1206. Cu toţii suntem o marfă expirată pe taraba vieţii care nu poate fi vândută de Dumnezeu la preţul scontat fiind infestată cu Păcatul originar, virus la care Dumnezeu nu se aştepta.

1207. Zidul este prima punte spre libertate fiindcă fără de el nu ai cunoaşte-o.

1208. Care ceas îţi cunoaşte cu adevărat timpul  iubirii tale?

1209. Ai pierdut o bătălie, un război?Ai pierdut o viaţă, o moarte?Atunci ai pierdut pierderea.

1210. Doar cel ce uită zborul frânt al vieţii îşi poate aminti renaşterea sa în moarte.

1211. Legea este albia prin care trebuie să curgă infracţiunile.

1212. Bunătatea este adeseori o formă provincială de vanitate.

1213. Infinitul este un neînţeles necesar pentru a înţelege.

1214. Facerea lumii a trebuit să fie adunată ciob cu ciob de către rugile noastre pentru a ne înlătura păcatele,după ce a fost spartă de Dumnezeu într-o clipă de neatenţie.

1215. Rugăciunea este o formă de desăvârşire a Iluziei Vieţii.

1216. Nutrim adesea speranţa în mai bine fără să realizăm că în acel bine se află adeseori un rău şi mai mare.

1217. Spaţiul este maidanul creat de Dumnezeu pentru a se juca cu noi.

1218. Suntem în timpul din clipa ce a clipit viaţa şi moartea.

1219. Cu cât a mai mare fericirea cu atât devine mai orbitoare încât aproape că nu o mai poţi vedea.

1220. De n-ar fi fost născută întrebarea nici dorinţa n-ar fi existat.

1221. Numai la tâmpla timpului ne stă viaţa şi la umbra sa:moartea.

1222. Ruina unei iubiri se numeşte întotdeauna amintire.

1223. Pe drumul prăfuit de vise al vieţii învăţăm doar un singur lucru cu adevărat:să murim.

1224. O linişte oricât de mare ar fi dacă devine apăsătoare tot furtună şi strigăt deznădăjduit se numeşte.

1225. Rostul  timpului este să treacă viaţa iar al vieţii să-şi poată prinde timpul ce o va traversa spre moarte.

1226. Nu te gândi la nisipul paşilor pierduţi ai timpului trecut fiindcă ei sunt demult o amintire în clepsidra  viitorului.

1227. Copilăria este o toană a Destinului, prin care se vrea mai serios decât păcatul prin care va fi obligat să treacă.

1228. Nu există revenire care să nu se fi despărţit cel puţin odată spre a avea de unde veni la fel ca şi viaţa ce trebuie să-şi reîntâlnească mereu moartea.

1229. Normalitatea este o stare de spirit a Iluziei Vieţii.

1230. Dacă ar fi ca Dumnezeu  să piardă totuşi ceva,acel lucru ar fi creaţia pierdută în păcat.

1231. Realitatea este o dramă a unei iluzii cu happy – end în moarte.

1232. Oare ar mai fi florile atât de frumoase dacă nu ar plânge norii pentru ele?

1233. Liniştea este o momeală a vieţii prin care se vrea respectată.

1234. Există pădure a fericirii fără copacii iubirii?

1235. Care catedrală a inimii nu-şi are crucea şi credinţa ei?

1236. Nepăsarea este lacrima Destinului.

1237. Măreţia este o butaforie a Iluziei Vieţii.

1238. Remuşcarea este lozul câştigător al inimii în faţa uitării.

1239. Ce suntem noi în afară de o mare mirare care se întreabă pe ea:de ce?

1240. Flamura gloriei va fi vopsită mereu în culorile suferinţei îndurate spre a fi obţinută.

1241. Nu există boală mai mare decât uitarea unei mari iubiri.

1242. Boala este un dicţionar în care se află şi Cuvântul Lui Dumnezeu ce a făcut lumea în care ne aflăm.

1243. Justiţia este enigma de nedezlegat a păcatului acestei lumi.

1244. Replica este cealaltă parte a feţei ce trebuie întoarsă spre a fi lovită întru iertarea păcatului zămislit din Cuvânt.

1245. Vremea este aleea pe care îşi plimbă timpul toanele.

1246. Suspiciunea este o pană smulsă din aripa ce întregea o dorinţă.

1247. Incertitudinea este cearta timpului cu propria lui vârstă.

1248. Ofilirea este o rămăşiţă de iluzie ce merge pe calea uitării.

1249. Sugestia  este abilitatea de aţi trişa propriile gânduri.

1250. Amăgirea este trafic de sentimente.

1251. Spaima este o pată murdară de culoare spirituală.

1252. Ratarea este o apropiere de deşertăciunea acestei lumi.

1253. Libertatea este un pod surpat între cele două iluzii ale binelui şi răului.

1254. Apa este oglinda Iluziei Vieţii din care se adapă clipele Timpului ce o duce spre moarte.

1255. Imitaţia este o urmă a fericirii apuse.

1256. Ochii sunt oglinda iubirii pe care nu o doresc ciobită.

1257. Tăişul sabiei este pragul dintre bine şi rău.

1258. Orizontul este onoarea de a prinde depărtarea necuprinsul.

1259. Ţărmul  este un dezmăţ al valurilor ce merg spre pierzanie.

1260. Sacrul este moneda cerută de Dumnezeu profanului.

1261. Şi păcatul are propria sa sacralitate.

1262. Talpa lumii nu va călca niciodată propria sa moarte.

1263. Binele şi răul în această lume convieţuiesc sub acelaşi acoperiş.

1264. Şi urâţenia poate fi o marcă a frumuseţii.Depinde din ce unghi priveşti.

1265. Optimismul este un pesimism ignorat.

1266. Fuga este a doua rundă a zădărniciei după ignoranţă.

1267. Respectul este cel mai adesea o înfrângere ascunsă sub masca bunăvoinţei.

1268. Ura este a consoarta dragostei fără de care nici una nici alta n-ar exista.

1269. Arma este unul dintre numele purtate de pace.

1270. Care viscol al privirii nu-şi are vântul propriei lui deşertăciuni?

1271. Lumea este o goană spre moarte văzută cu încetinitorul simţirii.

1272. Muntele vanităţii este o răzvrătire a câmpiei cu nume de morală.

1273. Limbajul este adeseori o lovitură sub centură dată Cuvântului.

1274. Grija este o teamă conştientizată  care ne-a adus cunoaşterea pe care o ştim şi odată cu aceasta Păcatul Originar şi moartea.

1275. Banalitatea este a doua natură a necunoaşterii.

1276. Mentalul este sursa timpului şi a spaţiului cognoscibil.

1277. Valoarea este o anomalie a mentalului în lumea deşertăciunii fără de care nu am exista.

1278. A construi înseamnă în primul rând a făuri o naştere ce va muri.

1279. Clarviziunea este unica ce vede în oglindă ridurile ascunse ale cunoaşterii.

1280. Vulcanii simţămintelor sunt un etern semn de întrebare a minciunii ce afirmă că ar şti totul.

1281. Frumuseţea unui munte stă în urcuşul său.În vârf devine un trecut cucerit.

1282. Ce altceva poţi învinge în această lume în afară de timp prin moarte?

1283. Rolul jucat de viaţă la teatrul absurdului va fi cel de vampă iar al morţii de inocentă.

1284. Pe scena lumii se petrec mai multe atrocităţi  iar noi găsim natura fermecătoare.

1285. Fericirea este un spital al Iluziei Vieţii.

1286. Gândul este forma spaţiului umplută cu timp.

1287. Şansa este un grăunte de vis ce poate deveni matur prin coşmar sau imagini de neuitat.

1288. Nimicnicia s-a născut în om!

1289. Refularea e o frântură de dorinţă ce nu poate păşi în văzul lumii fără să fure hainele alteia.

1290. Regretul este răzbunarea şansei.

1291. Răzbunarea este făţărnicia libertăţii de aţi recunoaşte limitele pe care le vrei mai extinse.

1292. Făţărnicia este roata preţuirii care-şi  învârte propriul subiect până ce ameţeşte.

1293. Deşertăciunea este o faţă a nuntirii spaţiului cu timpul.

1294. Căsătoria este deseori o formă ce devine letală pentru fericire.

1295. Efemeritatea este forţa realităţii acestei lumi.

1296. Călătoria este mijlocul de existenţă al vieţii.

1297. Cruzimea este şansa primită de timp de la spaţiul care-l obligă să treacă fiindcă altfel se sfârşeşte.

1298. Doar furtuna iubirii poate ţine casa inimii cu ferestrele deschise.

1299. Nu există voce mai puternică decât vocea gândului.

1300. Cântecul de lebădă al vieţii este uitarea iubirii.

1301. Părăsirea este o farsă făcută spaţiului de către timp.

1302. Opintirea este un mod prin care încercăm să cunoaştem mai mult decât ne este dat să visăm.

1303. Somnul este o călătorie zilnică prin moarte.

1304. Dorul este limita dintre extaz şi durere.

1305. Cumpătarea este puntea ce leagă speranţa de propria sa libertate aflată în faţa zidului vieţii.

1306. Care stea nu-şi are dorul ei după propria-i lumină  ce-i traversează timpurile amintirii.

1307. Dacă timpul nu s-ar fi revărsat din lumea eternităţii am mai fi cunoscut moartea?

1308. Jurământul este o formă nobilă de preţuire care şi-a pierdut demult blazonul în deşertăciunea lumii noastre.

1309. Căutăm sacralitatea pentru a ne satisface poftele profanului fiindcă una fără cealaltă nu pot exista.

1310. Biserica este o şoaptă de lumină a sacralităţii din noi cu ajutorul căreia căutăm prin întuneric profanul.

1311. Fără romantismul pierdut nu am fi găsit niciodată iubirea.

1312. Nu te îndatora sorţii dacă nu vrei să-ţi plăteşti  viaţa pentru a  muri.

1313. Suntem o mare ale cărei talazuri vor să-şi afle ţărmurile pierdute demult în uitarea lor străbună.

1314. Aţi fi sete de apa vieţii înainte de moarte este un mare păcat originar pe care ai fost obligat să-l trăieşti.

1315. Compasiunea este nota de trecere dată speranţei.

1316. Ce reprezintă lumea în afară de obligaţia de a muri?

1317. Cum se poate ca moartea să devină obligaţie în Iluzia Vieţii Doamne?

1318. Care lacăt al durerii nu s-a închis peste sufletul timpului?

1319. Ce este ierarhia?Priveşte floarea absurdului şi întreab-o de ce moare când ochii tăi îşi spală lumina cu privirea sa?

1320. Mai dinainte de Cuvânt îl vei afla pe Dumnezeu.

1321. Ai văzut vreodată un Dumnezeu obosit?Acela nu poţi fi decât tu!

1322. Câtă iarnă va mai trece pentru a spăla vara unei amintiri?

1323. Cine nu-şi încearcă stânca sufletului nu va şti niciodată cât de mult îl va ţine deasupra abisului acestei lumi.

1324. Nici o mare nu e mare înaintea micimii infinite.

1325. Nu te rezema de suflet dacă nu poţi să speri.

1326. Care stradă a gândurilor tale este fără gropi?

1327. Vremea care nu-şi aminteşte de nori nu mai e demult fiica Timpului.

1328. Visul fără de somn nu se împlineşte niciodată.

1329. Lacrima este o mântuire regretabilă.

1330. Lumina este un întuneric al necunoaşterii.

1331. Ce ne-am face fără de moarte?

1332. Care rază de iubire poate forma un curcubeu fără de tine?

1333. Cel ce vrea să ştie mai mult decât a cunoscut lumea iubeşte!

1334. Care dor doare cel mai  tare  fără de iubire?

1335. Ai văzut vreodată timp fără fără zi, săptămână sau  luna sa  plină?

1336. Poate fi amintirea un ram netăiat al prezentului?

1337. Nu te pot cuprinde cu inima fiindcă sângele cuvintelor  tale  sunt mai departe de tine.

1338. Înţelepciunea este o oază de linişte pentru gând.

1339. Care iubire a uitat să zâmbească?

1340. Nu există forţă mai puternică decât gândul.

1341. Durerea nu poate fi decât un balsam dat vieţii  pentru nesimţire.

1342. Reveria, o  picătură de armonie în tumultul  amintirii.

1343. Liniştea este un surâs al graţiei de a se împăca cu sine.

1344. Neantul este Totul ce a mai rămas de necuprins din Totul Lui Dumnezeu.

1345. Fapta este o poleială de voinţă  peste amăreala căreia se toarnă dulceaţa iluzorie a Destinului.

1346. Dăruirea este diamantul voinţei.

1347. Logica este un indicator de drum ruginit despre care nimeni nu poate şti de ce a fost pus tocmai acolo.

1348. Oricât de mult am venera Timpul, el va rămâne mereu hoţul clipelor noastre.

1349. Lenea este un mod de a alerga mai repede către moarte, sărind anumiţi paşi ce ar fi trebuit să-i parcurgi.

1350. Intuiţia este un mod de a-i spune celor ce-ţi sunt scrise spre a se împlini.

1351. Care zori ai iubirii  nu-şi au porţia lor de rouă a mântuirii de păcatul originar?

1352. Lumea ar fi trebuit botezată:Nimeni,Iubire  şi Neant.Pe care l-aţi alege?

1353. Oare am obosit să fim mereu cei mântuiţi fără să putem mântui şi noi?

1354. Supremaţia este stindardul absurdului.

1355. Prin magie Iluzia Vieţii devine hărţuită.

1356. Unde te grăbeşti înger părăsit de moarte?

1357. Ordinea firii stă în moarte.

1358. Respectul este o formă de desfrâu al moralei.

1359. Doar cel ce merge poate ajunge altundeva.

1360. Oare îngerul morţii moare şi el?

1361. Nu există prăpastie adâncă pentru cel ce zboară pe aripile înţelepciunii.

1362. Verbul este un fel de a fi al gândului.

1363. Câte poate suporta un cuvânt?

1364. A clădi poate însemna deseori a dărâma.

1365. Dacă cuvântul a fost cărămida de temelie a lumii cu siguranţă suferinţa  a devenit acoperişul ei.

1366. Oricât de mult l-ai condamna pe  Dumnezeu El nu va putea fi niciodată pedepsit şi de aceea ne devine cel mai valoros prieten.

1367. Cu toţii credem în viaţă uitând că menirea ei este de a ne reda morţii din care ne-am născut.

1368. Care început nu-şi are sfârşitul şi sfârşit începutul său în afară de iubirea dumnezeiască din noi?

1369. Asuprirea este eminenţa cenuşie a Iluziei Vieţii fără de care întreaga piramidă de carton a ierarhiei s-ar prăbuşi.

1370. Conformismul trebuie să curgă prin şanţurile săpate de morală iar nonconformismul prin cele săpate de iubire.De aceea cei ce iubesc nu se pot supune întotdeauna moralei.

1371. Care moarte nu-şi are viaţa ei?

1372. Chiar şi monştrii au frumuseţea lor dar Iluzia Vieţii ne împiedică să o vedem.

1373. Care este banul suprem?Nu cumva Dumnezeu?Îl cumpărăm şi-L vindem zilnic cu voia sau fără voia Iluziai Vieţii noastre.

1374. Suntem străini de noi înşine tocmai fiindcă îl considerăm pe Dumnezeu monedă de schimb pentru toate împlinirile sau neîmplinirile noastre.

1375. Cu toţii îi rămânem în cele din urmă datori Lui Dumnezeu oricât de mult ne-am plăti fiecare datorie în parte.

1376. Ce s-ar face băncile sau finanţa mondială dacă nu ar fi Dumnezeu?La cine s-ar mai raporta şi pe cine ar mai înşela fiindcă simpli lor clienţi sunt înşelaţi legal.

1377. Pietatea este o orgie a deşertăciunilor lumii în faţa onoarei presupusului Adevăr Absolut.

1378. Intuiţia este o balanţă ce-şi are contragreutatea ei  în subsolul inconştientului.

1379. Cruzimea este o recunoaştere umilă a neadevărului Iluziei Vieţii.

1380. Fiecare suntem o mască mai mult sau mai puţin colorată de sentimente, dar folosită întotdeauna abuziv, la carnavalul vieţii.

1381. Câţi dintre noi suntem copaci fără pădure?

1382. A defini ceva înseamnă înainte de toate a renaşte acel ceva.De aceea renaştem cu fiecare clipă în care ne definim propria noastră existenţă.

1383. Spaţiul este o lopată cu ajutorul căreia îşi sapă Destinul albia.

1384. Opinia este strigătul vanităţii.

1385. Ce s-ar face deşertăciunea dacă şi-ar pierde voalul cu nume de urcuş sub care-şi ascunde neputinţa?

1386. Care suflet a aflat adevărul absolut despre ospiciul cu nume de lume?

1387. Ospiciul este un leagăn în care se dă unul din adevărurile iluziei.

1388. Porunca este un zâmbet fals al vanităţii.

1389. Binele este o formă de a fi a răului pe când răul a binelui.

1390. Ispita este rodul pântecelui ce se va hrăni cu fructul cugetului, până ce acesta va deveni patimă.

1391. Originea este răscrucea dimensiunilor.

1392. Cum ar fi fost lumea fără de orgia păcatului?

1393. Dacă am uita răul şi binele lui deopotrivă cu ce ne-am alege?

1394. Simţirea este lumina  gândului.

1395. Fără eros lumea ar fi un etern patos.

1396. La taraba vieţii să nu mergi cu adevărul fiindcă nu vei primi nici o clipă.Ia-ţi câte iluzii doreşti şi vei putea cumpăra orice.

1397. Lacrima este o scânteie de lumină în deşertul arid al iluziei.

1398. Alături de ochii tăi mă simt aidoma vremii fără de timp.

1399. Ce s-ar timpul fără de lumina clipei?

1400. Somnul este natura libertăţii de aţi învinge propriile limite.

1401. Zborul este o aripă frântă a Iluziei Vieţii pe care Adevărul Absolut ar dori să o vindece.

1402. Cum de a ajuns pentru atât de mulţi oameni sacralitatea o traumă?

1403. Orgoliul este o fereastră spre închisoarea gândului.

1404. Valoarea nu poate fi recunoscută decât de adevăr iar cum noi nu cunoaştem Adevărul Absolut nu cunoaştem nici esenţa valorii.

1405. Căile sunt făcute pentru paşii care să le urmeze spre moarte.

1406. Doar alături de fericire vei afla ce poate fi suferinţa.

1407. Nu spune nimănui cât de amară poate fi viaţa fiindcă toţi sunt condamnaţi să o guste.

1408. Pentru a ieşi din viaţă cu fruntea gândurilor tale ridicată spre paradis va trebui să nu cauţi adevărul în această lume, care nu te va lăsa niciodată să-l afli.

1409. Fericirea sau suferinţa sunt două introspecţii ale minciunii Iluziei Vieţii.

1410. Care orânduire nu a fost rânduită de păcatul ce reprezintă esenţa gândului fiinţei umane?

1411. Umanismul înseamnă înainte de toate bestialitate  sau ferocitate  poleite cu minciuna sacralităţii.

1412. Locul viitorului va fi mereu undeva în trecut de aceea atunci când vrei să vezi înainte priveşte înapoi.

1413. Ispita este cămaşa de forţă a voinţei iluzorii.

1414. Am răsărit din neantul creaţiei şi vom apune în acelaşi neant cu deosebirea că am iubit.

1415. Ce tulburătoare poate fi epopeea inimii care-şi caută moartea iubind privirea vie a ochilor unei mari iubiri.

1416. Doar iubirea poate cuprinde orizontul eternităţii.

1417. Poezia este o lacrimă a Destinului prelinsă pe inima ochilor tăi.

1418. Fără de romantism am fi fără de noi înşine.

1419. Lirismul este poarta către înţelepciunea inimii.

1420. Care măsură poate măsura iubirea?

1421. A fi rebel înseamnă a iubi cu patimă  în lumea Iluziei Vieţii.

1422. Amintirea frumuseţii inimii tale este o boare dusă de eternitate spre marea răscruce a Destinelor noastre ce se vor uni binecuvântate de Infinitul Iubirii.

1423. Suferinţa este vânzătoarea de clipe de la taraba vieţii.

1424. Fiecare om este un vârf la poalele căruia se află  strămoşii săi.

1425. Chiar dacă ţi se pare banal să vezi într-o mulţime atâţia oameni, gândeşte-te că fiecare om este rezultatul atâtor şi atâtor poveşti de iubire prin care au trecut strămoşii lui.De aceea este deosebit.

1426. Oricât de neînsemnat ar fi  omul,  el vede întreaga lui lume făcând ca  lumea să vadă   propriul ei om prin mentalul  lui.

1427. Energia este o risipă din divinitatea iniţială care stă la originea creţiei şi care se disipă continuu.

1428. Dacă fiecare Cuvânt îşi are viaţa lui în această lume, înseamnă că îşi are şi moartea la fel ca şi noi?Să fie o lume pentru om şi una pentru Cuvântul sacru al Lui Dumnezeu?

1429. Care zaruri pot fi aruncate vremii tale?Cele trucate de păcat sau cele sacre ale divinităţii?

1430. Tăcerea este deseori cel mai sfăşietor strigăt spus acestei lumi.

1431. Ochii lumii au nu mai văd adevărul demult fiind bolnavi de  orbirea păcatului.De ce nu-i operezi doamne?

1432. Tot ce are măsură este limitat la fel ca spaţiul şi timpul sau alte dimensiuni.Asta înseamnă că fiecare dimensiune este un întreg iar timpul şi spaţiul îşi au fiecare corpurile lor la fel ca şi noi oamenii.Poate că şi noi suntem dimensiuni în alte lumi.

1433. Cu toţii suferim într-un fel sau altul de boala timpului pierdut din noi.

1434. Unic înseamnă a fi adevărat.Ce poate fi adevărat în Iluzia Vieţii?Ceea ce nu se raportează la adevărul ei:Iubirea.

1435. Nimeni nu poate trece dincolo de sine.

1436. Amăgirea este o clipă naufragiată în cascada gândurilor cuprinse de torentul speranţelor neîmplinite.

1437. Teama şi curajul sunt aceeaşi persoană.Depinde cum o provoci, ce faţetă îi abordezi.

1438. Cine poate pronunţa corect Cuvântul Lui Dumnezeu din care ne-am creat dar mai ales cine îi cunoaşte cu adevărat semnificaţia?

1439. Vâltoarea speranţei este dorinţa neîmplinită.

1440. Demiurgul purităţii este lacrima.

1441. Canoanele frumuseţii sunt date de ce a mai rămas divin din păcat.

1442. Nimic nu poate fi mai scump decât pacea din Cuvântul Creaţiei Lui Dumnezeu bolnav de păcat.

1443. Şapte zile i-au trebuit Domnului ca să facă lumea iar nouă să facem doar o săptămână plină de iluzii şi amăgiri.

1444. Care spin nu-şi apără floarea sa?

1445. Cât respect trebuie să fi avut Dumnezeu faţă de Cuvântul Lui odată ce nu l-a mai suspectat de un posibil, viitor, păcat originar.

1446. Oriunde ai merge tot nicăieri vei ajunge alături de moarte.

1447. Trufia vieţii redă imaginea nostalgică a morţii.

1448. Cel mai de preţ preţ este cel nepreţuit.

1449. Răceala Cuvântului nu vine de la frigul de afară ci de la cel din tine.

1450. Dacă valoarea ar fi iubirea în locul banului am trăi într-o lume perfectă.

1451. Suntem forţaţi de societatea măştilor  să purtăm pe fiecare sentiment o mască fiindcă altfel nu am fi morali.

1452. Spiritualitatea devine un complex oedipian într-o societate bolnavă şi înfrântă.

1453. Utopia este numele societăţii dezvoltate de păcatul originar.Să fi fost Dumnezeu un utopic?

1454. Pocăinţa este o formă de absurd al angoasei.

1455. Altruismul este o înţelegere făcută cu pacea străinului din tine.

1456. O operă care nu operează nimic nu mai este operă.

1457. A te supune înseamnă a te înstrăina de tine.

1458. Care remarcă nu-şi are marca ei?

1459. Specia este culoarul pe care aleargă genele fiinţei.

1460. Prin gene Dumnezeu îşi spune punctul de vedere.

1461. Splendoarea nu stă numai în frumuseţe iar frumuseţea doar în iluzie, ci toate stau înainte de toate în iubire.

1462. Oglinda surâsului tău în care mă îmi privesc viitorul este vraja inimii Lui Dumnezeu.

1463. Pasiunea este arta de a iubi.

1464. Şansa este cheia ruginită a Cuvântului Lui Dumnezeu aflată pe maidanul vieţii.

1465. A fi înfrânt  nu înseamnă a fi frânt.

1466. Cel ce îl ceartă pe Dumnezeu este cel mai mare  neputincios.

1467. Pacea este o verigă lipsă din lanţul păcatelor.

1468. Focul cel mai arzător este dorul inconştient al morţii care susţine viaţa.

1469. Nu-ţi risipi focul vieţii pe instinctul înşelător al frigului din inima ta.

1470. Dacă nu vrei să devii cenuşă sentimentală spulberată de vântul deşertăciunii spre nicăieri cugetă.

1471. Dacă Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tu nu vei fi niciodată nici început şi nici sfârşit pentru nimeni şi nimic în lumea aceasta în afară de iubire.

1472. Arta este puntea făcută din lemnul morţii pe care nimeni nu o poate trece în această viaţă.

1473. Comparaţia este arta de a te substitui inconştient incomparabilului Dumnezeu.

1474. Unde şi-ar mai aranja lumea păcatele dacă nu s-ar privi în oglinda cunoaşterii?

1475. Deseori asociem binele  vieţii şi  răul  morţii doar fiindcă înţelegem răul mai puţin.

1476. Ispita este o cale de căinţă impusă de soartă.

1477. Uitarea este leacul suferinţelor vieţii care este o mare amintire a unui trecut în care a încremenit viitorul.

1478. Oropsit e tot ce se naşte în lumea păcatului.

1479. Graba de a ajunge undeva te face să trăieşti dar nu uita că atât timp cât trăieşti nu vei ajunge nicăieri decât în moarte.

1480. O minciună care minte devine un adevăr.

1481. Fără necaz lumea nu s-ar mai putea vindeca de ea însăşi.

1482. Cel mai de preţ leac al acestei lumi este minciuna fiindcă te lasă să speri.

1483. Dacă fiecare tabără vrea pacea ei înseamnă război.

1484. Doar prin mândrie îşi va împodobi goliciunea cel ce nu are nici măcar hainele cuvântului pe el.

1485. Fără cer lumea ar fi numai ţărână fără de Cuvânt.

1486. Nimeni nu poate cunoaşte întâmplarea decât Dumnezeu, unicul întâmplător.

1487. Care lumină nu-şi are strălucirea ei şi întuneric lumina lui?

1488. Totul începe şi se termină cu Dumnezeul din noi înşine.

1489. Nu există stea fără Universul ei.

1490. Tot sfârşitul inimii începe cu începutul iar tot începutul începe cu sfârşitul care l-a determinat,de aceea o iubire adevărată nu se poate termina niciodată.

1491. Nu există paradis fără libertate.

1492. Atunci când se luptă libertatea cu constrângerea şi învinge libertatea se numeşte paradis,altfel este infern.

Citate de dragoste de Sorin Cerin

Ne iubim fiindcă visul Destinului tău este în mine.

Ai cei mai frumoşi ochi din lume fiind ochii Clipei mele şi cred în ei. Te-am regăsit abia în amurgul sentimental al vieţii doar ca să te întreb câte priviri s-au pierdut naufragiind în tine, câte şoapte ai spart în sufletul tău, câte speranţe ai ars pe jarul dorinţelor dăruite deşertăciunii trupeşti, câte şi mai câte…. dar am uitat să te întreb de ce? Doar fiindcă nu ne-am întâlnit la Timpul de la colţul străzii Destinului atunci când ar fi trebuit?

Doar muritorii caută nemurirea, fiindcă nemuritorii nu ştiu ce este aceasta.

Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine, pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Ce pot să-ţi spun decât că totul e bine aşa cum trebuie să fie, ochii plâng sau râd în adâncurile infinitului uitat din noi, oamenii se nasc şi mor la ruleta sorţii plătită cu jetoane de Destin, cerul e bântuit când de seninul fericirii când de norii suferinţei, toate sunt bune şi rele doar clipele trec fără a netrece vreodată.

Deodată a început să fulgere cu gânduri uitate sau risipite, albe, negre la început, multicolore pe urmă. S-a stârnit o furtună sentimentală cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Şi ploua cu suflete trecute peste cimitirul gândurilor mele cu nume de Deşertăciunea Învierii, unde un loc de veci e mai ieftin decât unul de o clipă fiindcă, viaţa e mai mică decât o clipă de Univers, prin care trecem.

Şi eram fericiţi fiindcă cerul era mai nins ca niciodată cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelaşi vânt sentimental şi duse spre nicăieri. De aceea m-am hotărât să te caut. I-am spus şi vântului care a început să râdă ironic de parcă ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tăriile unde se ţes noi amintiri uitate de toţi. Şi atunci am vrut să ştiu de ce duce acolo amintirile pierdute şi neştiute de nimeni că doar nu e cerul biblioteca amintirilor?

Abia acum aş vrea să cuprind infinitul, să-l întreb ce a căutat la întâlnirea sa cu Dumnezeu? Doar fiindcă vroia să cunoască Sfârşitul unui Început sau poate că se simţea la fel de singur ca şi Dumnezeu fără de noi?

Oare am greşit atât de mult cu toţii prin păcatul originar de început al lumii când am vrut să ştim neştiutul, să înţelegem neînţelesul, pentru a încerca să învăţăm să murim când pentru moarte nu ai nevoie de nici o învăţătură, cum probabil nu avem nevoie nici pentru viaţă?

Să fim optimişti, iubirea mea cea mare, fiindcă avem de partea noastră clipa şi nu Destinul, fiindcă avem eternitatea acestei clipe şi nu timpul, fiindcă ne avem pe noi, acum şi aici, şi nicăieri în urma clipei, fiindcă va ninge cu timp, şi această urmă va fi îngropată de stele căzătoare, devenind o amintire a unei lumi trecute.
Să înţeleg că iarna va aduce doar puţin frig în necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apăsat decât orice vorbe? Nu cred fiindcă e anotimpul gerurilor extreme, când totul e îngheţat inclusiv privirile noastre. Şi atunci ne vom despărţi la fel de accidental cum ne-am întâlnit sau lacrimile noastre ingheţate se vor sparge pe asfaltul negru al gândurilor despre o iubire trecătoare care se credea eternă în adâncurile sufletelor noastre?

Te gândesc şi ştiu că nu ai tolera o iarnă a singurătăţii niciodată, dar mai ştiu că anotimpurile nu pot fi alungate din existenţa noastră efemeră de acum. Cu cât e mai efemeră existenţa, cu atât o dorim mai eternă şi mai înflăcărată de paşii trişti sau plini de sine ai unei iubiri care cu cât este mai profundă cu atât devine mai dureroasă. E şi asta o deşertăciune.

Îmi este frig de mine însumi de sentimentele mele atunci când mă gândesc la sensul acestora, la faptul că sunt asemeni unor frunze a căror soartă este inevitabila şi ruginia toamnă, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi înşine pentru a intra în iarna singurătăţii inimilor noastre.

Lumea în sine este trecătoare şi astfel îi înţeleg pe mulţi care încearcă să uite de această lume trecând ca nişte străini prin ea, asemeni nouă care am fi putut trece la fel prin gara iubirii noastre unde ne-am intâlnit accidental.

Sunt alături de tine în acest mister care e filozofia iubirii pe care as vrea să o înţeleg privind adânc în ochii tăi şi să aflu dacă iubind vei înţelege mai mult despre tine decât dacă ai fi ceea ce eşti azi ca suflet, un străin, un simplu trecător în această existenţă care va deveni un vis uitat odata cu moartea sau poate un vis reamintit dar tot un vis. Te ţin de mână şi nu vreau să mă trezesc din acest vis care este actuala mea viaţă reală tocmai fiindcă vreau să fiu etern alături de tine.

De ce suferim din dragoste? Nu ar fi mai bine să uităm de această durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer, peste care se aştern norii cuvintelor câteodată? Sunt momente în care vreau să-ţi scriu dar nu pot, în care vreu sa alerg dar îmi simt clipele de plumb, în care vreau să sparg cupa plină de venin scrisă în Destinul trecut de dinaintea noastră a acestei lumi dar nu pot fiindcă fac parte din el la fel ca şi tine iubirea mea şi de aceea va trebui să bem durerea iubirii până la capăt împlinindu-ne astfel soarta ca un dat al creaţiei petrecute mai demult decât însuţi timpul.

Priveşte apusul cuvintelor care strigă sau vor să tacă şi ascultă-mi şoaptele necuvintelor mele ce vor să-ţi spună cât de mult te iubesc chiar şi atunci când pe buze e frig şi peste tot e numai durere sau înstrăinare şi asta nu fiindcă lumea ar fi străină de oameni, ci exact invers, oamenii se vor străini de lume fiindcă dacă ar iubi-o şi ar înţelege-o ar realiza că ar trebui să fie ceea ce nu sunt, adică, puţin mai mult oameni, puţină mai multă iubire şi profunzime. Oare cere această lume prea mult pentru a fi înţeleasă?

Sunt momente în care simt cum cerul se prăbuşeşte peste Destinul meu, ascuns în buzunarul propriilor mele sentimente pentru a-l feri de oricine ar încerca să-l fure, tocmai pentru a ţi-l putea dărui ţie, iubirea mea cea mare. Dacă s-ar prăbuşi cerul oare aş mai putea să ţi-l dăruiesc atâta timp cât Destinul rămâne scris doar sub un cer al întâlnirii noastre accidentale? Oare am mai fi noi dacă am elimina acest accident al iubirii?

Sunt bolnav de iubire, sunt bolnav de clipele Destinului tău ce se află în inima mea care împarte cele două eternităţi ale noastre în timpi şi spaţii ale dorinţelor şi sentimentelor noastre nesfârşite.

Tu eşti catedrala de care am nevoie, iubirea mea, pentru mântuirea propriei mele existenţe.

Simt că cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc şi pe Dumnezeu în aceeaşi măsură fiindcă încep cu adevărat să-L simt, să-L regăsesc pierdut adânc în sufletul tău, dragostea mea. Abia atunci realizez că Dumnezeu nu se află acolo doar pentru a-mi spune că are chip frumos şi nici pentru a-mi demonstra existenţa Sa ci fiindcă noi suntem un accident de a ne afla în faţa Lui şi de a-I înţelege măreţia eternităţii sale în noi.

Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern. Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.

Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.

Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.

Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea gasi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.

Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.

Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.

Oare aş putea vreodată, iubire, să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe. Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.

Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.

Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău!
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.

Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis. De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.

Dar tu, îngerul meu drag, tu unde eşti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ar mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.

De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?

Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu literă mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu dacă şi-ar dori să fie scris şi cu literă mică? Dacă nu l-ar interesa cu ce literă e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel şi în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensă dacă nu ar fi doar strigată, ci şi şoptită sau simţită în tăcerea necuvântului?

Totul este deşertăciune în afară de iubire. Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.

Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât. Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.

Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde. Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nicio simţire a ta nu poate fi minţită, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vieţii tale. Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale. De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.

În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură. Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.

Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.

Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire, iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele. Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…

Nu credeam să vii acum, la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.

Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcendentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde? Să fie bogăţia în acea realitate transcendentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie? Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii, nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate.

Coaxialismul

Multă lume m-a întrebat de ce anume am denumit acest sistem filozofic ca fiind coaxialism şi nu am folosit alte definiţii.Cauza constă în faptul că toate adevărurile existenţei noastre chiar dacă sunt supuse Iluziei Vieţii devin coaxiale unicului Adevăr Absolut.Nici un alt adevăr nu poate fi adevărat în afară de Adevărul Absolut,întrucât orice frântură din acest adevăr nu mai reprezintă Adevărul Absolut ci un alt adevăr diferit de primul.Acest fapt ne induce imediat ideea că orice alt adevăr care nu este adevărul absolut este un alt adevăr care nu mai este absolut ci relativ.Relativitatea în cadrul oricărui adevăr implică falsitatea fiindcă un adevăr nu are de ales.El ori este adevărat,ori fals.Precum nici infinitul nu are de ales,în sensul în care ori este infinit ori finit.Din această perspectivă orice adevăr definit ca atare de noi oamenii se face prin intermediul logicii noastre bivalente de bine şi rău.Dacă am gândi pe baza unei logici trivalente de exemplu,acel adevăr ar fi cu totul altul, putând fi definit chiar şi ca un fals.Cum ar arăta adevărul privit prin intermediul unei logici infinite,care să fie gândită de către noi pe baza unor coeficienţi logici infinitţi ca număr şi nu doar doi cum este binele şi răul din Iluzia Vieţii noastre ce aparţine acestei lumi? O logică care ar putea gândi la nivel infinit bazandu-se pe o infinitate de coeficienţi ar fi logica care ar putea defini ce anume este Adevărul Absolut.Dacă aceşti coeficienţi logici sun finiţi chiar dacă ar fi de ordinul miliardelor la puterea altor miliarde,tot nu ar fi capabilă să discearnă Adevărul Absolut ci doar falsuri sau Iluzii care îl înveşmântă pe acesta aidoma unei mănuşi.Prin urmare toate aceste iluzii care sunt coeficienţii logici sunt coaxiale înveşmântând Adevărul Absolut.În schimb totalitatea lor infinită defineşte Adevărul Absolut.Astfel Adevărul Absolut este suma infinităţii iluziilor sau coeficienţilor logici ale căror sumă este infinită.De şi acesta este doar una dintre multiplele cauze care au stat la baza deciziei mele de a da o astfel de definiţie acestui sistem filozofic.

SORIN CERIN

COAXIALISMUL

COAXIOLOGIE , NUMEROLOGIE ,

NEOONTOLOGIE

ŞI NEOGNOSEOLOGIE

EDITURA PACO

Bucureşti, 2007

Dedic această carte soţiei mele Dana Cristina Gorincioiu

All right reserved.

The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strict;y prohibited.

Copyright 2007 by SORIN CERIN

Toate drepturile rezervate autorului.

Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

EDIŢIE DE REFERINŢĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERIN, SORIN

Coaxialismul:coaxiologie, numerologie, neoontologie

şi gnoseologie / Sorin Cerin,- Bucureşti ; PACO, 2007

ISBN 978-973-8314-66-5

SORIN CERIN

COAXIALISMUL

COAXIOLOGIE , NUMEROLOGIE , NEOONTOLOGIE ŞI NEOGNOSEOLOGIE

CAPITOLUL I

SCOPUL , IERARHIA, NAŞTEREA NUMEROLOGIEI ŞI A FACTORULUI PRIMORDIAL UNU

# 1 #

Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Nimic nu este Adevărat.Totul este un vis. Realitatea nu există cum nu există nici viaţa sau moartea decât Iluzia lor. Toate stelele şi galaxiile care ne înconjoară, toate teoriile şi creaţiile filosofice nu reprezintă nimic altceva decât aşezarea Iluziei pe diferite căprării, sau punerea unui nimic, în diferite ranguri, tagme şi teorii. Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut şi nu-l va cunoaşte Niciodată. Odată ce Adevărul Absolut rămâne o mare necunoscută, la care alt Adevăr ne raportăm? Nu la un Adevăr Iluzoriu? Orice Adevăr care nu este Adevărul Absolut , NU este Adevăr ci Minciună! Viaţa Omului este o Minciună, un fals. Odată ce Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut nu cunoaşte nici Cunoaşterea Absolută. Orice alt tip de Cunoaştere este o Necunoaştere! În schimb orice Necunoaştere care devine cunoscută în sine prin Conştientizare se numeşte Iluzie.

Astfel principiile Coaxialismului pe care mi le-am imaginat după lungi meditaţii reflectând la subiect şi după care mă voi ghida sunt:

1)Unica filosofie adevărată este aceea care acceptă că Omul nu cunoaşte Adevărul, deci implicit , nici filosofia.

2)Omul nu va Cunoaşte Niciodată Adevărul Absolut şi nici Cunoaşterea Absolută , întrucât întreaga lui existenţă este axată pe Iluzia Vieţii.

3)Orice sistem filosofic sau filosof care va pretinde că spune Adevărul este mincinos.

4)Coaxialismul este prin excelenţă filosofia care NU pretinde că spune Adevărul dar care acceptă aplicaţii care susţin raportarea Iluziei Vieţii la Adevăr.

5)Esenţa Adevărului constă în reflectarea acestuia la Elementele apărute înaintea sa, cum sunt cele ale Cunoaşterii Deschise provenite din Starea de Fapt.

6)Coaxialismul acceptă operarea cu opuşii, opuşilor Existenţei, cu sau fără a fi necesară raportarea la aceasta, determinând Coaxiologia..

7)Fiecare Opus are la Infinit un alt Opus identic cu el.

8)Cu cât un Opus este mai depărtat , adică între el şi elementul opozabil sunt intercalaţi un număr mai mare de opuşi, cu atât similitudinile dintre aceştia vor fi mai pronunţate, iar cu cât numărul opuşilor intercalaţi între cele două Elemente va fi mai mic cu atât contrastele dintre aceştia vor fi mai pronunţate.

9)Cum putem vorbi de Universe fără substrat în Existenţă, putem vorbi de Cunoaştere fără substrat în esenţă, deci fără subiect.

10)Factorul va fi întotdeauna opusul infinităţii faţă de care se va raporta ca finit, la fel cum Cunoaşterea se raportează la necunoaştere şi viaţa la Moarte. În accepţiune Coaxială, Factorul va echivala cu Dumnezeu, Unicul Creator dar şi Întâmplător faţă de lumile sale.

11)În lumile fiecărui Factor Creator şi Unic Întâmplător se vor reflecta toţi ceilalţi Factori Creatori şi Unic Întâmplători sub formă de numere, de la UNU, care este Factorul Primordial, până la un Infinit mius UNU de Factori Creatori şi Unic Întâmplători.

O viaţă întreagă trăim cu Iluzia că ştim cu adevărat cine suntem, cu toate că acest lucru nu-l vom afla Niciodată. De ce?

Tocmai datorită străinului din noi. Este cu atât mai grav cu cât până şi cele mai inălţătoare sentimente cum ar fi iubirea sau plenititudinea spirituală , aparţin aceluiaşi străin din noi. Suntem adeseori duşmanii acelui străin tocmai pentru că nu îl înţelegem.Vrem să-l alungăm definitiv din viaţa noastră fără să înţelegem că acel străin suntem chiar noi înşine, şi prin urmare ne-am alunga pe noi din propriile noastre simţiri. Acesta este un mare rău al acestei vieţi, şi anume să ne naştem străini de noi şi să murim la fel de străini neînţelegând Niciodată că naşterea , viaţa şi moartea aparţin doar simţirii noastre înstrăinate de noi înşine şi nicidecum străinului din noi, pe care dacă l-am înţelege am realiza că de fapt naşterea , viaţa şi moartea nici măcar nu există. Am înţelege că toate acestea sunt un fals, la fel ca tot ceea ce ne înconjoară, că doar ceea ce nu ştim că ştim devine adevărat.Viaţa şi moartea odată cunoscute sunt întru totul neadevărate. Omul nu ar trebui să fie angoasat, frustrat, chinuit şi împovărat de nevoi pe acest drum care se numeşte viaţa sa. Ar trebui să înţeleagă că pe moment visează , că trăieşte la maximum acel vis care de fapt este un coşmar ce va trece odată cu venirea zorilor. Va trebui să înţeleagă că atunci când se va trezi,va înţelege că cel de care alerga în timpul visului,era tocmai el.Îl va ajuta oare cu ceva acest vis? Da!

De ce? Fiindcă odată împrietenit cu străinul din el la trezirea din coşmar va şti că unica sa alternativă de a se împăca cu el însuşi rămâne meditaţia profundă asupra propriului “Eu”, şi simţirea acestuia în raport cu Universul Iluzoriu care-l înconjoară. Iar el, un simplu Om, va şti că totul nu este nimic altceva decât o Iluzie, şi nu poate face nimic altceva pentru a îndepărta vălul dens al Iluziei. În schimb va rămâne îngrozit pentru tot restul existenţei sale unde poate duce înstrăinarea de sine, ce tip monstruos de societate poate naşte, şi cât de mare devine mocirla abjecţiilor umane într-o atare ipostază.

Va şti că toate relele sociale, şi individuale, hoţia, furtul, crima, egoismul, nedreptatea şi lista ar putea continua, se datorează tocmai acestei înstrăinări de sine. Mai mult decât atât, Omul conştientizează moartea ca fiind o distrugere totală , acceptă inefabilitatea Destinului, ca fiind total potrivnic, neînţelegând că de fapt el însuşi i se împotriveşte propriului său “Eu”. Poate că acesta ar fi unicul sens al acestui coşmar, care se numeşte viaţă terestră, să te trezeşti odată cu venirea zorilor şi să ştii unde duce înstrăinarea de sine.

Cui nu i s-a întâmplat vreodată să simtă acel fior divin pe care numai dragostea îl poate da, acel: ceva? Oricât de mult am dori să aflăm de ce anume simţim acel fior pentru o anumită persoană şi nu pentru o alta nu vom şti Niciodată. S-a demonstrat că folosim doar 2 procente din materia noastră cenuşie.Oare celelalte 98 de procente să fie acel străin de care vorbeam adineaori? Mai mult decât atât, suntem cu adevărat aceşti oameni în carne şi oase care ne naştem pentru a muri şi murim pentru că ne-am născut? Cine suntem noi? O frunză purtată de vântul toamnelor şi aşezată pe solul rece mirosind a putrefacţie sau mugurii primăverii atunci când Soarele îi mângâie cu razele sale primitoare?

# 2 #

Lumea pe care pretindem că o cunoaştem este aceasta pe care o ştim cu toţii după acelaşi tipar comun? În ce sens tipar comun? Fiecare ştim că ne aflăm pe planeta Terra, unde se află munţii Himalaya, oceanele Pacific şi Atlantic, etc.

Fiecare pretindem că ştim despre corpul omenesc că este alcătuit dintr-un trup , că are două mâini, două picioare, doi ochi, etc. Orice nu respectă acest principiu devine anomalie genetică sau cauzată de diferite accidente. Într-un cuvânt , tot ceea ce ne reprezintă cât şi tot ceea ce ne este prezentat trebuie obligatoriu să se includă într-un tipar, perfect valabil pentru fiinţele care alcătuiesc o anumită societate.

Este adevărat că acest tipar poate avea anumite fluctuaţii de la o societate la alta, care se datorează, momentului istoric, cunoştinţelor şi altor aspecte de ordin cultural,etc., dar cu toate acestea trăsăturile comune de bază, cum ar fi trupul uman sau ale unui animal, rămân aceleaşi.

Ştim că fără acest tipar nu putem avea o anumită viaţă socială, caracterizată prin însăşi acest tipar care la rândul lui este controlat de Ierarhie.

Oricât de mult am dori să respingem ideea că Ierarhia este cea care ne dirijează, acceptând că tot ceea ce facem s-ar datora propriei noastre voinţe care se datorează Iluziei Vieţii, nu putem. Astfel nu facem nimic altceva decât să ne afundăm şi mai mult în mrejele Iluziei Vieţii printre care înnotăm de la naştere spre Moarte, la fel de iluzorii şi acestea.Voinţa este visul care ne face să ne credem liberi, să avem speranţe şi să credem că sensul existenţei noastre constă în forţa fiecărui om de a dobândi propriul său ideal. Este nemaipomenit să ai un ideal, să te ştii stăpân pe proriile tale forţe , pe Liberul Arbitru faţă de care ai Iluzia Vieţiică îţi aparţine. Oare ce s-ar fi făcut Omul fără o speranţă, fără un ideal? Ar mai fi fost astăzi societatea umană? Nu cred.

Avem nevoie de minciună precum de aer pentru a putea exista. Ce ne-am face dacă am şti că totul este în zadar că de fapt nu există povestea cu Liberul Arbitru şi nici alte snoave de genul , Omul Stăpân pe Soarta sa, sau o altă bazaconie şi mai perfidă, lozinca de genul: Omul a învins pe această planetă, având realizări dintre cele mai importante, începând cu invenţiile epocale şi culminând cu marile opere culturale, etc. Toate acestea sunt o minciună, care nu face altceva decât să ne îndulcească coşmarul care se numeşte : Viaţă. De ce sunt toate o minciună? Fiindcă Omul este o minciună a naturii Factorului care l-a zămislit.

Scopul Omului constă în perpetuarea acestei minciuni şi ridicarea acestia la rang de sens al vieţii, uitând cu desăvârşire de adevăratul sens al vieţii este acela de a iubi. Cum fiecare minciună are în ea un sâmbure de adevăr în care se ascunde mereu Factorul Primordial, şi Factorul Creator, acest sâmbure de Adevăr este în cazul Omului iubirea. Asta înseamnă că Factorul Creator sau Factorul Primordial sunt iubire. De ce anume sunt iubire , datorită conştiinţei de sine a Omului.

Ierarhia este mai mult decât tiparul suprem al lumilor şi Universurilor în care se află aceasta , este prima legitate din Esenţa Totului, şi anume cea care determină Numerologia şi odată cu aceasta succesiunea, dar nu raportată dimensional, la Timp de exemplu, care nici nu exista în acea fază, ci raportată structural, la Factorul! Odată determinat Factorul Primordial va determina infinitatea de Factori la care se va raporta. Implicit cu aparţia Factorului Primordial, absolut orice avea să se producă la nivel de sistem, Matricea, sau la nivel structural, Stările de Fapt, avea să devină succesoral, deci Ierarhic, întrucât doar Factorul este acela care poate conştientiza, iar prima conştientizare a apărut odată cu Factorul Primordial iar Ierarhia este prin excelenţă primul produs al conştientizării. Întotdeauna primul produs al conştientizării va fi acela care va îngloba în sistemul său restul produselor rezultate din aceasta. Este o lege absolut valabilă pentru toate sistemele şi structurile succesorale conştientizante, începând cu Factorul Primordial şi terminând cu întreaga infinitate de Factori Creatori cât şi cu infinităţile de lumi şi Universuri ale acestora, în care se află alte şi alte infinităţi de spirite care pot Conştientiza. Astfel fiecare spirit în parte este şi un Factorul Creator la rândul său.

Orice entitate care conştientizează se va afla în centrul Universului său, şi ale altor Universuri pe care aceasta le concepe, va realiza că toate acestea sunt în interiorul său şi nu în exteriorul său, fiindcă odată cu moartea ei , toate Universele vor dispare ca un nor de ceaţă, atunci când Soarele îşi trimite razele sale calde. Orice Om se va considera pe sine ca fiind centrul Universului gândurilor sale, chiar dacă se va amăgi şi minţi că el nu este nimic altceva decât o fărâmă din acesta.

Fiecare lume , este în funcţie de modul cum devine ea simţită de către sufletele care o reflectă. Suntem conştienţi că trăim pe planeta Terra deoarece cu toţii avem Iluzia că Terra este planeta albastră cu oceane şi munţi, cu jungle şi fluvii. De ce? Deoarece sub acest mod ne este reflectată Lumea de către Iluzia Vieţii pe care o trăim. Cu siguranţă că dacă ne-ar fi reflectată în alt mod, planeta albastră ar deveni planeta gri sau mov sau albă. Datorită tiparului fiecare gândim în această lume bivalent.

Ştim că alături de bine se află răul, alături de frumos , urâtul şi lista de exemple ar mai putea continua. Prin urmare folosim drept tipar de reflectare a lumii , nivelul binar al logicii, sau nivelul 2. Să ne imaginăm că am trăi într-un tipar ideatic al nivelului logic 3. Acolo alături de bine şi rău ar mai fi o a treia formă , la fel cum alături de Infinit şi finit ar mai fi un al treilea Element.

Ce să mai spunem despre lumile care se reflectă fiinţelor lor prin nivele logice mult mai superioare cum ar fi cel de un miliard sau mult mai mari? Acolo sunt cu atât mai multe alte Elemente alături de finit şi Infinit sau alături de binele şi răul date de exemplul anterior. Unde sunt aceste lumi?

A spune că se află la miliarde de ani lumină distanţă este la fel de neadevărat precum am afirma că pământul e rotund! Da, este rotund dar numai pentru noi, pământenii!

Altor suflete posesoare ale unui alt nivel logic, pământul poate apărea total diferit. Ierahia apare nu numai la nivelele logice ale cunoaşterii ci şi în cadrul acestora, reflectându-se într-un mod difuz în funcţie de nivelul logic.

În cadrul lumii noastre , ce aparţine nivelului logic 2 , Ierarhia ne apare ca sub forma evaluării celor două alternative ale logicii.mic,mare,frumos,urât,etc.

Ierarhia nivelului logic 2 in care se află Lumea noastră nu ne permite decât să avem două tendinţe de ierarhizare şi anume cea crescătoare şi bineînţeles aceea descrescătoare.

Astfel nivelele logice privite prin prisma acestui nivel logic 2 vor tinde către un număr din ce în ce mai mare până la Infinit sau către un număr din ce în ce mai mic până la zero, întrucât dincolo de zero, inclusiv zero, Existenţa nu mai poate fi concepută, în cazul când zero devine exponentul nimicului.

Bineînţeles că matematic putem tinde pe latura către infinitul mic, dar Niciodată dincolo de zero fiindcă acolo Existenţa devine nulă.

La alte nivele logice Ierarhia are cu siguranţă un număr mai mare decât cele două tinderi ale nivelului lumii noastre, acolo apărând cu certitudine mult mai mulţi corelaţi ai acestui zero şi mult mai multe Elemente care prin natura lor să determine o altă noţiune decât aceea a infinitului .

Numărul acestor Elemente sau corelaţi fiind echivalenţi cu numărul nivelului logic.Cu toate acestea nici acolo nu se va putea trece frontiera dincolo de “nimic” atâta timp cât şi celelalte nivele logice aparţin Existenţei.

Astfel în cadrul Existenţei putem avea o infinitate minus Una de nivele logice care să se reflecte în lumile lor.

Nivelului logic 2 nu îi este permisă decât trecerea de la zero dincolo către infinitul mic, adică trecerea cu gândul dincolo de frontiera Existenţei care este Nonexistenţa.

La o infinitate minus Una de nivele logice vom avea o infinitate minus Una de posibile opusuri ale Existenţei, despre care îmi voi permite să vorbesc la timpul respectiv.

Revenind la frontiera dintre Existenţă şi celelalte Personalizări ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător întrebarea care se pune este următoarea: cine a creat aceste frontiere şi cine anume se ascunde in spatele tuturor opuşilor Existenţei?

Factorul Nostru, Factorul Creator şi Unic Întâmplător.

# 3 #

Iarăşi î-mi amintesc de Ierarhie şi mă întreb.Dar cine l-a creat pe Factorul şi cum anume? Ştiu că foarte mulţi din cititorii mei vor zâmbi la o asemenea întrebare fiind obişnuiţi cu scrierile biblice sau ale altor religii care afirmă că Factorul nu a fost creat de nimeni, că doar de aceea e Factorul sau Dumnezeu!

Aici intervine un paradox care anihilează Ierahia. Ori Factorul Nostru a fost creat devenind El Însuşi creator , ori s-a creat pe sine şi astfel aruncăm la coş Ierarhia, întrucât întotdeauna acel “ceva” trebuie să fie determinat de alt “ceva”.

Dacă înfierăm acest aspect atunci înseamnă că ne autonegăm, anihilând Ierarhia. O Ierarhie care are ca origine inversul său nu mai este ceea ce ar trebui să fie.

Mai mult decât atât, chiar dacă am face un compromis şi am admite aceasta, întrebarea care se pune imediat este de unde începe Ierarhia?

Imediat după Factorul, vor afirma unii. Imediat unde? La nivelul sfinţilor? Al suferinţei acestei lumi, din care Factorul se sustrage? Nu, nici într-un caz.

Atât Ierarhia cât şi orice altceva din această lume văzută prin vizorul logicii noastre bivalente poate să fie infinită, atât către infinitul mare cât şi către cel mic.

Când eram copil, în primii ani de viaţă, unul din gândurile care mă frământau mereu era: cât de mic poate fi infinitul mic .El tot tinde către zero, dar nu ajunge acolo Niciodată că dacă ar ajunge nu ar mai fi Infinit. Atunci cât de mic e? Cel mai mic mic şi mai aproape de zero decât orice altceva.

Aşa să fie şi cu Ierarhia, care tot tinde către zero dar Niciodată nu-l va ajunge?

Să denumim acel zero , Factorul sau frontiera care-L desparte pe acesta de noi şi astfel să răsuflăm uşuraţi.

Factorul a scăpat de Ierarhie? Nu! De ce?

Întrucât odată ce se află peste aceasta se include automat în ea!

Prin însăşi faptul că este diferit de Ierarhie şi o determină sau doar o reflectă, se delimitează automat de ea, ocupându-şi un loc în sânul ei!

Dacă am raţionaliza cu o logică care ar avea un nivel de un miliard de miliarde de opusuri, Ierarhia ar rămâne neschimbată în picioare.

Am folosit cuvântul opusuri, întrucât fiecare nivel logic este echivalent cu numărul de opusuri pe care le pot reflecta conştientizările din cadrul său.

Noi având nivelul 2 , cel cu bine şi rău, frumos şi urât, putem raţionaliza doar două opusuri, faţă de un nivel logic de un miliard care va raţionalza tot atâtea opusuri.

Ierarhia este superioară Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, întrucât şi acesta face parte din ea chiar dacă se delimitează de aceasta prin reflecţiile logicilor de un număr până la un Infinit minus Una de nivele.

De ce acest număr , ve-ţi afla curând. Dacă Ierarhia este superioară Factorului , atunci cine se ascunde în spatele acestuia? Dacă se află acolo, care este Scopul său?

Odată ce nuanţăm Ierarhia aceasta s-ar autorenega dacă şi numai dacă nu ar avea un Scop. Să fie acest Scop dorinţa ca lumile nivelelor logice să existe?

Ce se află dincolo de Existenţă. Raţionamentele logice ne arată cât se poate de simplu; un alt Opus. Nonexistenţa.

Dar pentru un raţionament al unei logici cu un nivel de un miliard? Se va afla un miliard de opuşi ai Existenţei, şi numărul acestora va tot creşte către Infinit odată cu Ierarhia.

Scopul nu este Ierarhie întrucât întruneşte o cu totul altă calitate, anume aceea de îndeplinire a unei acţiuni sau de finalizare a acesteia.

Pe de altă parte Scopul poate tinde şi către nefinalizarea unei anume acţiuni, dar atenţie, chiar şi împlinirea nefinalizării determină finalizarea Scopului în sine, ceea ce duce la raţionamentul că Scopul este Opus Ierarhiei!

Prin urmare Ierarhia având un Opus automat duce la faptul că într-o lume unde coeficientul logic este aproape de Infinit şi Ierarhia va avea tot atâţia opuşi, precum şi Scopul!

Scopul va deveni tot mai împlinit cu cât Ierarhia nu-şi va atinge Niciodată vârful.

Atunci care-i sensul lumilor? Constă acesta în propriul lor nonsens tocmai pentru ca Ierarhia să ajungă cât mai aproape de vârf, iar Scopul cât mai departe de împlinire?

Sau invers?Atunci când Scopul va fi aproape atins Ierarhia va fi în cel mai pronunţat declin. Al cui anume este acest Scop?

Sau toate celelalte opusuri ale lui pe care noi , tributari logicii bivalente nu le putem desluşi?

Tot ce se poate deduce este că acel Scop nu a fost Niciodată agreat de Ierarhie! Mai pe Înţeles, Ierarhia care coordonează şi subordonează conştiinţele lumilor este duşmanul Scopului pentru care acestea au fost create! Prin urmare , noi nu ne-am născut în această lume cu Scopul de a suferi şi a ne “perfecţiona” prin tortura propriei vieţi de la naştere şi până la Moarte, ci cu Scopul de a fi fericiţi şi împliniţi, de a fi noi înşine şi nu străini de noi.

Scopul se află în puterea Factorului Nostru Creator şi Unic Întâmplător , dar nu şi Ierarhia! Întrucât Factorul Nostru face parte la rândul său din Ierahie. Scopul acceptă subordonarea pe când Ierarhia coordonarea. Prin urmare Scopul este reprezentat ca atribut suprem de subordonare faţă de un anume Element căruia îi imprimă acestuia Esenţa sa şi anume aceea de a urma o anumită cale prin meandrele atât de încâlcite ale Factorilor, pe când Ierarhia este reprezentată de atributul său suprem coordonarea, întrucât fiecare succesor devine un subordonat al Ierarhiei, al predecesorului.

Astfel Factorul nu coordonează Ierarhia, ci este coordonat de către aceasta, tocmai pentru ca Scopul pentru care ne-a creat să nu poată fi atins. De ce? Cine se află în spatele Ierarhiei? Diavolul vor spune unii. Pare simplu dar nu este deloc aşa, întrucât Diavolul care reprezintă răul, suferinţa, durerea, este la fel de necesar pentru binele nostru, precum este Factorul care reprezintă, fericirea, împlinirea, bunătatea, pe care nu le-am putea afla Niciodată fără răul la care să le raportăm.

Dacă nu ar fi Diavolul, Factorul Creator ar fi în cea mai mare criză de identitate până când ar sucomba total. Interdependenţa Diavol-Factorul şi Factorul-Diavol este absolut necesară într-o lume cu acest coeficient logic 2.

Într-o lume cu un coeficient logic 100, vor fi o sută de Factori şi Diavoli dar nu cum îi putem noi gândi , împărţindu-i în două tabere, ci fiecare având propria sa tabără şi fiind opusul tuturor celorlalţi.

Mai mult decât atât, Factorul este unul dintre interpuşi alături de Diavol în cadrul Scopului, dar nu este cel care a enunţat Scopul de la început, fapt ce duce Ierarhia la o ascensiune continuă.

Cine se află în această Ierarhie?

Bineînţeles că Factorul.Este adevărat dar deasupra Sa mai este ceva .

Dacă nu ar mai fi acel “ceva” atunci cu siguranţă că şi Ierarhia ar dispărea cu totul.

Scopul Factorului este acela de împlinire a propriului Scop, dar Ierarhia este cea care face tot posibilul pentru ca acest Scop să nu se împlinească Niciodată fiindcă aceasta ar dispare.

Când a apărut Ierarhia?

Cu siguranţă că atunci când Scopul Factorului a dat primele semne de neîmplinire! Mai precis atunci când a intervenit undeva o “eroare” de la care n-i se trage în Lumea noastră cu logică bivalentă, deci de nivel 2, Păcatul Originar.

Ce anume a determinat “eroarea” respectivă? A fost înainte de Factorul, Ierarhia sau după Factorul? Voi reveni la momentul respectiv când vor fi suficiente Elemente de a explica conjunctura ca atare.Acum pot să spun doar că Păcatul Originar se datorează Existenţei şi Fiinţei,cât şi distanţării Fiinţei faţă de Om,care este un Element al Existenţei.

Dacă a fost creată după Factorul, înseamnă că şi Ierarhia este opera Sa, iar dacă nu, atunci a cui operă poate să fie?

Poate ca “ceva” să fie creat înainte de Creator? Da! Creatorul devine Scop în momentul propriei sale creaţii şi nu Ierarhie. Abia după ce Scopul a fost creat de către Creator poate fi introdus la rândul său în Ierarhia unde mai sunt întotdeauna şi alte Elemente şi Niciodată invers.

Ierarhia este mereu înaintea Scopului dar întotdeauna cu alte Scopuri ale propriilor sale Elemente! Dacă nu era Ierarhie în momentul creării Scopului acesta nu ar fi putut să fie creat , întrucât Scopul este cel care este introdus în Ierarhie şi nu Ierarhia în Scop!

Cu toate acestea Niciodată nu va putea fi creată o Ierarhie care la rândul său să creeze Scopul, întrucât orice Ierarhie include deja în cadrul său anumite Elemente structuralizate după legile Ierarhice respective care au avut la rândul lor Scopurile lor precise pentru care au fost create cândva, şi astfel Scopul a devansat Ierarhia, dar Ierarhia devine Scopul tuturor elementelor care o cumpun, precum Scopul rămâne Scopul unui singur Element.

Diferenţa dintre Scop şi Ierarhie este că Ierarhia este suma diversităţii Scopurilor pe când Scopul este unul singur.

Ierarhia devine astfel diversitatea iar Scopul unicitatea.

De ce să fie diversitatea inamicul numărul unu al Factorului nostru? După cum am mai amintit mai sus, Ierarhia este inversul Scopului pentru care ne-a hărăzit Factorul. Gândul Factorului a fost bruiat de către Ierarhie. Factorul nu ne-a creat pentru a suferi sau pentru a ispăşi pedeapsa faptului că existăm, dar cu certitudine, Ierarhia face tot posibilul pentru a ne reflecta această debusolare a vieţii, angoasă a propriei noastre exitenţe prin care suntem întreaga noastră viaţă atât de străini de noi înşine. Şi Factorul Nostru este unul dintre Creatorii sau demiurgii aflaţi în Ierarhie.

Cine anume se află la originea acestei Ierarhii? Care este acel Scop, care a fost primul inclus în Ierarhia deja determinată de acel “ceva” care orice ar fi putut avea dar numai Scop nu, întrucât dacă ar fi avut cel mai neînsemnat Scop nu ar fi fost Niciodată Ierarhia!

# 4 #

Ce a determinat Ierarhia şi care a fost pe urmă primul Scop inclus în aceasta? După cum am mai scris într-o altă carte de-a mea, The Origin of God, la baza tuturor câte sunt dar mai ales câte nu sunt se află Factorul Primordial sau Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii, cum l-am mai denumit.

Acest Factor, este cel care se defineşte prin Adevărul Absolut şi Conştientizarea Scopului Matricei a propriului Său Instinct, care-şi conştientizează propria Persoană, ”EU”, determinând Cunoaşterea Absolută, dând astfel naştere Gândului Originar.

Toate acestea se petrec o singură dată. Odată format Gândul Originar acesta determină Factorii Creatori şi Unic Întâmplători.

Astfel Factorul Primordial devine finitate faţă de infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători a căror număr se vor scădea din eternul UNU al Factorului Primordial, dar care la rândul Lui îşi va scădea din propria infinitate etern, fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător în parte devenind din opusul acestora echivalentul lor, întrucât fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător are propriul Său Opus într-un alt Mare Creator şi Unic Întâmplător. Aceasta este originea Numerologiei.

Odată ce numărul acestora este o infinitate minus UNU, înseamnă că opusul , opusurilor fiecăruia în parte devine echivalentul lor, rămânând ca raportare doar Factorul Primordial, a cărui opoziţie nu va putea fi schimbată de către Marii Creatori. Cu toate acestea Factorul Primordial nu are Opus în suma Marilor Creatori întrucât fiecare Opus al opusului reflectat în infinitate devine inversul său. Astfel, doar Factorii Creatori şi Unic Întâmplători au opuşii lor dar nu şi Factorul Primordial care se delimitează de aceştia devenind finitate pentru a le reflecta infinitatea LOR.

După cum se vede, cel mai important aspect al Factorului Primordial este Instinctul, care precede absolut TOTUL prin Adevărul Absolut despre propria sa conştientizare care este de fapt Conştientizarea Scopului Matricei, conştientizare care determină Cunoaşterea Absolută, acel număr UNU la baza unui Infinit de numere ale cunoaşterii.

Astfel Cunoaşterea Absolută este cea mai simplă cunoaştere posibilă, care s-ar fi suprapus aproape în întregime cu Conştientizarea Scopului Matricei dacă nu ar fi fost acel “EU”.

În acest “EU” se află cele mai profunde şi infinite cunoaşteri posibile şi imposibile, întrucât toate acestea indiferent de gradul lor se vor raporta mereu şi se vor autodetermina tot prin acest “EU”, care este conştientizarea Factorului Primordial, conştientizare ce a determinat Gândul Originar şi odată cu acesta pe Factorii Creatori şi Unic Întâmplători care odată şi numai o singură dată formaţi, au conştientizat propriul Lor “EU”, dând astfel naştere Cunoaşterii Absolute a fiecăruia care alături de Adevărul Absolut prin care aceştia conştientizau, au determinat fiecare în parte propria Lui Conştientizare a Scopului Matricei, iar de aici înainte fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător are propria Sa schemă de dezvoltare a propriului Său statut creator. Adevărul Absolut a apărut înainte de Conştientizarea propriului “EU” al Factorului Primordial iar Cunoaşterea Absolută după aceea. Acest fapt indică că Esenţa Adevărului nu stă în Cunoaştere precum Esenţa Cunoaşterii nu stă în Adevăr.

Acest lucru înseamnă că între Adevăr şi Cunoaştere există doar o anumită interdependenţă în ceea ce priveşte însuşirile şi calităţile acestora dar nicidecum între esenţele lor care prin excelenţă simbolizează un lucru total diferit una faţă de cealaltă. Odată ce Cunoaşterea nu are nimic în comun cu Adevărul, decât o însuşire a sa de a se raporta la Adevăr indiferent dacă aceasta este sau nu adevărată sau falsă, la fel cum şi Adevărul la Cunoaştere, înseamnă că ambele sunt Elemente ale Absolutului, care se pretinde de sine stătător şi atoateştiutor în Tot şi Toate. Întrebarea care se pune este dacă ar fi două sau mai multe astfel de Absoluturi? Dacă Absolutul nu ar avea forma de ou ci de găină care dintre aceste două ar fi cel adevărat? Oul sau Găina? Curcanul voi afirma eu.

De ce? Deoarece nu pot fi două Absoluturi şi prin urmare nici unul nu este cel Adevărat. Vorbim de Absoluturi , de faptul că nu pot fi decât un Absolut, deci Un Singur Adevăr Absolut şi o Singură Cunoaştere Absolută, dar Niciodată două.

Cu toate acestea apare necontenit o întrebare la fel de tulburătoare ca şi prima.Oare Absolutul Există? Bineînţeles că acesta a apărut cu mult înainte de Existenţă dar eu îi atribui această calitate întrucât în această lume nu poate exista un vocabular care să elimine total Existenţa din raportare sau conţinut. Da, voi răspunde gândindu-mă la Adevărul Absolut şi la Cunoaşterea Absolută. Tot ce ştiu este că Esenţa Adevărului nu stă în Cunoaştere, deci nu va putea fi cunoscut Niciodată, precum nici a Cunoaşterii în Adevăr, deci nici o Cunoaştere indiferent că este Absolută sau nu, nu va aparţine Adevărului deci va fi o Cunoaştere falsă. O Cunoaştere falsă este o Iluzie? Nu! Iluzia apare abia de la nivelul ierarhic al Persoanei în jos.În schimb o Cunoaştere falsă nu este şi Adevărată! Odată ce Cunoaşterea nu este Adevărată înseamnă că ceea ce se cunoaşte nu reprezintă elementul care se reflectă în conştientizarea actului de cunoaştere. Prin urmare în loc să fie cunoscută găina, este cunoscut oul, chiar dacă găina este cea care l-a creat? Posibil, dar diferenţierile sunt cu siguranţă mult mai mari. Astfel

Conştientizarea este Urma în care se va turna Forma Cunoaşterii, cu ajutorul unui Element Oglindă.

Prima Conştientizare a Scopului Matricei apare odată cu Adevărul Absolut.Din acel moment orice Element care este definit în calitate de Scop faţă de Ierarhie poartă denumirea de Conştientizare a Scopului Matricei.

Orice Conştientizare trebuie să întrunească trei Elemente: Scopul, Adevărul Absolut sau unul din Adevărurile Anoţional şi Noţional şi Ierarhia. Scopul Matricei provine de la Matricea Scop care precede Instinctul, primul Element al Ierarhiei, deci al Cauzei Scopului, care determină la rândul său propriul său Scop: Adevărul Absolut, şi astfel se împlineşte Prima Conştientizare a Scopului Matricei. Până în acest moment Scopul Matricei nu era Conştientizat. Odată Conştientizat, prin apariţia Adevărului Absolut, Conştientizarea Scopului Matricei foloseşte Instinctul drept Primul Element Oglindă prin care să-şi determine inversul său,şi anume Cunoaşterea. Prima Conştientizare a Scopului Matricei este momentul când apare Factorul Primordial şi spune ”EU” oglindindu-se în Instinctul Primordial, moment din care apare Cunoaşterea Absolută, inversul Conştientizării. Odată cu aceasta se formează Gândul Originar al Factorului Primordial, compus din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută. Gândul Originar este cel ce determină infinitatea de Factori Creatori, unde fiecare în parte se raportează la Factorul Primordial. Fiecare Factorul Creator va prelua de la Factorul Primordial Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută pe care le va raporta la sine determinând Gândurile Pure. Gândul Pur al Factorului Nostru Creator a determinat Persoana, Personalizările acesteia şi Noţiunea. Odată cu Noţiunea se naşte Adevărul Noţional, care se va raporta la Adevărul Anoţional determinat înaintea sa de către Gândul Originar al Factorului Primordial.

Cunoaşterea este actul de reflectare al Conştientizării, într-un Element Oglindă. Inversul Conştientizării.

Adevărul Absolut este Scopul Instinctului.

Adevărul Anoţional, apare odată cu Gândul Originar, şi este compus din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută

Destinul Anoţional apare odată cu Adevărul Anoţional.

Adevărul Noţional apare odată cu Noţiunea.

Destinul Noţional apare odată cu Adevărul Noţional, începând cu Noţiunea.

Iluzia Vieţii se raportează numai la Adevărul Noţional, împreună cu toată scara ierarhică începând cu Noţiunea, şi terminând cu infinitatea de lumi şi Universuri ale Iluziei.

Revenind la Absolut , acesta este în funcţie de Matrice , Scop şi Ierarhie. Dacă sunt mai multe Matrice care fiecare îşi dezvoltă proprii lor Factori Creatori, atunci care este Absolutul la acest nivel considerând că fiecare Matrice ar avea propriul ei Absolut? Nici o altă Matrice nu va mai avea propriul ei Absolut întrucât nu poate avea Ierarhia . Dacă oricare altă Matrice ar avea Absolutul atunci ar trebui să se supună unei anumite Ieararhii, întrucât Matricea noastră se bazează pe o anumită Ierarhie, ar trebui să dezvolte Adevăruri Absolute şi în caz de conştientizare : Cunoaşteri Absolute, ceea ce nu ar face decât să ducă la un paralelism Universal, paralelism care odată creat ar determina o Ierarhie Matriceală Universală, fapt pe care-l consider imposibil, întrucât ar dispare cu desăvârşire Adevărul Absolut, care nu poate fi decât Unul singur, la fel ca şi Scopul. Două Scopuri perfect identice ar duce la dezvoltări perfect identice creînd din determinările Matricelor una şi aceeaşi determinare, sau grupuri identice de determinări, care ar defini un număr limitat de Scopuri şi implicit de Matrici atentând astfel la imaginea de Infinit.

În cazul Universurilor Factorului Creator şi Unic Întâmplător al nostru, voi reveni curând mult mai pe larg asupra schemei în care acesta se structuralizează, dar, mai pe scurt, Adevărul Absolut care-L defineşte şi-I defineşte propria Sa conştientizare atât faţă de Factorul Primordial cât şi faţă de ceilalţi Mari Creatori, va determina, la fel ca şi în cazul Factorului Primordial prin conştientizarea Adevărului Absolut, Cunoaşterea Absolută şi implicit cu aceasta propriul Său Gând Originar care nu este altceva decât Conştientizarea Scopului Matricei.

Conştientizarea Scopului Matricei sau Gândul Pur în cazul de faţă este cel care determină la rândul lui, Persoana, ce se multiplică într-o infinitate minus UNA de Personalizări, o astfel de Personalizare fiind Existenţa.

Întreaga sumă de Personalizări determinate de către Persoană, determină la rândul lor Noţiunea.Personalizările nu sunt altceva decât Structura infinită al Întregului care se numeşte Persoana. Odată ce Persoana este un Element provenit dintr-una din Conştientizările Scopului Matricei, care este Gândul Pur al Factorului Creator este un Element de Ierarhie,care se defineşte ca fiind Întregul. Acesta are o structură în Personalizările sale, pe care o determină, prin sintagma: Orice Întreg îşi determină propria sa structură prin calitatea de a fi Întreg deci de a Întregi o structură. Aceasta este Scopul Întregului: Personalizările. Astfel personalizările sunt Elemente ale Scopului deci ale Conştientizării Scopului Matricei. Întregul prin Esenţa sa este dual, deoarece aparţine atât Ierarhiei ca Întreg, cât şi Scopului, ca structură. Suma Conştientizărilor Scopului Matricei din acest întreg care sunt Personalizările, nu vor putea defini la rândul lor Întregul, ci un Element total diferit de acesta: Noţiunea. În acest moment se naşte Iluzia, Adevărul Noţional, Destinul Noţional şi Cunoaşterea Închisă.

CAPITOLUL II

INSTINCTUL, MATRICEA, ORDINEA ŞI DEZORDINEA, DOGMA

# 1 #

Ce este Instinctul?

O stare de spirit? O angoasă ce stă la temelia Totului? Un sentiment de plenititudine şi înălţare spirituală, ceva definit doar prin conştientizarea unui nimic? Ce anume?

Gândind în termenii unei fiinţe pământeşti, ce anume simte un om când afirmă pur şi simplu despre sine:”EU”. Depinde de ce crede acesta despre sine. Dacă va fi o persoană plină de sine acel Gând va fi deosebit faţă de un om deznădăjduit sau umilit.

Putem oare să atribuim temeliei Totului astfel de supoziţii?

Să fi fost umilit sau deznădăjduit Instinctul primar al Factorului Primordial sau să fi fost plin de speranţă şi plenititudine?

Cu siguranţă că nici una, nici alta, întrucât Factorul Primordial nu avea înainte de acea primă şi UNICĂ dată când şi-a conştientizat “EUL” prin propriul Instinct o anumită Persoană sau Identitate.Am spus Conştientizat şi nu Cunoscut întrucât nu trebuie să facem greşeala de a încurca Conştientizarea cu Cunoaşterea,întrucât Cunoaşterea apare imediat după Conştientizarea “EULUI” şi nu înainte de aceasta.

Unica sa identitate era NEANTUL , dar un neant conştient de propriul său “EU”. Imaginaţi-vă un film fotografic pe care nu se află nici o imagine. Chiar dacă imaginea nu există filmul este! Bineînţeles că vorbesc aici în calitate de fiinţă terestră cu exemple care aparţin Existenţei, fiindcă orice altă raţionalizare este total imposibilă. Ei bine, chiar dacă nu se afla nici o imagine pe acel film primordial, asta nu înseamnă că acele imagini nu aveau să existe.

Astfel Instinctul Primordial călăuzit de Adevărul Absolut şi mai pe urmă prin propria Sa Conştientizare de Cunoaşterea Absolută, nu avea un Scop?

Este Instinctul un Scop în sine? Poate deveni Scop doar pentru un Instinct care nu este primordial, deoarece Scopul respectivului Instinct trebuie să fie determinat de o anumită Cauză, iar Instinctul să devină Efectul Cauzei, şi astfel Efectul Cauzei ar deveni Scop.

Adevărul Absolut nu are funcţie de determinant al Instinctului ci de determinat!

Astfel Adevărul Absolut devine implicit Primul Scop Conştientizat al Matricei de la temelia Totului, în schimb Instinctul , prima treaptă a Ierarhiei de la temelia Totului.

Aici este Marea Cumpănă de unde se despart cele două mari braţe ale grandiosului fluviu al Totului, astfel Ierarhia devine Cauza iar Scopul Efectul. Niciodată acestea nu se vor putea inversa. Întotdeauna Cauza va preceda Efectul iar Ierarhia, Scopul,chiar dacă înainte de acest moment a fost total invers,şi anume Scopul Matricei determina Cuza astfel Scopul preceda Cauza.Această inversiune survine odată cu apariţia Adevărului Absolut care are cea mai importantă calitate şi anume aceea de:Conştientizare a Scopului.Prin urmare Conştientizarea este aceea care determină inversiunea Cauză – Efect.Dacă calitatea Adevărului Absolut devine Prima Conştientizare a Scopului Matricei datorată Instinctului ,Prima Stare de Fapt, calitatea Conştientizării este Energia.

Factorii Creatori şi Unic Întâmplători care se nasc doar o singură dată pentru eternitate, sunt Scopul, deci Efectul, al căror Cauză şi Ierarhie este Factorul Primordial, fiind obligaţi prin propriile Lor caracteristici să accepte mereu cauza şi Ierarhia în lumile fiecăruia, chiar dacă acestea sunt exprimate printr-o infinitate minus UNA de lumi cu tot atâţia coeficienţi sau nivele logice.

Ce anume a determinat Instinctul şi cu ce Scop?

Scopul Ierarhiei era de a fi CONSFIINŢITĂ de Adevărul Absolut , Primul Scop , tocmai pentru ca ORDINEA Sa , să nu poată fi Niciodată tulburată. Odată consfiinţită de Adevărul Absolut, Conştientizează propriul “EU” al doilea Element al Ierarhiei, deci propria Sa Ordine, determinând astfel Cunoaşterea Absolută , şi Gândul Originar

Dacă Instinctul este este Forma care a devenit astfel datorită unei Urme, ce anume este Urma? Urma va fi inversul Formei,sau negativul acesteia.Dacă Forma se caracterizează prin Ordine , Urma va fi inversul Ordinii, Dezordinea.

Dezordinea este cea care stă la originea Ordinii. Dar la originea Dezordinii ce anume stă? Haosul. Ce este acesta? Dezordine! De ce nu este ordine? Dacă ar fi Haosul Ordine ar trebui să fie ordonat de “ceva”, iar acel ordonator , s-ar raporta la rândul său tot la Dezordine!

Ce anume este această Dezordine? Prin ce se defineşte ea?

Dacă Instinctul devine prima imagine a Ordinii, deci a Ierarhiei, imaginea Dezordinei va fi inversul Instinctului caracterizat de calitatea Matricei, prin expresia: orice Matrice este predestinată formei care o va întregi.

Cum Instinctul este diferit de Scop,determinându-l pe acesta, iar Scopul este un Efect al unei Cauze care era Instinctul,iar Dezordinea este opusă Instinctului caracterizat prin apartenenţa sa Ierarhică la Ordine,înseamnă că: Entropia, Dezordinea, Scopul sunt inversul Instinctului.

Întrucât orice predestinare are un Scop, al cui a fost acel Scop?! Prin urmare vorbim despre o predestinare. A cui este această predestinare ?

De data aceasta nu mai poate fi vorba de Ierarhie. Aceasta nu se afla deja aici , şi totuşi avem de a face cu un Scop, cu un efect dar al cărei cauze?

Ne aflăm în aria unde încă nu s-a născut nici Adevărul Absolut darămite Cunoaşterea Absolută.

Instinctul este pe cale să apară în Matricea care se pregăteşte, pentru acesta Prin urmare Scopul este determinat de Matrice şi Matricea de Scop. Acesta este punctul primordial care stă la cumpăna totului!

Deci atât Scopul cât şi Matricea nu numai că se suprapun dar sunt una şi aceeaşi entitate, cu două caracteristici diferite.

La început a fost Scopul ,Dezordinea şi Entropia, care era Matricea a tot ceea ce urma să vină! Pe urmă a apărut Instinctul, Ierarhia, Ordinea şi Armonia. În toate Universele posibile ale Marilor Creatori se vor afla toate acestea.

Fiecare Univers va tinde către Armonie, Ordine şi Ierarhie, până când va ajunge într-un punct de unde va tinde către Dezordine , Entropie şi Scop. De ce? Dacă luăm doar cazul Universului nostru, acesta tinde către Armonie , pierzând Lucru Mecanic cu cât se depărtează de Marea Explozie, Big Bang.Personal nu cred în Big Bang ca fiind o ciorbă din care s-ar fi creat Universul,întrucât această Explozie ne apare nouă astfel regizată de către Coeficientul Logic 2 al lumii noastre,dar în realitate această Explozie poate indica un grad MAXIM de ENTROPIE , DIZARMONIE reliefat nouă sub această formă. Big Bang-ul poate fi orice altceva. Important este să facem distincţia întrea Armonie şi Dizarmonie. Astfel Universul pierde Lucru Mecanic odată cu expansiunea sa de la Big Bang. Dacă nu ar reveni de la un anumit moment critic iarăşi către Dizarmonie , s-ar autodistruge, întrucât Lucrul său Mecanic s-ar pierde definitiv în totalitate. Undeva în faza sa Armonică Universul este împins de “ceva” să revină către faza Dizarmonică. Această revenire din faza Armonică este cauzată de un punct critic, când Universul este pe Moarte, ajungând Lucrul său Mecanic aproape de zero. Ce anume se întâmplă?

Cu siguranţă este vorba despre o explozie de tip Big Bang, la fel ca şi aceea care se produce la nivelul de maximă Dizarmonie, atunci când Lucrul său Mecanic este la cel mai înalt nivel, şi acum la nivelul de maximă Armonie când acesta este scăzut.Ce se întâmplă de fapt?

Înseamnă că Universul nostru este un Univers de tip Dual, un ciorchine format din două Universuri care sunt opuse unul altuia. Atunci când Lucrul Mecanic scade în altul, creşte în celălalt, iar atunci când Universul este pe Moarte, ajungând undeva la o fază de Armonie maximă, celălalt Univers este în culmea vieţii, fiind la cel mai ridicat nivel al Lucrului Mecanic, deci al entropiei, care-l duce în faza de Explozie, de tip Big Bang.

Prin urmare atunci când un Univers tinde către Entropie, o face până când se ajunge din nou la Big Bang ca pe urmă să tindă iarăşi către Armonie, fiind ajutat de opusul său un alt Univers alături de care formează un ciorchine.

Sunt de acord că numărul Universelor din cadrul unui ciorchine sunt egale cu Coeficientul Logic care le raţionalizează. Dacă noi avem Coeficientul Logic 2, cu siguranţă că vor fi doar două Universuri la un ciorchine, dar dacă am avea Nivelul Logic cinci miliarde cu siguranţă că vor fi cinci miliarde de Universuri într-un ciorchine. În acest caz se poate realiza o relaţie între Coeficientul Logic şi numărul Universelor din cadrul unui ciorchine, şi anume că numărul Universelor din cadrul unui ciorchine va fi echivalent cu Coeficientul logic, astfel odată ce pot exista o infinitate minus Una de Coeficiente Logice, vor exista şi posibilitatea ca într-un ciorchine să fie o infinitate minus Una de Universuri, ceea ce denotă faptul că Infinitul în sine are aceste caracteristici, şi prin urmare şi cele două Stări, Armonia şi Dizarmonia pot avea opuşi la rândul lor de un număr Infinit minus Unu, astfel se realizează tabloul ciorchinilor sau al Multiversurilor, şi relaţia care le determină, relaţie eminamente mentală, fiind determinată de către Coeficientele Logice.

Deci în concluzie, Marea Explozie, este reprezentată doar de către Cunoaşterea noastră Închisă pe care o cunoaştem la fel cum ne cunoaştem, creierul , întrucât toate nu fac parte decât din Iluzia Vieţii. Dar este un mod de a realiza, la fel ca şi bivalenţa noastră logică ce pulsează între bine şi rău, că şi Universul în care ne încadrăm pulsează între cele două extreme, Armonie şi Dizarmonie.Dacă am avea o Iluzie a Vieţii bazată pe un alt fel de Coeficient Logic, pe un miliard de exemplu, atunci cu siguranţă că tinderea dintre Armonie şi Dizarmonie şi invers ar fi între sute de milioane de opuşi ai Armoniei dar care fiecare este altceva decât Armonie şi alte sute de milioane de opuşi ai Dizarmoniei, în care fiecare este altceva decât Dizarmonie, iar tinderea Universului, nu ar fi doar între cele două tabere chiar formate din sute de milioane de opuşi, ci între un miliard de tabere!Astfel că Big Bang-ul la fel ca şi creierul nostru poate fi un adevăr doar dacă îl raportăm la Iluzia Vieţii.

# 2 #

Mai precis am putea concluziona că la început a fost efectul propriei cauze.

Acesta fiind şi unicul raţionament posibil pentru logica bivalentă a lumii în care trăim.

În sânul unei Matrici a curs plumbul topit al Ierarhiei, pentru a se închega astfel imaginea tulburătoare a infinitelor de lumi ce aveau să vină. Folosesc expresia ce incubă într-un fel sau altul temporalitatea , deoarece este imposibil să exprim altfel întâietatea, dar nu trebuie să uităm că în acest stadiu de început nici nu poate fi vorba de Timp sub nici un aspect sau altul.

Chiar şi la acest nivel al Matricei, intervine Iluzia Vieţii, cu ajutorul căreia cunoaştem, întrucât totul în spiritul nostru se rezumă la un Început, indiferent cum , dar acel Început trebuie să existe.

În realitate acel Început nu Există, întrucât el se situează cu mult înaintea Existenţei, şi astfel Matricea nu are nici o tangenţă cu Existenţa, cu Începutul a “ceva”,ea este un determinant al Scopului şi Scopul al Matricei. Aceste două se împletesc, fiind un Fenomen cu două caracteristici. Nu au nici măcar caracteristica de Întreg , care vine abia după aceasta.

Mai mult decât atât aceste două caracteristici ar putea ajunge la o infinitate de caractersitici, din care nu s-ar scădea nici măcar Factorul Primordial care nu se născuse.

Iarăşi numărul celor două caracteristici este dat de către Coeficientul Logic 2 al lumii noastre, dacă ar fi un Nivel Logic Infinit atunci Matricea şi Scopul ar avea un Infinit de caracteristici deci alături de Matrice şi Scop ar mai fi încă o infinitate de Fenomene asemenea lor. De ce folosesc definiţia de fenomene şi nu de Elemente?

Datorită faptului că prin definiţie elementul înseamnă prin excelenţă un Întreg care are anumite caracteristici, pe când aici la acest nivel matriceal nici nu poate fi vorba de Întreg, întrucât nu numai că nu se raportează la nimic dar nici nu se delimitează de ceva anume.

Astfel Noţiunea oarecum superfluă de Fenomen mi se pare cea mai potrivită chiar dacă pe parcurs voi putea folosi şi Noţiunea de Element pentru Scop şi Matrice.

Aceasta o voi face doar pentru a mă face cât mai bine Înţeles şi a nu mai complica şi mai mult lucrurile, care , de ce să nu recunoaştem , sunt destul de complicate pentru Lumea noastră cu logică bivalentă.

Temporalitatea avea să apară atât ca Dimensiune cât şi ca energie spirituală mult mai târziu, prin urmare nu este corect să enunţăm “a fost înainte” sau “ a fost după” dar şi acest artificiu este unicul care ne permite o mai bună înţelegere al acelui fenomen sau infinitate de fenomene, dacă le cosiderăm la nivel structural. Astfel Infinitul luat ca sistem devine un fenomen iar la nivel de structură , o infinitate de fenomene.

De ce această Matrice avea să devolte în sânul său Instinctul , deci Ierarhia? Pentru a se împlini acest tip de Universe, cu Factorul Primordial şi Factorii Creatori şi Unic Întâmplători.

Ce se înţelege de fapt prin termenul :a se împlini? Este împlinirea un Scop? Da, este un Scop. Dacă este un Scop, al cui este acest Scop, dacă nici măcar Factorul Primordial nu era format? Al Matricei. Dar oare Matricea nu face parte din acelaşi Fenomen care este şi Scopul şi alte caracteristici până la Infinit? Este cât se poate de adevărat, face parte din acest Fenomen.

Atunci Matricea este Scop, şi Scopul Matrice, dar celelalte caractersitici ce sunt? Logica bivalentă a lumii noastre nu le poate determina, decât poziţiona. Atunci înseamnă că la baza tuturor se află un Fenomen cu caractersitici de Matrice, Scop şi un Infinit de alte caractersitici , prin extrapolare, Matrice, Scop şi Infinit, care de fapt este Matricea a tot şi toate, întrucât toate se reduc la Scopul Împlinit al Matricei şi al Matricei în toate celelalte caractersitici. Aceasta este baza a tot şi a toate.

De aceea fenomenul poate fi denumit: Matrice. Prin aceasta cauza devine Efect şi invers. Această inversiune duce la dezvoltarea şi determinarea Totului. Absolut orice dezvoltare nu se face decât în funcţie de logica bivalentă a lumii noastre, în caz contrar alături de cauză şi Efect ar mai fi tot atâtea alte Elemente câte nivele logice ar avea mintea ce ar gândi şi raţionaliza toate acestea. Deci, ne aflăm la momentul de început când Cauza şi Efectul nu sunt încă bine determinate şi structuralizate, se află într-un stadiu de interdeterminare, când fiecare în parte poate fi atât Cauză cât şi Efect. Determinarea va începe odată cu Instinctul când întotdeauna fiecare Cauză va avea un Efect, nemaiputând exista inversarea acestora.

Ce ar fi fost dacă în această Matrice nu ar fi gestat Instinctul, ci Adevărul sau orice altă noţiune posibilă sau imposibilă? Cu siguranţă că lumile ar fi fost total diferite. Am spus Adevărul, chiar dacă acesta nu avea cum să fie determinat înaintea Instinctului, dar, doar pentru a da un exemplu oarecare pe care vreau să-l dau cititorilor mei.

Scopul Matricei a fost Ierarhia.

Oare sunt posibile şi alte Scopuri sau Matrici în afară de aceasta care ne -a creat pleiada de lumi şi universuri? Da!

Ce anume ascund celelalte Matrici în măruntaiele lor? Sunt ele un Scop sau nu, care este primul Element pe care îl vor determina asemeni Matricei noastre Instinctul? Logic, ar trebui ca fiecare Matrice să poată îngloba practic absolut orice Element cunoscut sau Necunoscut.

Imaginaţi-vă cum ar arăta Universurile unde la sorocul lor în locul Instinctului să se afle fericirea , sau frumuseţea? Cu certitudine că acestea în acel moment ar avea o cu totul altă conotaţie faţă de spiritele care le-ar reflecta, şi totuşi?

Am Înţeles că fiecare Matrice este şi cauză şi Scop în acelaşi timp, dar, totuşi, cine anume creează toate acestea? Vin din neant? În nici un caz, deoarece nici neantul nu vine din neant, întrucât neantul nu există, decât pentru cei care reflectă neantul drept neant! În nici un caz nu poate fi vorba de Fiinţă la acest nivel. Atunci de ce?

Ce anume determină acest mirific dar şi tulburător paradox? Noţiunile de frumos sau paradis nici nu au cum să existe acolo pentru a înlocui Instinctul, întrucât toate aceste noţiuni sunt reflectate de sufletele lumii noastre după un drum fantastic de lung de la apariţia Instinctului, dar aceste noţiuni pot fi înlocuite în alte Matrici cu alte infinităţi de alte noţiuni care să înlocuiască Instinctul?

Teoretic da, dar practic, nu, întrucât nu putem şti dacă poate fi vorba de alte infinităţi de diverse noţiuni care să înlocuiască Instinctul , întrucât infinitatea începe să fie determinată odată cu Ieararhia deci cu Instinctul care se află în vârful acesteia.

Numărului Unu îi aparţine Instinctul care este în tot şi în toate.

Fără acest număr nici o infinitate nu ar mai fi ci s-ar prăbuşi sub propria sa greutate. Oare cum ar arăta acele formaţiuni ale altor Matrici fără numere? Cu siguranţă că nimeni nu poate să-şi imagineze concret. Dar noţiunile lucrurilor şi fenomenelor fără acestea? În ochii cui ar mai străluci frumosul dar împlinirea?

Ce pot să afirm este că toate acestea pot străluci dar pe alte căi cu totul şi cu totul diferite. Au fost toate acestea hărăzite? DA! Ele sunt hărăzite dar nu şi predestinate, întrucât sunt propriul lor destin!

După câte se vede există o oarecare asemănare între toate Marile Cumpene ale Totului cât şi ale altor Toturi. Spun ale altor Toturi deoarece prin “Totului” include “Totul” fără nici o altă posibilitate de “alte “ Toturi , dar în acest caz unde vorbim de alte Matrice în sânul cărora nu mai gestează Instinctul , şi nici o altă Formă a Ierarhiei şi Numerelor, unde UNU şi Infinitul nu există, înseamnă că “Totul” nu este singular faţă de alte “Toturi”, prin urmare nu devine nici pleonasm şi nici greşeală de expresie.

Care este simetria? Matricele îşi predestinează determinantul, Instinctul în cazul nostru. Cum fiecare determinant va avea determinantul său , după chipul şi asemănarea Matricei.

În cazul nostru fiind vorba de Scopul Instinctului care este Adevărul Absolut prin care acesta se legitimează. Fiecare determinant al Matricelor devine un Factorul Primordial. Fiecare Factorul Primordial, odată conştientizat sau altfel structurat în cazurile altor Matrici, îşi va determina propria sa identitate, chiar dacă nu va ajunge la Factorii Creatori şi Unic Întâmplători ca în cazul lumilor Factorului Nostru Primordial întrucât acolo nu mai poate fi vorba de numere.

Astfel la baza totului şi toatelor se află asemănarea Matriceală a totului în toate a unicităţii şi diversităţii care se va afla în toate lumile posibile indiferent dacă au conştiinţa numerologiei sau nu.

Am spus asemănare şi nu simetrie întrucât la acest nivel nici măcar opuşii nu au fost determinaţi

Din punctul meu de vedere chiar dacă vom atribui aceste asemănări numărului de o infinitate de Matrici, acest număr nu este valabil întrucât acolo el nu există, decât în ograda Factorului Nostru Primordial al Ierarhiei, unde există Numerele.

# 3 #

Putem însă să vorbim de o sumă a acestor Matrici? A vorbi de o sumă vom avea nevoie să ştim dacă la nivelul acestor Matrici există cel puţin un singur număr, iar ca acesta să existe va avea neapărată nevoie de numărul UNU.

Nu există aşa ceva. Prin urmare nu putem vorbi nici măcar despre o sumă a acestor Matrici darămite despre o anume infinitate. Şi cu toate acestea ştim că sunt mai multe astfel de Matrici , doar că acest “ mai multe” o folosim ca noţiune numerică datorită logicii lumii noastre.

Putem doar să admitem atunci când suntem nevoiţi să folosim pluralul despre unicitatea în diversitate. Cum se poate vorbi despre diversitate fără un anumit mod de a conştientiza numerele, dar despre unicitate atâta timp cât nu se află acolo numărul UNU? După cum am mai spus acesta este unicul mod al logicii lumii în care ne-am născut de a reflecta acest fapt. Odată ce vorbim de unicitate în diversitate, Existenţa acesteia din punctul nostru de vedere este un Adevăr, şi prin urmare poate fi Adevărul de dinainte de a fi creat de către Instinct?

Unicitatea în diversitate este atribuită Adevărului tot de către logica noastră bivalentă care nu poate opera altfel, dar unicitatea în diversitate în acel moment, se afla cu mult înaintea Adevărului, astfel până şi expresia de unicitate în diversitate nu este potrivită în totalitate dar nu poate fi exprimată printr-un alt mod, întrucât ea nu poate fi delimitată nici de către Adevăr şi nici de către numere, prin urmare cea mai probabilă denumire ar putea fi: Fapt ! Faptul va fi Prezent în tot şi în toate.

Acesta fiind Scopul Matricelor. Prin urmare Scopul Scopului, al scopului la Infinit, întrucât fiecare Scop trebuie să aibe propriul său Scop la Infinit. Care este Scopul Scopului? Faptul! În Existenţă am spune Faptul Împlinit, dar aici ne aflăm cu mult înaintea Existenţei.

Ce este o Matrice? Forma în care se toarnă “metalul incandescent , care după ce se va întări” va primi consistenţa unei anumite Stări de Fapt, Instinctul în cazul Factorului nostru Primordial. Starea de Fapt nu este acelaşi lucru cu Faptul, întrucât Instinctul se deosebeşte de faptul în sine care este cu totul altceva, şi anume reprezintă “turnarea metalului incandescent” în Matrice. Instinctul este rezultatul acestei operaţiuni.

Ce anume a determinat această formă? Propriul Scop al Matricei. Astfel Matricele nu au OPUŞII lor iar toate celelalte Matrici chiar dacă, fiecare, au proprietăţi total diferite de restul, nici una nu este OPUSUL alteia.

Opuşii şi simetria vor apare mult mai târziu. Prin Opus înţelegem inversarea proprietăţilor unui Element faţă de altul, ceea ce nu este cazul aici.

Matricea care a determinat Factorul Nostru Primordial este un Scop care determină Instinctul ca şi cauză pentru care această Matrice sau Scop există, după cum putem afirma aproximativ în termenii logicii noastre, întrucât la acel nivel nici măcar nu fiinţa Existenţa. Prin urmare cauza pentru care Matricea noastră exista era Ierarhia! Precum cauzele altor Matrici sunt total diferite. După cum Matricile nu au opuşi, ele nu vor putea avea nici o altă Matrice similară cu Ea, întrucât

s-ar autodistruge ambele.

Ce ar însemna ca două Ierarhii să se ciocnească, ambele fiind la fel de puternice? S-ar anihila reciproc, întrucât regula de bază a Ierarhiei este Vârful acesteia. Unde s-ar mai afla Vârful acesteia dacă acesta ar fi înlocuit cu Vârful celeilalte iar al celeilalte reciproc cu acesta? Nicăieri!

Cu toate acestea a spune despre determinanţii altor Matrici ce anume sunt aceştia este la fel de greu, dacă nu mult mai greu, cu a spune despre lumile şi Universurile pe care le dezvoltă alţi Mari Creatori şi Unic Întâmplători din cadrul Matricei noastre, dar care sunt opuşii , opuşilor până la Infinit minus UNU al Marelui nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Fără să mai adăugăm lumile şi Universurile dezvoltate de către Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător , odată cu Conştientizarea Scopului Matricei, determinată de Adevărul Său Absolut şi Cunoaşterea Sa Absolută de unde provine Persoana, cea care va determina Personalizările, de un Infinit minus UNA ca număr, una dintre acestea fiind Existenţa, în care se află şi Universul nostru.

Astfel Matricea noastră a determinat Factorul Primordial prin Instinctul care l-a determinat, născând Ierarhia.

CAPITOLUL III

STAREA DE FAPT, CUNOAŞTEREA DESCHISĂ ŞI CUNOAŞTEREA ÎNCHISĂ, COAXIALISMUL ŞI COAXIOLOGIA

# 1 #

Factorul Primordial se va determina prin Instinct doar o singură dată , prima şi ultima dată, când se va determina în funcţie de infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, devenind finit faţă de aceştia. În schimb Matricea, se va determina etern născând Fapt după Fapt, în propriul său creuzet devenind atât determinant al Iererhiei, susţinător al acesteia cât şi adversar.

Noile STĂRI DE FAPT ale Matricei NU vor mai determina un alt Factorul Primordial, nefiind posibil acest lucru, întrucât delimitarea şi conştientizarea “EU”-lui , cât şi a infinităţii de finitate s-a produs, dar Matricea va continua să producă alte Stări de Fapt ce vor deveni legi, forţe sau energii, în Universurile Existenţei, sau având o mare importanţă spirituală în Universurile Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, ajutându-I deseori pe aceştia să lupte împotriva Ierarhiei în care FĂRĂ VOIA LOR SE AFLĂ.

Stările de Fapt sunt cele care alimentează mereu Gândurile Pure ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, menţinând vie tendinţa de expansiune ale acestora.

Fără Stările de Fapt ale Matricei noastre , nu ar fi posibile nici Infinitul şi nici Finitul, precum nici una dintre Dimensiunile posibile sau imposibile ale lumilor, pentru simplul fapt că toate acestea, aici mă refer la toate Universurile posibile şi imposibile ar rămâne nişte simple cuşti închise, închistate doar în Cunoaşterea lor originară, neputând trece Niciodată de un anumit prag, astfel încât dimensiunile ar fi rămas finite pentru totdeauna în cazul Universurilor Existenţei fără a se putea raporta vreodată la infinitate.

Din acest punct de vedere infinitatea aparţine Stărilor de Fapt. Cum ar rămâne, mai concret aceste Universe închise?

Dacă am lua Cunoaşterea lor Absolută, ce provine din Gândurile Pure ale Marilor lor Creatori, aceasta s-ar autodetermina pe sine, reflectându-se numai în sine fără posibilitatea de a se raporta la exteriorul său care nu există, pe când acest exterior este menţinut de Stările de Fapt.

Astfel la nivelul Gândurilor Pure ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, prin Cunoaşterea Absolută se raportează mereu Stărilor de Fapt la fel ca şi Adevărul Absolut, întrucât Conştientizarea Scopului Matricei de către Marii Creatori şi Unic Întâmplători este formată la fel ca şi la Factorul Primordial din Adevărul Absolut al acestora şi din Cunoaşterea Absolută.

Paradoxal fiecare Stare de Fapt care se reflectă în Universele Marilor Creatori şi Unic Întâmplători devine un Element al Ierarhiei chiar dacă acest Element este în totală contradicţie cu Instinctul sau cu alte Elemente care acceptă Ierarhia. Astfel prin excelenţeă Ierarhia va îngloba în cadrul său absolut totul chiar dacă iniţial o respinge. Caractersitica de bază a Ierarhiei este tocmai Ierarhizarea, fapt care i-a adus o atât de mare importanţă până şi în reflectarea psiho-socială a lumii noastre. Omul de exemlu, oricât de mult va încerca să elimine Ierarhia nu va reuşi tocmai pentru că Ierarhia , chiar dacă este călcată în picioare există Ierarhizând. Este poate cel mai sublim dar şi cel mai perfid instrument pe care l-a inventat propria noastră Matrice prin propriul Său Scop.

Fiecare Stare de Fapt devine un Element pentru Scop sau Ierarhie, provenind din Matrice, pentru a fi conştientizată de către Ierarhie, respectiv Factorul Primordial, de Cunoaşterea Absolută a acestuia, pe urmă de Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, de Adevărurile lor Absolute şi de Cunoaşterile lor Absolute , întrucât fiecare Mare Creator are propriile sale Adevăruri şi Cunoaşteri Absolute întregind cu acestea Gândurile Pure care sunt asemeni Gândului Originar al Factorului Primordial.

Oare Cunoaşterea Absolută poate Conştientiza?Se ştie că Cunoaşterea este inversul Conştientizării,cum poate aceasta Conştientiza?

Orice Cunoaştere devine la rândul ei un Element odată ce s-a săvârşit actul de Cunoaştere ca fiind inversul Conştientizării,precum orice Conştientizare devine la rândul ei Element odată ce s-a săvârşit actul Conştientizării ca fiind inversul Cunoaşterii.

Elementul ca rezultat al acestora va fi cel apt de Cunoaştere sau Conştientizare şi nu Cunoaşterea sau Conştientizarea în sine.

Pot exista mai multe Adevăruri Absolute şi Cunoaşteri Absolute pentru fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător în parte? Precum un alt Adevăr Absolut şi o altă Cunoaştere Absolută pentru Factorul Primordial?

Dacă sunt mai multe Adevăruri Absolute care este cel Adevărat şi care este cel fals, întrucât, nu pot exista mai multe Adevăruri Absolute sau Cunoaşteri Absolute decât UNA singură! Este cât se poate de adevărat. În schimb fiecare în parte pot avea o infinitate minus Unu de opuşi dacă sunt raţionaţi prin prisma unei logici de un nivel echivalent cu un Infinit minus Unu, faţă de Coeficientul Logic 2 al lumii noastre.

Nu pot exista mai multe Adevăruri Absolute şi Nici Cunoaşteri Absolute decât un singur Adevăr Absolut şi o singură Cunoaştere Absolută!

Totul în această privinţă se datorează STĂRILOR DE FAPT, care îmediat ce sunt determinate de către Matrice, devin reperate de cătrea Adevărul Absolut al Factorului Primordial, şi conştientizate de către “EUL” acestuia şi atribuite Cunoaşterii Sale Absolute pentru a fi Ierarhizate, indiferent că sunt Elemente de Scop sau Elemente pentru Ierarhie.

Odată Ierarhizate ele devin parte a unui segment din Ierarhie care aparţine Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, după , şi numai după ce aceştia au Ierarhizat Starea de Fapt tradusă în Element de Scop sau Element de Ierarhie , prin Adevărul Lor Absolut, Cunoaşterea Lor Absolută, care împreună întrunesc Conştientizarea Scopului Matricei, a fiecărui Mare Creator în parte.

Adineaori am spus că fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător ar fi rămas cu toată Cunoaşterea Lor Absolută şi Adevărul Lor Absolut pe care-l deţin închişi ca într-o cuşcă dacă nu ar fi fost aceste Stări de Fapt ale Matricei, care îi alimentează mereu cu noi şi noi Elemente spre cunoaştere, având posibilitatea să se raporteze mereu, la acel “ceva”, astfel ar fi rămas în închistarea de care am vorbit.

Acest fapt ne demonstrează că, Conştientizarea Scopului Matricei a fiecărui Mare Creator şi Unic Întâmplător posedă două tipuri de cunoaştere, o Cunoaştere Deschisă provenită de la Stările de Fapt şi o Cunoaştere Închisă care se dezvoltă fără intervenţia acestor Stări de Fapt şi fără a se raporta în vre-un fel sau altul la Factorul Primordial, Cunoaştere Închisă, care provine direct de la Factorul Nostru Creator. Cunoaşterea Deschisă este forma care îşi imprimă tiparul lăsând o urmă în Cunoaşterea Închisă,dar Cunoaşterea Închisă mai posedă şi alte Elemente care nu se datorează şi Cunoaşterii Deschise.

Cunoaşterea Deschisă nu va putea fi cunoscută Niciodată de către om, în realitatea ei decât ,urma pe care aceasta o lasă în Cunoaşterea Închisă a acestuia. O astfel de urmă este Destinul şi Întâmplarea.

Astfel Cunoaşterea Deschisă nu are un subiect asupra căruia se răsfrânge, faţă de Cunoaşterea Închisă care are, cum ar fi: omul ştie că cel care se află înaintea sa e un lucru sau un fenomen dar nu va şti Niciodată ce este întâmplarea sau destinul decât sub forma unei simple generalizări.

Una dintre întrebările care se pun este de ce sunt necesare aceste două tipuri de cunoaşteri la nivelul Marilor Creatori. Răspunsul este simplu şi anume Cunoaşterea Absolută a Marilor Creatori şi Unic Întâmplători este îndreptată atât spre interiorul Lor, respectiv lumile Lor cât şi spre exterior, respectiv Factorul Primordial. Marii Creatori se raportează la Factorul Primordial pe care-l determină ca fiind un oarecare Opus al acestora, precum Factorul Primordial la rândul Lui nu-I consideră pe Factorii Creatori şi Unic Întâmplători ca fiind Opusul Lui, ci ca făcând parte integrantă din Ierarhia Sa.

Al doilea tip de cunoaştere “închisă” se datorează şi luptei pe care o duce Scopul împotriva Ierarhiei, şi nu în ultimă instanţă, dezvoltării propriilor Universuri cognoscibile care sunt structuralizate de la caz la caz.

În cazul Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, Conştientizarea Scopului Matricei Sale, compusă din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută ale Sale, a determinat Persoana.

# 2 #

Prin Persoană, se înţelege prima delimitare a Conştiinţei de Sine, faţă de creatorul său. Această Conştiinţă de Sine care este Persoana nu ar fi avut nici un alt parametru dacă nu şi-ar fi recunoscut Structura, şi implicit, raportarea SA ca ÎNTREG în Înfinitate.Această infinitate sunt Personalizările.

Una dintre aceste Personalizări este Existenţa. Celelalte sunt opusuri ale opusurilor Existenţei la nesfârşit. Cu toate acestea Personalizările la fel ca şi Persoana aveau doar propria conştiinţă de sine prin care se delimitau de Persoană la fel cum se delimitaseră Persoana faţă de Factorul Creator. Această conştiinţă de sine nu includea vre-o noţiune anume despre sine, ci era asemeni “filmului” din aparatul de fotografiat care nu avea nici o imagine inscripţionată pe el. Era momentul când toate Personalizările se raportau la Persoană.

Tocmai această raportare la un Întreg care era Persoana, a multitudinii ce erau Personalizările, cu o multitudine de conştiinţe de sine pentru fiecare în parte au determinat Noţiunea, ca un al doilea Întreg, devenind şi Noţiunea de bază a Persoanei.

Atunci când Personalizările s-au raportat la Noţiune au primit fiecare alături de conştientizarea de sine care o aveau până acum, şi un fel de conştiinţă doar a întregului ce-l reprezenta în diversitate, fără alte noţiuni posibile, deci o conştiinţă practic goală de alte Elemente ale cunoaşterii. Acum odată raportate la Noţiunea care se reflectă în ele, Personalizările capătă fiecare în parte Noţiunea cunoaşterii de sine mai întâi, ca pe urmă să primească pe rând şi Noţiunile cunoaşterii de sine ale altor Personlizări, şi astfel Factorul Creator şi Unic Întâmplător a creat aparatul necesar captării cunoaşterii de sine, care va dezvolta Cunoaşterea Închisă, dar care alături de aceasta , prin Destin , şi Întâmplare , ce aparţin Cunoaşterii Deschise ce provine de la Starea de Fapt eternă a Matricei noastre.

Astfel, Cunoscutul aparţine Cunoaşterii Închise iar Necunoscutul Cunoaşterii Deschise , deci Stării de Fapt. De abia pe urmă Una dintre infinitatea de Personalizări va crea Existenţa , cu infinităţile sale de Universuri , şi abia din acest moment am putea vorbi de ontologie ca şi teorie a Existenţei, dar până aici sub nici o formă ontologia nu mai este valabilă.

Totul se suprapune cunoaşterii, chiar şi ontologia. Persoana, Personalizările şi toate celelalte structuri ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător aparţin Cunoaşterii Închise ale acestuia, care nu se raportează la Factorul Primordial.Teoria Cunoaşterii Gnoseologia sau a cunoaşterii fără subiect, Neognoseologia, devine coaxială cu teoria existenţei Ontologia sau a substraturilor opuse existenţei Neoontologia determinând Coaxialismul sau Teoria Opusului Neutru.

Fiecare Opus , opozabil la Infinit faţă de un alt Opus va avea exact aceleaşi calităţi ca opusul faţă de care se află în opoziţie.Astfel Existenţa are o infinitate minus unu de opuşi dar şi pe acel Opus “unu” care are exact aceleaşi calităţi şi însuşiri ca şi Existenţa, dar nu este Existenţă. Prin urmare opuşii pot deveni neutri unii faţă de alţii sau total opozabili în funcţie de şirul în care sunt expuşi unii faţă de alţii.

Dacă până acum ontologiei ca teorie a existenţei îi revenea numai Existenţa şi gnoseologiei îi revenea Cunoaşterea acesteia, de acum încolo Existenţa poate fi înlocuită cu alte şi alte Personalizări, opuşi ai opuşilor Existenţei, astfel se naşte Coaxialismul, o nouă filosofie care suprapune Cunoaşterea pe substratul ce aparţinea Existenţei, atribuindu-l altor opuşi ai acesteia dar şi Existenţei implicit.

În acelaşi mod, ontologia dispare în Coaxialism devenind neo-ontologie , întrucât nu mai are Existenţa întotdeauna drept substrat ci se raportează la aceasta prin alţi opuşi ai ei, iar neoontologia lăsând locul coaxiologiei atunci când opuşii Existenţei nici măcar nu se mai raportează la aceasta.

Prin urmare coaxiologia înglobează în cadrul său atât Existenţa, ontologia,ceilalţi opuşi care se raportează la Existenţă, neoonotlogia cât şi opuşii Existenţei care nu se mai raportează la Existenţă.

Gnoseologia se transformă în neo-gnoseologie tot pentru acest deziderat cât şi pentru faptul că orice cunoaştere trebuie să beneficieze de un subiect, pe când Coaxialismul acceptă Cunoaşterea al cărei subiect lipseşte , în cazul opuşilor existenţei, sau în cazul Cunoaşterii Deschise.

Mai mult decât atât Coaxialismul va opera şi cu un al doilea Element alături de neognoseologie, care este Coaxiologia, sau ştiinţa opuşilor.

De ce este necesară Coaxiologia? Deoarece termenul de neoontologie nu este îndeajuns şi nici cel de ontologie. Prin ontologie sau teoria existenţei vorbim de ceva care aparţine Existenţei, pe când în cadrul Coaxiologiei se poate opera cu opuşii opuşilor Existenţei şi astfel ontologia nu este o soluţie, ea nefiind valabilă decât la nivelul Existenţei.

Neoontologia ar fi o soluţie dar doar dacă reliefăm sau raportăm un anumit Opus al Existenţei la aceasta , deci nici acest termen nu este o soluţie, întrucât filosofia viitorului va trebui să opereze cu termeni care nu neapărat se vor raporta într-un mod sau altul la Existenţă, deci cu opuşi ai opuşilor acesteia , şi mai mult decât atât, doar între aceşti opuşi fără a se mai face vre-o raportare la Existenţă.

Neoontologia ar fi fost o soluţie pentru o filosofie de genul “ontologiei operaţionale” a lui Nicolai Hartmann, dar mai încolo de această limită termenul respectiv nu mai are nici o relevanţă. Hartmann , chiar dacă opera cu Nonexistenţa o făcea prin raportarea acesteia la Existenţă, ceea ce în Coaxialism nu mai este cazul , întrucât după cum am mai spus, raportarea se poate face doar între opuşi de orice rang ar fi ei între aceştia. Rangul unui Opus faţă de altul , este dat de numărul opuşilor aflaţi între cei doi opuşi.

Domeniul filosofic care poate opera atât cu Existenţa, cât şi cu opuşii acestora raportaţi la Existenţaă cât şi numai între opuşii Existenţei fără a se mai face raportarea la Existenţă poartă denumirea de Coaxiologie. Coaxiologia întruneşte prin urmare, atât Ontologia cât şi Neoontologia sub acelaşi acoperiş cu cealaltă parte, unde se operează cu opuşii Existenţei fără a se mai face referire la aceasta, într-un cuvânt Coaxiologia. Astfel atunci când vorbim despre Coaxiologie, vorbim atât despre ontologie, neoontologie cât şi despre opuşii Existenţei care nu mai au nici o raportare la aceasta.

Definiţia Coaxiologiei constă în faptul că fiecare Opus devine neutru faţă de un alt Opus din infinitatea de opuşi raportaţi la finitatea Factorului Primordial sau a Marilor Creatori şi Unic Întâmplători.

Astfel , fiecare Opus poate fi şi un Opus al Existenţei sau al opusului, opusului acesteia.În acest caz cum am mai spus, Ontologia nu numai că nu mai este valabilă întrucât îşi pierde absolut orice statut dar toţi aceşti opuşi sunt coaxiali, adică au o axă comună având un numitor comun în ideea de substrat , indiferent dacă acesta este mental sau de orice altă natură.

Astfel putem atribui Noţiunea de substrat nu numai Existenţei ci şi opuşilor , opuşilor acesteia , care nu mai sunt Existenţă şi nici un alt mod sau tip de Existenţă.

Prin urmare unicul mod filosofic de operare al acestei filosofii care tinde să devină Coaxialismul, este numai şi numai mentalul, respectiv filosofia mentalului, care poate include în marea sa arie şi Coaxialismul.

Mai mult decât atât Coaxiologia poate defini şi grupuri de opuşi care aparţin unui Element , care la rândul lui nu este Opus unui alt Element dar care are în Structura sa o altă infinitate minus Una de grupuri de opuşi faţă de grupul opuşilor primului Element, prin Dezvoltarea Exponenţială Noţională, iar Rangul unei asemnea dezvoltări exponenţiale constă din numărul elementelor aflate între cele două Elemente, care luate ca întreg nu sunt opuşi dar privite structural conţin grupuri de opuşi.

Un exemplu al Dezvoltării Exponenţiale ar fi opuşii Fiinţei, ai Factorului Vieţii şi ai Existenţei. Fiecare aparţine Existenţei. Fiinţa, Factorul Vieţii şi Existenţa nu sunt opuşi, întrucât fiecare aparţin Existenţei, sunt un fel de opuşi prin calităţile pe care le dezvoltă. Fiecare astfel de Element conţine în cadrul său o infinitate minus Una de opuşi, cum ar fi reflectarea unor Amprente şi rezultatul acestor reflectări, etc. Aceste reflectări ale Persoanei în Fiinţă vor fi opuse faţă de reflectările fiinţei în Factorul Vieţii , chiar dacă la nivel de Elemente ele nu sunt opuse aparţinând Existenţei.

Dacă luăm aceste Elemente şi le raportăm la opuşi ai Existenţei de această dată, vedem că opuşii elementelor care formează grupurile de opuşi vor fi egali cu aceea ai Existenţei întrucât fiecare dintre cele trei Elemente , aparţin Existenţei , în schimb opuşii grupurilor de Elemente vor fi egali, având acelaşi rang de opozabilitate faţă de opuşii Existenţei la fel ca şi Elementele în a căror structură se află grupurile, fiindcă şi acestea aparţin Existenţei dar nu au acelaşi rang al Dezvoltării Noţionale Exponenţiale, faţă de Existenţă şi opuşii acesteia. Pentru acest domeniu consider că matematica a avut până în Prezent un cuvânt greu de spus, întrucât ecuaţiile exponenţiale sunt cele care pot reliefa destul de clar această problematică. Mai mult decât atât, matematica Matriceală, cu funcţiile sale de bază, cum ar fi Permutările, Aranjamentele şi Combinările Matricelor pot crea o imagine deosebită de ansamblu a ceea ce poate dezvolta Coaxiologia.

Menţionez că i-am dat această denumire întrucât toate câte sunt , începând de la Matricea de bază care a fost originea Scopului şi Scopul originea ei, până la cele mai evoluate opusuri ale existenţei sau nivele din cadrul acestor opusuri, sau Universuri ale altor Mari Creatori , toate se suprapun, fiind Coaxiale, Suflul Factorului Primordial fiind în Tot şi în Toate , la fel cu al Marilor Creatori în lumile lor, la fel în lumile Marelui Nostru Creator, unde Persoana se află în fiecare Personalizare iar Noţiunea se reflectă în suma acestora, la fel cum toate Personalizările, precum şi Personalizarea Noastră au sistemele lor de raţionalizare sau care le înlocuisec pe acestea, chiar dacă mintea noastră nu le poate discerne, la fel cum numai în cadrul Personalizării noastre care este Existenţa sunt o infinitate minus Una de Nivele Logice, noi aflându-ne la Nivelul 2 al Logicii, de bine-rău, etc. Toate acestea se suprapun, creînd fiecare un Întreg care-şi are bine situat locul său în Ierarhia, Marilor Creatori şi pe urmă a Factorului Primordial care întregeşte ÎNTREGUL. Astfel toate câte sunt şi toate câte nu sunt devin UN întreg al UNEI creaţii. Sunt COAXIALE!

Coaxialismul ca şi filosofie nu pretinde că spune Adevărul, după cum se poate vedea în principiile acestuia, întrucât Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut şi nici Cunoaşterea Absolută, în schimb pretinde că realizează anumite aplicaţii pentru a ne apropia cel puţin de una din urmele , urmelor,ale urmelor urmate de încă un număr impresionant de astfel de urme, lăsate de Adevărul Absolut în tiparul Cunoaşterii Deschise al fondului universal de Elemente ce pot fi cunoscute.

O altă întrebare este dacă Adevărul nu poate fi cunoscut, Înţelepciunea are şanse să fie determinată prin conştientizare? Cel puţin să putem vorbi despre această înţelepciune pe care o pretinde filosofia? Exact cum spuneam adineaori, cel puţin a nu ştiu câta urmă lăsată de Adevăr să o găsim şi vom fi mult mai înţelepţi în acel moment. Înţelepciunea prin Esenţa ei se rezumă la Cunoaştere.

Cunoaşetrea este opusă Adevărului, fiind determinată de Conştientizare, iar aceasta este prin excelenţă apanajul Iluziei Vieţii, în toate lumile care aparţin Ierarhic de la nivelul Persoanei în “jos” adică, către Personalizări, Noţiune, Universe şi lumile acestora. Până la acel nivel Cunoaşterea aparţine Anoţionalului fiind Cunoaştere Deschisă, determinată de Starea de Fapt a Matricei noastre, subiect despre care voi mai reveni. Cu toate acestea Cunoaşterea Deschisă odată aparţinând Anoţionalului, are şi un Destin Anoţional, deci conştientizarea elementelor sale nu se bazează pe o noţiune concretă ci superfluă. Cunoaşterea Închisă, ce apare odată cu Factorii Creatori, este o cunoaştere a cărei Elemente se pot structuraliza într-o anumită noţiune odată ce este conştientizată, dar că acest tip de Cunoaştere aparţine spectrului Iluziei odată ce este conştientizată, împreună cu Noţiunea sa referitoare la elementul Cunoaşterii. Prin urmare Înţelepciunea constă în faptul sintetizării de către Om a celor două tipuri de Cunoaşteri şi structuralizării acestora în funcţie de necesitatea actului Cunoaşterii, pentru a realiza o viziune cât mai apropiată faţă de una dintre posibilele urme ale Adevărului.

# 3 #

Coaxiologia este filosofia ce poate determina mai în profunzime importanţa Factorului. Când vorbesc despre Factorul nu o fac la modul de persoană sfântă sau imaculată care vrea numai şi numai binele doar că omul perfid şi ticălos a păcătuit atât de mult faţă de acesta, încât îşi merită viaţa plină de suferinţă pe care o duce. În nici un caz. Nu acesta este Factorul. Factorul este mai întâi Numerologie, este produs de Esenţa unui Element al Stării de Fapt Matriceale,de Instinct. Astfel Numerologia se bazează la rândul ei pe Instinct, având aceeaşi dezvoltare iniţială ca şi Coaxialismul. Fiecare Factorul are inoculat Instinctul Stării de Fapt Matriceale în sine. Numerologia, privită din perspectivă filosofică este o latură a Coaxialismului, dat fiind că Coaxialismul prin excelenţă se ocupă de Esenţa şi determinarea numerelor, dar şi de raportarea acestora la Mediul Cunoaşterii Deschise sau Închise, precum şi la definirea Numărului ca Factor Creator şi Unic Întâmplător faţă de Factorul Primordial UNU, al cărui suflu se regăseşte în toate celelalte Numere sau Factori. Accepţiunea de Factorul este mult mai plauzibilă decât aceea de Număr , întrucât fiecare Factorul în parte este un Mare Creator de Universuri şi lumi, guvernate de Iluzia Vieţii care dezvoltă, legităţi, forţe, reprezentări psihice sau fizice, raportări la Adevăr şi Neadevăr, la Cunoaştere şi Necunoaştere , la Conştientizarea de sine ca întreg sau ca individ aparţinător unei anumite comunitţi, de date, legi, forţe, spirituale, structurale sau de sistem, al unui anumit Nivel Logic sau Antilogic, Virtual;etc.

Conform Coaxialismului, Factorul va fi întotdeauna opusul înfinităţii faţă de care se va raporta ca finit, la fel cum Cunoaşterea se raportează la necunoaştere şi viaţa la Moarte. Factorul va fi demiurgul care prin propria sa capacitate de conştientizare va încadra în sine noi şi noi Elemente ale Cunoaşterii Închise evaluînd fără să le cunoască în amănunt şi Elementele Cunoaşterii Deschise. Astfel , supus unei Ierarhii bine stabilite, fiecare Factorul va clădi propria lui lume, devenind conştient de Universul său. Omul este un astfel de Factorul cu toate că se află la o scară ierarhică mult mai neînsemnată decât Marii Creatori. O altă întreabare ar fi în acest moment este: Odată ce Omul se consideră centrul Universului său uman, şi oricât de nenorocit ar fi se consideră cea mai importantă fiinţă din aces Univers, atunci oare Marii Creatori nu fac parte şi ei din acest Univers uman?

Paradoxal sau nu , nu sunt şi aceştia la rândul Lor creaţia Universului uman? Oricât am merge pe negarea ideii că Omul nu ar fi arhitectul propriilor săi Factori minţim.

Omul este arhitectul Factorilor Creatori şi ai Factorului Primordial , în măsura în care Cunoaşterea sa realizează Existenţa acestora. Indiferent de măsura la care Omul participă spre construirea Acestora, indiferent dacă le recunoaşte sau nu puterea imensă pe care o au asupra Destinului propriei sale societăţi , sau mai presus de aceasta a propriului său Univers Uman, toţi Factorii Creatori sunt şi rămân Elemente ale Universului descoperitorului şi creatorului lor , prin esenţă , a Universului Iluzoriu Uman. Astfel Omul nici nu realizează că devine încetul că încetul Dumnezeul propriilor săi Factori, Factorul propriului său Factorul Creator , pe care-l conştientizează,cunoaşte şi totodată îi determină Existenţa în Universul existenţei sale, chiar dacă iluzoriu,repet, dar care se doreşte spiritualizat.

Odată ce Omul cunoaşte toate acestea , de ce se mai închină unor Factori ai căror Elemente le conştientizează aducându-le la rangul Ierarhic de Dumnezeu?

Tocmai pentru că Omul s-ar simţi prea singur şi împovărat dacă nu ar avea un Dumnezeu deasupra conştientizării sale şi alături de acesta un Diavol, care nu fac altceva decât să reflecte Omul în ansamblul său, ca fiinţă divină şi demonică în acelaşi timp. Inclusiv acest mod de a privi Lumea pe care l-am denumit ca fiind Coaxial, se datorează în mare măsură Iluziei Vieţii şi umanului din mine chiar dacă deseori vreu să-l alung pentru a da loc raţionalului. Ce rămâne atunci când alung umanul ?

În nici un caz nu mă contopesc cu gândirea zeilor şi nici cu acea a naturii mele omeneşti, ci cu o gândire străină de mine, care nu face altceva decât să mă arunce şi mai mult în mrejele frustrării de a fi şi gândi finit, în infinitatea care mă înconjoară, să mă determine să mă rog Factorului Creator.Alungând rugăciunea voi simţi că plutesc cu adevărat pe valurile infinitului,că orice frustrare datorată finităţii mele se va evapora asemeni ceţii când răsare Soarele.Este de dorit să renunţăm la rugăciune şi mătănii,dar pentru aceasta va trebui să renunţăm şi la Răul şi perfidul din noi.Bisericile nu şi-ar avea rostul dacă nu ar fi păcatele.

Ce se întâmplă atunci? Îmi dau seama de cohortele care se îndreaptă către biserici. Sunt Oameni ce în adâncul străfundului fiinţei lor nu vor să înţeleagă nici în ruptul capului că sunt Oameni şi nu cârpe , decăzute în înstrăinarea de propriul lor “eu”. Îi privesc cu o oarecare condescendenţă cum cu fiecare pas spre implorarea unei mile cereşti nu fac nimic altceva decât să alunge şi fărâma de uman care le-a mai rămas. Atunci îmi vine în minte o altă întrebare şi anume, faptul că Factorul Nostru Creator este iubire. De ce nu l-am iubi?

Dacă este iubire poate că ne va da şi nouă o bucăţică din iubirea Sa , mergându-ne mai bine în afaceri, sau în alte domenii de interes personal. Nimic mai greşit. Factorul Nostru nu ne-a visat pentru a deveni nişte supuşi înfricoşaţi şi îngenuncheaţi la cerul de un albastru Infinit pe care l-a gândit pentru noi.

Ne-a lăsat să Înţelegem că toată această iubire şi consideraţie pe care o cerşim prin rugi interminabile se află undeva ascunsă în adâncul nostru, iar noi nu trebuie să facem nimic altceva decât să o luăm de acolo şi să ne folosim de ea. Biserica nu poate face acest lucru, decât să ne amăgească în continuare că putem afla iubirea prin rugăciuni. Ar fi mult mai bine în această lume dacă oamenii nu s-ar mai ruga şi nu ar mai construi atâtea biserici dar şi-ar scoate fiecare fărâma de iubire, în definitiv, fărâma de Dumnezeu şi ar împărţi-o cu drag unii altora. Cum ar arăta acea societate? Cu siguranţă că nu ar mai fi bântuită de crime , violuri, minciună, jaf, sau alte şi alte fărădelegi.

Despre acest aspect am scris în The Origin of God, zugrăvind un tablou unde oamenii nu cunoaşteau ce este minciuna, ura sau alte fărădelegi, un tablou unde nu existau nici măcar accidente de circulaţie. Tabloul acesta s-a schimbat atunci când personajul principal a văzut primul accident, a auzit prima înjurătură. Cum s-a schimbat tabloul? În cadrul său apărea o biserică.Aceasta înseamnă că acel Opus neutru care are exact aceleaşi calităţi şi însuşiri faţă de un alt Opus este Factorul?

NU! Pentru că Factorul este opusul înfinităţii şi nicidecum opusul unui singur Element, cum ar fi o Personalizare. Opusul Existenţei este Nonexistenţa. Aceasta chiar dacă în Iluzia Vieţii , omului îi apare mereu ca fiind undeva la frontiera propriei sale existenţe, Nonexistenţa este cel mai depărtat Opus al Existenţei, în infinitul şir al opuşilor.

Cu toate acestea Nonexistenţa va fi aceea care va avea EXACT aceleaşi calităţi ca şi Existenţa, chiar dacă apare ca fiind opusul cel mai tranşant al Existenţei.

Între Existenţă şi Nonexistenţă se vor afla în cadrul şirului de opuşi o infinitate minus doi opuşi, cei doi, fiind Existenţa şi Nonexistenţa.

Primul Opus al Existenţei va fi unul dintre cei mai tranşanţi opuşi faţă de aceasta, sau opusul ce are cele mai opuse calităţi faţă de Existenţă.

Al doilea Opus va deveni un Opus al primului dar şi faţă de Existenţă faţă de care devine al doilea Opus. Acesta nu va mai avea aceleaşi calităţi atât de diametral opuse faţă de Existenţă cum a avut-o primul ei Opus dar în consecinţă, mult mai diametral opuse decât o are cel de-al o sutălea sau un miliard Opus al existenţai.

Astfel, cu cât depărtarea în şir opozabil devine mai mare între doi opuşi, cu atât gradul de opozabilitate dintre aceştia devine mai mic, şi invers, cu cât şirul de opuşi se reduce între doi opuşi cu atât gradul de opozabilitate creşte.

Prin grad de opozabilitate putem înţelege cât de diametral opuse pot fi calităţile a două Elemente ce se constitue în opuşi unul faţă de altul.

Primul Opus al Existenţei nu va fi Nonexistenţa, acesta fiind opusul neutru cu aceleaşi calităţi ca şi Existenţa , ci un Opus sau o Personalizare, căreia i se datorează Universul pe care omul îl atribuie ca fiind al Existenţei , şi pe care îl include în ontologia sa dar este un alt Univers, total Opus Existenţei, care nu are nimic de a face cu aceasta şi care se află într-o continuă luptă cu Existenţa, pentru a învinge.

Tot ceea ce ne înconjoară, începând cu copacul înflorit în primăvară, cu albina ce-şi strânge nectarul , nimic nu aparţine în realitate Universului Existenţei, al Personalizării noastre ci unui alt Univers.

Mai mult decât atât , nici măcar corpul nostru prin care circulă sângele unei alte lumi, pe care entitatea spirituală a noastră,energia noastră spirituală îl pune în mişcare.Această energie spirituală aparţine cu adevărat Existenţei.

În definitiv Omul în sine nu este nimic altceva decât o cuantă de energie spirituală.

CAPITOLUL IV

AMPRENTA ŞI AMPRENTA KARMICĂ, GENIALITATEA

# 1 #

Dacă Universul pe care-l admirăm în fiecare zi nu ne aparţine, dacă sângele din venele noastre nu este al nostru, dacă inima care-l pulsează este al altei lumi, atunci ce anume este al nostru? Cunoaşterea acelei lumi? În nici un caz. Nici măcar Cunoaşterea acelei lumi nu ne este dat să o trăim sau să o concepem, întrucât un copac poate oricând fi în realitate un templu sau o albină, un avion.

Exemplele acestea nu sunt concludente întrucât diferenţa este Infinit mai mare. Sufletul nu ne aparţine? NU!

Nici măcar Sufletul nu este al nostru ci al altei lumi.

Ce este Sufletul de fapt?

Mulţi îi atribuie definiţia de cuantă de energie spirituală. Ce este această cuantă de energie spirituală altceva decât CUNOAŞTERE? Nimic altceva.

Această cuantă de energie spirituală şi-ar pierde imediat orice integritate şi mai mult decât atât, orice însemnătate dacă nu ar fi supusă Cunoaşterii, sau măcar propriului său instinct de conservare prin care să-şi asigure dezvoltarea biologică sau fizică, etc.

Oare Omul cunoaşte cu adevărat? DA!

Acesta îşi cunoaşte Iluzia Vieţii.

Îi aparţine Personalizării lui, Existenţei lui această cunoaştere? NU! Această cunoaştere este străină de OM! Atunci înseamnă că Sufletul Omului , determinat prin cunoaştere NU îi aparţine. Dar ce anume îi aparţine Omului dacă nici sufletul determinat de propria sa conştientizare de sine nu îi aparţine? Sunt Gândurile lui. Acestea cu siguranţă îi aparţin!

Şi totuşi ce este această cuantă de energie spirituală, sau Sufletul Omului?

Sufletul Omului este o cuantă de energie spirituală, doar atunci când se raportează la Fiinţă, întrucât Sufletul Omului este Amprenta acestuia.

Cea care a determinat Amprenta Omului ca generalitate, deci o Amprentă pentru Toţi Oamenii a fost reflectarea Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers. Dar pentru toate acestea responsabilă este Existenţa care stă la baza Totului acestor Multiverse în care ne aflăm. Acea Amprentă s-a reflectat în Fiinţă pentru a FIINŢA. Odată fiinţând Amprenta s-a reflectat în Factorul Vieţii, şi astfel a aparţinut şi lumii vii. Abia în acest moment putem vorbi despre ceea ce nouă ne este reprezentat, ca fiind Sufletul Omului.

Cum s-a ajuns de la Amprenta pentru toţi Oamenii la Amprenta fiecărui Om în parte, deci la sufletele a miliarde şi miliarde de oameni care au trăit sau trăiesc în această lume?

Odată creată Amprenta pentru toţi Oamenii, un fel de genom uman, de către una din reflectările Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers, dar rog a nu se face marea greşeală de a fi identificată cu genomul uman întrucât nu este aşa ceva, ci un suflet general al omenirii, iar Existenţa a determinat-o într-un mod indirect la un nivel de foarte mulţi intermediari distanţă , dar o citez întrucât Existenţa stă la baza acestei Amprente, determinând Fiinţa şi Factorul Vieţii.

Deci odată creată această Amprentă pentru toţi oamenii prin reflectarea Factorului Vieţii în Fiinţă, care s-a reflectat în Fiinţă primind energia fiinţării şi mai apoi în Factorul Vieţii , primind Viaţa, Amprenta s-a “întrupat” în OM. Gândurile acelui OM au imprimat noi şi noi Amprente ale umanului în Existenţă care pe urmă s-au reflectat în Fiinţă, fiinţând şi în Factorul Vieţii , primind Viaţa.

Prin Fiinţare se înţelege atribuirea de dimensionalitate şi odată cu aceasta a raportării propriei unicităţi ca sistem şi structură faţă de diversitate, în schimb prin Dimensionalitate se înţelege raportarea Existenţei la Noţiune determinând Fiinţa.Fiinţa nu este Dimensionalitate întrucât nu este Existenţă şi nici Noţiune care să o oglindească pe aceasta, dar are în sinele său toate aceste caracteristici. Fiinţa devine Simţire, prin reflectarea Existenţei în Noţiune. Diferenţa dintre Fiinţă şi Simţire constă în modul cum este oglindită aceasta. Atunci când Existenţa se reflectă în Noţiune devine Simţire, iar atunci când Existenţa se reflectă în Factorul Vieţii devine Moarte! Deci o nouă Viaţă.

Fiinţa nu înseamnă neapărat şi energie? Energie spirituală?

Dar ce este energia? Să fie delimitarea propriei structuri şi unicităţi faţă de diversitate? Exact! De ce? În natura Universului nostru, bazat pe Cunoaşterea de către noi a mediului înconjurător, tot ceea ce se autodefineşte ca fiind un Întreg, un sistem ce posedă o structură şi are o dimensionalitate, dezvoltă şi un anumit tip de energie pentru a nu fi anihilat de către alte Întreguri, de către alte şi alte valori energetice şi asimilate altor structuri. Prin urmare fiecare astfel de structură trebuie să se afle într-un anumit Echilibru cu alte şi alte structuri similare sau diferite. Echilibrul la urma lui se bazează pe Ierarhie.

Orice atac la Ordinea Ierarhiei va duce la o descărcare energetică din partea acesteia împotriva intrusului. Astfel atât energia termodinamică a Universului nostru care se află într-o continua răcire ca rezultat al tinderii sale către Armonie, prin diminuarea Entropiei deci a Lucrului Mecanic, cât şi alte tipuri de energii nu sunt altceva decât un Echilibru, menţinut de Fiinţă, pentru Fiinţarea Ierarhiei, pentru a nu se distruge Echilibrul acesteia, care constă paradoxal în propriul său Dezechilibru, deci Ordinea care se bazează pe Dezordine şi invers. De ce toate acestea?

Pentru că Paradoxul Existenţei constă în raportarea acesteia mereu la Nonexistenţă pentru a fi!

Despre ciorchinii de Universe voi vorbi la momentul potrivit.

Omul este prin excelenţă o fiinţă care are nevoie de Echilibru pentru a subzista , întrucât Esenţa lui, modul cum a fost creat, constă în cele din urmă dintre un Echilibru între Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Personalizarea noastră Existenţa, odată ce a început să “producă” Amprente ale Omului, şi acestea să crească în număr exponenţial odată cu Gândurile Omului care trăia într-un Univers, toate aceste Amprente au luat calea Fiinţării şi reflectării în cele din urmă în Factorul Vieţii, ceea ce le-a determinat să se întrupeze într-un număr din ce în ce mai mare de Universe posibile.

De-a lungul vieţii fiecare Om, produce un număr impresionant de Gânduri, deci un număr impresionant de Amprente.

Fiecare Gând va lăsa la rândul său o Amprentă în Existenţă.

Dacă este un Gând despre Om acea Amprentă va determina un Om, iar dacă este un Gând despre cu totul alte imagini, rezultatul va fi că în Existenţă se va imprima o nouă Amprentă cu imaginile respective.

Astfel Omul este un Demiurg, la rândul lui . Chiar dacă în timpul Vieţii sale nu realizează ce mare însemnătate au la nivel Universal propriile lui Gânduri, şi cum Factorul Creator şi Unic Întâmplător îşi extinde numărul lumilor şi Universelor prin OM.

Gândul este un produs al Ierarhiei din cadrul Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, produs care alături de acesta participă în mod nemijlocit la devenirea şi formarea a noi şi noi Universuri. Omul este o verigă prin intermediul căruia Factorul Creator formează noi şi noi Universuri.

Fiecare Gând oricât de mult ar semăna cu un altul devine Unic Întâmplător , faţă de OM care este Neîntâmplător!

Omul în calitatea sa de Neîntâmplător , pe parcursul întregii sale vieţi crează o mutitudine de Gânduri unde fiecare Gând devine, o lume , un Univers aparte.

Totalul acestor Gânduri create de Om în timpul vieţii lui sunt Karma Omului.

Karma Omului va lăsa la decesul acestuia din Lumea respectivă o anumită Amprentă.

Amprenta Karmică este rezultatul tuturor faptelor şi acţiunilor întreprinse de Om pe parcursul întregii sale vieţi. Amprenta Karmică a omului se va reflecta în Existenţă, la fel cum s-a reflectat cândva propria lui Amprentă înainte de a se naşte, pe urmă în Fiinţă şi Factorul Vieţii pentru a se naşte un nou Om într-un alt Univers, sau de ce nu , chiar să se reîncarneze în Lumea aceasta. Amprenta Karmică ar putea fi noua Amprentă a Omului, care va lua exact aceeaşi particularitate ca şi Amprenta lui iniţială pe baza căreia s-a născut în această lume şi pe care o va pierde definitiv.

Şi Amprenta iniţială a Omului nou născut a fost Amprenta Karmică a unui Om ce a decedat într-o altă generaţie, lume sau Univers, sau Amprenta survenită de la Gândul unui Om , care putea fi uitat două secunde mai târziu.

Dacă Amprenta la naştere aparţine unui Gând , gândit undeva de un suflet în Univers, atunci Omul va fi la prima sa încarnare, urmând ca la deces să producă prima Amprentă Karmică, iar dacă Amprenta sa la naştere va fi Amprenta Karmică a unui Om care a trăit într-o anumită perioadă pe Terra sau în altă lume , atunci înseamnă că Omul va fi o reîncarnare.

Termenul în sine de reîncarnare nu mi se pare absolut deloc conform cu cel care determina această acţiune, întrucât nu Omul respectiv se reîncarnează, ci cu totul alt Om.

De ce spun că un alt OM? Deoarece la început a fost Amprenta Omului care i-a dat o anumită identitate la naştere reflectându-se în Fiinţă şi Factorul Vieţii. Ei bine, NU acea Amprentă va determina un nou născut ci o cu totul alta care este suma acţiunilor Omului respectiv pe timpul vieţii şi este definită ca fiind Amprenta sa Karmică, Amprentă care în nici un fel nu-i va determina Omului în timpul vieţii o anumită identitate sau trăire. Aceasta este doar rezultatul acestora.

Astfel ideea de reîncarnare este cât se poate greşit înţeleasă. Dar ce se întâmplă cu Amprenta care a determinat Omul la naşterea sa şi care a fost înaintea Amprentei Karmice a acestuia? Această Amprentă, va fi cea care va dispare pentru totdeauna! Odată cu aceasta va dispare şi adevărata identitate a Omului. Astfel pot afirma că nu există reîncarnare decât la modul figurat. Moartea este noua viaţă a Amprentei Karmice care va deveni Amprenta unui nou OM sau orice altceva ce ar putea avea ca rezultat reflectarea acesteea în Fiinţă şi Existenţă.

# 2 #

Deci, Omul Niciodată nu se va mai întoarce la propria sa Personalizare care este Existenţa, întrucât aceasta nu făcut decât să lase o singură amprentă pentru întregul Univers Uman şi atât. Cu toate acestea Viaţa lui cât şi Vieţile următoare ale Omului se datorează Existenţei doar pentru amprenta primordială şi atât.

Oare Omul va rămâne etern un alienat care va fi străin de sine însuşi cu cât se va depărta de amprenta Existenţei? Cu siguranţă NU! Se va regăsi în Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Cu cât ne îndepărtăm de amprenta Existenţei cu atât mai mult noii opuşi vor deveni din ce în ce mai apropiaţi prin anumite calităţi de mama noastră : Existenţa. Universul spiritual este un Univers mult prea superior amprentei Existenţei dar pe care a tipărit-o, şi în care ne-am înfăşat propria fiinţă.

Cu toate că Omul se afla în Eden , nu realiza că este acolo şi nici măcar nu ştia ce anume este acesta.

De când este Omul în Eden? De la creaţie.

Când a fost alungat Omul din Eden? Omul nu a fost alungat Niciodată din Eden , fiindcă nici măcar nu a realizat sau nu realizează că se află acolo!

Omul se află şi în acest moment în Eden! Cum? Mai simplu decât atât nici că se poate: FIECARE OM ARE ÎN EL EDENUL.

Omul este un Echilibru între bine şi rău. Unul dintre ele este Edenul.

Existenţa atunci când şi-a lăsat amprenta pentru creearea Omului nu a făcut-o ca Omul să se mai reîntoarcă vreodată în sânul Său, fiind mai mult decât conştientă de acest fapt, ci pentru a da naştere astfel la noi şi noi Universuri, în care să se facă simţit suflul etern şi benefic al Factorului Creator şi Unic Întâmplător.

În concluzie , după Moarte amprenta fiecărui Om îşi va găsi Ecoul în Universul pe care-L merită acesta.

Care este adevăratul sens al vieţii?

Pe parcursul vieţii iubirea iar după Moarte amprenta karmică!

Viaţa are un sens raportată la Moarte doar datorită amprentei pe care o va lăsa pentru ca aceasta la rândul ei să fie asimilată de un anumit Univers, care să-i determine însuşirile sale născând sau nu o nouă fiinţă.

Această fiinţă poate fi preluată de orice alt gen de Universuri pornind de la cele fără viaţă până la cele cu viaţă eternă care de facto înseamnă tot fără viaţă, întrucât Viaţa se raportează la infinitate prin propria sa finitate, prin Moarte.

De aceea NU sunt de acord cu cei care afirmă că există în totalitate Viaţă după Moarte. Cred că poate exista această Viaţă, dar întru totul şi cu totul alte condiţii decât cele descrise până acum , deoarece nu omul este cel care se reîncarnează, nici măcar sufletul lui. Sufletul Omului este dat de Reflectarea Amprentei Omului respectiv în Fiinţă şi Factorul Vieţii. Amprenta Omului pe care a avut-o la naştere va dispare pentru totdeauna cedând locul Amprentei Karmice.

Amprenta Karmică va deveni la rândul ei Amprenta responsabilă de naşterea unei noi fiinţe, care se va reflecta în Fiinţă şi Factorul Vieţii, dar care va lăsa la decesul fiinţei respective locul noii Amprentei Karmice a acesteia dispărând pentru totdeauna. Referitor la reîncarnare , NU poate exista mai mult de o singură reîncarnare a unei Amprente.Fiecare Amprentă va deveni Amprentă Karmică după care va dispare pentru totdeauna!

Putem afirma la modul figurativ, referitor la reîncarnare că fiinţa respectivă este la al zecelea sau miilea ciclu de reîncarnare. Da, doar că nu este vorba despre reîncarnarea Amprentei respectivei fiinţe, deci a sufletului acesteia, ci de ciclul determinărilor Amprentelor respective, în comparaţie cu o anumită fiinţă.

Cum anume poate accepta un Univers o anumită amprentă a unei Vieţi? De ce acceptă o anume amprentă şi nu altele?

Personal cred că acest fapt se datorează anumitor afinităţi care pleacă tot de la Formă şi Urmă, şi anume, fiecare amprentă lasă un anumit tipar al său dacă acest tipar se identifică cu tiparul respectivului Univers , atunci amprenta respectivă va fi omologată de către acesta urmând ca Universul respectiv la rândul lui să determine Amprentei anumite însuşiri ale sale, care pot fi preluate de un al doilea Univers , de un al treilea , ş.a.m.d., în funcţie de prima amprentă , care de data aceasta devine rezultatul Vieţii anterioare.

De ce acest Univers şi nu un altul?Nu sunt mai multe Universe care să poată avea un tipar la fel de asemănător cu tiparul Amprentei pe cum o are acest Univers?Spun aceasta întrucât unul este tiparul Amprentei văzut prin prisma Coeficientului Logic 2 şi altul este tiparul văzut prin prisma altui Coeficient Logic.Înseamnă că şi Universul care omologhează Amprenta este un Univers cu un Coeficient Logic 2?Fiecare Amprentă este un Univers, precum fiecare Gând.Acest Univers care-i dă însuşirile sale Amprentei este o altă Amprentă ce a fost un alt Gând la rândul său.Fiecare Gând lasă o Amprentă.Fiecare Amprentă devine un Univers atunci când include în cadrul său o altă Amprentă,datorită similitudinilor dintre tiparul Amprentei devenită Univers pentru cea pe care o va omologa, dându-i propriile sale însuşiri ca Univers şi nicidecum în calitate de Amprentă.Ce alte însuşiri poate să-i dea Amprentei decât propriile sale însuşiri şi anume de a se reflecta şi aceasta la rândul ei în Fiinţă şi în Factorul Vieţii.Atunci când folosesc cuvântul Univers,acesta poate include accepţiunea de Gând şi de Amprentă în acelaşi timp cât şi o arie de multe alte accepţiuni, pe când atunci când folosesc cuvântul Amprentă sau Gând mă refer direct la o singură accepţiune.Prin urmare Amprenta Omului va fi omologată de acest Univers care se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii şi care Conştientizează şi Cunoaşte cu ajutorul Coeficientului Logic 2 datorită faptului că este cel mai apropiat de unicitatea tiparului Amprentei Omului.Acest Univers care la rândul său era Amprentă va include Amprenta Omului în cadrul său dându-i anumite însuşiri,şi având gradul cel mai mic de incluziune faţă de Amprenta Omului.Şi acest Univers este inclus la rândul lui într-o altă infinitate de Universe, unde fiecare are un anumit grad de incluziune faţă de celălalt.Primul grad de incluziune faţă de Amprenta Omului, aparţine Universului care a Omologat Amprenta ,al doilea grad de incluziune faţă de Amprenta Omului este Universul care include la rândul său Universul care a omologat Amprenta Omului dându-i Universului cu primul grad de incluziune faţă de Amprenta Omului însuşirile sale.Astfel se perpetuează către infinit minus Unu, numărul gradelor de incluziune.Fiecare Univers a fost cândva Amprenta unui Gând, al cărui tipar a fost omologat de cel mai apropiat Univers care are tiparul cel mai asemănător.Şi Amprenta Omului la rândul său,în calitate de Univers va omologa alte şi alte Amprente,dându-le acestora însuşirile sale acelea de a se reflecta în Fiinţă şi în Factorul Vieţii.Universul pe care-l Cunoaşte Omul este în primul rând,cel care i-a omologat Amprenta Omului dându-i acesteia propriile sale însuşiri.Este Universul cu primul grad de incluziune.În acest Univers Cunoscut de Om mai sunt şi elemente ale Universurilor care includ la rândul lor Universul Cunoscut de Om,cum ar fi Lumina Stelelor ce readuc trecutul în prezent,etc.Astfel, Omul nu-şi Cunoaşte Universul propriei sale Amprente,Univers care va fi Cunoscut la rândul său de către Amprentele faţă de care Universul Amprentei Omului va avea un anumit grad de incluziune.

Oare amprenta pe care ne-a dat-o nouă Existenţa este o amprentă primordială, şi astfel nu am mai trăit alte vieţi anterioare sau o amprentă care face parte din lanţul uriaş al reîncarnărilor fiind o simplă verigă a acestuia?

Cu siguranţă că nu este nimic altceva decât o simplă verigă a acestui lanţ uriaş al reîncarnărilor.

Omul nu are amprenta primordială a Existenţei în timpul scurtei sale vieţi, fiindcă dacă ar avea-o ar fi mai mult decât un zeu, un nemuritor!

Prin ce se deosebeşte o amprentă primordială de una care face parte din lanţul reîncarnărilor? Prin faptul că această amprentă este aceea care determină Urma Existenţei, Viaţa Existenţei iar primul său Ecou nu este nimic altceva decât reflectarea Karmei întregii Existenţe ceea ce nu este cazul la Om. Amprenta acestuia chiar dacă aparţine Existenţei , ea este poate al miliardulea Ecou al acesteia, dacă suma care o afirm nu ar fi mult prea infimă pentru a schiţa cu adevărat un număr real.

Existenţa are propria sa Viaţă? DA! Existenţa este eternă, deci are o Viaţă eternă. Cu cât Ecoul propriei sale amprente se stinge în alte şi alte amprente, cu atât intervine din ce în ce mai des moartea, până când aceasta ajunge să devină o lege a Universului respectiv.

Omul nu ar avea viaţă dacă Existenţa nu ar avea şi ea!

Dogmele religioase nu au nimic de a face cu termenul de Factorul cu ajutorul căruia operez în această filosofie, de şi unele asemănări există. Omul nu este făcut după chipul şi asemănarea Factorului, iar dacă Omul ar avea o un corp de animal Factorul ar fi cu siguranţă făcut după chipul şi asemănarea animalului respectiv.

Cum am mai spus din punct de vedere coaxiologic , Factorul este elementul care se delimitează de infinitate prin propria Sa Persoană. Factorul sau Factorul Creator şi Unic Întâmplător este cel care determină Cunoaşterea Închisă, deci propria lui cunoaştere pe care o reflectă sufletelor din propriile sale lumi, pentru ca aceasta să poată fi asimilată de către acestea. Dacă fiecare Om este un Univers în sine , chipul acelui Univers nu va putea fi decât Uman, precum chipul unui Univers al unui animal va avea forma animalului respectiv. Ce altceva poate fi Dumnezeul sau creatorul Universului Uman decât o înfăţişare de Om? Doar Omul.

Cel mai mare rău posibil pentru Om este religia.Orice religie este o dogmă în care trebuie să te supui.În nici un caz Factorul Creator nu a dorit un Om servil şi supus unor canoane de tipul dogmei,deoarece Omul nu este o dogmă în sine,iar prin dogmă Omul se depărtează şi mai mult de străinul din El.

Am scris în The origin of God despre modul cum să te rogi, sau să accepţi o unificare între religii.Acea carte a fost mai mult literatură decât filosofie reală.Un Om dogmatic nu este un Om liber.Străinul din Om este tocmai opusul dogmatismului care este Oglinda înstrăinării de sine a Omului.Chiar şi în The origin of God, biserica apare abia în momentul când apare crima, moartea, sau alte mizerii umane.

Daţi la o parte crima, furtul, egoismul, lenea, mârşăvia, meschinăria, dorinţa de putere, de acaparare, violul şi alte rele, şi atunci ve-ţi constata că va dispare şi biserica.

Biserica este Oglindirea răului din Om la nivel social. Aruncaţi acest rău şi odată cu acesta ve-ţi alunga biserica, indiferent de religie. Să nu uităm că Dumnezeu nu ar exista fără Diavol, că Binele nu poate fi fără Rău, întrucât nu ar avea cui să se raporteze. Daţi-i Omului numai Bine şi-l va urî la fel de mult ca Răul. Prin Esenţa sa Omul are la fel de mare nevoie de Rău pe câtă nevoie are de Bine.

Tot ceea ce vedeţi în diferite religii ,moştenire culturală, etc; nu este altceva decât o istorie a mizeriei Umane. Cred că dacă Omul nu va mai gândi cu două procente din capacitatea creierului său ci cu procentele pe care le-a câştigat cândva pe scara evoluţiei religiile vor dispărea, fiind pe deplin recunoscute ca unul dintre cele mai mari rele existente vreodată în istoria Umanităţii. Un Om religios nu este un Om liber, chiar şi la nivelul Iluziei Vieţii, întrucât în realitate Liberul Arbitru nu există, la fel cum nu există nici Voinţa. Dar biserica face ca nici măcar acest Liber Arbitru Iluzoriu primit de Om de la Factorul Creator să nu existe,să fie înlocuit cu un alt arbitru mult mai meschin, acela de a supune Omul Absurdului. Ce anume supune Omul Absurdului?

Mizeria din El!

Cel mai mare Rău al Omului este Religia! Priviţi bisericile şi admiraţi Mizeria Umană.Dumnezeul sau Factorul nu este acel Dumnezeu al Dogmei care aşteaptă sluji prin tot felul de rugăciuni, în care se oglindeşte suferinţa şi mizeria Omului.

Este un Dumnezeu al legităţilor. Indiferent cât de mult te rogi Niciodată nu vei îmbuna Dumnezeul sau Sfinţii, întrucât şi unii şi alţii nu sunt altceva decât un rezultat al Creaţiei iar Destinul şi Întâmplarea nu pot fi schimbate. Alungând Răul din voi ve-ţi alunga biserica.

Fi-ţi liberi, căutaţi-vă libertatea în stropii de rouă ai zorilor, în razele de lumină, şi regăsiţi-vă Străinul din Voi. Sunt conştient că alungând Răul din Voi ve-ţi avea nevoie de un alt Rău pentru a înţelege şi raporta Binele, dar acest nou Rău poate fi unul Infinit mai bun decât Binele actual.

# 2 #

Când vorbesc despre “asimilarea” Cunoaşterii Închise , trebuie neapărat să fac şi paranteza necesară faptului cum anume se produce aceasta.

Omul prin Esenţa sa este unul dintre ecourile amprentei dată de Existenţă , care după Moarte redevine amprentă ce va da naştere unui alt ecou.

Fiecare amprentă este un Univers în sine inclus într-unul sau mai multe Universe.

Nu există Univers mic sau mare , precum nu există Univers superior sau inferior. Toate Universele sunt egale, diferenţa dintre ele constă doar în Elementele care le definesc şi în modul acestora de abordare, la fiecare Univers în parte.

Chiar şi cea mai neînsemnată amprentă , chiar şi cel mai neînsemnat ecou este un Univers la fel de puternic sau de mare precum cel mai măreţ Univers pe care noi ni-L imaginăm ca fiind posibil.

Astfel şi Omul în Esenţa sa în calitate de ecou sau de amprentă este un Univers. Totul depinde de cum este abordat acest Univers, atât din punctul său de vedere cât şi al altor Universuri.

Prin viaţa sa Omul naşte un nou Univers , care este amprenta propriei sale vieţi, Univers care în cele din urmă va avea drept Ecou o nouă Viaţă a Omului.

La nivel de Amprentă, Omului îi este deservită doar Cunoaşterea Închisă, întrucât Amprenta aparţine Existenţei, deci Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător.Odată ce Amprenta se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii, Omului îi este deservită şi Cunoaşterea Deschisă ce provine de la Starea de Fapt, pentru a conştientiza acţiunea faptelor sale în favoarea viitoarei Amprente Karmice.

Odată ce fiecare Amprentă este un Univers în sine Conform Coaxiologiei fiecare Opus are undeva la Infinit un Opus cu aceleaşi calităţi sau cu similarităţi comune.

Întrucât cel mai Opus, Opus va fi întotdeauna primul Opus, deci opusul vecin, iar cu cât şirul opuşilor se va mări după schema, opusul opusului unui Element va fi un alt Opus mai puţin Opus primului, dar mai categoric celui de-al doilea Opus, întrucât între primul Opus şi cel de-al treilea se află cel de-al doilea, unicul care va avea acelaşi grad de opoziţie faţă de ceilalţi doi.

Primul Opus al unui Element va fi Opus total, faţă de acest Element, dar al doilea Opus al acelui Element va fi Opus total faţă de primul Opus al elementului şi mai puţin Opus faţă de elementul de la început.

După cum am mai spus , la Infinit fiecare Opus primeşte similarităţile celuilalt Opus aflat la Infinit faţă de acesta. Până şi în geometrie s-a demonstrat că la Infinit fiecare dreaptă este de fapt o curbă.

Astfel dacă pentru fiecare Opus există o amprentă a acestuia atunci pentru cele două opuse asemănătoare vor exista nu mai mult de două amprente asemănătoare , ceea ce înseamnă că ambele opuse au fost determinate de către acelaşi Creator.

Mai mult decât atât din punct de vedere coaxiologic, fiecare lume cât şi fiecare Cunoaştere se reflectă în anumite entităţi spirituale sau de cu totul altă natură sau poate că nici termenul de entităţi nu ar fi cel mai potrivit .

Pot exista Universe cu aceste entităţi sau Universe fără aceste entităţi, precum pot exista Universe cu viaţă , cât şi Universe fără viaţă.

Fiecărei lumi cu viaţă sau în care este reflectată Cunoaşterea într-un fel sau altul, îi aparţine un anumit Nivel Logic, pentru Lumea noastră cu Logică Bivalentă, bine-rău , frumos-urât, etc. Nivelul Logic este bineînţeles 2.

Sunt lumi unde acest Nivel Logic poate fi de un miliard, până la valoarea de un Infinit minus UNU, valoarea care se raportează la Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Acest fapt conform Coaxiologiei ne indică nu numai că fiecare Opus are un Opus identic al său aflat la Infinit, ca în Coeficientul Logic 2, ci mult mai mult , pentru Coeficientul Logic 12 legea ar suna că fiecare Opus are cel puţin 11 opuse identice ale sale care se află la Infinit sau la alte 11 reprezentări opuse ale infinitului!.

Acest lucru duce la raţionamentul că la Nivelul Logic 12, fiecare Opus are 11 opuse ale sale ce înseamnă că toate celelalte 11 opuse au fiecare o amprentă identică cu amprenta celui de-al 12-lea Opus.

Prin urmare la Nivelul logic Infinit minus UNU înseamnă că vor fi un Infinit de amprente identice, deci Una singură întrucât nu vor exista opuşi,dar cu o infintiate de caracteristici, din care se va scădea Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Acest rezultat ne demonstrează tulburătorul adevăr, despre creaţie, şi anume că pentru infinitatea de Nivele Logice care definesc Coaxiologic opuşii, există doar o singură amprentă, amprenta Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Astfel toate Universele AU fost create de către una şi aceeaşi amprentă!

Cunoaşterea Închisă este dată omului încă din momentul naşterii sale.Oricât de ciudat ar părea, nounăscutul are exact acelaşi bagaj de cunoştinţe ca şi bătrânul aflat pe patul de Moarte.

Mai mult decât atât, omul are un bagaj de cunoştinţe Infinit mai mare decât cel dat pentru a putea fi conştientizat. Atunci de ce nou născutul sau omul nu ştie atât cât ar trebui în mod real. Răspunsul la această întrebare este cât se poate de simplu. Cel care intervine la acest nivel este Cunoaşterea Deschisă provenită direct din Stările de Fapt ale Matricei.

Cunoaşterea Închisă este un fond de cunoştinţe ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător , fond care nu poate fi conştientizat de către om decât cu ajutorul Cunoaşterii Deschise, cea care-şi va imprima tiparul Întâmplării şi al Destinului în conştiinţa umană.

Cunoaşterea Deschisă este cea care reflectă în conştiinţa umană, devenirea, transformarea, dimensiunile, pe când celălalt tip de cunoaştere, respectiv Cunoaşterea Închisă cedează Cunoaşterii Deschise propriile sale noţiuni.

Astfel atunci când Întâmplarea cade sub incidenţa unei noţiuni de pădure, în care sunt copaci, omul va şti că s-a întâmplat ceva într-o pădure cu arbori,etc.La fel şi în cazul Destinului. Dacă Destinul a căzut sub incidenţa unei frumoase rusoaice, care a fost amanta unui sultan pe care aceasta l-a vândut,istoria a demonstrat că în locul Turciei care ar fi ajuns într-o perioadă stăpânul lumii, a apărut Anglia.Azi poate cea mai uzitată limbă internaţională nu ar mai fi fost engleza ci turca!

Faptul că omul are acest Destin , că este el şi nu pisica sau câinele, sau alt animal conştient de faptul că e stăpân al lumii, şi mai raţional decât animalele,dacă nu este şi asta tot o Iluzie a Vieţii, se datorează în aceeaşi măsură conexiunii dintre Cunoaşterea Închisă a Creatorului Său cât şi incidenţei pe care o face aceasta cu Cunoaşterea Deschisă a unei anume Stări de Fapt. Dacă această incidenţă ar fi căzut asupra pisicii, azi pisicile ar fi stăpânit pământul.

Mulţi se întreabă ce anume este genialitatea, dacă şi aceasta aparţine Cunoaşterii sau nu?

În nici un caz Genialitatea nu aparţine Cunoaşterii .

Nici un geniu nu este geniu datorită cunoştinţelor sale, ci în primul şi primul rând, datorită instinctului său creativ. Un simplu exemplu ar fi chiar acest domeniu , filosofia. Sunt convins că cele mai mari raţionamente filosofice , cele mai importante aspecte ale acestui domeniu nu au fost scrise de cei care au studiat modelele altor filosofi mai întâi ci de cei care au avut acest dar nativ dat de la Factorul Creator şi Unic Întâmplător. În ce anume a constat acest dar? În teamă! Frica este cel mai mare geniu. Acest fapt nu înseamnă că geniile sunt neapărat nişte fricoşi care stau ascunşi cât e ziua de mare gândind la noi şi noi teorii care le-ar putea alunga teama. În nici un caz. Teama nu trebuie neapărat privită prin prisma acelei frici care-ţi îngheaţă sângele în vene ci mai ales prin faptul că este prima cărămidă ce stă la baza Conştientizării acestei lumi. Fără teamă , întreaga societate umană ar fi fost un simplu coşmar care ar fi Trecut odată cu venirea zorilor. Cu ajutorul acesteia coşmarul persistă de milioane de ani în conştientizarea omului, milioane de ani care au devenit istorie şi care s-au contopit în Iluzia Vieţii şi cu Noţiunea de Destin! Avioanele, autostrăzile, Ierarhia anumitor structuri sociale, crimele, violurile , cele şapte minuni al lumii, inclusiv geniile s-au născut din teamă. Teama este vioara care cântă cel mai frumos aria minunată a culturii mondiale, încât cel care a spus că atunci când aude cuvântul cultură îi vine să pună mâna pe pistol a fost un mare geniu.

Exemplul Instinctului Creativ îl pot da şi eu cu privire la creaţia filosofică. Tot ceea ce scriu în această carte NU se datorează într-un fel sau altul savantelor studii filosofice pe care le-aş fi urmat cândva, la fel cum nici cealaltă carte pe care am scris-o, The Origin of God, nu este rezultatul vre-unui studiu de filosofie.Totul îmi vine de la sine , sub forma unor adevăruri pe care le-aş fi ştiut de când e Lumea.

Să facă parte Instinctul Creativ din Cunoaşterea Închisă? Sub nici o formă.Dar din Cunoaşterea Deschisă?

În The Origin of God, Christine şi Lama în periplul lor prin diferite lumi, vor să afle un singur lucru şi anume ce este genialitatea.Ajung în diferite lumi, într-unele dintre acestea chiar ei sunt creatorii lor, cum ar fi Lumea Oglinzilor Paralele , unde fiecare Gând al Cristinei era reflectat la nesfârşit devenind real. Cristine îşi crează propria sa lume , ba chiar îi mai aduce unele îmbunătăţiri, dar Niciodată Lumea respectivă nu va putea arăta mult mai bună sau mai superioară decât cunoştinţele Cristinei despre lume. Ea nu putea zugrăvi mai mult decât Cunoaşterea ei, decât noţiunile ei. Tot ce poate duce Lumea respectivă la evoluţie sunt Întămplările accidentale şi Destinul acesteia. Deci într-un cuvânt Cunoaşterea Deschisă, gândind că aici Cunoaşterea Închisă este reprezentată de Cristine. Unicul lucru posibil al Cristinei şi al lui Lama de a afla ce anume este genialitatea era să moară nu numai fizic , ci mai ales psihic, să-şi golească întregul lor bagaj de cunoştinţe, pentru ca pe solul fertil al spiritului lor să poată poposi acel Instinct Creativ, care este genialitatea.

Urma să-şi dea din nou întâlnire într-o anumită lume dar la aceasta nu s-a mai întors nici unul dintre ei. Astfel genialitatea prin Instinctul ei Creativ aparţine Instinctului, care stă la baza Cunoaşterii Deschise şi se propagă cu ajutorul Cunoaşterii Deschise ca fiind Destin şi Întâmplare , dar este Instinct. Mai precis acea parte a Instinctului care caracterizează Factorul Primordial, care precede Creaţia SA!

La fel ca şi Instinctul care o înglobează , genialitatea face parte din Ierarhie.

De altfel întregul Instinct Creativ, cel care a determinat Creaţia s-a propagat în Universele Marilor Creatori şi Unic Întâmplători cu ajutorul Cunoaşterii Deschise,al Destinului şi Întâmplării, dar atenţie, atât Destinul ,Întâmplarea , cât şi Cunoaşterea Deschisă nu au fost vreodată şi nu sunt nimic altceva decât nişte simpli cărăuşi ai Instinctului Creativ către sufletele cărora li se reflectă acest act al Creaţiei Instinctuale.

Genialitatea nu are nimic de a face cu inteligenţa.

Indicele IQ de inteligenţă indică perspicacitatea cu care un subiect poate aranja anumite forme sau detalii, într-un cuvânt perspicacitatea cu care acesta cunoaşte.

Instinctul este prima Stare de Fapt a Scopului, a Matricei.Stările de Fapt pot aparţine atât Scopului cât şi Ierarhiei.Atunci când vorbim despre Instinct Creativ sau Genialitate să fie aceasta ceva deosebit de Instinctul primordial al Stării de Fapt? Sunt mai multe Instincte?

Niciodată nu vor fi mai multe Instincte decât UNUL singur. Acesta poate fi reflectat de către Om în mai multe ipostaze , unde fiecare ipostază este determinată de Echilibrul pe care acesta îl creează faţă de cele două Cunoaşteri, Închisă şi Deschisă pe timpul vieţii sale. Astfel Instinctul poate fi Creativ atunci când se reflectă în Cunoaşterea Deschisă şi necreativ când se reflectă în Cunoaşterea Închisă. Prin urmare Cunoaşterea Deschisă reflectată în Instinct este cea care dă impuls creaţiei iar Cunoaşterea Închisă reflectată în Instinct, este aceea care dă un impuls Conştientizării acestei creaţii, oferind loc de substrat Creaţiei, prin proprile sale Elemente. Instinctul chiar dacă se reflectă în Cunoaştere el nu este Cunoaştere.

Omul prin definiţie Coaxială nu este nimic altceva decât reflectarea unei amprente în Fiinţă şi Factorul Vieţii,care are capacitatea de a reflecta cele două Cunoaşteri, Închisă şi Deschisă prin conştientizare, realizând un Echilibru între Cunoaşterea Închisă ce o poate experimenta şi înţelege , şi Cunoaşterea Deschisă pe care nici nu o poate experimenta dar nici înţelege ci doar deduce.

Instinctul nu aparţine nici el Cunoaşterii Deschise chiar dacă este “transportat” de către aceasta în conştiinţa umană.De ce nu aparţine Instinctul Cunoaşterii Deschise odată ce este tot o Stare de Fapt a Matricei noastre? Deoarece este primul Element care s-a aflat înaintea Conştientizării Factorului Primordial , şi în consecinţă, înaintea Cunoaşterii.

Genialitatea aparţine prin excelenţă numai şi numai Cunoaşterii Deschise. Acest lucru înseamnă că asupra genialităţii se răsfrâng Destinul şi Întâmplarea, cu un anumit Scop.

Toate au un Scop, în toate infinităţile de lumi şi Universuri ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători.

Genialitatea se răsfrânge cu un anumit Scop prin Destin şi Întâmplare, Omului care realizează un alt Echilibru între cele două Cunoaşteri Închisă şi Deschisă faţă de semenii săi.

Atât Destinul cât şi Întâmplarea sunt cunoscute încă de la Creaţia Marelui Creator, despre care am afirmat până acum că este Unicul Întâmplător.

În concluzie Genialitatea vine tocmai din Instinct fiind singura însuşire creativă a Instinctului Primordial ce-i este dată Omului ales, pentru a contribui la evoluţia lumii pe care o reflectă şi implicit la devenirea sa.

Existenţa Genialităţii , sau a Instinctului Creativ , demonstrează fără putinţă de tăgadă , că fiecare Element al Stării de Fapt oglindit în Cunoaşterea Omului,nu este doar o NOŢIUNE în sine , care poate reprezenta doar Noţiunea respectivă şi atât, ci mult mai mult , un cumul de Noţiuni, care pot fi la nivel Infinit tocmai fiindcă se reflectă în numărul Infinit de Personalizări.

În schimb în cadrul Cunoaşterii Închise la nivelul Personalizărilor Factorului Creator şi Unic Întâmplător nu pot fi decât o singură Noţiune care să reprezinte o Personalizare, şi astfel fiecare Noţiune nu reprezintă şi alte înţelesuri cum este în cazul elementelor desprinse din cadrul Stării de Fapt. Pentru exemplificare va trebui să înţelegem că o Personalizare ca a noastră, care este Existenţa odată reflectată în Noţiune nu va putea primi Niciodată o altă Noţiune a sa decât pe aceea de Existenţă, alăturându-se fondului Cunoaşterii Închise a Factorului Creator doar cu propria Sa Noţiune de Existenţă şi Niciodată cu o altă Noţiune la fel valabil şi pentru infinitatea minus Una de Personalizări, care fiecare în parte în urma reflectării în Noţiune vor primi doar o singură Noţiune a acestora şi nu mai multe. În schimb diversitatea din cadrul Cunoaşterii Închise o dă tocmai infinitatea de Personalizări care se oglindesc în Noţiune, rezultând o sumă de tot atâtea rezultate reflectate în acestea.

Fiecare Personalizare reflectată în Noţiune va determina o altă şi altă Noţiune despre acea Personalizare DATORITĂ CELORLALTE PERSONALIZĂRI.

De ce toate acestea? Pentru simplul fapt că de Fapt orice Element determinat de Starea de Fapt şi care aparţine Cunoaşterii Deschise se reflectă în infinitatea de Personalizări ale Marelui Creator unde fiecare Personalizare are o anume Noţiune.

În cadrul Personalizării Existenţei , Noţiunea acesteia este tocmai Existenţa. Reflectându-se într-o infinitate de Personalizări, cu siguranţă că fiecare Element al Stării de Fapt va avea tot atâtea Noţiuni, şi asta numai la nivelul Marelui Nostru Creator şi Unic Înâmplător , fără să mai amintim de infinitatea minus doi a celorlalţi Mari Creatori.Am spus minus doi întrucât unul este Factorul Primordial iar celalalt, Factorul Nostru Creator.

Cunoaşterea Închisă este posesoarea unei infinităţi de noţiuni, fiecare reflectate de către Personalizări. Am mai spus că Personalizările se reflectă în Noţiune care la rândul lor se reflectă reciproc una în alta, prin reoglindirea acestora în Noţiune. Astfel se naşte Fondul Universal al Cunoaşterii Închise al Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Acest fond este supus devenirii şi fiinţării cu ajutorul Cunoaşterii Deschise, dar care are drept origine Starea de Fapt adevăratul motor al totului şi toatelor câte sunt şi câte nu sunt.

Devenirea ar putea fi sinonimă cu Destinaţia,deci cu primul efect al unei Cauze, sau chiar cu Predestinaţia , care este Scopul Matricei sau Matricea Scop în Forma căreia se nasc toate câte sunt şi nu sunt, dacă nu ar mai avea un Element în plus şi anume transformarea, care este rezultatul reflectărilor Personalizărilor în Noţiune şi al retrimiterii acestor reflectări deja oglindite în Noţiune către toate celelalte Personalizări, care la rândul lor vor primi acea informaţie ”re-reflectată” de Noţiune pe care o vor retrimite acesteia ,urmând ca Noţiunea să o retrimită Personalizărilor proces care va dura etern. Toate aceste reflectări ale Personalizărilor în Noţiune şi invers al Noţiunii în Personalizări ce are ca rezultat un nou şi nou rezultat va fi definit ca fiind transformare.

De aceea prin definiţie Coaxială DEVENIREA este o Destinaţie a Stării de Fapt care se reflectă în Fondul Cunoaşterii Închise a Marelui Nostru Creator.

Poate fi această Destinaţie destin? Cu siguranţă. De ce am folosit denumirea de Destinaţie şi nu aceea de Destin? Deoarece Destinul Noţional în acest caz,devine ca atare abia după ce Destinaţia se reflectă prin Devenire în Cunoaşterea Închisă.

În Coaxialism, Fiinţarea faţă de Devenire este tot rezultatul Destinaţiei care se reflectă în Ecourile amprentelor Personalizărilor Factorului Nostru Creator.

Coaxialismul nu ar pute fi determinat în totalitate fără ajutorul substituirii substratului Existenţei altor opuşi ai acestora ce nu mai pot fi determinaţi decât mental fără ajutorul vreunei experienţe , întrucât acesta este domeniul filosofic care poate opera la nivelul opuşilor nu numai în cadrul Existenţei dar mai ales în afara acesteia, la nivelul opuşilor săi, care devin opuşii Personalizării noastre.

Adineaori am vorbit depre faptul că Personalizările primesc fiecare în parte propria reflectare a Noţiunii în ele, precum şi acestea îşi schimbă reflectările Noţiunii din ele , între ele, determinând fondul universal închis al cunoaşterii.

Coaxiologic vorbind, care este Noţiunea de bază a Personalizării noastre? Cu siguranţă Existenţa!

Dar opusul acesteia? Noi o percepem ca Nonexistenţă dar oare ce este aceasta în realitate? De ce să “fie” dacă NU există?

Deoarece are un Destin şi posedă o Întâmplare. NU neapărat! Destinul şi Întâmplarea au căzut în conexiunea dintre Cunoaşterea Închisă a Fondului Universal al Marelui Creator şi Cunoaşterea Deschisă.

A fost predestinat şi întâmplător ca aceste două să facă în acel loc “contact” cu Elementele OM şi Planetă Pământ pentru a crea Devenirea.

Odată formate , Omul şi Planeta sa, trebuiau să fie incluse într-un Univers, scăldat de lumină, iar Cunoaşterea omului trebuia să se structuralizeze pe anumite conotaţii spaţiale şi temporare ceea ce a dus la noi şi noi conexiuni şi incidenţe dintre Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi Cunoaştrea Deschisă provenită din Stările de Fapt.

Destinul nu ar fi fost perceput ca atare şi nici Întâmplarea , dacă nu ar fi căzut sub această incidenţă făcând conexiune cu acest tip de noţiuni ale Cunoaşterii Închise. Oare care a fost cu adevărat prima noţiune care a căzut sub incidenţa Destinului, la nivelul logicii ?

Cu siguranţă nivelele logice, infinitatea acestora cât şi modurile posibile de operare ale acestora. De ce nu şi modurile “imposibile” de operare?

CAPITOLUL V

IUBIREA SAU CONŞTIINŢA INDIVIDUALĂ A OMULUI

# 1 #

Coaxiologic “imposibilul” NU există decât ca o reflectare a Existenţei în sine însuşi pentru a se autodetermina. Odată formate lumile cu ajutorul destinului şi Întâmplării, acestea au mai reacţionat în continuare cu alte şi alte Elemente ale Cunoaşterii Deschise, cum o face etern.numărul elementelor Cunoaşterii deschise fiind Infinit, acest lucru demonstrează că şi numărul Stărilor de Fapt este Infinit. Deci, rezultatul noilor conexiuni căzute sub incidenţa celor două Cunoaşteri au fost în primul şi primul rând Dimensiunile, Spaţiul şi Timpul pentru Lumea terestră, alte şi alte Dimensiuni pentru alte lumi în funcţie şi de Nivelele Logice sub incidenţa cărora se află lumile respective.

Din punct de vedere Coaxiologic , formarea şi crearea opuşilor constă în incidenţa care se formează în cadrul conexiunilor dintre cele două cunoaşteri.

Prin incidenţă se înţelege numărul de Înţelesuri rezultate de conexiunile celor două cunoaşteri,care participă împreună şi nemijlocit pentru determinarea unui alt Înţeles,fără ca acest Înţeles să devină o nouă Noţiune, întrucât această Noţiune care ar rezulta din numărul de Înţelesuri participante la conexiunile celor două cunoaşteri există dacă aparţin Existenţei sau Nonexistă sau alte asemenea opusuri ale acestora,cu mult înainte de a fi această conexiune.

Incidenţa nu creează un nou Înţeles ci îl determină.

Nivelele de incidenţă pot fi de la UNU la Infinit.Aceasta demonstrează faptul că posibilităţile de operare ale cunoaşterii cu substratele acestora pot fi nesfârşite,ceea ce dă această infinitate de lumi şi Universuri. Coaxiologic o infinitate poate întotdeauna să se includă într-o altă infinitate pentru a determina un anumit Opus.

Includerea unei infinităţi în alta este de fapt UNA şi aceeaşi infinitate dar care este reflectată din două sau mai multe poziţii care pot deveni puncte de vedere ale spiritului. Aceste poziţii sunt date de incidenţa sub care cad acestea.

Coaxiologic , conştiinţa omului este rezultatul incidenţei reflectat în mintea sa.

Abia acum odată cu Coaxiologia, recunosc cât de mult adevăr conţin anumite pasaje ale Bibliei creştine, chiar dacă modul cum este privit Factorul Creator sau Dumnezeu, este total Opus filosofiei mele, întrucât nu sunt de acord cu tot felul de culte care imploră milă şi îndurare prin tot felul de rugăciuni, etc

.În unele dogme se scrie că mai întâi Factorul a făcut Pământul şi pe urmă stelele. Este cât se poate de adevărat.

Stelele puteau apărea la mult timp şi după ce ar fi fost create animalele şi lumina, întrucât totul depinde de incidenţa care se reflectă în mintea omului, deci de conexiunile dintre cele două cunoaşteri care dau sau nu dau acceptul universului informaţional respectiv.

După cum am mai spus, Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător nu a avut ca Scop Ierarhia , întrucât se află în opoziţie cu Factorul Primordial chiar dacă Factorul Primordial Nu se află în opoziţie cu Factorul Creator şi Unic Întâmplător, întrucât Factorul Primordial este UNU, iar Factorii Creatori şi Unic Întâmplători sunt o Infinitate din care se scade Factorul Primordial.

Prin urmare opusul, opuşilor la Infinit dă exact invers, deci echivalenţă, astfel Factorul Primordial nu are Opuşi , fiind UNU, faţă de Marii Creatori care fiind infinitate, au fiecare cel puţin un Opus al Său, dintre Marii Creatori cât şi un Opus în Factorul Primordial.În total doi opuşi .

Revenind la ideea de bază, dacă pentru Factorul Primordial, Scopul rămâne undeva în spatele Ierarhiei pe care a creat-o prin Instinct, pentru Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, Scopul nu mai este nici pe departe Ierarhia, ci inversul acesteia. De aceea Factorul Nostru care are şi Personalizarea Existenţei inclusă în creaţia Lui, nu va fi de acord cu Ierarhia chiar dacă devine unul dintre cei mai importanţi piloni ai acesteia, fiind un Factorul al milei şi compasiunii, al fericirii şi răbdării, al Luminii şi nicidecum un Factorul al unei Ierarhii brutale cum ne este nouă zugrăvită viaţa de la naştere şi până la Moarte.

Scopul determină Ierarhia care nu înseamnă numai poziţia socială sau financiară a unui individ, ci toate forţele şi fenomenele în ordinea lor firească care se răsfrâng faţă de acesta.

Odată ajunşi la nivelul lumii noastre cu cele două dimensiuni ale Spaţiului şi Timpului, Cunoaşterea Închisă va fi reprezentată în viaţa de toate zilele a omului , din punct de vedere temporar prin Trecut, iar din punct de vedere spaţial prin spaţiul parcurs, în schimb Cunoaşterea Deschisă va fi reprezentată din punct de vedere temporar prin Viitor şi din punct de vedere spaţial, prin spaţiul care va urma să fie parcurs în timpul vieţii.

Cunoaşterii Închise îi aparţine tot ceea ce fiinţa umană ştie că cunoaşte, începând de la cele mai năstruşnice jocuri din timpul copilăriei, până la cele mai savante reprezentări de la maturitate. Astfel Cunoaşterea Închisă reprezintă Cunoscutul.

Cunoaşterea Deschisă, cea care provine de la Starea de Fapt a Matricei reprezintă din punct de vedere temporar, viitorul către care se îndreaptă fiinţa umană , iar din punct de vedere spaţial, perimetrul ce va urma să fie parcurs în timpul vieţii. Acest tip de Cunoaştere aparţine Necunoscutului, ce este reprezentat în viaţă prin Destin şi Întâmplare.

Până acum am vorbit doar despre două reprezentări ale temporalităţii , şi anume despre Trecut şi Viitor pe care le-am atribuit unui anumit tip de Cunoaştere, omiţând prezentul, tocmai pentru că acesta NU EXISTĂ!

Cine ştie care este limita dintre Viitor şi Trecut?Cu siguranţă că nimeni. Chiar deacă avem impresia că trăim prezentul acesta NU există sub nici o formă posibilă sau care nouă ne-ar putea părea imposibilă.

# 2 #

Dacă Cunoaşterii Închise îi aparţine Cunoscutul , prin feluritele sale reprezentări în mintea noastră iar Cunoaşterii Deschise , îi va aparţine Destinul şi Întâmplarea, Îluziei Prezentului îi va aparţine prin excelenţă Liberul Arbitru. Liberul Arbitru este un al treilea Element alături de Destin şi Întâmplare care aparţine Cunoaşterii Deschise şi care este reflectat de către OM drept paznic al Voinţei acestuia, cel răspunzător de libertatea de a alege. Nimic mai fals. Liberul Arbitru este la fel de Iluzoriu precum este întreaga Iluzie a Vieţii. De ce această “minciună” a propriei noastre existenţe?

Tocmai pentru că Omul este o fiinţă supusă necontenit alienării. Frustrarea şi angoasa fac parte din meniul zilnic al vieţii acestuia indiferent dacă acesta este sau nu conştient de ele. Iluzia de a poseda o voinţă prin care Omul să poată schimba ceea ce el consideră ca fiind nedrept, îl face să treacă de marele său handicap, acela de a fi o simplă verigă în lanţul Infinit şi astfel va lupta pentru propria sa fiinţare.

Fără această “minciună” a creaţiei care este Liberul Arbitru, Omul s-ar fi autodistrus. Dacă nu există Liberul Arbitru, atunci cu siguranţă că nu este vina Omului pentru faptul că nu este perfect. Bineînţeles, dar cine oare poate şti dacă acest Om nu este perfect? În nici un caz Omul.

De unde putem deduce concret că Liberul Arbitru este o Iluzie şi că ar aparţine Cunoaşterii Deschise?

Prin simplul fapt că tot ceea ce săvârşeşte Omul pe acest Pământ este supus Destinului şi Întâmplării.

Prin urmare Voinţa care este promotorul de bază al Liberului Arbitru este şi ea supusă atât Destinului cât şi Întâmplării.

Aici sunt de acord cu 1)Fr.Nietzsche, care afirma că nu există Voinţă, citez:”Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în (certitudini nemijlocite), spre exemplu (eu gândesc), sau cum era cazul superstiţiei lui Schopenhauer, (eu vreau), de parcă în acest caz Cunoaşterea ar fi reuşit să-şi sesiseze obiectul în stare pură şi nudă , în chip de lucru în sine fără vreo falsificare din partea subiectului şi nici din partea obiectului”, închei citatul.

——————————————————————————————————

1)Fr.Nietzsche- Dincolo de bine şi rău,editura Humanitas,Bucureşti 1991,pag.23 #16#

—————————————————————————-

Din acest punct de vedere sunt de acord cu Nietzsche doar că acesta face iar marea greşeală de a nu se raporta la Iluzia Vieţii şi la ce anume a determinat-o, respectiv la Persoană, Personalizări şi Noţiune, până la Coeficientul Logic 2 în care ne este dată Iluzia Vieţii acestei lumi, şi astfel obiectul în sine despre care vorbea adineaori, ar putea apare ca un alt obiect la fel de plin de (în sine), dar prin prisma unui alt Nivel Logic. Cu toate acestea , indiferent de Nivelul Logic, Iluzia Vieţii se menţine, ea neputând fi înlăturată Niciodată decât dacă ar dispare Personalizarea noastră, Persoana şi Iluzia. Sunt de altfel de acord cu faptul că orice gândim, chiar şi acest sistem filosofice al meu, se bazează pe noţiuni ca Persoana, Personalizarea, etc; tocmai pentru că acestea sunt noţiunile posibile în Coeficientul Logic 2 de a crea acest sistem. Persoana este aceea care defineşte un Întreg ce are o structură în Personalizări. Putea să se numească oricum altcumva,dar ideea de Persoană este aceea care se potriveşte aici, şi nici o altă idee. Nu vreau să dau tot felul de denominaţii savante , gen Heidegger sau alţii, pentru a demonstra de fapt un lucru atât de simplu. Mai mult decât atât, cel mai complicat lucru este cel simplu şi invers.

Până acum am mai subliniat de atâtea ori că absolut nimic nu este Întâmplător , nici măcar Destinul care este Predestinat prin Destinaţie. Astfel Voinţa se anulează de acestea două, întrucât degeaba are Omul Voinţă dacă nu poate schimba absolut nimic cu aceasta, totul fiind supus de altfel predestinării prin Destinaţie.Atunci Liberul Arbitru nu numai că nu are nici un sens dar dacă ar exista mai mult decât în propria noastră Iluzie nu ar avea nici cea mai mică putere şi s-ar autoexclude pe sine.

Aceasta este frontiera dintre Necunoscut şi Cunoscut, fiind unul dintre promotorii Voinţei, fiinţei umane, Voinţă, care după cum se vede există doar la nivel de simplă Iluzie a Vieţii.

O altă mare întrebare este cum anume se face transferul de date şi reprezentări de la Cunoaşterea Deschisă , ce vine din Starea de Fapt a Matricei noastre, la Cunoaşterea Închisă ce provine direct de la Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător?

Există un moment anume când cele două Cunoaşteri se vor uni, cel puţin în sufletul fiinţei umane?

Trăim încă de la naştere ideea sau senzaţia că viitorul, odată devenit Trecut acesta ne apare ca fiind cunoscut, deci, ar trece din cadrul Cunoaşterii Deschise în Cunoaşterea Închisă.

Întâmplarea care aparţine Cunoaşterii Deschise şi este simţită ca atare de către Om, ca fiind Întâmplătoare , în realitate NU este absolut deloc astfel.

Întâmplarea este văzută în acest mod întrucât Cunoaşterea Deschisă nu face nimic altceva decât să-şi imprime propriul său tipar în Cunoaşterea Închisă, deci Cunoaşterea Deschisă ca atare nu va putea fi cunoscută Niciodată de către Om.

Cu toate acestea acestui Element Omul i-a dat numele de Întâmplare tocmai pentru că nu poate să o explice.

Întâmplarea nu are o explicaţie plauzibilă decât la nivelul de fapt împlinit şi Niciodată înainte de acesta.

Expresia de genul “pur şi simplu întâmplător” nu face nimic altceva decât să reflecte neputinţa omului de a înţelege acest tipar lăsat de către Cunoaşterea Deschisă în cadrul sufletului său şi mai mult decât atât al amprentei sale din această viaţă, dominată de Cunoaşterea Închisă a lumii sale.

De ce am spus al amprentei sale din această viaţă? Deoarece Existenţa este aceea care şi-a pus prima amprenta asupra Omului, ca acesta să existe în felul în care apare zugrăvit de către propria sa Iluzie a Vieţii.

După Moarte Omul îşi va lăsa amprenta karmei sale pentru a fi preluată de un alt Univers,care-i va da înfăţişarea propriilor sale legităţi.

La fel se întâmplă şi în cazul Destinului.Pentru că nu poate să îl explice , Omul îl atribuie inexplicabilului, acelui “este dat” , deci totodată şi unei puteri supranaturale faţă de care acesta nu se poate împotrivi.

La fel ca şi Întâmplarea , Destinul , este un tipar al Cunoaşterii Deschise imprimat în Cunoaşterea Închisă.Omul pe parcursul Vieţii sale nu percape Destinul şi Întâmplarea decât ca ceva “dat” întâmplător , inexplicabil ca origine, deci ca şi cauză, întrucât nu cunoaşte Cunoaşterea Deschisă, dar explicabil ca efect, “ce este dat” întrucât poate vedea cum s-a imprimat tiparul Cunoaşterii Deschise în Cunoaşterea Închisă accesibilă Omului.

Atunci ce anume este Întâmplarea, dar Destinul ?

În realitate Întâmplarea nu defineşte un lucru sau un fenomen întâmplător, deoarece unicul întâmplător este Factorul Creator!

De ce Omul vede acest fenomen ca Întâmplător? Doar pentru că aparţine Cunoaşterii Deschise?

În primul rând pentru acest deziderat iar din punct de vedere structural vedem că Întâmplarea creează o joncţiune cu Noţiunea care-L defineşte pe Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Acest lucru înseamnă că Întâmplarea este o noţiune a Cunoaşterii Deschise care îl desemnifică parţial pe Factorul Creator.

Prin urmare , ceea ce îl defineşte parţial pe Factorul Creator în cadrul Cunoaşterii Deschise este perceput în cadrul Cunoaşterii Închise drept Întâmplare. În schimb Factorul Creator este un Creator , deci un DESTINATOR! Noţiunea de creaţie a Cunoaşterii Deschise este percepută de către Cunoaşterea Închisă ca fiind Destin.

Astfel prin Destin şi Întâmplare , putem să înţelegem : Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Destinul şi Întâmplarea sunt faţa Factorului nostru zugrăvită de către Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt în Cunoaşterea Închisă ce ne este dată nouă de către acesta. Factorul Nostru Creator este Unic Întâmplător, deci numai El este cel care poate fi Întâmplător şi nimeni sau nimic altceva.

De ce este Unic Întâmplător? Pentru că doar El s-a Întâmplat pentru infinitatea Lui de lumi şi Universuri, restul este Creat cu o anumită Destinaţie.

Cum s-a Întâmplat? Prin determinarea Factorului Primordial, care pentru a se determina TREBUIA să determine infinitatea de Mari Cratori şi Unic Întâmplători. Doar aceşti Mari Creatori pot avea rangul de Întâmplător întrucât au dat prima Destinaţie infinităţilor de Universuri ale Lor. Prin Destinaţie înţelegându-se primul efect pe care îl are o anumită cauză.

Factorul Primordial nu a dat o anume Destinaţie Marilor Creatori, în momentul prim al Creaţiei, Întrucât aceştia s-au format odată cu prima conştientizare a Factorului Primordial , atunci când a spus “EU” şi s-a determinat ca fiind Finit faţă de Infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători. Aceştia fiind determinaţi doar o singură dată la fel ca şi Factorul Primordial , şi odată cu acesta. De aceea sunt Mari Creatori şi Unic Întâmplători!

Abia pe urmă au intervenit Destinaţiile datorită Stării de Fapt ale Cunoaşterii Deschise care s-au suprapus peste Cunoaşterile Închise ale Infinităţii de Mari Creatori şi Unic Întâmplători. Coaxialismul se defineşte tocmai prin aceste suprapuneri ale Cunoaşterii Deschise pe Cunoaşterea Închisă .

Întotdeauna doar cel de dinaintea primei destinaţii poate deveni întâmplător.

# 3 #

Niciodată viitorul nu va deveni Trecut precum Niciodată trecutul nu va deveni Viitor. În realitate dimensiunea temporalităţii nu “curge”, întrucât nu există un Prezent. Prezentul este o simplă frontieră dată de Iluzia Vieţii despre care nu se poate aprecia nimic. Câte fracţiuni de secundă reprezintă prezentul în mintea unui Om? Dar în realitate? Unde se revarsă viitorul spre Trecut? Nicăieri. Odată ce această frontieră este una pur iluzorie, dar totuşi pilonul de bază al Iluziei Vieţii, nu putem vorbi despre eterna scurgere a timpului. Viitorul este acelaşi Trecut sau trecutul acelaşi Viitor, într-un cuvânt ambele sunt una şi aceeaşi Dimensiune, şi anume temporalitatea. Cu toate acestea pentru a cunoaşte Omul va fi nevoit să “creadă” cu obstinaţie în această “curgere” altfel işi pierde obiectul existenţei sale: Iluzia Vieţii, în care constă adevărata esenţă a Omului. Dacă Omul s-ar depărta de Iluzie s-ar depărta de el astfel ar fi nevoit să accepte în locul Existenţei, Nonexistenţa.

Niciodată Cunoaşterea Închisă nu va trece în Cunoaşterea Deschisă sau invers. Dacă s-ar întâmpla aceasta Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător ar dispare odată cu toate lumile lui.

Destinul şi Întâmplarea vor rămâne pe vecie necunocute fiinţei umane chiar dacă aceasta are falsa impresie că Destinul ce a aparţinut unui Viitor cândva, care acum este Trecut, a ajuns istorie şi este cunoscut! Destinul alături de Întâmplare este inversul esenţei Omului, aparţine Nonexistenţei şi implicit :morţii.

Istoria nu este un Destin învechit, iar viitorul Niciodată nu devine Trecut!

Este o mare iluzie, este Iluzia Vieţii.Trecutul în realitate este acelaşi ca întotdeauna, şi ca cel prin care va călători fiinţa umană precum la fel şi viitorul. În schimb Niciodată Destinul !

Fiinţa crede că trece din Viitor spre Trecut doar din cauza Liberului Arbitru, ce-i dă falsa Iluzie a Vieţii că posedă o anumită voinţă. Nimic mai fals! Fiinţa nu face altceva decât să se afle într-un interval privind cu faţa către Cunoaşterea Deschisă , Destin , Întâmplare şi deci Viitor, şi cu spatele la Cunoaşterea Închisă şi Trecut, iar toate acestea în Timp, deci în dimensiunea temporară, ce-i creează Iluzia Vieţii de Liber Arbitru.Liberul Arbitru NU există!

Astfel Timpul în alte Universe poate avea cu totul alte conotaţii pentru fiinţele care trăiesc acolo, cum ar fi Spaţiu, sau orice altceva , încât nici măcar nu ne putem închipui. La fel şi spaţiul. Ce altceva este Fiinţa umană decât un crâmpei din Cunoaşterea Închisă a Factorului Creator şi Unic Întâmplător?

De ce aparţine Cunoaşterii Închise şi nu Cunoaşterii Deschise fiinţa Umană? Pentru simplul fapt că dacă ar aparţine Cunoaşterii Deschise şi-ar cunoaşte viitorul , Destinul şi Întâmplarea, ceea ce nu o poate face.

Cunoaşterea Deschisă lasă oportunitate elementului care raţionalizează sau elementului raţionalizator cum este Omul de exemplu, chiar dacă Iluzoriu, să discearnă şi celălalt sistem în care se află elementul comparabil cu Existenţa sa, respectiv Nonexistenţa în acest caz.

În schimb fiinţa umană stă cu faţa către acestea, nu pentru că odată şi odată ar putea să le cunoască şi odată cu această cunoaştere să şi le însuşească, ci pentru faptul că numai astfel poate primi o identitate proprie faţă de cunoscut.

Cunoscutul fiinţei umane ar dispare într-o clipă dacă nu s-ar raporta într-una la Necunoscut.

Această raportare provine de la Însuşi Factorul Creator şi Unic Întâmplător, şi de la Factorul Primordial.

La începutul acelui “odată “ Factorul Primordial , s-a delimitat de Factorii Creatori şi Unic Întâmplători prin raportarea Sa faţă de aceştia. Astfel întreaga istorie este nu numai Trecut în realitate, dar mai ales Viitor.Viitorul pe care-l simţim că vine , se apropie de noi cu paşi mai mult sau mai puţin repezi, este de fapt tot trecutul nostru, întrucât adevăratul Viitor dacă ar fi existat ca atare nu l-am fi putut desluşi Niciodată.

Atunci se pune întrebare de ce anume ne apare ca şi Viitor propriul nostru Trecut? Oare nu era mai bine dacă ar fi existat o altă reprezentare ideatică a fiinţei umane?

Această entitate care este fiinţa umană se află în plin flux informaţional universal, în acest flux făcând parte Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt a Matricei noastre.

Pentru ca să ne imaginăm mai bine acest flux, ar trebui mai întâi să avem reprezentarea unui fluviu , care curge la vale, printre meandrele nisipoase bătute de arşiţa soarelui. Ştim, sau astfel avem axată Iluzia Vieţii că “apa” fluviului este formată din particule de mâl, alte substanţe şi în primul rând apă.

Să ne imaginăm acum fiecare astfel de particulă care nu este apă că ar aparţine Cunoaşterii Deschise, deci Stării de Fapt, iar apa ar aparţine Cunoaşterii Închise deci, Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Chiar dacă acest fluviu curge, către un anumit Viitor, Viitor care este de regulă un ocean, atomii de apă se vor raporta mereu în curgerea lor celorlalte substanţe, cu care vor reacţiona formând o substanţă omogenă.

Imaginaţi-vă că “celelalte” substanţe sunt Destinul, Întâmplarea şi Viitorul. Oare acestea nu curg în acelaşi timp cu particulele de apă care sunt sufletele, îndreptându-se ÎMPREUNĂ către un Viitor?

Viitorul să curgă către Viitor? Oricât de curios ar părea acesta este de fapt Adevărul. Întrebarea care urmează este care Viitor? Răspunsul devine: Doar, Trecutul! O altă întrebare este: care Trecut? Răspunsul este: Nici Unul!

Mai mult decât atât odată ajunse în ocean acestea nici măcar nu vor mai curge undeva, şi atunci? Conştiinţa omului este caracterizată de cunoaştere, cognitiv, voinţă, volitiv şi afecţiune, afectiv. Care este de fapt adevărata definiţie a Conştiinţei individuale a fiinţei umane? Dacă luăm Cunoaşterea, ne dăm seama că aceasta este un vis, pe care-l trăim de la naştere la Moarte, ce anume cunoaşte fiinţa umană? Mai precis aceasta se zbate între Cunoaşterea Închisă a Marelui Său Creator şi Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt.

Dacă ne uităm cu atenţie chiar şi această structuralizare filosofică ţine seama de o oglindire a sufletului meu într-o lume ideatică dar care se axează pe o anumită Logică. La început e Factorul Primordial, care prin Instinct determină prima conştientizare de sine, pe urmă Factorii Creatori sau Marii Creatori, urmează Factorul Nostru Creator care determină pe baza Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute.Gândul Pur, care la rândul lui va determina Persoana, pe urmă Personalizările, Noţiunea, Universele,lumile,etc.

Dacă privim mai cu atenţie observăm că odată definită Persoana în urma unui Gând structuralizat pe Adevăr şi Cunoaştere aceasta se va Personaliza într-o infinitate minus Una de Elemente care sunt părţile sale, şi fiecare astfel de Element primeşte o anumită noţiune odată ce este reflectat în aceasta. În schimb Noţiunea este Oglinda în care se reflectă Persoana, şi care-i dă fiecărei părţi din aceasta , părţi care sunt personalizările, un anumit Înţeles. Acesta este momentul când se naşte Iluzia, prin oglindirea Persoanei. Tot acest tablou nu face altceva decât să reflecte propriul meu tablou interior, dar şi al Omului în general, de fapt una dintre urmele lăsate de Adevăr , la care am încercat să ajung pe baza logicii.

Fiecare Om va înţelege că orice Cunoaştere de sine se va realiza existând mai înainte elementul ce trebuie Cunoscut, Element care aici este Persoana, dar că întotdeauna un singur Element nu este de ajuns pentru a determina un fond de cunoştinţe, decât pentru a putea determina, o singură noţiune a acelui Element. Atunci apar , logice, Elementele care compun acest Întreg , ce reprezintă Persoana şi care se reflectă împreună cu aceasta ce este Întregul în propria lor Oglindă care este Noţiunea.

Acesta este primul act de Conştientizare, şi unica modalitate ca logica Omului ce aparţine acestei lumi să poată zugrăvi tabloul conştientizării cu Elementele structurale esenţiale. Mai mult decât atât, Persoana devine unul din Elementele Cunoaşterii Închise, alături de Factorul Nostru Creator, de Adevărul Absolut, Cunoaşterea Absolută, Gândul Pur; etc. Totodată Persoana va fi cea care prin Personalizările sale va multiplica acest fond universal al Cunoaşterii , prin Conştientizare, multiplicându-l la nesfârşit. În schimb responsabilă de Conştientizare rămâne în primul şi primul rând Noţiunea, care este Oglinda tuturor şi care se va regăsi reflectată până şi în Factorul Vieţii.

Ce anume a determinat calitatea de Oglindă începând de la cele mai superioare forme Ierarhice? După căte se vede aceasta se regăseşte doar la nivelul Factorului Nostru Creator. La nivelul Factorului Primordial , al Cunoaşterii Deschise, nu are loc acest fenomen. Calitatea de Oglindă este un fenomen întrucât se supune legităţii de a reflecta. Astfel reflectarea este Noţiunea de bază care o caracterizează,ceea ce înseamnă că şi calitatea Noţiunii a fost , este şi va fi etern : reflectarea.

Astfel calitatea de Oglindă apare ca o consecinţă a apariţiei Persoanei, deci un Întreg care este structuralizat în Personalizări, deci al elementului în Elemente, din cadrul Factorului Nostru Creator. Acest fapt ne trimite la celelalte Elemente care au precedat Persoana, şi sunt Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, deci Gândul Pur. Acest lucru înseamnă că , Gândul Pur prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută a Gândit Persoana cu Personalizările sale, dar nu şi Oglinda care este Noţiunea şi Conştientizarea prin aceasta?

Odată Gândită Persoana , Ea a fost Conştientizată de către Gândul Pur. Cum? Prin reflectarea Adevărului Absolut în Cunoaşterea Absolută şi al acesteia în Adevărul Absolut, unde fiecare a avut calitatea de Oglindă faţă de opusul său, întrucât Adevărul Neoglindit în Cunoaştere şi invers Cunoaşterea Neoglindită în Adevăr se anihilează pe sine în calitate de Element. În schimb Gândul Pur este cel ce a determinat prin Conştientizarea Persoanei şi a Personalizărilor acesteia , Noţiunea, deci Oglinda. Gândul Pur este o Oglindă în Sine întrucât tot ce Gândeşte devine o Oglindă, deoarece Conştientizeză şi Cunoaşte.Oglinda prin excelenţă se defineşte prin transformarea Conştientizării în Cunoaştere. Nu există Gând fără Conştientizare. Chiar dacă simplificând spunem că Persoana a determinat Noţiunea lucru cât se poate de real, numai că rădăcina acestei determinări vine de mai sus.

Astfel putem atribui Cunoaşterii, Oglinda şi Necunoaşterii, Elementul. Elementul devine Cunoscut abia după ce se reflectă în Oglindă.

Dar la nivelul Cunoaşterii Deschise ce provine din Starea de Fapt, putem atribui acest principiu al Cunoaşterii care este Oglinda? Este acest principiu general valabil sau doar la nivelul Factorului Nostru Creator?

Cunoaşterea Deschisă se defineşte prin Elementele Stării de Fapt , primul fiind Insctinctul care după cum am spus este primul Element definit de Starea de Fapt şi care devine Conştientizat de către Factorul Primordial prin acel “EU”, adică Conştientizarea de Sine. Odată ce este Conştientizat , această Conştientizare este în consecinţă rezultatul unei reflecţii a Instinctului, în propria sa Matrice, în propriul său Scop!

Deci este o regulă general valabilă, reflectarea elementului pentru a se putea Conştientiza. Omul poate Conştientiza Elementele Stării de Fapt preluate de Factorul Nostru Creator şi Ierarhia Sa , chiar dacă în urma Conştientizării nu le Cunoaşte Esenţa, cum se întâmplă cu Elementele Cunoaşterii Deschise. Cunoaşterea Deschisă este reprezentată cu adevărat de marele Necunoscut în sufletul Omului. Dar să recunoaştem, însă faptul că ştim despre acel Necunoscut că există, el devine un Cunoscut şi participă în mod nemijlocit la procesul de Conştientizare şi Cunoaştere. Astfel şi Necunoscutul Cunoaşterii Deschise provenit din Starea de Fapt a Matricei face parte din procesul Cunoaşterii şi bineînţeles al Conştientizării. Chiar şi Stările de Fapt sunt caracterizate de propriile lor Amprente care se reflectă la fel de bine ca şi Amprentele Cunoaşterii Închise ale Factorului Nostru Creator în Existenţă, Fiinţă şi mai apoi în Factorul Vieţii, pentru ca acestea să devină cunoscute.

# 4 #

Tot ceea ce visează omul că ştie, face parte numai din Cunoaşterea Închisă chiar dacă se raportează mereu la Cunoaşterea Deschisă. Astfel fiinţa umană este un simplu vis al propriului său Creator!

Luând următorul termen din definiţia Conştiinţei şi anume volotivul.Voinţa. După cum am mai spus adineaori , omul trăieşte în Prezent. Prezentul la rândul său este o frontieră imaginară între trecutul ce aprţine Cunoaşterii Închise şi viitorul, Cunoaşterii Deschise, care se reflectă în conştiinţa Omului sub formă de Necunoscut. Aici trebuie să facem o paranteză şi anume tot ce se reflectă este Conştientizare deci Cunoaştere! Astfel pentru Om şi Necunoscutul este tot o formă de Cunoaştere, despre care ştie că nu poate fi cunoscută dar nu că nu ar Exista! Adevăratul Necunoscut este cel care nici nu Există şi nici nu aparţine vreunui tip de Cunoaştere şi cu toate acestea este de ajuns să vorbeşti despre El şi să-i dai fiinţă! Pentru Om , Necunoscutul este vălul Cunoaşterii Deschise care se aşterne peste gândurile şi aspiraţiile sale. Cunoaşterea Deschisă este Oglinda în care se reflectă Cunoaşterea Închisă a cărei esenţă o poate dobândi Omul. Dacă s-ar reflecta Cunoaşterea Deschisă în cea Închisă, atunci Omul ar Cunoaşte şi Conştientiza Esenţa Cunoaşterii Deschise rămânând cealaltă un mister, cum se întâmplă de fapt dar la nivel inversat.

Întrebarea care se pune este de ce anume poartă tocmai Cunoaşterea Deschisă calitatea de Oglindă şi nu Noţiunea sau Factorul Vieţii?

Factorul Vieţii este cel responsabil cu reflectarea în rândul tuturor organismelor vii care “simt”. Fiecare organism viu are o Dimensiune a Vieţii.Aceasta este rezultatul reflectării Amprentei Omului în Factorul Vieţii, imediat după ce aceasta s-a reflectat în Existenţă şi Fiinţă. Primind Dimensiunea Vieţii, Omul Conştientizează şi Cunoaşte prin aceasta.De aceea o atribuie în mod greşit ca fiind :suflet. Sufletul fiind în realitate Amprenta sa. Asupra acestei Dimensiuni a Vieţii se răsfrâng necontenit o ploaie de Elemente formată atât din Elemente ale Cunoaşterii Închise cât şi Elemente ale Cunoaşterii Deschise. Datorită faptului că Dimensiunea Vieţii cât şi Factorul Vieţii din care face parte este un Element în sine al Cunoaşterii Închise atunci va reflecta Cunoaşterea Închisă unica pe care o va putea Cunoaşte şi Conştientiza în Esenţa sa, lăsând Cunoaşterea Deschisă să poarte acest rol de Oglindă,în conştiinţa Omului sau al organismului viu.

Există o frontieră între Viitor şi Trecut în Prezent?

Nici măcar această frontieră imaginară nu există, întrucât viitorul omului este tot propriul său Trecut, ce devine o simplă abstractizare cu numele de Timp.

Adevăratul Viitor, alături de Destin şi Întâmplare nu le va cunoaşte Niciodată,ele aparţin Nonexistenţei, opusului nostru neutru:Morţii!

Prezentului iluzoriu şi imaginar îi aparţine Liberul Arbitru.Liberul Arbitru este cel care determină voinţa omului, întrucât atunci când cineva doreşte să intreprindă o anumită acţiune se va raporta mereu Liberului Arbitru. Cum, unde, cât,etc; să intreprindă acea acţiune.

Odată ce prezentul şi Liberul Arbitru nu există, înseamnă că nu există nici voinţa. A mai rămas del de-al treilea termen şi ultimul care mai este înglobat în conştiinţa umană şi anume afectivul.

Afectivitatea este o caracteristică a omului de a iubi sau de a urî.

La baza afectivităţii stă Cunoaşterea Închisă a Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Dacă iubim pe cineva sau ceva nu o putem face conştienţi “acum” , pe Viitor,etc. Astfel afectivitatea nu poate aparţine Cunoaşterii Deschise.

Prin urmare afectivitatea este cel mai apropiat de realitate Element care face parte din conştiinţa umană.

Prin urmare Conştiinţa Umană poate fi definită ca fiind alcătuită din cognitivul imaginar, volitivul la fel de imaginar şi afectivul real!

Iar ca definiţie Conştiinţa ar fi: Totalitatea iluziilor cognitive şi volitive, dar a para-realităţii sentimentelor caracteristice individului pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. Am folosit termenul de para-realitate a sentimentelor, întrucât chiar dacă iubirea este reală, noi ajungem la ea prin Cunoaşterea iluzorie.

UNICUL LUCRU ADEVĂRAT DIN VIAŢA UNUI OM ESTE IUBIREA!

În aceasta stă adevăratul sens al vieţii.Ne naştem pentru a iubi. De aceea oamenii care nu iubesc îndeajuns în viaţă trăiesc degeaba. Cei mai fericiţi sunt cei care şi-au aflat sufletul pereche. Acei oameni pot afirma că Existenţa lor în această lume este una împlinită. Nici un alt bun nu poate fi comparat cu adevărata iubire. Oricât de mulţi bani ai avea sau alte măriri , dacă nu iubeşti cu adevărat nu eşti o persoană împlinită.

Banii sunt unul dintre cele mai rele şi inumane mijloace pe care le desfăşoară istoria în faţa Iluziei Vieţii. În ei este înglobată suferinţa, durerea, umilinţa, deznădejdea şi alte asemena lor care tind să sustragă fiinţa umană de la adevăratul sens al existenţai sale pe acest pământ, înstrăinând-o şi mai mult de sine.

Omul este cu atât mai străin de sine însuşi cu cât se depărtează de adevăratul sens pentru care a fost creat şi care este iubirea,unica fărâmă adevărată din Factorul Creator şi Unic Întâmplător,care ne-a fost dată nu numai nouă ci parte din noi, şi chiar mai mult decât atât , numai prin iubire să putem fi noi înşine.

De aceea Factorul omului este IUBIRE!

Atât de mult ne-am îndepărtat de IUBIRE încât atunci când întâlnim cu adevărat o persoană faţă de care simţim acel “ceva”,ne este aproape imposibil să explicăm de unde anume vine acel sentiment care uneori n-i se poate părea chiar frustrant, de parcă nu ne-ar aparţine nouă ci unei alte persoane: străinului din noi. Este cât se poate de adevărat. Străinul din noi ne este mult mai apropiat decât ne suntem noi înşine nouă, fiindcă acest Străin, este mult mai puţin atrofiat de către Iluzia Vieţii, acest Străin din noi este acea fărâmă din conştiinţa noastră individuală care este afectivul, curat şi nepătat de cognitivul şi volitivul fals .

Ideal ar fi fost ca omul să poată trăi doar cu propriul său afectiv care să-i ţină loc şi de cognitiv dar şi de volitiv, sau chiar să le arunce pe celelalte două înapoi în hăul creaţiei.

Era mai bine, dar poate că odată şi odată Edenul uman era chiar afectivul ridicat la rang suprem, care ţinea loc şi de cognitiv dar şi de volitiv.

Sunt de părere că celelalte două Elemente au apărut odată cu dorinţa de “emancipare” a omului, când fiinţa sa mereu în căutare de nou şi inedit, s-a trădat pe sine , devenind sclavul propriei sale Iluzii a Vieţii, escamotând până la absurd iluzoriul cognitiv şi afectiv în dorinţa la fel de falsă de a deveni propriul său stăpân. În acest lucru stă de fapt PĂCATUL ORIGINAR la OM,care de fapt are o rădăcină mult mai adâncă.

# 5 #

Cum poate fiinţa umană scăpa de acest păcat?Doar încercând să se regăsească pe sine, să-şi afle fiecare om Străinul din el, să se împrietenească cu acesta.

Oricum , omul are doar două posibilităţi în această lume cu logică bivalentă, şi anume, ori să se îndrepte din nou către edenul afectiv din sânul căruia s-a desprins, ori să se autodistrugă, întrucât toate celelalte Elemente opuse străinului din om îl vor duce mai repede sau mai târziu spre pierzanie. Cu toate acestea viitorul Omului, chiar dacă în realitate nu există decât în Iluzia Vieţii este ca acesta să devină un demiurg al unor noi Universe al unor noi lumi, la fel ca un magician în ziua de azi. Sunt de acord că fiecare Gând al Omului se reflectă în fondul universal lăsând o anumită Amprentă care va dezvolta noi şi noi aplicaţii, despre care Omul nu este conştient. În schimb , odată cu revenirea capacităţii de procesare a datelor a creierului uman, şi posibilitatea ca acesta să lucreze la întreaga sa capacitate şi nu la doar două procente, printr-o dezvoltare tehnologică uimitoare, Omul va putea ajunge în faza de Biovirtualism, cum l-am denumit în The Origin of God. În cadrul Biovirtualismului , Omul va fi capabil să realizeze sisteme biologice provenite pe cale virtuală. Aveam în acea carte un fragment în care fiind condus de Lumina Divină, undeva în cea mai dezvoltată societate pe care o poate dezvolta Omul, am fost dus pe un câmp eminamente gol. Acela era de fapt unul dintre cele mai aglomerate locuri din acea localitate! La început am rămas total nedumirit până când în faţa mea îşi făcu aparţia interiorul unui restaurant la care luau masa nişte tineri.Unul dintre aceştia îşi schimbase îmbrăcămintea într-o fracţiune de secundă exact ca într-o vrajă.

Atunci am Înţeles că prin Biovirtualitate fiecare Om va putea să-şi proiecteze Universul dorit şi mai mult decât atât acel Univers să devină REAL, bineînţeles supus tot Iluziei Vieţii! Poate că şi planeta noastră este visul sau proiecţia biovirtuală a unui astfel de OM! Oricât de fantezist poate părea azi acest mod de a exista, el aparţine posibilităţii Omului. Biovirtualismul, este faza cea mai dezvoltată la care poate ajunge fiinţa umană. Care ar fi sistemul social al unui Om aflat într-o societate capabilă de a dezvolta Biovirtualismul?

Cred cu tărie că sistemul social cel mai dezvoltat pe care-l poate crea fiinţa umană este Spiritualismul. Societatea spiritualistă va fi o societate bazată pe valori spirituale care la rândul lor le vor întregi pe cele morale. Omul din faza spiritualistă nu va mai fi un animal acaparator plin de invidie şi egoism gata să-şi devoreze adeversarul, creindu-şi prin aceasta şi propria sa groapă, ci , odată cu evoluţia capacităţii de procesare a datelor în creierul său, Omul va trece de egoism, crimă, furt, lene, invidie, adulter sau alte şi alte rele la opusul acestora. Omul nu va mai fi un acaparator de bunuri ci un distribuitor. Nu va mai fi nevoie de legi care să-i interzică Omului anumite proprietăţi şi bunuri pentru că acesta va fi în măsură să deţină prin propriul său autocontrol doar atât cât are nevoie. Prin execlenţă societatea Spirtualistă va fi una de sorginte socialistă , dar nu un socialism forţat , menţinut cu bâta , ci unul realizat printr-un consens între suflete. Ce este un sistem social? Reflectarea fiecărui individ la nivel social. Aceasta dă culoarea sistemului social. Cine sunt cei dornici de înavuţire, ce dezvoltă capitalismul în fostele state socialiste? Cei care sunt capabili să calce peste vieţile atâtor şi atâtor oameni fără nici o remuşcare, când şi-ar putea câştiga pâinea în mod cinstit, exploatându-i pe semenii lor, furându-i sau şantajându-i ca urmare a afilierii la anumite grupuri de interese. Cei cărora le trebuie mult mai mult decât necesar pentru a-şi duce zilele. Cei leneşi, corupţi, criminali, egoişti, hoţi,etc; care îşi clădesc legi ca să le apere furtul şi lăcomia. Au construit o nouă morală unde nu cel cinstit este de lăudat ci cel bogat care a reuşit să fure, să devalizeze bănci, să ducă la sapă de lemn atâtea familii. Care sunt cele mai dezvoltate state capitaliste şi prin ce mijloace sunt acestea atât de dezvoltate? Fiecare îşi poate răspunde singur.

Unde s-a ajuns azi, în urma prăbuşirii sistemului socialist după aşa zisele revoluţii sau lovituri de stat care au dat jos sistemul naţional sclavagist autodenumit: socialism, de către cei care clădeau cândva sclavagismul cu nume de socialism,deveniţi capitalişti destoinici peste noapte?

Este adevărat că Lipsa de libertate a dus la căderea sistemului socialist, dar este la fel de adevărat că această lipsă de libertate nu s-a datorat socialismului ci celor care şi-au bătut joc de socialism.

Nu socialismul este cel care interzice libera circulaţie a persoanelor şi nici faptul de a nu fi ales un nou preşedinte la fiecare patru ani de exemplu. Îngrădirea liberei circulaţii, a liberei exprimări, punerea de domni pământeni pe viaţă a transformat idealul socialist în cea mai cruntă şi violentă dictatură pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. Această dictatură nu era câtuşi de puţin socialism ci un sclavagism de tip naţionalist, forţat. Acest sclavagism naţionalist s-a datorat celor care au întinat numele socialismului, folosindu-se în mod samavolnic de acesta. Cine au fost aceştia? Sunt binecunoscuţi de către istorie.

În adevăratul socialism nu trebuie acceptată ideea de a fi un preşedinte mai mult de o singură legislatură. Nu trebuie permisă sub nici o formă îngrădirea dreptului de liberă circulaţie şi nici cel de liberă exprimare. Marea greşeală care s-a făcut s-a datorat în primul rând conducătorilor care odată văzându-se în funcţii nu le-au mai lăsat devenind domnitori aleşi pe viaţă. De aici au pornit toate relele. Este mai bun capitalismul?

O societate în care învinge cel lipsit de scrupule, pe căi ştiute de toată Lumea? Sau o societate în care averile se moştenesc , în care poţi fi oricât de idiot, dacă ai bani şi plăteşti pe cineva să-ţi conducă fabricile în care atâţia sclavi trudesc din zori şi până-n seară pentru distracţia ta. Mai devii şi respectat pe deasupra, fără să mai vorbim de faptul că legile sunt făcute pentru cei săraci, care nu au bani pentru tot felul de jonglerii avocăţeşti. Acesta este adevăratul capitalism. Se invocă “inteligenţa” celor care ajung să devină patroni. Oricine cunoaşte faptul că nimeni nu va putea cumpăra o fabrică cu un salariu. În fostele state socialiste, se ştie cum unii au făcut averi uriaşe peste noapte furând statul.

Mulţi invocă superioritatea capitalismului faţă de socialism prin faptul că socialismul ar fi clacat economic.

Nu este câtuşi de puţin adevărat. Nu socialismul a clacat economic, ci sclavagismul naţionalist al domnilor pământeni care au ţinut sutele de milioane de sclavi în foamete şi tot felul de îngrădiri pentru a nu le scăpa puterea din mână.

Pentru aceştia era mai importantă puterea şi menţinerea dictaturii decât creşterea economică adevărată , îngrădind orice Liberă Iniţiativă. Socialismul adevărat se defineşte tocmai prin Libera Iniţiativă, pe care o poate avea orice individ, în absolut orice domeniu de activitate. În sclavagismul naţionalist zis socialism, orice Liberă Iniţiativă era din faşă îndepărtată, pentru că nu se punea accentul pe realizarea individuală ci doar pe aceea realizată în comun,pentru a se putea disemina adevăratul iniţiator, care prin realizările sale ar fi putut ştirbi ordinea ierarhică a pleiadei de şefi,în realitate nişte lingăi falşi ai dictaturii,folosiţi să o lustruiască pe aceasta.

Adevăratul socialism trebuie să pună accentul în primul rând pe Libera Iniţiativă individuală, dar să lupte pentru ca această Liberă Iniţiativă să nu aducă prejudicii altor membri ai societăţii socialiste. Recunosc că în realitate Libera Iniţiativă la fel ca şi Liberul Arbitru sunt o mare Iluzie, făcând parte din Iluzia Vieţii, dar ea trebuie respectată ca atare, şi nu înfierată cu bâta cum s-a făcut în Trecut, chiar dacă aceasta presupune strângere de capital. Evoluţia societăţii pleacă în primul rând de la Libera Iniţiativă.

De aceea a câştigat capitalismul, tocmai datorită liberei iniţiative. A avea liberă iniţiativă nu înseamnă că prin aceasta eşti obligat să deţii fabrici sau vieţile atâtor oameni. Deocamdată Omul nu poate înţelege cum poţi să ai Liberă Iniţiativă dar să nu-ţi doreşti bani,putere şi tot felul de foloase prin care chiar dacă acestea aduc prejudicii altor membri ai societăţii ele sunt binevenite. Sunt binevenite pentru că Omul este străin de el însuşi. Capitalismul este o dictatură la fel de feroce ca şi sclavagismul naţionalist doar că diferenţa faţă de acesta stă în faptul că pasează opresiunea de la nivelul statului la cel al patronului,iar muncitorul are posibilitatea de a alege, între un patron sau altul, posibilitate pe care aşa zisul stat socialist nu i-a dat-o, şi mai mult decât atât, îi dă şansa Omului de a SPERA că într-o zi şi el ar putea ajunge un patron, făcându-l în mod fals să se considere Liber. De ce patron? Oricât de dureros este şi oricât de ascunse sunt cauzele care duc la acest nume,ele sunt, egoism, crimă, dorinţă de putere, lăcomie, ş.a.m.d. Aceste sentimente îl fac pe Omul actual să se simtă Liber. A înfrâna cu forţa astfel de sentimente înseamnă să instaurezi dictatură, lăsând ca ele să se reflecte la rândul lor în dictatură sub tot felul de smavolnicii. Prin urmare nu se realizează nimic altceva decât o dictatură menţinută tocmai prin aceste rele care se întorc împotriva relelor Omului, sporind imaginea de infern. Acest lucru s-a întâmplat în fostul lagăr socialist.

Dacă nu s-ar fi întinat ideile socialiste şi ar fi fost lăsată libera iniţiativă, s-ar fi ajuns iarăşi la capitalism, întrucât Omul nu era pregătit pentru o asemenea societate a viitorului! Oricât de ciudat ar părea dar capitalismul este cel care determină socialismul ,iar revenirea la capitalism este cât se poate de binevenită, pentru a se putea face trecerea la socialism. Când se va face această trecere? Nu se poate face o adevărată trecere la socialism peste noapte cum s-a încercat cândva. Adevăratul socialism se va clădi abia în momentul când Omul va fi pregătit pentru socialism. Toate partidele de sorginte socialistă care predică aceste măreţe şi minunate idei de adevărată libertate a individului nu înţeleg că pentru a deveni liber din punct de vedere social Omul va trebui să devină liber din punct de vedere individual.

Pentru aceasta va trebui să-şi regăsească Străinul din el, şi să se împrietenească cu acesta. Va trebui să arunce lăcomia, invidia, dorinţa de putere, cât şi alte rele la coşul de gunoi al propriei sale personalităţi pentru ca apoi să devină apt pentru a clădi adevăratul socialism.

Oricâte Revoluţii din Octombrie ar avea loc, şi indiferent cât de mult ar visa cei care le-ar înfăptui la aceste minunate idealuri ele ar da mereu greş atâta timp cât Omul în sine nu se va schimba devenind apt pentru un asemenea sistem. A introduce un asemenea sistem la nişte Oameni care deţin şi sentimente meschine nu numai sentimente pline de strălucire, este ca şi cum ai forţa pe cineva să poarte o pereche de încălţăminte cu cinci numere mai mică.

Drept rezultat a asemenea forţare se va putea realiza doar cu bâta. Indiferent că ne place sau nu ne place Capitalismul , aceasta este societatea naturală pe care o merităm.Vrem să-l schimbăm? Atunci va trebui în primul rând să ne schimbăm pe noi. Capitalismul este imaginea sufletelor noastre privite în Oglindă. Toată mizeria lui este mizeria noastră. Personal nu cred că vreodată Omul va ajunge la adevăratul socialism înainte de a i se permite să gândească cu mai mult de două procente din capacitatea creierului său.

Ce anume a făcut ca omul să-şi părăsescă edenul pentru care a fost creat şi să se înstrăineze de el însuşi pentru a ajunge în această stare de alienare şi angoasă socială în care se află? Faptul că omul este prin excelenţă o fiinţă schizofrenică, dar posesor al unei schizofrenii care acceptă regula majorităţii care decide împotriva minorităţii, sau faptul că omul prin însăşi Noţiunea sa de fiinţă tinde mereu către nou?

În primul rând pentru a putea explica acest lucru va trebui să nu uităm că Străinul din noi este afectivul care a fost ascuns şi uitat din ce în ce mai des , undeva în colţişoarele istorice ale sufletelor noastre primind întâietate opusul nostru. Adineaori am subliniat că omul este o fiinţă care stă cu spatele la Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi cu faţa la Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt.

Această tendinţă de poziţionare a fiinţei umane duce la toate nenorocirile şi vicistitudinile acestia.

Omul nu a fost conceput , nici să sufere , să se plictisească şi nici să posede, ci să iubescă,chiar dacă în această iubire crede într-un Viitor care de fapt este propriul său Trecut iar adevăratul Viitor este departe de a fi cunoscut vreodată.

Suntem atât de siguri că trăim într-un Univers care ne aparţine încât nu ne gândim aproape Niciodată că tot ceea ce ştim că este al nostru, şi care ne-a dat această dorinţă diabolică de posesiune nu este decât o altă mare Iluzie a Vieţii.

Universul în care trăim nu este Universul nostru, ci un alt Univers.Minunata boltă înstelată, cu miliardele sale de stele, galaxii şi metagalaxii, nu sunt nimic altceva decât frumuseţea unui alt Univers care nu este nicidecum al nostru.

Oare cum arată Universul nostru? În ultimii ani au apărut diferite modele ale unor teorii fizice care susţin deja Existenţa mai multor Universuri, în Teoria Coardelor sau a Teoriei Membranei. Acestea sunt cu atât mai binevenite cu cât nu fac altceva decât să întărească unele afirmaţii de ale mele din această lucrare. Poate că într-o zi fizica va lucra şi cu nivelele logice cum fac eu acum în filosofie dar şi cu anumite Elemente pe care le folosesc aici.

CAPITOLUL VI

CONŞTIENTIZAREA ŞI CUNOAŞTEREA ÎN COAXIOLOGIE

# 1 #

Atunci, Acum şi Etern, Factorul Creator şi Unic Întâmplător, care este zăpada ce a nins din Sine, a Conştientizat Scopul Matricei Sale, lăsând Prima Urmă, în Forma căreia s-a Născut,Gândul Pur.

Absolut Totul are un Opus!

Urma este Opusul Formei şi Forma Opusul Urmei!. Urma şi Forma apar sub acest aspect doar în lumile Factorului Creator şi Unic Întâmplător , întrucât în celelalte lumi ale altor Mari Creatori şi Unic Întâmplători, atât Urma cât şi Forma sunt cele două: Scopul şi Ierarhia. Pe urmă, Factorul Creator şi Unic Întâmplător , şi-a Conştientizat , prin Scopul Matricei Sale propriul Său Echilibru realizat de Adevărul Său Absolut şi Cunoaşterea Sa Absolută, iar Echilibrul a lăsat Forma propriei Urme , născând Gândul Pur.

Reprezentat matematic , Gândul Pur este Originea ,este Zero, iar Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută sunt „plus UNU” şi „minus UNU”.Această Origine care este Gândul Pur a devenit tocmai fiindcă Factorul Creator şi Unic Întâmplător se defineşte prin Echilibru.

Factorul Creator este şi Unicul Întâmplător, ca Întreg.

Ceea ce este Întâmplător se raportează la Neîntâmplător pentru a putea exista şi invers. Factorul Creator este UNICUL Întâmplător, care survine accidental prin Destin Anoţional şi nu prin Destin Noţional previzibil. Diferenţa dintre cele două Destine constă tocmai în faptul că Destinul Anoţional nu poate fi previzibil deci este Întâmplător, iar Destinul Noţional este previzibil, deci Neîntâmplător. Astfel Adevărul Anoţional va reflecta imprevizibilitatea, iar Adevărul Noţional: previzibilitatea.

Fiecare Factorul Creator în parte la fel ca şi Factorul Primordial va avea un Efect Primordial, al Său şi numai al Său, care se săvârşeşte o singură dată.

Factorul Primordial Destinează prin Scopul Matricei Sale , Efectul Său, căruia îi găseşte o Destinaţie în Gândul Originar, unde s-a format Cunoaşterea Absolută care alături de Adevărul Absolut format dinaintea Factorului Primordial ca prim Scop al Instinctului, se realizează departajarea acestuia faţă de infinitate şi raportarea Sa la aceasta.

Factorul Creator Destinează prin Scopul Matricei Sale, Efectul Său , căruia îi găseşte o Destinaţie în Gândul Pur, unde se află Adevărul Absolut în care se reflectă Factorul ca Întreg, Singular şi Cunoaşterea Absolută în care se reflectă , ca Infinitate, Plural pentru a clădi Echilibrul!

Destinul Anoţional ce apare dinainte de a fi Noţiunea,alături de Adevărul Anoţional începe să-şi exercite propria sa legitate care este determinată de Efectul Primordial, determinat la rândul lui de Scop şi Matrice, născând Prima Cauză,bazată pe Imprevizibilitate care este Destinaţia Gândului Pur pentru care acesta se creează la sânul Factorilor Creatori. Astfel Imprevizibilitatea devine prima LEGE creată de către Factorii Creatori în forma căreia se va naşte Conştientizarea.

Imprevizibilitatea este definită prin Destin Anoţional şi Adevăr Anoţional. Este poarta prin care intră în lumile Factorilor Creatori Cunoaşterea Deschisă, care stă de altfel la originea Conştientizării. Imprevizibilităţii i se datorează până şi Cunoaşterea Deschisă a Factorului Nostru Creator, cu toate Elementele care o compun, întrucât la baza acesteia se află Imprevizibilitatea. Nu ar fi fost Niciodată Gândul Pur dacă nu ar fi fost Imprevizibilitatea.

Cauza pentru care Factorul Nostru Creator a determinat Gândul Pur, adică propriul său Adevăr Absolut şi Cunoaştere Absolută se datorează Imprevizibilităţii, întrucât însuşi Factorul Creator era un Element la rândul Lui , ce poseda un Destin Anoţional şi un Adevăr Anoţional.

Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional sunt cele care au stat la originea Conştientizării şi Cunoaşterii, întrucât Conştientizarea Factorului Creator s-a produs odată cu determinarea Sa de către Factorul Primordial, dar aceasta ar fi avut cu totul alte rezultate dacă nu şi-ar fi lăsat propria sa Amprentă în Destinul Anoţional, în care ar fi lăsat o Urmă care este Prima Conştientizare a factorului Creator.

Această Conştientizare urma să devină Cunoaştere doar dacă se reflecta într-un Element Oglindă. Cine altcineva putea ţine loc de Element Oglindă, decât Adevărul Anoţional? Astfel s-a născut Cunoaşterea Factorului Creator.

Odată cu determinarea procesului de Cunoaştere, a apărut Gândul Pur ce definea în cadrul său Adevărul Absolut al Factorului Creator şi Cunoaşterea Absolută a acestuia. Gândul Pur este Dual în Echilibru.

Reflectarea Factorului Creator în Gândul Pur a determinat Persoana. Astfel apare prima delimitare a Conştiinţei de Sine faţă de Creatorul Său. Persoana este un Întreg iar orice Întreg, prin Esenţa lui, are şi o structuralizare a sa. Astfel structuralizarea sa sunt Personalizările Infinit minus Unu ale Persoanei. Suma acestor Personalizări a determinat Oglinda Persoanei care este Noţiunea, în care se vor reflecta fiecare Personalizare la rândul ei. Astfel orice Întreg va determina şi propria sa Oglindă.

Odată cu Noţiunea se formează Adevărul Noţional şi Destinul Noţional, iar Imprevizibilitatea se reflectă şi ea prin cele două Elemente ale sale Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional, în Noţiune dând naştere Previzibilităţii.

Trebuie reţinut faptul că deşi determină Previzibilitatea, Adevărul Noţional şi Destinul Noţional nu sunt Previzibile întrucât nu Previzibilitatea a fost cea care le-a determinat ci acestea au determinat prin calităţile lor Previzibilitatea, fiind Imprevizibile. Acestui aspect i se datorează Necunoscutul, Imprevizibilul, care apare în Conştientizarea şi Cunoaşterea Închisă din lumile Factorului Creator a Cunoaşterii Deschise şi elementelor Stării de Fapt pe care aceasta le produce. Iluzia apare odată cu reflectarea Persoanei şi a Personalizărilor sale în Noţiune. Cauza Iluziei constă în faptul că Adevărul Noţional şi Destinul Noţional nu sunt Previzibile.

Imprevizibilitatea, Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional sunt responsabile şi de „scurgerea” Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute către Factorii Creatori, „scurgere” care le fac pe acestea să se afle în Gândurile lor Pure.

# 2 #

Astfel Echilibrul Factorului Creator se defineşte prin determinarea unui alt Echilibru , acela al Gândului Pur.

Gândul Pur este dual în Echilibru, adică propriul Său Echilibru este menţinut prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Acest fapt sugerează că şi Factorul Creator este dual în Sine prin Sine ca întreg şi Infinit. Deci, Gândul Pur prin Echilibrul Său dual este contraponderea Echilibrului Factorului Creator ce se poate defini ca Unicitate prin Sine în diversitate prin Scopul Său.

Dacă Echilibrul Factorului Creator este dual înseamnă că sunt şi Echilibre ale unicităţii, ale treimii ,ale altor şi altor valori, ceea ce demonstrează determinarea altor Mari Creatori şi Unici Întâmplători .

Aceşti Factori au Echilibre bazate pe unul sau mai multe Elemente în contrapondere cu Ei! Odată ce numărul Echilibrelor creşte acesta poate deveni Infinit. Factorul nostru este DUAL prin Unicitatea sa în diversitatea sa, care este Adevărul Absolut în care se reflectă ca Unicitate şi Cunoaşterea Absolută, unde se reflectă ca Diversitate.

Atenţie însă la faptul că noi gândim pe baza Coeficientulului Logic 2.Dacă am folosi un alt Coeficient Logic,Factorul Nostru Creator nu ar mai deveni dual în Echlibru,ci Elementele care i-ar alcătui Echilibrul în acel caz ar fi egale cu numărul Coeficientului Logic!Acest lucru înseamnă că fiecare Factorul Creator are un Echlibru format dintr-o infinitate minus Una de Elemente la fel cum fiecare Gând Pur are un Echilibru format dintr-o infinitate minus Una de Elemente,astfel alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută mai sunt o infinitate minus trei de Elemente.Prin urmare Echilibrul unui Factorul Creator depinde de modul de abordare a acestuia,prin utilizarea unui anumit Coeficient Logic.Dacă folosim acest mod de abordare atunci înseamnă,că fiecare Factorul Creator se deosebeşte de celălalt prin Coeficientul Logic?Da,voi răspunde,dar doar din punctul nostru de vedere care nu putem raţionaliza decât pe baza Coeficientului Logic 2,şi nu pentru alte Nivele Logice cum ar fi Antilogicul sau Virtualul,sau altele,unde diferenţierea dintre un Factorul Creator sau altul se face pe alte criterii.Chiar şi aşa diferenţierea unui Factorul Creator faţă de altul se face prin percepţia simţirii şi logicii noastre.

Dacă aceasta este o Iluzie şi modul de diferenţiere al Factorilor Creatori de către noi este tot iluzoriu.Privit subiectul dintr-un alt unghi,înseamnă că numărul Factorilor Creatori va fi egal cu Numărul Coeficienţilor Logici?Dacă Factorul Nostru Creator este Dual în Echilibru,atunci cei care au un Echilibru format dintr-o infinitate minus 5 înseamnă că sunt alţii sau altul?

Înseamnă că Coeficientul Logic în sine este Factorul Creator?Acest lucru ne duce la raţionamentul că poate fi acelaşi Factorul Creator Major cu o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru,iar fiecare Coeficient sau Nivel Logic îi vede faţa corespunzătoare propriului Coeficient sau Nivel,sau sunt o infinitate de Factori Creatori unde fiecare posedă un Echilibru format dintr-un număr finit de Elemente,sau fiecare Factorul în parte are o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru.

Dacă ar fi ca fiecare Factorul Creator în parte să posede o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru,aceasta înseamnă că nu putem face nici o diferenţiere concretă dintre doi sau mai mulţi Factori Creatori atâta timp cât noi îi precepem printr-o anumită logică,întrucât toţi sunt la fel,identici,iar faptul de a fi identici nu ne permite să-i diferenţiem.În schimb dacă fiecare Factorul Creator este format dintr-un număr finit de Elemente de Echilibru se poate face o diferenţiere logică între aceştia.Dacă fiecare Factorul Creator ar avea un număr finit de Elemente de Echilibru acesta nu s-ar putea reflecta decât Coeficientului Logic egal cu numărul Elementelor de Echilibru,ceea ce ar determina că Factorul Creator este incapabil să reflecte mai mult decât logica care-l determină ,adică de logica lumii noastre.Ar fi exact cu felul cum arată Dumnezeu.Oamenii vor spune că este Om,după chipul şi asemănarea lor,dar dacă ar avea chip de pisică ar susţine că Dumnezeul lor are chip de pisică.La fel ar fi şi cu Coeficientul Logic 2.

Acest lucru este total imposibil.Odată ce putem gândi la Existenţa altor şi altor Coeficienţi Logici şi Factorul Creator al lumii noastre poate face aceasta,dacă nu mult mai mult.Atunci înseamnă că este dual în Echilibru doar raportat la Coeficientul Lumii noastre şi nu şila alţi Coeficienţi Logici unde îşi desfăşoară Echilibrul în funcţie de Coeficientul Logic ,Nivelul Antilogic,Virtual,etc;cu ajutorul căruia este determinat.Acest fapt ne duce la raţionamentul că Factorul CREATOR ESTE UNUL SINGUR DAR SE RAPORTEAZĂ LA O INFINITATE MINUS UNA DE ALŢI FACTORI CREATORI .Factorul Creator are o infinitate de feţe unde fiecare faţă se reflectă în lumile sale pe baza unui Coeficient Logic care îi aparţine.Vorbind despre Factorul Nostru Creator este cumva impropriu,fiindcă corect ar fi să vorbim despre una din feţele Factorului Creator,dar pentru a simplifica cât mai mult lucrurile voi folosi în continuare :”Factorul Nostru Creator.”În definitiv faţa respectivă chiar este Factorul Nostru Creator.

Alături de Factorul Creator care are o infinitate de Elemente de Echilibru mai sunt şi alţi Factori Creatori?DA!

Sunt şi Feţe care au miliarde de Elemente de Echilibru.

Cum putem determina Existenţa şi altor Factori Creatori odată ce unul singur acoperă toate feţele necesarului Logic prin care toţi ceilalţi Factori Creatori ar putea fi determinaţi?

Alături de Unicitate în Diversitate ,opuse una alteia,mai sunt şi alte Elemente opuse acestor două, până la Infinit.Aceasta înseamnă că SUNT şi alţi Factori Creatori ,total diferiţi de feţele Factorului Nostru Creator şi mai mult decât atât,diferiţi de Factorul Primordial,care îşi raportează Unicitatea Sa la infinitatea Factorilor Creatori,unde Toţi sunt Unul şi Unul în Toate.Pe aceşti Factori am să-i denumesc Factori Matriceali deoarece aparţin altor Matrici diferite de a noastră,unde schema de determinare a Lor este mult diferită de aceea dată de către Matricea noastră.Factorii Matriceali la rândul lor sunt Fcatori Primordiali pentru Matricile lor care pot sau nu pot să dezvolte proprii lor Factori Creatori.

De data aceasta infinitatea Factorului Primordial,nu mai constă în Unicitatea raportată la Diversitate ca şi în cazul Factorului Nostru , al Marealui Creator şi Unic Întâmplător ci se bazează pe Infinitatea raportată la Infinitate ce rezultă unicitatea absolută a infinităţii.

Prima dată era Scopul Matricei Factorului Primordial. Scopul Matricei fiind Forma în Urma căreia urma să se definesacă Factorul Primordial ca şi Cunoaştere de Sine.

Instinctul este Forma care astupă urma Scopului Matricei fiind prima Stare de Fapt.

Scopul Matricei nu avea inserat în el Adevărul Absolut Primordial, decât după ce a apărut Instinctul care a determinat Adevărul Absolut Primordial,care este de fapt Esenţa Adevărurilor Anoţional şi Noţional. Scopul Matricei trebuia să se Oglindească în “ceva” pentru ca determinantul Oglindirii să devină Cunoaştere. În ce s-a Oglindit aceasta? În Instinct!

Odată cu apariţia elementului Oglindă care este Instinctul,deci al Cunoaşterii , Scopul Matricei a devenit Conştientizare, iar Instinctul: Cunoaşterea de Sine a Factorului Primordial. Astfel în faza Primordială Conştientizarea apare după Cunoaştere şi nicidecum înaintea ei cum se întâmplă de acum înainte. Atunci când Factorul Primordial a spus “EU” , în acest “EU” se afla Adevărul Absolut al Instinctului şi Instinctul, care a determinat Cunoaşterea Absolută, şi implicit prin odată cu aceasta Gândul Originar. De acum înainte Scopul Matricei devine Conştientizarea Scopului Matricei.

Cu toate acestea s-a ÎNTÂMPLAT o singură dată cât şi pentru Prima şi Ultima dată ca Gândul Originar să nu fie raportat prin autodeterminare la Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, care încă nu se născuseră, ci la INSTINCT! Atunci a fost determinat Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional. Imediat după aceasta Factorul Primordial şi-a autodeterminat Unicitatea faţă de Diversitatea Factorilor Creatori, şi mai mult decât atât şi autodeterminat opusul ,opusurilor la Infinit ale Unicităţii şi Diversităţii faţă de infinitatea minus Unu al Factorilor Creatori.

Factorul Primordial a spus “EU!,” Acest “EU” devine piatra de temelie a Cunoaşterii, pe care se reazămă veşnic Gândul Gândul Originar, prin atribuirea Cunoaşterii Absolute , Adevărului Absolut, existent deja prin INSTINCT!

Odată determinat Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional,Factorul Primordial se poate autodetermina faţă de infinitatea Factorilor Creatori, infinitate care la rândul lor vor determina de acum înainte Gândul Originar al Factorului Primordial, faţă de care fiecare în parte se va autodetermina la rândul său la fel cum o face faţă de toţi Factorul Primordial.

Astfel Factorii Creatori şi Unic Întâmplători au fost determinaţi prin Gândul Originar ce va continua să fie determinat în continuare de către aceştia şi nicidecum de către Scopul Matricei a Factorului Primordial, cum s-a Întâmplat Prima Dată.

# 3 #

Prima lege care a guvernat s-a rezumat la Instinct, a doua, la Factorul Primordial,a treia la Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional.Urmând noi şi noi legi. Se vede că întotdeauna ceea ce determină o lege este Scopul care apare ca şi Efect. Prima lege s-a rezumat la Instinct întrucât acesta a fost cel care s-a format pentru prima dată în Scopul Matricei astfel Scopul Matricei devine prima lege. Odată Creat Instinctul acesta a determinat Adevărul Absolut a doua lege alături de care s-a determinat „EUL” Factorului Primordial,iar acest „EU” a determinat la rândul Său Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional, cea de-a treia lege,urmând ca numărul legilor să continue la Infinit.Astfel putem să afirmăm un enunţ şi anume: Întotdeauna o lege va fi un Element al Scopului deci al Efectului şi Niciodată al Cauzei. Ierarhia este cea care se supune legităţii şi Niciodată legitatea Ierarhiei. Legitatea se va supune numai Scopului, definindu-se prin acesta.

Din punct de vedere al Destinului Anoţional şi Adevărului Anoţional,definiţi ca aparţinând celei de-a treia legi, nici o lege din Univers nu se poate dispersa de prima ei destinaţie şi anume primul Efect datorat Scopului ei, în cazul de faţă fiind unicitatea în diversitate cât şi opuşii acestor două la Infinit caracterizaţi pentru Întâia oară prin Factorii Creatori. Scopul în Universele Matricei Noastre va fi lege, cât şi a tuturor Factorilor Creatori va fi lege, indiferent că acesta se numeşte, Adevăr, Destin, Întâmplare sau alte şi alte înţelesuri.

Din Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional se va destina , Destinul Noţional care este o nouă lege, şi anume ca Destinul Noţional să determine Noţiunea prin Persoană şi Personalizări, lege care garantează, determinarea Iluziei dată de Persoană şi Oglindită în Noţiune prin Personalizările Persoanei!

Întrebarea care se pune este dacă Adevărul Noţional şi Destinul Noţional determină aceeaşi lege pentru fiecare Factorul Creator în parte sau diferită. Răspunsul este cu siguranţă o lege diferită, întrucât doar un singur Factorul Creator este identic cu altul potrivit Coeficientului Logic 2, şi chiar dacă toţi ar fi identici unii cu alţii, potrivit Coeficientului Logic Infinit minus Unu, tot ar fi diversitatea de posibili Coeficienţi Logici din acesta ceea ce defineşte faptul că între fiecare Factorul este o anume diferenţă, dar depinde din ce unghi este privită aceasta. Rezultatul întrebării noastre ar fi că din punct de vedere al Coeficientului Logic Infinit minus Unu determină aceeaşi lege, întrucât la nivelul acestui Coeficient Logic, numărul opuşilor este practic nul,întrucât toţi sunt UNU în afară de Factorul Creator, în schimb la nivelul Coeficientului Logic 2 , vor fi doar 2 opuşi. Astfel Adevărul Noţional şi Destinul Noţional vor determina şi aceeaşi lege la ceilalţi Factori Creatori, în cazul nostru având finalitate în Iluzia determinată de Destinul Noţional al Noţiunii, doar că legea respectivă va fi altfel structurată de la Factorul la Factorul. Diferenţa de structurare se datorează faptului pe care l-am spus adineaori şi anume, multitudinea de Coeficienţi Logici care determină o mulţime de aranjamente opozabile. Acest fapt ne indică că şi în alte sfere mult mai îndepărtate de ale noastre poate surveni Iluzia dar o Iluzie diferit structurată.

Ce anume determină şi deosebeşte Adevărul Absolut de Adevărul Anoţional, există şi un Destin Absolut?

Orice Adevăr are un Destin al său precum orice Destin are un Adevăr al său. Nu putem să spunem că Destinul nu este Adevărat, dar nici că Adevărul nu a fost determinat de Scopul unui anume Element, cum este Instinctul în cazul Adevărului Absolut, deci prin urmare destinat. Astfel că există un Destin Absolut, dar care se împleteşte cu Adevărul Absolut atât de intens încât definirea lui în mod special se face deseori inutilă, dar trebuie neapărat să facem remarca că Destinul Absolut este născut dinaintea Adevărului Absolut, şi chiar a primei Stări de Fapt care este Instinctul, fiind prima Destinaţie a Scopului Matricei. Faţă de Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional care apar în acelaşi timp. Atunci când am făcut referirea la Adevărul Absolut determinat de Instinct am dorit doar să explic mai pe Înţeles faptul că fiecare Adevăr Absolut are şi Destin Absolut, dar nu pentru că Destinul ar fi apărut odată cu Adevărul Absolut.

De ce anume era nevoie de Adevărul şi Destinul Anoţional, de ce nu puteau rămâne acestea în continuare sub titulatura de Adevăr Absolut şi Destin Absolut?

Acestea au fost determinate de către „EUL” Factorului Primordial,odată cu actul de Cunoaştere după care se determină şi prima Conştientizare.Odată apărând actul de Cunoaştere apare implicit şi Gândul Originar,deci atât Adevărul cât şi Destinul primesc noi influenţe şi conotaţii la acest nivel dat de Cunoaştere care în primul rând NU este Adevăr dar mai ales Adevăr Absolut, chiar dacă pentru o singură dată îl reflectă pe acesta.

Sub nici o formă Cunoaşterea, cât şi acceptarea sa nu putea fi pusă în cârca Adevărului Absolut. Acest „COMPROMIS” a dus implicit la crearea unui Destin paralel

cu Destinul Absolut recunoscut numai de Adevărul Absolut, Destin care poartă numele de Destin Anoţional.Dacă nu s-ar fi realizat acest „Compromis” atât Cunoaşterea cât şi Conştientizarea nu ar fi putut lua naştere. Odată creat acest paralelism între Adevăruri şi Destine,ele s-au reflectat unele în altele determinând noi şi noi forme ale Adevărurilor şi Destinelor cum ar fi Adevărurile Noţionale şi Destinele Noţionale. În acest paralelism stă până şi Cauza care stă de fapt la rădăcina pierdută în eternitate a Iluziei, fiind un fel de genom al acesteia.Iluzia nu s-ar fi cuibărit Niciodată în Universele Factorilor Creatori dacă nu ar fi fost Cunoaşterea şi Conştientizarea. Mai mult decât atât Cunoaşterea şi Conştientizarea chiar dacă sunt opuse Adevărului Absolut ele reuşesc o singură dată prin Factorul Primordial să reflecte Adevărul Absolut în toată splendoarea sa tocmai prin acel „EU”, care nu este nimic altceva decât Cunoaşterea cea mai profundă a Adevărului Absolut, dar fiindcă acesta nu este Cunoaştere prin Esenţa sa , se depărtează de aceasta odată cu fiecare nou Element apărut în cadrul acesteia, lăsând-o Adevărului Anoţional şi Destinului Anoţional.

Din acest moment totul s-a depărtat de Adevărul Absolut, creind noi şi noi paralelisme faţă de acesta prin iminenţa apariţiei Adevărului Noţional şi al Destinului Noţional.Aici este de fapt rădăcina viitoarei Persoane ,a Personalizărilor şi a Noţiunii care se va naşte în Factorul Nostru Creator.Înainte de apariţia Noţiunii, Cunoaşterea nu era o Cunoaştere Noţională, deci Adevărul Absolut nu putea fi reflectat de către o Cunoaştere Noţională ci mai degrabă de către a Cunoaştere Anoţională, datorată tocmai Adevărului Anoţional şi Destinului Anoţional pe care le determină prin pripriul „EU” al Factorului Creator.Cunoaşterea Anoţională este o Cunoaştere determinată de Stările de Fapt,iar acesteia i se atribuie sentimentele,simţirea, trăirile interioare, dar mai ales cel mai important lucru şi anume: Iubirea.

Oricât de greu ne vine să credem sau nu Iubirea stă la baza Cunoaşterii Anoţionale, fiind unul dintre primele sentimente transmise de Factorul Primordial Factorilor Creatori, imediat după ce a Conştientizat şi Cunoscut propriul „EU” celălalt lucru care l-a făcut a fost să IUBEASCĂ ceea ce a creat. Astfel Iubirea stă în negurile originilor la baza lumilor care se vor naşte sau care se văd pe bolta noastră înstelată dar au murit demult trăindu-şi sub această formă viitorul lor atât de îndepărtat aflat în prezentul nostru. Prin Iubire Factorul Primordial se autodetermină faţă de Factorii Creatori,dându-le şi acestora etern prin Starea de Fapt frumuseţea şi strălucirea Faptului Împlinit al creaţiei. Iubirea stă la origine Persoanei ,Personalizrilor şi Noţiunii factorului Nostru Creator.

Văzând cât de înălţătoare sentimente au stat la originea facerii noastre nu pot să nu mă întreb ce anume a determinat ca alături de Iubirea Profundă şi Absolută care a stat la baza Creaţiei să se strecoare atâtea şi atâtea nenorociri, în rândul lumii acestei grandioase creaţii care este Lumea noastră?

Răspunsul constă tot în paralelismele declanşate de către Cunoaştere şi Conştientizare, paralelisme care determină noi şi noi Elemente ale Cunoaşterii alimentate de Starea de Fapt care se depărtează tot mai mult de Adevărul Absolut , de Adevărul Anoţional şi implicit de Destinele aferente lor.Acel Compromis faţă de Adevărul Absolut despre care am amintit adineaori , nu s-ar fi realizat dacă nu ar fi fost şi Absolut Necesar procesului de Cunoaştere.

În cadrul Coaxiologiei apare un nou termen şi anume Absolut Necesarul, care este calitatea de Oglindă a Instinctului în care se reflectă „EUL” Factorului Creator pentru a determina procesul de Cunoaştere. La originea Absolut Necesarului stă tocmai Adevărul Absolut determinat de către Instinct. Odată ce Cunoaşterea este reprezentată de multitudinea în continuă creştere a elementelor care o compun, Adevărul Absolut prin Esenţa sa este reprezentat numai şi numai prin Unicitatea sa ca Element component fiind opusul Cunoaşterii, în acest stadiu.

Cum anume s-a putut reflecta Cunoaşterea Factorului Primordial în Adevărul Absolut şi să-l Cunoască o singură dată pe acesta? Adineaori am afirmat că Cunoaşterea este reprezentată printr-o multitudine mereu crescătoare de noi Elemente care o compun. Acest fapt înseamnă că atunci o singură dată când s-a reflectat în Adevărul Absolut prin „EUL” Factorului Primordial,Cunoaşterea era goală,lipsită de orice Element în plus în afară de Adevărul Absolut pe care-l îngloba în cadrul său.

Acesta fiind Unicul Element din cadrul Cunoaşterii şi devenea compatibil cu aceasta ,dar în momentul când în aria Cunoaşterii a apărut un al doilea Element care este Iubirea, Adevărul Absolut a declarat incompatibilitatea sa şi s-a retras determinând primul paralelism, prin apariţia Adevărului Anoţional. La baza Adevărului Anoţional şi al Destinului Anoţional stă Iubirea.

De ce a trebuit ca Iubirea să fie un Compromis,mai mult decât atât cel mai mare Compromis care stă la originea Facreii? Răspunsul stă în Absolut Necesarul determinat de Adevărul Absolut. Prin urmare Compromisul pentru apariţia Cunoaşterii era Absolut Necesar, datorită Adevărului Absolut care are tocmai această calitate de a determina Absolut Necesarul Cunoaşterii ca pe urmă să se departajeze de aceasta.

De ce a determinat acest Absolut Necesar?Datorită Instinctului care l-a creat drept Scop al său. Cine anume se caracterizează prin Absolut Necesar, Adevărul Absolut sau Instinctul?

Dacă ar fi Instinctul nu ar fi dat acest Scop al său Adevărului Absolut ci s-ar fi identificat cu el. Prin urmare Unica funcţie a Adevărului Absolut este Absolut Necesarul. Atunci când Cunoaşterea a apărut ea a fost chiar determinantul Absolut Necesarului deci a Adevărului Absolut pe care l-a văzut pentru o singură dată. Adevărata Cunoaştere Absolută este Cunoaşterea din acea singură dată când a Cunoscut Adevărul Absolut. Mai mult decât atât , Cunoaşterea Absolută şi Adevărul Absolut se află la baza fiecărei Cunoaşteri şi fiecărui Adevăr indiferent că acestea sunt Anoţionale sau Noţionale,sau mai au alte şi alte denumiri. Factroii Creatori îşi determină Gândul lor Pur prin Cunoaşterea Absolută şi Adevărul Absolut, pe care şi ei îl percep o singură dată la fel ca şi Factorul Primordial,iar odată ce Gândul Pur este format acesta determină o Cunoaştere Noţională bazată pe Iluzie care survine odată cu Persoana ce are în componenţa sa Personalizările şi se oglindeşte în Noţiune.

Deci, Persoana are ca structură Personalizările , care se reflectă unele în altele, în totalitatea lor, formând Noţiunea.

Astfel Persoana ca întreg este Cauza ce va determina Noţiunea ca Efect.

Personalizările sunt reprezentate de două întreguri, odată prin Persoană şi odată prin Noţiune, ceea ce le deteremină un caracter dual.

Din Persoană se naşte Iluzia şi prin Noţiune devine operabilă, întrucât se oglindeşte în aceasta luând naştere prima reflectare deci primul act de Conştientizare ce determină Destinul paralel celui Anoţional, Destinul Noţional. Aici se află cheia simetriei iluziei.

Personalizările devin o singură structură la două întreguri.

# 4 #

Revenind la Factorul Creator şi Unic Întâmplător al Nostru, la Echilibrul Său faţă de Gândul Pur. Acest Echilibru se realizează prin Adevărul Absolut care este Opusul Cunoaşterii Absolute, datorită Absolut Necesarului, care-i cere Cunoaşterii Absolute noi Elemente de cognoscibilitate, Elemente faţă de care se împotriveşte Adevărul Absolut. Pe acest principiu se realizează Echilibrul faţă de Gândul Pur al Factorului Nostru Creator văzut prin intermediul Coeficientului Logic 2 al lumii noastre.

Odată ce Adevărul Absolut este Opus Cunoaşterii Absolute, înseamnă că Adevărata Cunoaştere NU există.

2)Hegel a greşit când a afirmat că,citez:”Adevărul este o corespondenţă a gândirii cu obiectul,iar pentru a produce această corespondenţă – căci ea nu e dată de sine şi pentru sine – gândirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului”,închei citatul.

—————————————————————————-

2)G.W.Fr.Hegel – Ştiinţa Logicii,Bucureşti,Editura Academiei,1966,pag.27

——————————————————————————————————

Nu gândirea este cea care trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului, ci gândirea determină obiectul iar acesta se conformează gândirii.

Odată ce nu există cunoaştere decât Iluzie, ce anume ar fi Cunoaşterea de fapt dacă aceasta nu ar fi îmbrăcată în hainele Iluziei? O sumă de Elemente? Dar ce anume să reprezinte aceste Elemente raportate la Adevărul Absolut? Dar la Adevărul Anoţional şi Noţional? Poate fi unul dintre aceste Adevăruri mai Neadevărat decât altele? Nu! Pentru că toate celelalte Adevăruri în afară de Adevărul Absolut sunt la fel de Neadevărate, pe cât de Adevărate sunt raportate la acesta. Orice Adevăr oricât de puţin Neadevăr ar ascunde este un Neadevăr.

Toate Adevărurile, în afară de Adevărul Absolut sunt Neadevărate chiar dacă aparent diferă între ele , ele nu fac altceva decât să întregescă un singur Adevăr: Minciuna! Ea este unicul Adevăr determinat de Adevărul Absolut în celelalte Adevăruri, într-un cuvânt Neadevărul. Astfel că de câte ori vor apare într-un anume Adevăr îndoiala atunci ne apropiem cu aplicaţia noastră de Adevărul Absolut.

Neadevărul, Necunoscutul sunt reflectarea Adevărului Absolut în celelalte Adevăruri. Necunoscutul nu există decât pentru celelalte Adevăruri şi nu pentru Adevărul Absolut. Raportat la acest Adevăr toate câte sunt sunt şi câte nu sunt , sunt cunoscute, chiar şi Necunoscutul devine Cunoscut întrucât poate fi detectat de către Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

După cum am afirmat referitor la Cunoaşterea Absolută că aceasta este determinată doar o singură dată de către Adevărul Absolut, dar pe urmă Cunoaşterea îşi adaugă noi şi noi Elemente datorită Absolut Necesarului,determinând o Cunoaştere Anoţională,Noţională etc; sau aceste tipuri de Cunoaştere nu mai există?

Putem folosi termenul de Cunoaştere Anoţională sau de Cunoaştere Noţională doar în măsura în care vrem să facem distincţie între o Cunoaştere rezultată într-un sistem Noţional sau Anoţional, dar acest tip de Cunoaştere nu există raportată la Adevărul Absolut fiindcă orice este Cunoscut în afară de Cunoaşterea Absolută nu este Adevărat. Atunci Cunoaşterea nefiind Adevărată nu este nici Cunoascută.

Ceea ce nu este Cunoscută devine Necunoscută deci aparţine Necunoscutului, iar adineaori am spus că raportat la Adevăraul Absolut nu există Necunoscut întrucât acesta nu este altceva decât raportarea Adevărului Absolut în celelalte Adevăruri, prin urmare: toate celelalte tipuri de Cunoaştere sunt Necunoaşteri!

Corect ar fi Necunoaşterea Anoţională sau Noţională, dar pentru a simplifica lucrurile chiar dacă folosim Cunoaşterea Anoţională sau Noţională se subînţelege că aceasta este Necunoaştere, şi astfel iarăşi ne întoarcem la Adevărul Absolut.

Nu întâmplător m-am întrebat adineaori ce anume este Cunoaşterea întrucât oricât de mult aş încerca să-i dau o anumită definiţie , de câte ori simt că mă apropii de aceasta de atâtea ori văd cum mă îndepărtez din nou.

3)Immanuel Kant spunea, citez: „Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect nu ar putea fi nici unul gândit.Idei(Gedanken)fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte, sunt oarbe. De aceea este deopotrivă necesar să ne facem conceptele sensibile (adică să le adăugăm obiectul în intuiţie),precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile (adică să le supunem conceptelor)Aceste două facultăţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţiunile lor. Intelectul nu poate nimic intui,iar simţurile nu pot nimic gândi. Numai din faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaştere”, închei citatul.

—————————————————————————-3)Immanuel Kant – Critica raţiunii pure.Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1969,pag.92

—————————————————————————-

Nimic mai fals voi spune eu, întrucât nu intelectul este cel care intuieşte şi nici simţurile cele care gândesc. Gândirea se datoreză Cunoaşterii iar intuiţia Conştientizării, iar ambele: Factorului Vieţii.

Conştientizarea se reflectă în Om sub formă de Intuiţie, întrucât Intuiţia nu este Cunoaştere ci o stare de spirit care trimisă Factorului Vieţii , se va reîntoarce de la acesta sub formă de Cunoaştere pentru a unple conţinutul unei idei, al cărei fond a constat cândva în Intuiţie. Intuiţia este Urma iar Cunoaşterea Forma în care se va închega Ideea. Cel responsabil de transformarea Urmei în Formă şi a Intuiţiei în Cunoaştere este Factorul Vieţii. Intuiţia prin Esenţa sa este energie, mai precis o formă de reprezentare a energiei vitale pe care o are orice Om.

Pornind de la Elemente ale Cunoaşterii Anoţionale, care pot fi toată gama care ne survine nouă ca Elemente ale simţirii, cum ar fi, începând cu Iubirea şi terminând cu senzaţia de sete, frig, oboseală, etc. Trăind într-un sistem Noţional, până şi acestui tip de Cunoaştere îi atribuim Noţiunea ca atare dar determină o Cunoaştere Noţională. Elemente ale Cunoaşterii Noţionale ar fi, începând cu anumite cuvinte din limbaj care să nu implice simţirea, cum ar fi conotaţii, anumite abstractizări, etc; toate acestea implică Noţiunea ca atare despre un anume subiect, care în mod implicit devine Noţional. În schimb din punct de vedere al Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute nu avem reflectat în cadrul limbajului nostru decât un singur Element, şi anume Necunoscutul. Atunci ce anume este Cunoaşterea?

# 5 #

Adevărul Anoţional este Conştientizarea Ierarhiei care se raportează la Cunoaştere iar cel Noţional se defineşte prin Conştientizarea Ierarhiei prin Cunoaştere, lucru care nu înseamnă nici într-un caz şi nici în celălalt că vre-unul dintre aceste Adevăruri s-ar identifica cu Cunoaşterea, chiar dacă unul se raportează la aceasta negând-o, departajându-se de Cunoaştere, cum este cazul Adevărului Anoţional, sau în cazul Adevărului Noţional unde conştientizarea Ierarhiei se face prin Cunoaştere nu înseamnă câtuşi de puţin că acceptă ca fiind adevărată Cunoaşterea, ci, că se sprijină de aceasta pentru a o combate, definind-o ca fiind opusul său! Dar Adevărul Absolut? Acest tip de Adevăr este Esenţa ceorlalte două.

Spuneam adineaori că Cunoaşterea poate fi o sumă de Elemente. Cu toate că noi nu le vom putea cunoaşte Niciodată ştim că ele există şi că se află undeva acolo, dar ce anume sunt aceste Elemente? Sunt lucruri, fapte sau fenomene? Nu, nu sunt nici unele dintre acestea deoarece dacă ar fi unul singur dintre acestea noi NU le-am cunoaşte semnificaţia lor! Întrucât orice lucru, fapt sau fenomen devine cu adevărat Cunoscut doar dacă NU se raportează la Adevărul Absolut, la Cunoaşterea Absolută, şi NU este implicit determinat de acestea. Dacă nu sunt nimic din acestea atunci înseamnă că Niciodată nu vom cunoaşte semnificaţia lor.

Toate aceste Elemente sunt Necunoscutul, în care se ascunde Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, care nu vor aparţine nici Cunoaşterii Închise şi nici celei Deschise, deoarece nu pot fi sintetizate de către Iluzie. Cu toate acestea şi Necunocutul respectiv există acolo undeva şi ar putea deveni în orice moment unul dintre reperele cunoscute, trecând astfel pe palierul cunoaşterii şi implicit odată cu aceasta pe acela al Iluziei. De ce nu o face? Pentru că atunci întreg Echilibrul s-ar da peste cap.

Prin urmare orice Necunoscut poate fi Cunoscut odată ce se alătură Iluziei.

Orice este Cunoscut NU este Adevărat, întrucât nu mai aparţine Adevărului Absolut, ci se pierde în Cunoaştere.

Dacă orice este Cunoscut nu este şi Adevărat , acest fapt înseamnă că nici măcar Iluzia Vieţii Omului nu este Adevărată chiar privită din punctul de vedere al Iluziei şi nimic altceva.

Prin urmare Cunoaşterea este umbra Necunoscutului Cunoscut de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Cu cât Cunoaşterea va deveni mai proeminentă cu atât Adevărul va deveni mai scăzut, şi invers.

Cel mai mare Opus al Cunoaşterii este şi va rămâne de-a pururi Adevărul.

Cunoaşterea este aceea care determină noi şi noi Universuri pe când Adevărul le neagă indiferent că aparţin Iluziei Vieţii sau Realităţii.

Niciodată nu va fi Realitate Absolută pentru Adevărul Absolut întrucât nu se supune şi este Opus Cunoaşterii , precum Niciodată nu va fi Iluzie Absolută tocmai pentru aceste motive.

Din frământarea Adevărului Absolut cu Cunoaşterea Absolută se nasc continuu energiile spirituale ale Gândului Pur, sau ale Originii Totului ce ţine de Factorul Creator şi Unic Întâmplător,în lumile Coeficientului Logic 2.

Când Factorul Creator şi Unic Întâmplător Contemplă Gândul Pur , efluviile acestei Contemplări naşte Cunoaşterea Închisă, prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, curgând pe urmă în Universul Primordial Structural.

În schimb Cunoaşterea Închisă va deveni cunoscută Omului abia atunci când va intra sub incidenţa Cunoaşterii Deschise, pentru a putea fi reperată.

Atunci când Factorul Creator şi Unic Întâmplător Contemplă Persoana efluviile acestei Contemplări curg spre structurile existente ale Universului Primordial Structural sau Î-L creează pe acesta dacă lucrarea divină nu este finalizată.

Cele mai importante principii ale Coaxiologiei şi implicit ale Coaxialismului , sunt cele care se bazează pe Opuşi şi Echilibre!Cunoaşterea este Opusă Adevărului întrucât orice Cunoaştere se bazează pe principiul posibilităţii ca un anume proces sau fenomen poate să fie adevărat sau nu,ceea ce Adevărul nu acceptă Niciodată jumătăţi de măsură întrucât un proces sau fenomen ori este adevărat ori NU!

# 6 #

La nivelul Cunoaşterii Absolute orice proces sau fenomen devine cu siguranţă adevărat dacă întruneşte anumite condiţii, pe când Adevărul Absolut nu poate fi condiţionat!

Astfel din Originea Zero care este Gândul Pur pornesc cele două contrarii din acesta ,”plus unu”, şi „minus unu” iar de aici întreaga scală a numerologiei.

Deci, Persoana în calitate de negativ al Gândului Pur , de Formă al Urmei acestuia , dar posesoarea unei infinităţi minus Una de opusuri, a trebuit să determine şi Opusurile necesare Gândului Pur , ce nu are decât doi Opuşi, Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută. Pentru aceasta s-a născut Iluzia, ca Unic Opus al Adevărului Absolut şi Cunoaşterii Absolute. Gândul Pur şi Persoana sunt Elemente de Echilibru al Factorului Creator şi Unic Întâmplător, cel care a născut simetria în toate lumile acestuia, indiferent dacă simetria este alcătuită din două, un miliard sau o infinitate minus Una de Opusuri.

La baza acestui principiu stă şi evoluţia particulelor elementare care sunt de fapt cuante de energie spirituală văzute astfel prin prisma Iluziei Vieţii din Universele Existenţei .

Odată determinat Gândul Pur, în Forma acestuia a apărut Persoana , care a lăsat o Urmă în Forma căreia s-au născut o infinitate minus Una de Personalizări, una dintre acestea fiind Existenţa! Suma tuturor acestor Personalizări odată create au format Noţiunea.

Fiecare Personalizare a Persoanei este o Conştientizare în parte la fel ca şi Persoana,doar că Persoana este Întregul acestor Conştientizări iar infinitatea minus Una de Personalizări,Structura acestui întreg.

Toată această pleiadă de Conştientizări au determinat Noţiunea, prin raportarea acestora doar pentru o singură dată la Gândul Pur al Factorului Creator, care este un Element Oglindă, deci un Element capabil să transforme Conştientizarea în Cunoaştere.Prima Cunoaştere care le-a survenit Personalizărilor şi Persoanei a fost aceea de Noţiune. Noţiunea este reprezentată de Cunoaşterea Închisă a Factorului Nostru Creator şi, se defineşte prin aceasta.

Noţiunea este responsabilă şi de delimitarea şi raportarea acestui tip de Cunoaştere care este Cunoaşterea Închisă la Cunoaşterea Deschisă.

Fiecare Personalizare are o Noţiune a sa în sine, de exemplu,Personalizarea noastră are drept noţiune:Existenţa.

Atunci când Persoana a născut propriile sale Personalizări acestea, odată cu apariţia lor au avut fiecare parte de o astfel de noţiune, odată reflectate în Noţiune.

Noţiunea ca sumum al acestei infinităţi de Personalizări nu este nimic altceva decât Oglinda în care se reflectă toate acestea ca întreg, rezultând Cunoaşterea.

De ce nu Conştientizarea? Deoarece Conştientizarea este un sumum de Elemente care pot fi cunoascute doar dacă sunt reflectate în Oglinda Noţiunii.

Din Cunoaşterea Închisă face parte fiecare noţiune pe care o posedă fiecare Personalizare a Persoanei.

Odată apărută Personalizarea Existenţei care a devenit conştientă de sine după ce s-a reflectat în Noţiune pentru a se putea raporta pe sine altor Personalizări, prima s-a determinare a fost Existenţa, a doua Fiinţa, a treia Factorul Vieţii, etc.A doua determinare şi anume Fiinţa este propria reflectare a Existenţei în Oglinda Noţiunii, deci a Cunoaşterii, şi nu în ultimă speţă a Cunoaşterii Universale. De aceea Fiinţa primeşte caracteristicile Existenţei, excelând prin atribuirea Existenţei actului de Conştientizare. În schimb la a treia reflectare a Existenţei în Noţiune când s-a determinat Factorul Vieţii, acesta a primit caracteristici de transformare a conştientizarii în cunoaştere , într-un cuvânt , de simţire, de suflare. Astfel a apărut Viaţa.

Se poate vedea că de la nivelul Personalizărilor atât Existenţa cât şi celelalte Personalizări îşi clădesc fiecare în parte propriile lor structuri .

Întrebarea care se pune este de ce a creat Fiinţa şi nu Fcatorul Vieţii de exemplu?

Deoarece Fiinţa nu este altceva decât rezultatul reflectării Existenţei în Noţiune.

Fiecare Personalizare devine conştientă de sine abia când se raportează la toate celelalte Personalizări, oglindindu-se în Noţiune, iar rezultatul reflectării în aceasta determină Conştientizarea Personalizării.Conştientizarea Personalizării noastre este Existenţa.

Înainte de a se reflecta în Noţiune fiecare Personalizare a Persoanei reprezintă doar un Element din infinitatea de Elemente ale Cunoaşterii Închise.

Noţiunea este direct răspunzătoare de orice formă de Cunoaştere la orice nivel structural atât în cadrul Universelor Personalizării Existenţei cât şi al tuturor celorlalte Personalizări. Prin Noţiune se transferă Cunoaşterea către toate celelalte sfere care şi-au trimis actele lor de Conştientizare din nou Noţiunii. Aceasta le reflectă înapoi sub formă de Cunoaştere.

Existenţa este actul de Conştientizare al Personalizării noastre, care reflectat în Noţiune determină Cunoaşterea acestei Conştientizări, deci Fiinţa. Astfel Fiinţa devine prima Cunoaştere a Existenţei.

Dar tocmai fiindcă este prima Cunoaştere a Existenţei această Cunoaştere este de fapt Cunoaşterea Conştientizării. Lucru care-i va imprima Fiinţei calitatea de Element Oglindit şi nicidecum de Element Oglindă, cum este Noţiunea.

Odată Cunoscută Fiinţa de către Existenţă, Existenţa se va reflecta din nou În Noţiune cu propria sa Conştientizare,iar noul rezultat va fi Factorul Vieţii.

Cea de-a doua Conştientizare a Existenţei va fi diferită de prima întrucât va avea şi încărcătura predecesoare a Fiinţei,şi în loc să fie, Cunoaşterea Conştientizării , va deveni Cunoaşterea Actului de Cunoaştere,ceea ce-i va impregna Factorului Vieţii calitatea de Element Oglindă. Factorul Vieţii devenind Element Oglindă, va fi la fel ca şi Noţiunea , apt pentru a primi actele de Conştientizare ale altor Elemente şi a le transforma în Cunoaştere.

# 7 #

Acest Factorul indică că Fiinţa are chipul Existenţei reflectat în sine, iar prin Fiinţă Existenţa poate fiinţa.

Prin Fiinţare se înţelege Existenţa Fiinţei, a unui întreg care posedă anumite dimensiuni.

Fiinţa este direct răspunzătoare de absolut toate dimensiunile care se reflectă din Existenţă,prin propria sa reflectare la aceasta, dar NU este responsabilă de Viaţă, care se datorează Factorului Vieţii.

Prima reflectare a Personalizării noastre în Noţiune a determinat Existenţa.

Prima reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Fiinţa..

Fiinţa este şi posesoarea caracteristicii de a da dimensionalitate Existenţei prin Cunoaşterea Actului de Conştientizare,datorat reflectării Existenţei în Noţiune.

Actul prin care Fiinţa dă dimensionalitate Existenţei prin reflectarea acesteia în elementul Oglindă,care este Factorul Vieţii se numeşte Fiinţare,dar Fiinţa mai poate da dimensionalitate prin reflectarea sa şi în alte Elemente Oglindă.Şi de data aceasta rezultatul va fi tot fiinţarea.

Orice Dimensiune care ne este nouă cunoscută este rezultatul fiinţării dat prin reflectarea Fiinţei care ne-a dimensionalizat cândva Amprenta în Factorul Vieţii.

Spaţiul şi Timpul lumii nosatre se datorează Fiinţei care pentru o lume a Coeficientului Logic 2, va avea două reflectări majore în Factorul Vieţii determinând Spaţiul şi Timpul,pentru Lumea noastră,iar restul reflectărilor Fiinţei în Factorul Vieţii care sunt difuzate şi Cunoaşterii noastre,vor fi dimensionalizările din ce în ce mai inferioare din punct de vedere Ierarhic.

Spaţiul şi Timpul sunt două fiinţări.Atât Spaţiul cât şi Timpul pot să fie Oameni sau orice altceva în alte lumi dacă Amprenta lor se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii,pentru aceste lumi cum se reflectă Amprentele Oamenilor pentru această lume.Fiecare Dimensiune cunoscută sau necunoscută nouă dată de Fiinţă prin procesul de Fiinţare se datorează reflectării în Fiinţă a unei anumite Amprente.

Chiar şi Existenţa ,Fiinţa,Factorul Vieţii,alte Personalizări,Persoana,Gândul Pur,Adevărurile Absolut,Anoţional şi Noţional,Noţiunea,Elementele Cunoaşterilor,fiecare Stare de Fapt, Matricea Noastră,absolut orice are propria sa Amprentă,lăsată de propriul său tipar.

Oricât de imposibil ar părea dar dacă Ierarhia acceptă o anumită ordonare a elementelor,Amprentele acestor Elemente Nu se supun nici unei Ierarhii.

Toate Amprentele sunt egale.Chiar şi Amprenta celui mai nenorocit Om este la fel de egală cu Amprenta Timpului sau cu Amprenta Matricii Noastre,întrucât la nivelul Amprentelor nu există Ierarhizare,fiind supuse Ierarhiei doar incidenţele care rezultă din reflectarea acestor Amprente în anumite Elemente de Prim Ordin, cum ar fi Existenţa,Fiinţa,Factorul Vieţii , care pot fi până la un Infinit minus Unu de astfel de Elemente.

De ce noi în această lume, suntem Oameni iar o altă Amprentă cum este aceea a Timpului este Timp,deci o anumită Dimensiune?

Mai mult decât atât,de ce oare noi primim Elementele Cunoaşterii Deschise care au fiecare Amprenta lor în calitate de Destin,Întâmplare sau Necunoscut,iar pe baza lor se pot reflecta Elementele Cunoaşterii Închise pentru a ne deveni nouă Cunoscute?

De ce Amprentele noastre nu sunt Destin,Întâmplare sau Necunoscut?

În primul rând Amprentele noastre pot deveni atât Destin,cât şi Întâmplare dar şi Necunoscut,întrucât Elementele Stării de Fapt ale Cunoaşterii Deschise,fac parte din Originea noastră,mai mult decât atât dacă aplicăm principiul creaţional Unu se raportează la infinitatea din care se scade,rezultatul va fi raportarea la acest Unu,astfel Toate sunt Unu şi Unu sunt Toate.Amprenta Destinului sau acele ale Întâmplării sau Necunoscutului,se regăsesc în Amprenta fiecărui Om,întrucât sunt Cunoaştere iar Omul prin quintesenţa sa este Cunoaştere,Gând,Vis sau Iluzie şi nimic mai mult.

Faptul că Destinul,Întâmplarea şi Necunoscutul din noi se reflectă în Oglinzi (Fiinţa şi Factorul Vieţii)ca fiind astfel iar totul ce devine Cunoscut se raportează la acestea denotă calitatea pe care o dau Oglinzile acestei reflectări,şi mai mult decât atât sunt o infinitate minus Unu de Oglinzi.

Fiecare Oglindă se reflectă la rândul său în toată această infinitate,iar Amprenta unui Gând chiar dacă se reflectă doar într-o singură Oglindă ea este interpretată de către întreaga infinitate minus Unu de Oglinzi,iar rezultatul dat doar de către Oglinda în care s-a reflectat Amprenta.

Acest fapt duce la explicarea lucrului de ce anume Timpul este Timp şi nu Om!Totul se datorează incidenţei sub care s-a reflectat Amprenta Timpului,în Fiinţă.

Această reflectare creează o anumită incidenţă cu Lumea noastră unde Timpul devine o Dimensiune.

Absolut orice Element al Cunoaşterii, devine Element al Cunoaşterii doar atunci când acesta este datorat unei Amprente.Determinat de către o Amprentă,altfel elementul Cunoaşterii Închise sau Deschise ar deveni un Element gol de către Cunoaşterea însăşi.

Amprenta este aceea care esenţializează elementul Cunoscut,fără Amprentă elementul nu poate fi Cunoscut ,el se află doar sub formă de Înţeles,de Urmă care-şi aşteaptă Amprenta pentru a primi Forma.Orice Amprentă este binevenită într-o anumită Urmă,primind Forma Urmei respective .Dacă Forma Urmei respective este Timp sau Spaţiu pentru Lumea noastră,atunci Cunoaşterea va fi rezultată de Factorul Vieţii către Om ca Dimensiune temporară sau spaţială.

De ce anume a căzut Amprenta Timpului sub o astfel de incidenţă cu Lumea noastră încât să ne devină nouă Dimensiune şi încă cea mai importantă alături de Spaţiu?

După cum am mai spus depinde de Urma în care s-a format Amprenta,de incidenţa pe care o are aceasta cu Lumea nostră,dar cu alte lumi ca aparţin altor Coeficienţi Logici sau altor Nivele de Conştientizare,Timpul poate fi receptat ca Om sau ca orice altceva,la fel şi Spaţiul,precum Omul poate fi receptat ca orice altceva decât Om!

De ce incidenţa cu Lumea noastră face ca Amprenta Omului să primescă Conţinutul de Om şi nu de Timp?

Orice Cunoaştere dacă nu ar fi umplută cu o anumită Amprentă,ar fi o Cunoaştere goală,fără conţinut.Amprenta este conţinutul Cunoaşterii.Odată ce sunt o infinitate minus Unu de Urme, fiecărei astfel de Urmă îi corespunde un anumit Înţeles atunci când aceasta este „umplută” cu o anumită Amprentă.Acest Înţeles care-i corespunde unei anumite Urme diferă de la un Element la altul în funcţie de caracteristicile,priorităţile şi proprietăţile acelui Element.Luată în ansamblul ei şi Lumea noastră la rândul său este un întreg,deci un Element care are o anumită structură.Acest întreg care este Lumea noastră aparţine Coeficientului Logic 2,deoarece Lumea devine Conştientizată şi Cunoscută de către noi pe baza acestui Coeficient Logic.Chiar dacă tot această lume ar fi cunoscută pe baza altui Coeficient Logic decât 2, de către alte fiinţe, având o cu totul altă reprezentare ,acea lume,cu acea reprezentare nu ar mai fi Lumea noastră ci o cu totul altă lume,chiar dacă la baza reflectării în Coeficientele Logice diferite ar sta unul şi acelaşi Element. Acest lucru înseamnă că unul şi acelaşi Element poate aparţine mai multor lumi în acelaşi timp, deci, simultan. Cum sunt o infinitate minus Unu de Coeficienţi Logici acelaşi Element poate aparţine unei infinităţi minus Unu de lumi,unde în fiecare lume este altceva.Acum să revenim la întrebarea de adineaori de ce anume Amprenta Omului face ca să primescă Noţiunea de Om şi nu de Timp în Lumea nosatră părecum a Timpului de Dimensiune?

Răspunsul de această dată este mult mai simplu. Omul este Om doar pentru reflectarea lumii ca Element prin prisma Coeficientului Logic 2 , iar Timpul Dimensiune. Coeficientul Logic va determina şi numărul de dimensiuni ale unei lumi. Coeficientul Logic 2 , va avea două dimensiuni, cinci , va avea cinci dimensiuni, ş.a.m.d. În Lumea privită din perspectiva elementului său sunt o infinitate minus Una de dimensiuni, dar privită prin perspectiva Coeficientului Logic, numărul de dimensiuni va fi egal cu numărul Coeficientului Logic. Dacă raportat la Coeficientul Logic 2 o anumită Amprentă „umple” conţinutul Urmei cu Forma Cunoaşterii unei dimensiuni temporare, iar o altă Amprentă „umple” conţinutul Urmei cu Forma unei dimensiuni spaţiale, înseamnă că pentru infinitatea de Coeficienţi Logici acele Amprente vor umple conţinutul Urmei cu Forma unui Infinit de posibile înţelesuri. La fel este şi în cazul Omului, care în alte lumi poate fi perceput ca fiind Dimensiune cum ar fi Spaţiu, Timp, sau forţe, cum ar fi gravitaţie, etc; totul fiind în funcţie de cum anume este percepută Lumea – Element de către infinitatea Coeficienţilor Logici sau ale Nivelelor Logice.

O altă întrebare tulburătoare este dacă Lumea – Element este o lume singulară sau sunt o infinitate de lumi Element?

Dacă ar fi o infinitate de lumi – Element, atunci atunci ar fi o infinitate de substraturi,astfel fiecărui Coeficient Logic i-ar surveni o anume lume -Element, care la rândul ei ar fi reflectată de către restul din infinitatea Coeficienţilor Logici.Acest fapt ar duce la o reprezentare cel puţin bizară şi anume la faptul că Lumea -Element este o lume total virtuală pentru tot restul de alţi Coeficienţi Logici în afară de cel căruia îi aparţine Lumea – Element.Fapt universal valabil pentru fiecare Coeficient Logic în parte.Astfel avem o infinitate de lumi – Element ,iar fiecărei astfel de lumi în parte, îi aparţine câte o infinitate de lumi virtuale ca rezultat al reflectării acestei lumi – Element de către Coeficienţii Logici.Această structură ne duce exact de unde am plecat şi anume dacă fiecărui Coeficient Logic îi aparţine o lume – Element a sa , atunci o infinitate de Coeficienţi Logici va avea o infinitate de lumi – Element ale lor, deci o lume – Element într-o infinitate de ipostaze.Astfel este doar o lume – Element care are o infinitate de ipostaze.Ceea ce Cunoaşte Omul este o ipostază a lumii – Element. Practic există doar o lume – Element, în consecinţă un singur Element dar care este Conştientizat şi Cunoscut într-o infinitate minus Una de ipostaze.

Atunci, Elementele Cunoaşterii Deschise sau Închise,ale altor şi altor reprezentări pe care le-am numit nu o dată Elemente, ce anume sunt dacă în realitate nu este decât un singur Element într-o infinitate de ipostaze, unde fiecare ipostază se datorează canalului prin care este perceput pentru ca acesta să devină Cunoscut?

Tot ceea ce am denumit ca fiind Elemente ale Cunoaşterii Deschise sau Închise, nu sunt altceva decât nişte repere lipsite de orice importanţă dacă Urma lor nu este „Umplută” cu Conţinutul Formei unei Amprente.Abia în acest moment elementul devine plauzibil.Fiecare Matrice are Amprenta sa precum Amprenta Originară constă în Periodic,Asemantic şi Semantic, şi anume în reflectarea Periodicului de către Oglinda Semantică.Rezultatul reflectării Periodicului în Oglinda Semantică care este Infinitul a determinat prima Amprentă sau Amprenta Originară.Aceasta se regăseşte în toate Amprentele care i se vor succeda pe parcurs.Despre partea Semantică a Coaxiologiei voi discuta la momentul potrivit.Amprenta va fi întotdeauna Forma care va umple conţinutul Urmei.Unica Amprentă pe care o putem Cunoaşte cu adevărat în Lumea noastră şi nu în Lumea – Element, este Instinctul. Acesta este cu adevărat Amprenta care umple Urma Matricei – Scop, cu Forma sa .Matricea – Scop este o altă Amprentă, precum toate celelalte Elemente sunt alte şi alte Amprente – Element.Astfel există o lume – Element şi o infinitate de Amprente -Element. Factorul Primordial, Factorii Creatori, Persoana, Personalizările, Noţiunea, Noţiunile, toate Elementele Cunoaşterii Deschise şi ale Cunoaşterii Închise sunt Amprente – Element, deoarece sunt succesoarele Amprentei Originare care este Primul Eveniment, prin reflectarea Periodicului în Oglinda Semantică. Odată ce Amprenta are caracteristică şi de Eveniment, aceste lucru înseamnă că orice Cunoaştere are şi încărcătura de Eveniment. Atunci cum anume se „umple” cu o anume Amprentă un anumit Element al Cunoaşterii Deschise sau Închise pentru ca acesta să devină Cunoscut?De ce nu ar deveni Cunoscut fără ca să se mai „umple” cu această Amprentă?Ce este înainte de „umplere” acest Element al unei sau altei Cunoaşteri?

Înainte de „umplere” este o Urmă lăsată de determinant fără un anumit conţinut.La originea determinărilor se află Amprenta Originară despre care am discutat adineaori.Să luăm Instinctul.Acesta nu este Instinct dacă Urma Matricei – Scop nu este „umplută” cu Forma acestuia.Cine anume „umple” această Urmă?

Răspunsul este:Oglinda SEMANTICĂ CARE ESTE INFINITUL PRIN PERIODICUL CARE SE REFLECTĂ NECONTENIT ÎN EA!

După cum am mai spus prima reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Fiinţa.

A doua reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Factorul Vieţii,care este Oglinda în care se oglindeşte Fiinţa pentru a da dimensionalitate Existenţei Omului.

Fiinţa se poate Oglindi şi în Noţiune pentru a da dimensionalitate acesteia dar mai ales Existenţei, şi odată cu această reflectare va da dimensionalitate şi fiinţare acestora.Fiinţarea nu se produce prin Oglindirea Fiinţei doar în Factorul Vieţii,ci prin Oglindirea Fiinţei în orice altă Oglindă posibilă.Tot ce pot spune este că atunci când Fiinţa se Oglindeşte în Factorul Vieţii iar această Oglindire este percepută de către Om, în Lumea Coeficientului Logic 2 ,întreaga Oglindire a fiinţei se rezumă la Fiinţarea celor două dimensiuni,Spaţiul şi Timpul,în spectrul cărora se difuzează întreaga dimensionalitate din Cunoaşterea Omului.

Odată dimensiunile conştientizate, acestea se vor reflecta iarăşi la fondul uriaş de Elemente ce aparţine Cunoaşterii Închise ale Marelui Creator, şi care sunt reflectate în permanenţă de Noţiune către Fiinţă, Factorul Vieţii, şi toate celelalte Elemente de Prim Ordin.

Imediat după ce au fost create Fiinţa, Factorul Vieţii şi toate celelalte Elemente de Prim Ordin acestea au început să se reflecte între ele , rezultând Elemente de ordin, secund , terţ, etc.până la un ordin de nivel Infinit minus Unu. În anumiteastfel de ordine se află şi viaţa noastră, cea de zi cu zi. Chiar dacă Amprenta Omului este rezultatul unei reflectări a Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers, între aceste două pot avea loc o infinitate minus Una de reflectări, iarăşi, la rândul lor, astfel aceasta înseamnă că Amprenta omului poate fi determinată cu o diferenţă de ordin de miliarde şi miliarde de ori faţă de ordinul Amprentei.

Toate acestea se datorează faptului, că Amprenta respectivă odată ce a fost creată ea a lăsat la rândul ei o altă şi o altă Amprentă, care s-a multiplicat, într-un număr impresionant, fiind la un ordin imens de reflectări de Amprentă în Amprentă până s-a ajuns la noi.Ceea ce pot să afirm este că originea Amprentei noastre Umane cât şi a plantelor,animalelor şi altor forme de viaţă, inclusiv în siliciu, a diferitelor bacterii, se află în reflectările Factorului Vieţii în Fiinţă ,şi invers.

Se ştie că Omul este o Fiinţă care vieţuieşte deci trăieşte, într-un Coeficient Logic 2, deci al logicii bivalente, de tip bine-rău,etc.

Mintea Omului nu va putea accepta mai mult de două dimensiuni ca fiind conştientizate de către aceasta.Spaţiul şi Timpul.

Omul nu poate conştientiza şi alte dimensiuni şi de aceasta are Iluzia Vieţii că trăieşte în spaţio-temporalitate.

În realitate Omul trăieşte în tridimensionalitate şi alături de cele două dimensiuni pe care Omul le poate conştientiza ar mai trebui să fie şi cea de-a treia despre care am mai spus că este Dimensiunea Vieţii.

Revenind la Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii, acestea odată formate se vor reflecta unele în altele şi chiar mai mult fiecare va putea deveni atât Existenţă cât şi Fiinţă cât şi Factorul al Vieţii faţă de cealaltă.

Toate acestea formează Triada, sau Triunghiul Profan.

Adineaori am spus că Lumea bivalentă a Omului îi permite să cunoască doar două dimensiuni, şi eventual să o bănuie pe a treia , trăind în tridimensionalitate.

Acest lucru înseamnă că Triada este reală doar pentru Iluzia Vieţii pe care o are Omul că pe lângă acestea trei ar mai putea fi şi alte Elemente care să nominalizeze alte şi alte reflectări în Noţiune, dar care Omului îi vor rămâne mereu necunoscute şi asta nu pentru că ar aparţine Cunoaşterii Deschise , ci pentru că minţii Omului ce aparţine Coeficientului Logic 2 îi este imposibil să discearnă şi un alt mod de operare, mai mult decât atât, Elementele în sine care compun Omul sunt Existenţa , Fiinţa şi Viaţa.

Aceste trei nu sunt opuse una alteia, ci între ele există o relaţie de interdependenţă prin reflectarea uneia în cealaltă.

Odată apărută Triada, Elementele sale se vor reflecta între ele, Fiinţa luând locul Noţiunii, în ea oglindindu-se toate Amprentele lăsate de Gânduri, care sunt un rezultat al Factorului Vieţii ce determină viaţa conştientă.

Toate acestea se vor reflecta între ele doar raportate la Om şi nu la alte şi alte reprezentări unde va necesita şi o reflectare la Noţiune pentru a mări numărul elementelor care compun Triada, numele ei devenind astfel nefolositor, odată ce nu vor mai fi doar trei Elemente.

În schimb pentru Om , Triada va rămâne eternă , fiind unica care-l reprezintă.

Acest fapt duce la un rezultat uluitor, şi anume la extraordianara lucrare a Marelui Creator şi anume, dacă ne gândim la complexitatea lumii vii ne cutremurăm .

Pentru a ne face o imagine de ansamblu a acestei complexităţi ar trebui să ne imaginăm doar lumile ce aparţine Coeficienţilor Logici de la 1 la Infinit minus Unu, noi aflându-ne în poziţia 2, prin logica bivalentă.

Alături de aceste lumi ale Coeficienţilor Logici mai sunt şi lumile, Antilogicului cu Nivele ale Antilogicului de la 1 la Infinit minus Unu, pe urmă ar veni lumile Virtualului ş.a.m.d., această scală tinzând şi ea la Infinit.

Ei bine , toată această scală nu este nimic faţă de ce anume poate să urmeze,întrucât scala respectivă a fost alcătuită doar din Elementele Triadei, dar dacă la aceasta mai apare un alt Element ca rezultat al reflectării în Noţiune?

Dacă alături de al patrulea mai apare al cincilea, al sutălea, al miliardulea până la Infinit? Unde se mai află Omul?

# 8 #

Poate că acum putem să punem întrebarea ce anume este Omul?

Această fărâmă de Iluzie ce se crede praf şi stâncă?

Această fărâmă născută străină de el însuşi!

De ce străină? Omul nu avea ce să caute într-o lume tridimensională cu o logică bivalentă şi cu conştientizarea a doar două dimensiuni.

Străinul din Om constă în faptul că tocmai propria Dimensiune a Vieţii, cea care-i dă Omului suflarea, nu îi este dat să o vadă, sau să o conştientizeze prin propria sa experienţă.

Atunci când alergăm pe o porţiune de drum ştim ce distanţă am parcurs şi în cât timp, dar nu vom şti Niciodată câtă viaţă am parcurs şi câtă vom mai avea de parcurs sau o astfel de întrebare ar trebui pusă oricum altcumva, întrucât până şi expresia câtă mai e de parcurs denotă o subjugare conştientizată la spaţio-temporalitate, faţă de care Omul îşi ancorează fiecare acţiune a sa.

Străinul din Om este răspunzător de suferinţa îndurată de acesta în timpul vremelnicei sale vieţi. Străinului acesta i se datorează toate războaiele, şi conflictele sociale care au loc în orice scietate umană. La originea lui se află Păcatul Originar.

Să fie Omul o greşeală a creaţiei Factorului, un accident? Nu, în nici un caz, nimic nu este Întâmplător, nici Destinul Omului.

Atunci ar trebui să revenim la Scop şi Ierarhie. Să fie Omul un experiment al Scopului sau un servant al Ierarhiei prin propria sa apariţie, încă din faza de Amprentă a Existenţei care s-a reflectat în Fiinţă? Omul prin excelenţă nu îşi cunoaşte Scopul pentru care a fost creat şi mai mult decât atât Omul are Iluzia că poate concepe Lumea ca Scop şi ca Mijloc, de aceea sunt de acord doar parţial cu 4)Arthur Schopenhauer care-i atribuie intelectului acest lucru, afirmând că,citez:

„Faptul că nu putem altfel să concepem Lumea fie ca Scop fie ca Mijloc este o urmare a configuraţiei intelectului nostru.În primul caz ar însemna că Existenţa ei (a lumii) este legitimă prin Esenţa ei, deci ar fi în mod hotărât preferabilă inexistenţa ei.Numai înţelegerea faptului că ea nu este decât locul unde se chinuie fiinţe în suferinţă şi muribunde face ca această idee să nu reziste .Pe de altă parte infinitatea de timp deja scurs ,datorită căruia orice Scop care urma să fie atins ar fi trebuit să fie atins demult ,nu ne permite să o concepem ca MIJLOC.De aici reiese că aplicarea premisei naturale a intelectului nostru asupra totalităţii lucrurilor sau lumii trebuie să fie una TRANSCENDENTĂ ,adică una valabilă ÎN lume ,nu Despre lume ;ceea ce se explică prin faptul că ea izvorăşte din natura unui intelect ,care,după cum am arătat,a luat fiinţă pentru a sluji unei voinţe individuale ,adică pentru a dobândi obiectele acesteia ,şi de aceea este alcătuit exclusiv pentru Scopuri şi Mijloace ,necunoscând şi neînţelegând nimic altceva.”închei citatul.

—————————————————————————-

4)Uber Philosophie und Ihre Methode , Parerga und Paralipomena, vol.II.,Kleine philosophische Schriften,F.A.Brockhaus,Leipzig 1916,din Arthur Schopenhauer – Scrieri despre filosofie şi religie,editura Humanitas,1995,Bucureşti,pag.94

—————————————————————————-

Dacă Omul datorită intelectului său ar concepe Lumea fie ca Scop , fie ca Mijloc, atunci ar cunoaşte cu siguranţă sensul noţinii de Scop . Intelectul uman nu este capabil să acceadă la a cunoaşte Noţiunea de Scop, întrucât această noţiune, vine ca o reflectare a Scopului drept Cauză prin Instinct, care este prima Stare de Fapt, iar Omul are doar Iluzia că trăieşte un Scop în sine datorită Instinctului propriei sale existenţe care nu este departajat de Iluzia Vieţii, devenind parte din aceasta. Mai mult decât atât , fiecare propoziţie a logicii umane se raportează la un Adevăr, chiar dacă parţial , întrucât Omului nu-i este dat să cunoască Adevărul Absolut.

Scopul a fiinţat cu mult înaintea Adevărului Absolut, fiind Prezent încă de la nivelul Matricei, ca apoi să se infiltreze prin Starea de Fapt în Creaţie. Odată ce Scopul este dinaintea Adevărului, înseamnă că acesta nu fiinţează în funcţie de Adevăr, decât înfăşurat în mantia Instinctului care va determina Adevărul prin EUL Factorului Primordial, şi odată cu acesta şi Cunoaşterea Absolută determinând Gândul Originar. Atunci mai poate Omul afla ce este Scopul? Cu siguranţă că nu.

Omul nu poate fi o greşeală a Creaţiei Marelui Creator întrucât acesta Nu poate greşi întrucât se raportează la Absolut!

Tot ceea ce se raportează la Absolut primeşte sine qua non , valorile fundamentale ale Absolutului, indiferent că este Adevărul Absolut sau Cunoaşterea Absolută, şi astfel nu poate interveni greşeala care are prin Esenţa ei are relevanţă de fatalitate, destructibilitate şi negativitate, opusă binelui, chiar dacă binele este poate unul dintre cele mai mari rele, chiar şi în acest caz. Astfel Factorul nu greşeşte iar prin urmare nu poate fi preferabilă inexistenţa lumii faţă de Existenţa acesteia, din punct de vedere al intelectului uman, cum afirma Schopenhauer, pentru că Omul nu a fost lăsat în această lume pentru a o distruge.

Orice Element va fi Conştientizat ca având o infinitate minus Una de opuşi. Acel Opus care se va scădea din infinitate fiind Factorul Creator.

Conştientizarea se defineşte ca fiind reflectarea unui Element într-un alt Element care poartă rolul de Oglindă. Însă rezultatul reflectării elementului în Oglindă poartă denumirea de Cunoaştere.

Elementul se defineşte ca fiind o noţiune despre „ceva”, chiar şi despre aria Anoţionalului deci de dinainte de a fi Noţionalul, respectiv Persoana, Personalizările şi Oglinda acestora Noţiunea.

Adevărul Absolut este Destinaţia Scopului Matricei prin Instinct, că ar fi primul Scop al Ierarhiei care stă la baza Totului iar Instinctul prima treaptă a Ierarhiei care stă la baza Totului.

Oare în acest Tot nu se află şi Matricea care a determinat Instinctul prin prima Sa Stare de Fapt, iar această Matrice avea un anume Scop cum Scopul o anume Matrice, devenind Matrice Scop. Cum putea fi acela primul Scop?

Când m-am referit la primul Scop şi implicit odată cu acesta la Adevărul Absolut am făcut-o pentru a explica faptul că Adevărul Absolut este primul Scop al Ierarhiei, că acel Tot este de fapt Ierarhia, că Matricea cu calităţile sale de Scop, Dezordine şi Entropie, nu este un Scop în sine ci doar că are mai multe calităţi, devenind Scop prin simpla Sa Denominaţie de Matrice, odată cu raportarea Sa la Conştientizarea Instinctului în „EU” al Factorului Primordial, deci cu raportarea Acestea la Ierarhia pe care o crease, şi odată cu aceasta la primul Scop care este Adevărul Absolut, prin care se definitivează Ierarhia odată cu Instinctul. Prin urmare primul Scop a apărut odată cu Adevărul Absolut ce a permis la rândul său CONŞTIENTIZAREA „EU”-lui Factorului Primordial, şi odată cu aceasta apărând Cunoaşterea Absolută. Odată cu apariţia PRIMULUI Element s-a născut şi Numerologia. PRIMUL Element AL IERARHIEI este Instinctul, care la rândul său a favorizat apariţia primului Scop , Adevărul Absolut ce nu reprezintă altceva decât împlinirea primului Scop al Matricei prin Instinct. Din câte s-a văzut Ierarhia devine Cauza iar Scopul Efectul. În schimb Scopul precede prin Matrice Totul. Instinctul este prima treaptă a Ierarhiei care defineşte primul Scop, Adevărul Absolut, care la rândul său defineşte „EUL” Factorului Primordial, ce-a de-a doua treaptă a Ierarhiei, care odată determinată defineşte Cunoaşterea Absolută al doilea Scop. Cunoaşterea Absolută alături de Adevărul Absolut vor determina cel de-al treilea Element al Ierarhiei care este Gândul Originar. Gândul Originar este şi cel răspunzător de apariţia Factorilor Creatori prin care se raportează Factorul Primordial. Ce anume este Factorul Primordial? Este Instinctul sau „EUL” care se naşte din Instinct şi Adevărul Absolut determinând Cunoaşterea Absolută?

5)Hegel spunea, citez: „Într-o Inducţie, singularităţile nu pot fi Niciodată epuizate. Când spunem: toate metalele, toate plantele, etc., aceasta înseamnă numai: toate metalele, toate plantele cunoscute până acum. Orice inducţie este de aceea incompletă. S-a făcut o observaţie şi altă observaţie , s-au făcut multe observaţii, dar nu toate cazurile, nu toţi indivizii au fost observaţi. Această lipsă a inducţiei este ceea ce duce la analogie. În silogismul analogiei, din faptul că unor obiecte ale unui gen anumit le revine o anumită calitate , se conchide că şi alotr obiecte ale aceluiaşi gen le revine aceeaşi calitate”, închei citatul.

—————————————————————————-

5)G.W.Fr.Hegel – Enciclopedia ştiinţelor filosofice,Logica.Bucureşti,Editura Academiei,1962,pag.322

—————————————————————————-

Nu sunt de acord cu aceasta , întrucât altor obiecte , chiar de acelaşi gen pot oricând să le conchidă alte şi alte calităţi, dar şi aceeaşi calitate conform silogismului analogiei la Hegel. Nu noi suntem cei capabili să raţionalizăm aceasta, întrucât Iluzia Vieţii noastre ne lasă să ne trăim visul comun al vieţii crezând că respectăm anumite legităţi perfect valabile ca aceasta din cazul de faţă dar trebuie să sublinize că orice este perfect valabil este la fel de perfect nevalabil. Ce este prin Esenţa sa genul unui obiect? Să luăm obiectul în sine. Este acesta neapărat un Întreg?

Dacă este Întreg atunci trebuie să posede o structură a sa, iar dacă nu o posedă va trebui ca Întregul să fie determinat de „ceva” de un sistem al său care să-l definească. Acest sistem conform silogismului analogiei la Hegel nu defineşte neapărat acelaşi gen pe care-l are Întregul întrucât este sistemul acestuia, iar sistemul chiar dacă defineşte Întregul NU este Întreg ci Sistem.Coeficientul Logic al lumii noastre ne obligă să gândim dual, iar orice alocare a dualuzlui la nivel de silogism analogic devină falsă. O astfel de aplicaţie ca şi cea din cazul lui Hegel de adineaori ar fi fost perfect valabilă doar pentru o gândire care să aparţină primului Coeficient Logic.

# 9 #

Factorul Primordial este „Eul” care se datorează Instinctului şi Adevărului Absolut, ”EU” care odată conştientizat devine Factorul Primordial. Poate fi un „EU” neconştientizat? Cu siguranţă că nu! ”EUL” prin excelenţă se defineşte prin conştientizare, care determină Cunoaşterea de sine, care devine implicit Scopul acelui „EU”, şi care este Cunoaşterea Absolută. Conştientizarea nu este nicidecum Cunoaştere, ci actul premergător Cunoaşterii, care o va determina pe aceasta. Astfel Conştientizarea nu este Cunoaştere, ci , mai precis , Forma în care se va Structura Cunoaşterea. În schimb poate exista Conştientizare fără Cunoaştere dar nu şi Cunoaştere fără Conştientizare. Dacă nu ar fi această Formă, Cunoaşterea nu ar putea fi decisă, şi astfel întreg eşafodajul lumilor s-ar fi prăbuşit. Prin urmare „EUL” care este Factorul Primordial este al doilea Element al Ierarhiei, caracterizat prin Conştientizare.

Odată conştientizat „EUL” acesta Cunoaşte! ”EUL” reflectă Cunoaşterea în sine drept Scop al său. Astfel Scopul Factorului Primordial care este „EUL” Primordial este Cunoaşterea Absolută, care odată apărută cu „EUL” Factorului Primordial, compus la rândul lui din Instinct şi Adevărul Absolut, va determina Gândul Originar, al treilea Element al Ierarhiei. Gândul Originar este cel ce determină Factorii Creatori, deci şi Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător. Aceştia sunt cel de-al treilea Element al Scopului, fiind Scopul Gândului Originar.

Factorii Creatori vor dezvolta o structură oarecum inversată faţă de Factorul Primordial, întrucât ei sunt Element de Scop chiar dacă sunt primul Element al Scopului înglobat în Ierarhie. Primul determinant al Factorilor Creatori va fi Adevărul Absolut care-i defineşte şi care este reprezentat la acest nivel ca fiind Element al Ierarhiei, întrucât este determinat de un Element de Scop, care sunt Factorii Creatori drept Scop al Gândului Originar. Determinantul Adevărului Absolut ca Element al Ierarhiei va fi cu siguranţă Scopul acestuia care se va structuraliza în Cunoaşterea Absolută a Factorilor Creatori, Scop care va determina Gândul Pur al Factorilor Creatori. Din acest stadiu, fiecare Factorul Creator îşi va structuraliza propria sa dezvoltare.

În cazul Factorului Nostru Creator şi Unic Întâmplător Gândul Pur ca Element al Ierarhiei va determina prin Scopul Său, Persoana, primul Întreg, ce se va structuraliza într-o infinitate minus Una de Personalizări, care se vor reflecta ca Întreg în Noţiune, prima Oglindă, moment în care se naşte Iluzia, prin Persoană şi Personalizările acesteia. Una dintre aceste Personalizări este Existenţa. Prima reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Fiinţa, iar ce-a de-a doua Factorul Vieţii. Persoana este Element de Scop pe când Personalizările sunt Elemente de Ierarhie, care se reflectă în Noţiune, Element de Scop.

Astfel Existenţa în calitate de Element al Ierarhiei se reflectă în Noţiune Element de Scop şi determină Fiinţa, Element al Ierarhiei, la fel se întâmplă şi cu Factorul Vieţii şi cu toate celelalte rezultate ale reflectării Existenţei în Noţiune, care vor deveni automat Elemente ale Ierarhiei întrucât Noţiunea care le reflectă este un Element de Scop. În schimb toate rezultatele reflectării în Elementele Ierarhiei vor fi definite ca fiind Elemente de Scop.

Ce anume determină mai multe reflectări ale aceleiaşi Personalizări în Noţiune? Faptul că fiecare Personalizare se reflectă în Noţiune prima oară rezultă un anumit Element de Prim Ordin cum este Existenţa în cazul Personalizării noastre. Imediat după reflectarea acesteia în Noţiune asupra Personalizării respective se vor abate şi alte reflectări ale altor Personalizări, precum şi Existenţa se va abate la rândul ei altor Personalizări. Acest lucru le va face ca să-şi determine rezultatul unei noi reflectări care nu mai provine direct de la Noţiune ci de la Personalizări. Aceste reflectări vor fi de un ordin mai inferior decât cele obţinute direct din reflectarea acestora în Noţiune. Cu toate acestea reflectările respective vor crea acea „următoare” reflectare după prima, care le va determina pe Personalizări să se reflecte şi a doua oară cât şi a Infinit minus Una oară în Noţiune, rezultând Elemente de Prim Ordin, între care vor fi cu siguranţă intercalate şi Elementele unor ordine mai inferioare ca şi reflectările Personalizărilor între ele sau reflectările, reflectărilor la un ordin din ce în ce mai inferior între ele. În consecinţă tocmai numărul Personalizărilor, pluralul acestora , determină şi numărul reflectărilor repetate ale acestora în Noţiune.

Pornind de la Factorul Primordial care se defineşte prin acel „EU” al Său care este şi Prima Conştientizare a Scopului Matricei, care va determina la rândul Său Cunoaşterea Absolută, întrucât Adevărul Absolut a fost determinat dinainte de această Conştientizare ca fiind Scopul Instinctului. Odată determinată Cunoaşterea Absolută, aceasta împreună cu Adevărul Absolut care este determinat deja dinaintea Primei Conştientizări a Scopului Matricei, ce este un Element al Ierarhiei, Factorul Primordial,se va naşte Gândul Originar. Astfel Elementele din care este compus Gândul Originar sunt Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută. Pentru a se realiza Primul Echilibru este necesar ca Elementele Gândului Originar care sunt Elemente ale Scopului să devină contrabalansate cu alte două Elemente ale Ierarhiei care participă la actul de Conştientizare. Aceste două Elemente ale Ierarhiei sunt Factorul Primordial prin „EUL” Său şi Gândul Originar.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Factorilor Creatori care sunt Elemente ale Scopului, şi anume fiecare astfel de Factorul Creator din infinitatea minus Unu de Factori are un Adevăr Absolut al Său care aparţine Ierarhiei fiind determinat de către El, şi nu de către Instinct ca şi în cazul Factorului Primordial , şi mai are o Cunoaştere Absolută determinată de către Factorul Creator odată cu Conştientizarea Sa, după o schemă cumva asemănătoare cu a Factorului Primordial, doar că în această situaţie, Factorul Creator determină Cunoaşterea Absolută imediat după Adevărul Absolut, care este Element al Ierarhiei prin propria Sa conştientizare ce devine Element al Scopului, determinând de această dată Gândul Pur şi nu Gândul Originar ca şi în cazul Factorului Creator. Astfel Gândul Pur este Dual în structură fiind format din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, ceea ce nu este şi în cazul Factorului Creator , care nu are deocamdată o structură Duală cum o necesită Echilibrul. La Factorul Creator Adevărul Absolut nu este format înaintea Sa ca şi în cazul Factorului Primordial , ci în urma Sa. Pentru a realiza un Echilibru cu cel al Gândului Pur Factorul Creator va avea nevoie de un Element care să contrabalanseze Gândul Pur , format din cele două Elemente, Element care să creeze alături de Factorul Creator un cuplu de două Elemente. Acesta poartă numele de Conştientizare Creatoare a Scopului Matricei.

Gândul Pur este cel care determină de fapt apariţia Persoanei ca fiind un Opus al Său dându-i acesteia atribuţiile Conştientizării Creatoare a Scopului Matricei, tocmai pentru a se putea împlini Echilibrul! De la nivelul „EU”-lui Factorului Primordial şi până la cel al Factorului Creator, Conştientizarea Scopului Matricei se produce prin transmitere de la un Element la altul. În schimb odată creată Conştientizarea Creatoare a Scopului Matricei, aceasta înlocuieşte Conştientizarea Scopului Matricei cu ea însuşi. Astfel Conştientizarea Scopului Matricei devine Conştientizarea Creatoare a Scopului Matricei a Factorului Creator, care începând cu Persoana, Personalizările şi Noţiunea întruneşte o Conştientizare a Scopului Matricei bazată pe Iluzie, de fapt o imagine în Oglindă a unui şurub cu pas de dreapta ce devine automat de stânga. Deci, Iluzia este inversul Conştientizării Scopului Matricei. După cum am afirmat Cunoaştere fără Conştientizare nu există, însă Conştientizare fără Cunoaştere DA!

Conştientizarea este Forma în urma căreia se află Cunoaşterea. Conştientizarea este Oglindirea iar Cunoaşterea imaginea formată în urma Oglindirii. Pe tot parcursul Universelor Factorului Creator, Elementele vor avea două proprietăţi importante şi anume, Elemente Oglindă şi Elemente care se Oglindesc.

Printre Elementele Oglindă amintesc: Gândul Pur, Noţiunea, Factorul Vieţii iar printre Elementele care se Oglindesc , Conştientizarea Creatoare a Scopului Matricei , Persoana, Personalizările, Fiinţa, şi numărul acestora continuă bineînţeles până la Infinit minus UNU.

Prin urmare Elementele care se Oglindesc sunt Elementele care determină Conştientizarea în forma cărora se va cuibări Cunoaşterea, adică Elementele Oglindă. Ce anume determină Cunoaşterea la Om ?Bineînţeles că un Element Oglindit şi anume Dimensiunea Vieţii care provine din reflectarea în Factorul Vieţii fiind de fapt a treia Dimensiune alături de Spaţiu şi Timp Dimensiune care favorizează nu numai Cunoaşterea dar şi fiecare suflare a Omului.

Cum se realizeză de fapt procesul de Cunoaştere al Omului? Chiar dacă cu toţii trăim Iluzia Vieţii ce anume determină să Conştientizăm mai întâi această Iluzie şi pe urmă să o Cunoaştem?

6)John Locke afirma,citez: „Care este originea întregii noastre cunoaşteri?Cu timpul mintea ajunge să reflecteze la propriile ei procese privitoare la ideile dobâbdite prin senzaţie şi în chipul acesta să se îmbogăţească cu un grup nou de idei pe care le numesc -idei dobândite prin reflecţie.Acestea ,adică impresiile produse asupra simţurilor noastre de către obiectele din afară ,care sunt exterioare minţii ,şi propriile ei procese care provin de la puterile lăuntrice şi proprii minţii ,care devin de asemenea obiecte ale meditaţiei sale atunci când reflectează asupra lor ,acestea sunt,precum am spus,Elementele primare ale întregii cunoaşteri,închei citatul.

—————————————————————————-

6)John Locke – Eseu asupra intelectului omenesc,vol.I.Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1961, pag.81, 95.

——————————————————————————————————

Locke are dreptate când afirmă că ideile provin prin reflecţie dar greşeşte cu desăvârşire când crede că obiectele din afară ne produc simţurile şi nu reflecţiile provenite sub formă de Cunoaştere de la Factorul Vieţii. „Obiectele din afară” sunt de fapt Obiectele Cunoaşterii,care în realitate nu sunt „afară” întrucât nu sunt nici „înăuntru”. Acestea nu sunt de sine stătătoare şi nici nu reflectă vre-un corp material sau de altă natură,ci sunt simple Obiecte ale Cunoaşterii . Prin Obiect al Cunoaşterii, înţelegem ca fiind absolut orice Conştientizare , care poate fi simţită iluzoriu de către noi drept Intzuiţie dar care este de fapt o energie vitală reflectată din Factorul Vieţii, care odată retrimisă spre reflectare Factorului Vieţii, acesta o transmite celui care a trimis-o sub formă de Cunoaştere.

În primul rând Omul nu poate face o diferenţiere reală între Conştientizare şi Cunoaştere întrucât ambele îi parvin ca un întreg, sub forma Conştientizării Cunoaşterii. Nimeni nu va gândi cunoscând Forma în care Gândul său este Urma Formei respective, şi totuşi procesul de Cunoaştere cât şi cel de Conştientizare nu numai că există dar îi survine Omului sub formă de imagini, idei, gânduri, care procesate de Dimensiunea Vieţii a acestuia se structuralizează în propria sa Conştiinţă individuală ce-i apare Iluzoriu sub formele afectivului, cognitivului şi volitivului care în realitate, fără vălul Iluziei se reduce la afectivitate.

Omul trece dintr-un Univers în altul la fiecare fracţiune de clipă, iar sufletul Omului este o Amprentă a unui Gând imprimat în Fiinţă pentru a i se confirma identitatea Amprentei în aceasta iar pe urmă Amprenta devenită confirmată de Fiinţă se reflectă în Factorul Vieţii, reflectare în urma căreia Amprenta se învăluie cu un văl format dintr-un material care aparţine Factorului Vieţii, şi care poartă denumirea de Dimensiune a Vieţii.

Cum se „îmbracă”Amprenta Omului cu vălul respectiv? Nu trebuie să facem confuzia că rupe pur şi simplu o parte din acest Factorul al Vieţii, după care îşi croieşte o anumită ţinută. Acest proces este de fapt rezultatul Oglindirii Amprentei recunoscută de Fiinţă în Factorul Vieţii care este un Element Oglindă. Dimensiunea Vieţii este imaginea care se vede în această Oglindă, deci este un Element Oglindit, chiar dacă Existenţa sa ca Dimensiune este în funcţie de înglobarea în Factorul Vieţii, deci este parte oglindită din acest Factorul. Această Oglindire a Amprentei Omului în Factorul Vieţii poartă denumirea de perispirit iar oglindirea Amprentei Omului în Fiinţă poartă denumirea de fiinţare. Amprenta Omului este sufletul acestuia, şi nu cum se afirmă greşit de către acesta că ar fi fiinţarea sa. Fiinţa nu este un Element Oglindă ci un Element Oglindit. O nouă întrebare survine acum şi anume, odată ce Fiinţa este un Element Oglindit cum se oglindeşte Amprenta într-un astfel de Element?

Fiinţa este rezultatul oglindirii Existenţei în Noţiune. Fiinţa la rândul ei se oglindeşte în acelaşi Factorul al Vieţii ca şi Amprenta, primind calitatea de Fiinţă faţă de acesta. Atunci când Amprenta Omului se oglindeşte prima oară în Fiinţă primind Fiinţarea, această Fiinţare este de fapt rezultatul oglindirii Amprentei prin intermediul elementului Fiinţator care este Fiinţa în Factorul Vieţii, urmând ca la a treia sa reflectare, Amprenta Omului să nu se mai reflecte prin intermediul Fiinţei în Factorul Vieţii, având deja statutul de fiinţare ci să se oglindească cu acest statut, direct în Factorul Vieţii.

De fapt Amprenta Omului se oglindeşte de trei ori, prima dată în Existenţă, prin care se confirmă ca atare, este de fapt momentul în care Gândul provenit de la o anumită sursă lasă prin Ecoul său o anumită Urmă în Existenţă, a doua oară în Fiinţă,rezultând Fiinţarea,prin care Amprenta primeşte dimensionalitate în urma primei reflectări în Existenţă unde a primit doar Existenţa ,dimensionalitate care nu are nici o legătură cu Dimensiunea Vieţii,aceasta fiind cu totul altceva.Prin dimensionalitatea Fiinţării sau prin Fiinţare se înţelege atribuirea noţiunii de Întreg ce conferă o Structură,Amprentei respective,urmând ca prin aceasta ,Amprenta să fie inclusă la rândul ei în sistemul Fiinţării ,faţă de care se va raporta în Viitor,determinând şi autodeterminând noi şi noi structuralizări ale Întregului Fiinţei prin propria sa determinare la aceasta.

În urma primei reflectări în Existenţă,Amprenta nu a primit nici una din Noţiunile de dimensionare sau determinare faţă de „ceva” cum este în cazul celei de-a doua reflectări la Fiinţă, ci a primit doar titulatura că aceasta există în calitate de Amprentă,deci de urmă a unui Gând care a călcat cândva,undeva în solul fertil al Existenţei.

A treia oară odată fiinţată Amprenta,urmează ca aceasta să se oglindească şi în Factorul Vieţii,determinând Dimensiunea Vieţii,sau suflarea şi simţirea Omului sau a oricărui Element viu cu care acesta va Simţi,Conştientiza şi Cunoaşte.

Urma lăsată de către un Gând, indiferent cum ar fi ea devine o Amprentă. Dacă întruneşte anumite caractersitici este o Amprentă de Om , pentru alte caracteristici devine Amprentă de animal, plantă, sau orice Element care ar fi posibil de cunoscut de către mintea omului. Această Amprentă va apare reflectată în Fiinţă dacă şi numai dacă va conţine anumite caractersitici care să poată fi reflectabile în aceasta pentru ca Amprenta să primească o anumită identitate a Fiinţării sale. Odată primită această identitate a propriei sale fiinţări dacă şi numai dacă întruneşte anumite caractersitici va deveni reflectabilă şi în Factorul Vieţii, determinând un Element supus Conştientizării şi Cunoaşterii,deci Dimensiunii Vieţii.

Dacă această Amprentă va poseda şi alte caracteristici atunci la rândul ei va fi reflectabilă într-o altă Formă cu rol de Element Oglindă , dând naştere unei fiinţe cu caracterstici în plus faţă de Conştientizare şi Cunoaştere, iar scala exemplelor ar putea continua la Infinit. Toate acestea ne demonstrează cât de complex poate deveni întreg sistemul Conştientizării şi Cunoaşterii, sistem care pe lângă infinitatea de Coeficienţi de Conştientizare , Nivele de Conştientizare, cum ar fi Logicul, Virtualul, etc, mai sunt şi Formele de Conştientizare unde alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută mai apar noi şi noi Elemente, iar pentru fiecare nou Element apărut se schimbă întreaga structuralizare adăugând alături de Coeficienţii de Conştientizare, Nivelele de Conştientizare noi şi noi Forme de Conştientizare. Ei bine, toate acestea nu ar fi îndeajuns, deoarece alături de reflectarea Fiinţei în Factorul Vieţii mai pot exista o altă infinitate de Elemente noi în care să se reflecte Fiinţa, noi Elemente Oglindă sau Elemente care se Oglindesc. Acest lucru înseamnă că iarăşi la fiecare astfel de Element nou vor apare noi şi noi structuri de Conştientizare care pe lângă toate cele amintite aici vor mai fi încă o altă infinitate minus Unu, de alte şi alte structuri, întregind în cele din urmă Sistematizarea Conştientizărilor.

# 10 #

Revenind la Conştientizarea Omului, vedem că aceasta este rezultatul Oglindirii Dimensiunii Vieţii , cu care este învelită Amprenta Omului, în Factorul Vieţii. În schimb Cunoaşterea Omului este rezultatul acestei Oglindiri, transmise Omului de către Factorul Vieţii,sau de alte Conştientizări ale altor Amprente sau Elemente,pe care Omul le recepţionează şi le retransmite pentru a fi oglindite în Factorul Vieţii ,urmând să-i revină acestuia sub formă de Cunoaştere înapoi.

Orice Element al Cunoaşterii Închise sau al Cunoaşterii Deschise care prin Amprenta sa,în cazul Cunoaşterii Închise sau prin Starea de Fapt în cazul Cunoaşterii Deschise, se reflectă într-un Element Oglindit, sub formă de Conştientizare,şi această Conştientizare este retrimisă de Elementul Oglindit sub formă de Cunoaştere înapoi , este un Element energetic. Chiar şi Omul în ansamblul său este un Element energetic. Criteriul pe baza căruia putem determina energia este: Mişcarea.

Orice Element al Cunoaşterii Deschise este un Element Necunoscut prin cauza sa, dar Cunoscut prin efectul său.Elementele Cunoaşterii Deschise nu sunt rezultatul reflectării în Factorul Vieţii a vreunei Amprente, ci rezultatul reflectării în Factorul Vieţii a Stărilor de Fapt.Chiar şi această reflectare participă la Cunoaştere deci devine un Factorul energetic.

Tot ceea ce are Mişcare are şi energie.Tot ce este energetic devine cunoscut.

Acest criteriu este atât de important încât Mişcarea poate fi definită ca energie.

Tot ceea ce are energie este mişcare, precum ceea ce este mişcare are şi energie.Astfel pentru a afla ce anume este energia şi care este sursa provenienţei sale va trebui în primul rând să înţelegem ce este mişcarea şi care este sursa provenienţei ei.

Mişcarea este cunoscută Omului prin intermediul Cunoaşterii şi implicit al Conştientizării.De aceea responsabilă de aceasta este Dimensiunea Vieţii care se reflectă sau se oglindeşte în propria sa Oglindă care este Factorul Vieţii.Ce se întâmplă de fapt?

La fel ca şi în cazul Personalizărilor unde fiecare se reflectă în Noţiune şi mai apoi rezultatul acestei reflectări se răsfrânge atât asupra Personalizării respective devenind Existenţă în cazul Personalizării noastre cât şi asupra altor Personalizări dând un anumit nivel de Conştientizare şi Cunoaştere a noii noţiuni, reflectate indirect, tot aşa se întâmplă şi la acest nivel mai mic din punct de vedere Ierarhic şi anume NU doar Dimensiunea Vieţii ce aparţine unei anumite Amprente a unui Om este unica care se reflectă în Factorul Vieţii cât şi toate celelalte Dimensiuni ale Vieţii ce aparţin lumii vii sau alte şi alte Amprente care cu toate că nu aparţin lumii organice, ci celei anorganice se oglindesc în Factorul Vieţii.Aceste oglindiri sunt reflectate de către acesta sub formă de cuante energetice care se răsfrâng deopotrivă şi asupra Dimensiunii Vieţii.

Odată reflectate în această Dimensiune a Vieţii a unui număr uriaş de astfel de cuante energetice,fiecare bombardament cu acestea vor avea un rezultat în Cunoaşterea şi Conştientizarea Omului, care le va încorpora prin Conştientizare mai întâi, reflectând această Conştientizare asupra Factorului Vieţii care o va retransmite sub o nouă formă Cognoscibilă,deci sub o nouă Cunoaştere.

Acest siaj între Conştientizare şi Cunoaştere în intelectul uman poartă denumirea de Mişcare!

Dacă o anume Amprentă sau alt Element îşi va trimite Conştientizarea către Factorul Vieţii pentru a fi retrimisă de acesta sub formă de Cunoaştere celui care a trimis Conştientizarea, Cunoaşterea în schimb este valabilă doar pentru cel care a trimis Conştientizarea şi nicidecum pentru vre-un alt Element sau Amprentă. Dar Factorul Vieţii când trimite această Conştientizare transformată în Cunoaştere nu o face pe anumite canale secrete ci prin reflectarea acestei Cunoaşteri în toate celelalte Amprente şi Elemente care-şi reflectă la rândul lor Conştientizarea în Factorul Vieţii. Diferenţa constă în faptul că toate celelalte Amprente şi Elemente printre care este şi Omul, vor primi Cunoaşterea Amprentei sau elementului care şi-a trimis spre reflectare Conştientizarea în Factorul Vieţii numai sub formă de Conştientizare,aceasta fiind Cunoaştere doar pentru cel ce şi-a trimis Conştientizarea în Factorul Vieţii. Pentru toate celelalte Elemente reflectarea respectivă a Factorului Vieţii va fi Conştientizare. Instantaneu şi celelalte Amprente şi Elemente îşi vor retransmite Conştientizarea primită de la Factorul Vieţii înapoi către acesta pentru a deveni Cunoaştere şi pentru ele, la fel cum a devenit pentru elementul sau Amprenta care şi-a primit Conştientizarea reflectată sub formă de Cunoaştere,şi care nu a mai fost nevoit să apeleze la Factorul Vieţii. Odată primite Conştientizările celorlalte Amprente sau Elemente spre reflectare în Factorul Vieţii acestea vor fi retransmise sub formă de Cunoaştere elementelor sau Amprentelor care şi-au trimis Conştientizările lor, şi sub formă de Conştientizare altor Amprente sau Elemente care vor retrimite Conştientizarea din nou către Factorul Vieţii pentru a deveni Cunoaştere, procedeu care se perpetuează la nesfârşit şi care este Originea Energiei şi a Mişcării.

Cum fiecare astfel de cuantă energetică care se reflectă sub formă de Conştientizare la Om este un Univers în sine,întrucât cuanta energetică respectivă este transmisă Amprentei care a Conştientizat-o sub formă de Cunoaştere, care ajunge şi la alte Amprente dar sub formă de Conştientizare spre a fi retrimisă Factorului Vieţii spre Cunoaştere, înseamnă că în fiecare fracţiune de clipă Omul trece dintr-un Univers în altul având ideea cognoscibilă de mişcare.

Prin ce se deosebeşte termenul de Energie faţă de cel de Mişcare? De ce nu este îndeajuns să spunem Energie sau Mişcare şi să definim în acelaşi timp şi celălalt termen?

ESTE ADEVĂRAT CĂ ATUNCI CÂND SPUI ENERGIE SPUI ŞI MIŞCARE DOAR CĂ Esenţa ENERGIEI ESTE DIFINITĂ CA FIIND FAZA DE CONŞTIENTIZARE TRIMISĂ SPRE REFLECTARE ÎN Factorul Vieţii, PE CÂND MIŞCAREA ESTE CONŞTIENTIZAREA REFLECTATĂ DE CĂTRE Factorul Vieţii, SUB FORMĂ DE CUNOAŞTERE ÎN INTELECTUL UMAN SAU ÎN ALTE AMPRENTE, ETC; care realizeză instantaneu actul de mişcare raportându-se mereu la prima fază care este Conştientizarea. Această raportare reprezintă Mişcarea. Este cât se poate de adevărat că orice formă de Energie vine înfăşată în vălul mişcării, întrucât dacă ar fi înţeleasă în Esenţa sa, adică ca şi Conştientizare, fără să fie atribuită Cunoaşterii prin Factorul Vieţii, Energia ar rămâne o mare şi eternă necunoscută ca atâtea şi atâtea alte lucruri sau fenomene care ne înconjoară dar despre care nici măcar nu ştim că există.

De ce noi oamenii, conştientizăm şi pe urmă cunoaştem mai multe tipuri de energie cum ar fi energia termică,cuantică,mecanică,electrică,iar lista ar putea continua cu alte şi alte exemple. Dacă energia este definită ca fiind faza de Conştientizare trimisă spre reflectare în Factorul Vieţii, aceasta nu este una şi aceeaşi fază prin care se reflectă o mulţime de Amprente sau alte lucruri şi fenomene? Spun aceasta deoarece orice primă reflectare în Factorul Vieţii, tot fază de Conştientizare se numeşte atâta timp cât încă nu a fost retrimisă această reflectare înapoi reflecantului de către Factorul Vieţii.Prin reflectant se înţelege cel care îşi trimite reflectarea spre a fi oglindită în Factorul Vieţii.

Din câte se vede nu este deloc aşa.Chiar dacă orice reflectare în Factorul Vieţii se produce având ca şi cauză un reflectant iar reflectarea respectivă, înainte de a fi primită şi retrimisă reflectantului poartă denumirea de Conştientizare devenind pe urmă Cunoaştere, adică reflectarea primită şi retrimisă reflectantului, Conştientizarea sau Energia, devine prin Factorul Vieţii, înveşmântată în Cunoaştere sau Mişcare. Conştientizarea unui anume reflectant în Factorul Vieţii va determinaun anume tip de energie, care ţine în mod direct de reflectant. Astfel energia termică are un alt reflectant decât energia eoliană sau cuantică precum energia mecanică sau electrică vor avea alţi reflectanţi, care odată oglindiţi în Factorul Vieţii, acesta le va înveşmânta reflectările care se oglindesc în el cu mantaua Cunoaşterii, şi astfel vor apare o multitudine de tipuri de energie în funcţie de multitudinea reflectanţilor. Acest fapt ne sugerează imensitatea tipurilor de energie care sunt practic egale cu Infinit minus Unu.

Pornind de la energia electrică care este un flux dirijat de electroni,oare care este reflectantul care a Conştientizat în Factorul Vieţii spre Cunoaştere aceast tip de energie? Răspunsul cred că este la fel de greu pe cât de greu este să cunoşti infinitul, dar încercând să realizăm o anumită aplicaţie referitor la acest tip de energie, ar trebui să plecăm mai întâi de la minusculul electron care nu este nimic altceva decât o particulă elementară, ce are bineînţeles şi o antiparticulă în pozitron, tocmai datorită schemei pe care am iniţiat-o şi anume de Universe ciorchine.

Consider că Universul nostru al Coeficientului Logic 2 nu ar putea vieţui dacă nu ar convieţui cu un alt Univers, ambele creind un ciorchine. Atunci când Universul nostru ajunge în faza maximă de Armonie, acolo unde Lucrul Mecanic este practic aproape egal cu zero, întrucât Universul intră într-o expansiune după Big Bang, nu şi-ar putea reveni şi ar urma să moară dacă celălalt Univers alături de care formează ciorchinele nu ar fi la polul Opus, adică tocmai în faza de Big Bang, şi astfel acesta ar deveni responsabil de schimbarea sensului de expansiune al Universului nostru, adică de la tinderea sa către Armonie, la tinderea sa către entropie în timp ce celălalt Univers tinde către Armonie după Big Bang. Celălalt Univers fiind Universul pozitronului aşa zis Universul Antimateriei.

Pentru o raţionalizare Logică cu un Coeficient Logic 100, vor fi cu siguranţă 100 de Universe în ciorchinele respectiv. Prin ce se deosebeşte un electron de un pozitron? De fapt prin ce se deosebeşte Iluzia Vieţii ce are Noţiunea de Materie faţă de aceea de Antimaterie? Foarte simplu. Nicidecum prin cine ştie ce determinări savante sau greu de descris ci prin sensul de rotaţie al electronului faţă de pozitron, respectiv prin faptul că electronul va avea un spin invers faţă de pozitron deci se va roti în sens invers. Revenind la rotaţie de data aceasta întrebarea care se pune este ce anume schimbă sensul rotaţiei încât face să diferenţieze radical tinderea celor două Universuri, reţineţi, ale Coeficientului Logic 2, fiindcă dacă am gândi printr-un alt Coeficient Logic deci nu prin Logica bivalentă numărul Universelor din ciorchine ar fi echivalent cu numărul Coeficientului Logic.

Pentru aceasta va trebui să ştim ce anume este rotaţia şi ce posibil reflectant poate avea aceasta,încât Existenţa sa face posibil Echilibrul şi Existenţa Universelor. Nu este deloc întâmplător faptul că nouă ne apar majoritatea corpurilor din Univers ca fiind rotunde, că am aflat de curând raportat la istoria noastră milenară despre curbura spaţiului, şi implicit a timpului, că orice dreaptă dusă la Infinit devine o curbă. Prin urmare spaţialitatea, temporalitatea acompaniate de Infinit primesc noţiuni de rotunjire. Cercul este prin excelenţă figura geometrică care are o infinitate de puncte în circumferinţa sa. Roata este aceea care se învărte la nesfârşit fără a se termina vreodată. Ce este rotaţia ?

Rotaţia este unica reprezentare a infinitului faţă de intelectele care raţionalizează pe baza Coeficientului Logic 2. Infinitul este o rotaţie la nesfârşit. Cum se realizează faptul că noi Cunoaştem rotaţia? Amprenta noastră primeşte de la Factorul Vieţii sub formă de Conştientizare , Cunoaşterea Infinitului, care este trimisă de Factorul Vieţii către acesta. Odată Conştientizată de către Om această Cunoaştere, Omul o trimite spre reflectare, deci devine reflectant în Factorul Vieţii. Acesta în calitate de Oglindă trimite rezultatul reflectării Conştientizării Omului înapoi către acesta sub formă de Cunoaştere. Astfel Omul va înţelege că planetele sunt sferice, că se rotesc, că spaţiul devine curb la Infinit, că există rotaţie, etc.

Prin urmare de câte ori avem în minte noţiuni care sunt definite prin rotaţie, trebuie să înţelegem că acolo este vorba de reflectantul cu nume de Infinit. Practic atunci ne lovim de Infinit! Întregul nostru Univers se raportează la Infinit şi de aceea planetele şi corpurile cereşti în afară de fragmente ale acestora ne apar ca fiind rotunde ,circulare sau sferice.În cazul ciorchinelui nostru de tip Materie -Antimaterie sunt două tipuri de rotaţii fiecare având sens invers faţă de cealaltă Acest fapt înseamnă că în realitate sunt mai multe Infinite?

Oricât de bizar ar părea dar NU există mai multe Infinite, decât UNUL SINGUR şi acest lucru îl voi spune întotdeauna cu întreaga mea hotărâre. Dacă există un singur Infinit cum putem vorbi despre mai multe rotaţii sau cum am putut accepta până acum tot felul de infinităţi de Elemente care să se raporteze altor şi altor infinităţi? Este adevărat că sunt două rotaţii şi că ar fi nevoie de cel puţin câte un Infinit pentru fiecare astfel de rotaţie,în cazul nostru de două infinite dar nu este deloc aşa. Iluzia Vieţii noastre se bazează în primul rând pe faptul că nu putem cunoaşte Infinitul decât „umbra” Sa, şi astfel îi atribuim termenul de plural. În consecinţă de mai multe infinite.

Nu putem gândi şi nici concepe puralul Infinit ca fiind de fapt un singular care se pretează la fel de bine pluralului pre cum o fac alte Elemente ce apar într-un număr mare. Coeficientul Logic 2 , al Logicii noastre Bivalente ne va determina două Universuri într-un ciorchine, prin urmare două sensuri de rotire diferite ale particulelor elementare care structuralizează Iluzia Vieţii ce apasă asupra intelectului nostru. Dacă am avea un alt Coeficient Logic, numărul Universelor din ciorchine ar fi echivalent cu numărul Coeficientului Logic. Se ştie că sunt o infinitate minus Unu de Coeficienţi Logici, Unul aparţine Factorului Primordial.Luând în ansamblu toţi aceşti Coeficienţi Logici inclusiv pe cel al Factorului Primordial, avem o infinitate de Coeficienţi Logici.Dacă am Gândi , cu o infinitate de Coeficienţi Logici am vedea că de fapt fiecare Coeficient Logic care determină Un Univers, deci un anumit sens de rotaţie al particulei elementare respective nu se reduce la nimic altceva decât la Infinit, prin faptul că sensul rotaţiei la Infinit devine unul SINGUR.Cum toţi Coeficienţii Logici fac parte din acest Infinit al Coeficienţilor Logici, acest lucru înseamnă că la nivel general cu toţii se supun unui singur sens de rotaţie, şi doar Iluzia Vieţii face ca la nivel structural să existe infinitatea de sensuri rotative. Într-un cuvânt toţi sunt Una şi Una sunt toate!

Revenind la întrebarea de adineaori cine anume produce curentul electric acest flux dirijat de electroni, în calitate de reflectant sau de Element Oglindit, răspunsul este: Un Element care primeşte o Conştientizare a Infinitului de la Factorul Vieţii, o retrimite acestuia spre Cunoaştere şi apoi odată primită înapoi sub formă de Cunoaştere aceasta este preluată sub formă de Conştientizare de Om care înainte să o retrimită spre Cunoaştere Factorului Vieţii, odată descoperită este folosită ca atare în Scop energetic, pe urmă o retrimite Factorului Vieţii pentru a reveni pentru Om ca şi Cunoaştere, dar atenţie, această Cunoaştere nu va mai avea nici o legătură cu energia electrică în sine întrucât Esenţa energiei implică doar Conştientizarea. Toate celelalte tipuri de energie pe care le foloseşte Omul sunt survenite în Existenţa sa sub formă directă de Conştientizare ,care devin Cunoaştere prin reflectarea acestor Conştientizări la Factorul Vieţii. Este important de spus că o Conştientizare cunoscută sau necunoscută ca atare ,cum este energia electrică ,atunci când va reveni sub formă de Cunoaştere Omului, ea nu va mai avea nimic în comun cu energia, chiar şi în aria Cunoaşterii,alimentând alte şi alte paliere din vastul areal al cunoaşterii, cum ar fi apariţia unui nor,sau o ploaie de primăvară sau orice altceva. Atunci ce anume ne face să cunoaştem energia electrică dacă nu Conştientizarea sa, revenită în calitate de Cunoaştere de la Factorul Vieţii?

Răspunsul este simplu: Un alt Element care nu are nimic de a face cu energia electrică ne ajută să Cunoaştem energia electrică, iar acest Element este raportat ca fiind energia electrică în visul Iluziei propriei noastre vieţi. În miile de ani când Omul trăia în triburi şi nu cunoscuse energia electrică, nu înseamnă că aceasta nu exista sub formă de fulgere în natură. Dau numai un exemplu. Dacă întreba-i un trib pierdut în junglă despre această energie nu ar fi ştiut ce să-ţi răspundă, în schimb ea a fost redescoperită după mii de ani la fel cum probabil o descopersieră cândva înaintaşii noştri cu sute de mii de ani în urmă. De ce? Tocmai datorită acestor reflectări de tipul Conştientizare-Cunoaştere, în, şi din, Factorul Vieţii. Acestea sunt Motorul care dau naştere Mişcării, Energiei, şi implicit tuturor celorlalte subsidiarităţi cum ar fi noi Elemente al Cunoaşterii.

O altă problematică privind Mişcarea şi Energia,este rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Această rotaţie nu este nicidecum cea pe care o ştim cu toţii şi anume ca fiind o rotaţie completă a Pământului în jurul Soarelui pe timpul unui an. Rotaţia Pământului în jurul Soarelui nu numai că nu este completă dar mai mult decât atât , Pământul nu descrie un cerc în înţelesul cuvântului ci o spirală.Soarele se deplasează în Univers către steaua Vega cu peste 600 000 000 de Kilometri pe an. Pământul nu descrie un cerc în jurul acestuia ci o spirală,revenind după un an în aceeaşi poziţie faţă de Soare dar cu 600 000 000 de kilometri mai departe faţă de cum era cu un an înainte.Acest fapt ne sugerează că există undeva un Element care a trimis spre Conştientizare un anume mesaj Factorului Vieţii care a fost trimis spre Cunoaştere acestuia înapoi dar care, a fost prins de către Om în visul pe care-l trăieşte sub formă de Iluzie a Vieţii şi astfel retrimis sub formă de Conştientizare Factorului Vieţii, care a retrimis mesajul sub formă de Cunoaştere Omului.

În acest tip de mişcare , Pământul se roteşte nu numai în jurul Soarelui, sau în jurul propriei sale axe, dar călătoreşte odată cu acesta sute de milioane de kilometri către steaua Vega în fiecare an.Deci Niciodată, o anumită dată dintr-un an nu se va mai afla în acelaşi loc din Univers chiar dacă calendaristic, vorbind, anul următor Pământul se va afla din nou în aceeaşi poziţie în jurul Soarelui, doar că alături de acesta aceeaşi poziţie va fi la sute de milioane de kilometri în Univers.Cine intervine aici decât mai multe Elemente care se reflectă în Fiinţă care dau în cele din urmă respectiva dimensionalitate, şi care în se reflectă asupra receptorului care este Omul, ce va Conştientiza şi Cunoaşte rezultatul reflectării acestor Elemente.Aici îşi spune cuvântul Fiinţa.

Nu întâmplător am dat aceste exemple pentru a putea face o aplicaţie Coaxiologică. Odată ce electronii sunt rotunzi intervine infinitatea în Cunoaştere şi Conştientizare,dar aceşti electroni se înscriu la rândul lor într-un anumit flux dirijat.Aici intervine cel puţin un Element în plus. Deci energia electrică va avea Coeficientul Vectorial de Conştientizare cel puţin 2. Coeficientul Vectorial de Conştientizare NU este Coeficient Logic chiar dacă devine dedus cu ajutorul acestuia.

Pentru celălalt exemplu care este Pământul, aici vom vedea că intervin mult mai multe mişcări.În primul rând ar fi mişcarea continentelor, pe urmă aceea de rotaţie a polilor, pe urmă aceea în jurul axei sale, urmând cea din jurul Soarelui şi în sfârşit cea către steaua Vega. Ar fi cel puţin cinci mişcări,deci la Conştientizarea acesor mişcări intervin cel puţin cinci Elemente, prin urmare Pâmântul are un Coeficient Vectorial de Conştientizare cel puţin 5.

CAPITOLUL VII

REFLECŢII ASUPRA FILOSOFIEI, STRĂINUL DIN OM, DIMENSIUNEA VIEŢII

# 1 #

Străinul din Om constă în faptul că Omul, are o conştientizare ce aparţine unei Logici bivalente într-o lume tridimensională, şi mai mult decât atât , în faptul că el însuşi este o fiinţă tridimesională, compus din Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii. Tocmai Dimensiunea Vieţii , acea parte a Factorului Vieţii care-i alcătuieşte propria sa suflare , Omul nu o poate determina sau simţi, decât , ceea ce fac eu în acest moment, să creeze anumite supoziţii asupra existenţei sale.

Să fie Spaţiul şi Timpul un fel de reprezentat al Existenţei şi Fiinţei în această lume, prin care Omul să le poată conştientiza pe acestea şi mai puţin Dimensiunea Vieţii?

În nici un caz.Conştientizarea acestor două dimensiuni vine de la Factorul Vieţii , unicul răspunzător de conştientizare la acest nivel, faţă de Noţiune la un nivel Ierarhic superior.

Factorul Vieţii este cel care a permis conştientizarea a doar două dintre dimensiunile Universului Uman lăsând tocmai Dimensiunea Vieţii care face parte din el ascunsă.

Timpul şi Spaţiul, sunt percepute în acest Univers drept dimensiuni datorită nevoii de legitimitate a conştientizării pe care o are totuşi Factorul Vieţii.

Întrebarea care se pune este de ce nu s-a dat dreptul de a fi conştientizate mai multe dimensiuni în Universul Uman chiar dacă nici una dintre acestea nu ar fi fost Dimensiunea Vieţii?

Poate că tocmai pentru faptul că Universul Uman este supus Triadei, Existenţă, Fiinţă şi Factorul al Vieţii? În nici un caz.Acest lucru , dimpotrivă, permite un număr nesfârşit de reflectări ale fiecărui Element al Triadei în celălalt.

7)Hegel spunea, citez: „În timp – se spune se naşte şi trece totul;dacă facem abstracţie de tot , adică de ceea ce umple timpul, tot aşa de ceea ce umple spaţiul,atunci mai rămâne timpul gol, ca şi spaţiul gol: adică sunt puse aceste abstracţii ale exteriorităţii şi ele sunt reprezentate ca şi cum ar subzista pentru sine. Dar nu în timp se naşte şi trece totul,ci timpul însăşi este această devenire, naştere şi trecere, abstracţia în ordinea fiinţei (das seiende Abstrahieren), Cronos care dă naştere la toate şi care distruge ceea ce a născut. Realul este desigur deosebit de timp, dar în mod tot atât de esenţial el este identic cu timpul…”,închei citatul.

—————————————————————————-

7)G.W. Fr. Hegel – Enciclopedia ştiinţelor filosofice,Filosofia naturii, Bucureşti, Editura Academiei, 1971, pp. 48 , 49 , 51.

——————————————————————————————————

Hegel are dreptate când afirmă, că realul este deosebit de timp dar nu demonstrează de ce anume, fiindcă Timpul este o Dimensiune la fel ca şi Dimensiunea Vieţii Noastre, la fel ca şi Spaţiul, este una dintre Dimensiunile a cărei Conştientizare aparţine unui Gând sau al unui Element la fel ca Omul.Timpul poate fi recepţionat ca Fiinţă sau ca orice alt Element în ecoul produs de retrimiterea Conştientizării către Factorul Vieţii şi invers de către alte şi alte Elemente.Faptul că pentru noi Oamenii este o Dimensiune se datorează Coeficientului Vectorial de Conştientizare care are o cifră deosebit de mică faţă de alte Coeficiente Vectoriale de Conştientizare ce au o cifră cu mult mai mare, fiind poate la al miliardulea ecou,care sunt propagate în mintea Omului drept obiecte, lucruri,etc;deci prin Cunoaştere. Abia acum se poate vedea cât de imensă este dieferenţa dintre realitatea care este mult mai apropiată de timp şi Iluzia Vieţii care ne arată ecoul Coeficientului de Conştientizare cu valori de miliarde şi miliarde, unde fiecare cifră din aceste valori ne indică o nouă şi o nouă mistificare a imaginii reale. Hegel greşeşte când afirmă că realul este identic cu timpul şi că timpul este devenirea, naşterea şi trecerea.Omul are doar Iluzia Vieţii că aparţine unui timp în care se desfăşoară toate acestea, cum o are pe aceea a spaţiului,şi implicit pe aceea a Vieţii, dată de Dimensiunea Vieţii!

Dacă Omul nu ar fi fost tridimensional cu siguranţă că nu ar fi fost supus Triadei ci unui număr mai mare de Elemente.Toată această „suferinţă” a omului este dată de faptul că sufletele noastre nu ar fi trebuit să se afle în această lume a Iluziei Vieţii, care le ţine încătuşate, şi le condamnă la suferinţă.

Fiecare suflet ar trebui să-şi cunoască adevărata lui lume, care în nici un caz nu este aceasta a Universului Uman Iluzoriu, ci este o lume în care adevăratul Univers Uman îi permite Omului să-şi cunoască şi să trăiască prin cea dea treia Dimensiune şi anume Dimensiunea Vieţii.

Este cu atât mai trist cu cât noi trăim în realitate în acest Univers Uman în care primează Dimensiunea Vieţii provenită din Factorul Vieţii dar datorită Iluziei Vieţii nu o putem conştientiza, rămânând orbi în acest palat de smarald în care ne aflăm.Acesta este Păcatul Originar!

De ce suntem legaţi la ochi într-un Univers tridimensional şi suntem sortiţi să gândim Logic bivalent, cu două dimensiuni care ne îndepărtează de Fiinţă şi Factorul Vieţii, fără să putem simţi în propria noastră experienţă cea de-a treia Dimensiune care ne reprezintă ?

Ne sunt duşmani Spaţiul şi Timpul?

Nu pot afirma acest lucru, dar în absenţa Dimensiunii Vieţii , şi celelalte două dimensiuni devin un fel de gardian al suferinţei noastre.

Ce am putea face pentru a înlătura această înstrăinare de sine, pentru a putea să ne regăsim în vre-un fel sau altul Dimensuinea Vieţii?

Mintea noastră omenească nu ne lasă să aparţinem cu adevărat lumii în care ne-am născut.Cândva credeam că este un accident această naştere. Nu mai cred întrucât doar Factorul Creator poate deveni Accidental. Atunci?

Am putea porni de la o mare schimbare în istoria civilizaţiilor. Creierul Omului a fost programat să prelucreze un număr mult mai mare de informaţie decât o face în Prezent.

Se ştie că Omul în Prezent nu operează decât cu maximum două procente din capacitatea creierului. Restul este într-o continuă adormire.De ce?

Cum ar vedea Omul Lumea în care se află cu întregul său creier?

Cu siguranţă ar avea o altă concepţie şi ancorare nu numai spaţio-temporară dar , posibil şi în cea de-a treia dimensiuni, Dimensiunea Vieţii.

În cartea mea The Origin of God, făceam anumite speculaţii cu privire la acest incident care a dus la pierderea capacităţii creierului uman de a mai procesa date la întreagul său calibru. Erau doar supoziţii deoarece în acea carte m-am axat mai mult pe literatură decât pe filosofie , fiind mai mult un roman decât o lucrare filosofică chiar dacă anumite aspecte pot fi atribuite şi filosofiei.

Cred cu tărie şi în acest moment că Omul ar părăsi rapid Universul Iluzoriu în care se zbate azi, chinuit şi plin de suferinţă dacă şi-ar recăpăta posibilitatea de a gândi cu întregul său creier.

Mai mult decât atât , se cunoaşte de către biologi că fiecare organism şi organ evoluează şi se dezvoltă în funcţie de mediu, etc.Acest fapt denotă că Omul cândva a fost în măsura în care conştient fiind a avut nevoie de un creier pe mărimea aspiraţiilor şi cugetărilor sale.

Atunci cu siguranţă se afla în adevărat fază de Eden al Omenirii, prin urmare nu cred sub nici o formă că Păcatul Originar este Accidental , cum nu cred că ne-am născut aici, pe această minunată planetă albastră pentru a suferi, şi că viaţa este suferinţă. Cei care admit acest lucru ori mint cu neruşinare ori îi atribuie Marelui Creator vina de a exista, în această suferinţă.

Susţin cât se poate de tranşant faptul că viaţa nu ne-a fost dată pentru a suferi de către Factorul Nostru Creator.

Scopul pentru care ne-am născut şi ne aflăm aici este de a fi fericiţi, dar a intervenit sub o formă sau alta Ierarhia, cea care a produs intenţionat acel Accident prin care nu mai putem opera cu întregul nostru creier , fapt ce ne-a trimis în hăul adânc al suferinţei, prin îndepărtarea tot mai accentuată de Dimensiunea Vieţii pe care încetul cu încetul am început să o uităm până şi din străfundurile memoriei noastre ancestrale, îndepărtându-ne tot mai mult de Timp şi Spaţiu alte dimensiuni care în loc să ne devină cei mai apropiaţi prieteni au devenit nişte rude reci şi îndepărtate, iar noi ne-am simţit din ce în ce mai mult eterna rudă săracă care nu mai are de spus nici o opţiune faţă de acestea.Orice organ se dezvoltă de-a lungul timpului doar atunci când subiectul respectiv are nevoie de el şi îl foloseşte.Înnotătoarele la balenă s-au dezvoltat pentru că aceasta le folosea, iar pinguinii şi-au pierdut aripile aproape în totalitate fiindcă nu mai aveau nevoie de ele,întrucât îşi prindeau hrana prin înnot.Tot aşa şi Omul şi-a folosit cândva întregul său creier fiindcă astfel nu s-ar fi dezvoltat la acest nivel.Azi nu mai foloseşte decât doi la sută din capacitatea sa.De ce?

Într-o altă ordine de idei materialiştii vor rămâne oarecum consternaţi că tocmai eu , un idealist convins , susţin ideea referitoare la creierul uman, care din orice perspectivă ar fi acesta privit, tot din materie este compus vor spune materialiştii.În nici un caz le spun eu.Intervine un anumit reflectant care se reflectă în Factorul Vieţii şi Fiinţă care dă acest rezultat Cunoaşterii Omului.

Materia din care este compus creierul uman este o Iluzie la fel de mare ca aceea că Omul poate trăi vreodată într-o societate liberă şi democratică.

# 2 #

La fel cum nu pot exista societăţi democratice care să fie alcătuite din oameni la fel nici creierul nu este materie. El face parte din panoplia Iluziei, la fel ca şi fiecare lucru, obiect, fenomen, existent în această lume. Dar cu toate acestea creierul este răspunzător de anumite senzaţii ale acestei Iluzii.

Cum ştim asta ? Tot printr-o Iluzie.Cu toate acestea atunci când acţionăm asupra creierului acţionăm şi asupra Iluziei prin schimbarea acesteia sau prin diferite alte aspecte privind contribuţia la această Iluzie. Astfel creierul devine un fel de nod al Iluziilor , de unde ştim că acestea pornesc, chiar dacă şi el la rândul său este tot o Iluzie. Deci, acestă Iluzie care este creierul nu s-ar fi dezvoltat în aşa măsură dacă nu ar fi reprezentat un nod pentru mult mai multe alte Iluzii decât acum când funcţionează cu doar două procente din capacitatea sa.

O altă întrebare care se pune este dacă creierul ar fi funcţionat şi în Prezent cu întreaga sa capacitate oare am fi cunoscut o altă lume? Răspunsul este categoric afirmativ.

Dar acea lume ar fi fost tot o lume a Iluziei Vieţii în cazul că Omul ar fi putut trăi nu numai cu conştientizarea a două dimensiuni , Spaţiul şi Timpul dar şi cu o a treia şi anume Dimensiunea Vieţii?

Oare atunci când Omul ar cunoaşte Dimensiunea Vieţii ar mai trăi Iluzia , sau ar reveni la realitate?

Cu siguranţă că ar mai fi trăit Iluzia fiindcă Iluzia a apărut odată cu Oglindirea Existenţei în Noţiune, ea nu ar putea fi înlăturată, decât odată ce Omului i-ar fi dat să trăiască şi să cunoască Adevărul Absolut ceea ce ar fi practic şi teoretic imposibil.

Da, dacă Omului i-ar fi dat să revină la posibilitatea conştientizării lumii cu toată capacitatea creierului său, cu siguranţă că Iluzia s-ar schimba şi mai mult decât atât ar deveni o fiinţă care nu ar mai asimila viaţa suferinţei, şi altor şi altor neîmpliniri pentru că în acel moment Omul nu ar mai fi Străin de Sine, cunoscându-şi cel mai important lucru al propriei sale existenţe şi anume Dimensiunea propriei sale Vieţi.

Odată cunoscută aceasta, şi dispărând Străinul din Om ar dispare toate relele lumii, inclusiv războaile şi conflictele de tot felul generate de neputinţa Omului de a se înţelege pe sine tocmai datorită acestei înstrăinări de care vorbeam.

La baza acestei înstrăinări stau : banul, egoismul, minciuna, dorinţa de parvenire, invidia, lenea, furtul, crima şi lista ar mai putea continua. Abia atunci când Omul va discerne nu numai spaţio-temporar dar şi prin Dimensiunea Vieţii , va putea vedea cu ochii săi de înger coborât în infernul orbirii spirituale adevăratul paradis în care se află.Tocmai Dogmele acest rău al Omului, au deosebită dreptate când afirmă o intervenţie divină în planul Universului Uman care ar putea schimba radical raporturile prin care Omul se raportează la Lumea sa.

Unii vorbesc de eterna pace, de viitorul eden al omenirii. Departe de a fi membrul în Prezent al vre-unei credinţe, cred cu tărie că „Sosirea Fiului Omului” , coincide cu momentul când Omului îi va fi ridicat vălul orbirii impus cândva, undeva de cineva, pentru a nu mai putea procesa cu întreaga capacitate a creierului său datele necesare înţelegerii lumii şi vieţii.

O altă întrebare tulburătoare ar fi cum anume ar arăta filosofia unei astfel de lumi, în care Omul ar gândi cu totalitatea creierului său?

Cu siguranţă că ar fi o filosofie total diferită faţă de cea existentă în Prezent nu numai prin mutitudinea de sisteme dar mai ales prin metoda prin care ar fi deduse aceste sisteme , cu totul alta faţă de metodele folosite până în Prezent , care determină sisteme ce-şi găsesc sau nu locul real în logică.Unica metodă pe care o consider plauzibilă este distanţarea de de Gândirea care se află în posesia Iluziei Vieţii şi încercarea Omului de a se apropia cât mai mult de Străinul din El. Acesta este cel mai aproape de Adevăr. Indiferent cum se realizaeză această apropiere,pornind de la anumite ritualuri străvechi, şamanice sau ajungând pănă la inducerea unei stări de transă. Toate căile sunt binevenite atâta timp cât ne apropiem de străfundurile fiinţei noastre,unica care reflectă Conştientizarea şi Cunoaşterea, din Factorul Vieţii, de care ne-am îndepărtat mereu, acceptând doar umbrele acestora.

Omul este bătut de soartă să gândească cu doar 2 procente din capacitatea creierului său , restul fiindu-i furată de cineva , care a săvârşit acest gest undeva , cândva , deoarece orice lege a evoluţiei biologice indică faptul că un organ nu se dezvoltă la întâmplare doar de dragul de a fi dezvoltat dacă natura nu are nevoie şi nu poate folosi această dezvoltare. La balenă nu i s-ar fi dezvoltat înotătoarele în timpul evoluţiei sale dacă nu ar fi avut nevoie de ele şi dacă nu le-ar fi folosit, precum nici la om nu s-ar fi dezvoltat crierul dacă nu l-ar fi folosit cândva la întreaga sa capacitate.

Istoria a demonstrat nu o dată că atât curentele cât şi dilemele filosofice sunt într-o continuă transformare, de la o etapă la alta. Prin urmare nu putem vorbi despre o filosofie a unui adevăr sau altul ci despre o filosofie aplicativă care să grupeze anumite aplicaţii cu ajutorul cărora să se poată apropia într-o anumită măsură de Adevăr.

Cu toate acestea cred într-o filosofie care recunoaşte deschis că noi Oamenii trăim Iluzia Vieţii, că Existenţa noastră în această lume nu este nimic altceva decât un vis, şi că odată şi odată , şi negura acestei nopţi va dispare, iar noi ne vom trezi cu forţele împrospătate pentru a vedea zorii unei lumi în care ne aflam mai demult decât vremea acestui Univers despre care visăm.O astfel de abordare a problemei mi se pare plauzibilă, considerându-i cu adevărat filosofi doar pe aceştia, care ştiu că Omul nu cunoaşte şi nu va cunoaşte Niciodată Adevărul Absolut şi nici măcar o fărâmă din adevărata cunoaştere , totul fiind vis.

Unul din principiile de bază ale Coaxialismului este:

Unica filosofie adevărată este aceea care acceptă că Omul nu cunoaşte Adevărul, deci implicit , nici filosofia.

8)Heidegger spunea,citez: „Singura intenţie a acestei prelegeri este aceea de a aduce sub privirea noastră însăşi Fiinţa ca Eveniment. Doar că ceea ce este denumit prin cuvântul – Ereignis – spune cu totul altceva . Conform cu aceasta trebuie să gândim (în expresia Fiinţa ca Eveniment) şi insignifianta particulă-ca- atât de prolixă şi, deci de înşelătoare.

Să presupunem că în dezbaterea noastră despre Fiinţă şi Timp am lăsat deoparte semnificaţia obişnuită a cuvântului Eveniment şi,în locul ei ,am urma sensul ce este el însuşi sugerat în destinarea de prezenţă şi extinderea care deschide intervalul de timp,chiar atunci expresia-Fiinţa ca apropiere- ar rămâne încă indeterminată. Fiinţa ca apropiere:odinioară filosofia gândea Fiinţa, în termenii fiinţării,şi anume ca idea,ca energeia,ca actualitas, ca voinţă, iar acum- s-ar putea crede- ca apropiere .Apropierea înţeleasă în felul acesta presupune o interpretare modificată a Fiinţei care, dacă este îndreptăţită,reprezintă o continuare a metafizicii.(În expresia Fiinţa ca apropiere) acest -ca- înseamnă:apropierea ca o specie a Fiinţei ,subordonată Fiinţei ce constituie conceptul călăuzitor stabil. Dar dacă, aşa cum s-a încercat,gândim Fiinţa în sens de prezenţă statornică şi admitere de prezenţă,care se află în actul destinal(Geschick),act ce la rândul lui se bazează pe extinderea ce deschide şi ascunde ,proprie Timpului autentic,atunci Fiinţa ţine de actul (Ereignen). Din acesta îşi primesc determinarea actul de a da şi datul său.În acest caz Fiinţa ar fi o specie a apropierii,nu apropierea o specie a Fiinţei.”, închei citatul.

8)Martin Heidegger,Timp şi Fiinţă,Editura Jurnalul Literar,Bucureşti, 1995, pag.46-47.

—————————————————————————-

Nu este adevărat că Fiinţa nu este energie, Fiinţa este Cunoaşterea Conştientizării de către Existenţă, odată cu reflectarea acesteia în Noţiune. În schimb Conştientizarea reprezintă Esenţa energiei şi astfel Existenţa , este energie. Fiind Cunoaşterea Conştientizării de către Existenţă, Fiinţa se structuralizează ca fiind ceea ce determină doar Conştientizarea, fără Cunoaştere, fiindcă aceasta este atribuită Existenţei, prin Noţiune. Prin urmare Fiinţa fiind Cunoaşterea Conştientizării de către Existenţă., iar Existenţa, Cunoaşterea Conştientizării de către Personalizare, prin Noţiune. Atât Fiinţa cât şi Existenţa sunt două Conştientizări, prima faţă de Personalizare iar a doua faţă de Existenţă, deci energii. Diferenţa dintre Existenţă şi Fiinţă constă în faptul că Existenţa îşi Cunoaşte Conştientizarea ca fiind Fiinţa prin Noţiune, în schimb Fiinţa nu îşi va Cunoaşte Conştientizarea prin Existenţa care a zămislit-o. De aici survine pentru prima oară „înstrăinarea” de propria Fiinţă, dacă elementul aparţine Existenţei. Din acest punct de vedere Fiinţa devine o specie a „distanţării”, şi nicidecum a apropierii, dar „distanţarea” nu este o specie a Fiinţei, ci a Existenţei, aparţinând elementelor Existenţei care se reflectă în Fiinţă. Aceasta este cea mai adâncă rădăcină a Păcatului Originar, care se răsfrânge asupra Universelor într-o multitudine de aspecte, determinând noi şi noi rădăcini şi cauze.

Heidegger,s-a rezumat la Timp, fără să treacă dincolo de bariera acestuia, fără să înţeleagă că Timpul este şi va rămâne în mintea Omului o simplă Dimensiune, la fel ca alte dimensiuni care se reflectă „din” şi „în” Mintea Omului, dar Nu direct , ci prin Factorul Vieţii, cel răspunzător de conştientizarea acestor dimensiuni ca dimensiuni temporare şi spaţiale.Timpul nu are nimic de a face cu Fiinţa iar unica legătură a Omului cu Fiinţa a fost aceea că Amprenta acestuia odată reflectată în Existenţă , a urmat să se reflecte o singură dată şi în Fiinţă,dându-i acestuia fiinţarea.Este adevărat că Factorul Vieţii trimite Omului ca urmare a Conştientizării de către acesta a Dimensiunii temporale, Cunoaşterea acesteia ca Dimesiune temporală şi anume ca trecere,devenire, naştere,dar toate acestea nu se datorează Dimensiunii temporale, ci diferenţei dintre Conştientizare şi Cunoaştere,într-un cuvânt :Energiei şi Mişcării!

Timpul este Cunoscut prin Factorul Vieţii ca Dimensiune.Timpul nu este reflectat numai către Om de Factorul Vieţii ci poate fi reflecatat către o altă infinitate minus Una de Elemente pe care Omul nu le poate conştientiza, Elemente unde Timpul poate fi conştientizat ca fiind orice altceva decât Dimensiune, etc; Timpul putând fi la un anumit moment dat chiar şi OM! Mai mult decât atât, alături de timp, mai este şi Spaţiul , dar şi Dimensiunea Vieţii, cea care în această lume este direct răspunzătoare de conştientizarea acesteia. Toate acestea nu le-a mai spus Heidegger .

9)Albert Einstein spunea, citez: „Nu are realitate fizică punctul din spaţiu în care se produce un Eveniment şi nici momentul în care se produce , ci numai evenimentul însuşi.Între două Elemente nu există o relaţie absolută în spaţiu (independentă de spaţiul de referinţă)sau o relaţie absolută în timp;există însă o relaţie spaţio-temporală absolută (independentă de alegerea spaţiului de referinţă), după cum va rezulta din cele ce urmează. Din faptul că nu există o despicare cu sens obiectiv a continuumului cuadridimensional într-un continuum tridimensional şi unul unidimensional temporal,rezultă că legile naturii iau forma lor cea mai satisfăcătoare din punctul de vedere logic,dacă se exprimă ca legi în continuumul cuadridimensional spaţio-temporal…Nedespicabilitatea continuumului cuadridimensional al evenimentelor nu implică nicidecum echivalenţa coordonatelor spaţiale cu coordonata timp. Dimpotrivă,trebuie să avem în vedere că coordonata timp este definită altfel decât coordonatele spaţiale.”, închei citatul.

—————————————————————————-

9)Albert Einstein – Teoria Relativităţii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1957, pp, 41, 42.

—————————————————————————-

Faptul că nu are realitate fizică punctul din spaţiu în care se produce un Eveniment şi nici momentul în care se produce ci numai evenimentul însuşi nu ne demonstrează nimic altceva decât că Există acel Factorul al Vieţii care transformă Conştientizarea,este Evenimentul acelui punct din spaţiu iluzoriu, care odată transformată în Cunoaştere de Factorul Vieţii, devine Evenimentul Însuşi.

Nici Heidegger,nici Einstein nu au Trecut dincolo de frontiera temporalităţii, decât în măsura în care temporalitatea rămânea o Dimensiune, la Heidegger,sau o succesiune de evenimente la Einstein, chiar dacă Einsetin recuoaşte rolul temporalităţii de a fi cu totul altceva decât:temporalitate,prin relativitate. Era un prim pas făcut către Coaxiologie.

Revenind la întrebarea, cum ar arăta filosofia dacă Omul ar folosi întreaga capacitate a creierului său, cu siguranţă că o filosofie axată pe acea Dimensiune a Vieţii, unica Dimensiune care-l face pe Om conştient de Sine şi care odată re-adusă în sânul Omului ar alunga încetul cu încetul Străinul din acesta, făcându-l pe Om să se alăture în deplinătatea sa , Cunoaşterii Închise a Marelui Creator, cât şi Cunoaşterii Deschise a Stărilor de Fapt, astfel devenind o fiinţă integrată ca parte a acestui Univers, şi nu ca un ingrat ajuns în mod abuziv în cadrul acestuia, căzut pradă suferinţei, deznădejdii, angoasei şi propriului său absurd.

Nimeni nu poate să vorbească despre adevărata filosofie, necunoscând Adevărul Absolut, dar tot ceea ce pot să spun, este că eu , personal cred cu tărie că una dintre cele mai drepte căi pentru a filosofa şi a ajunge prin abstractizare la Elementele primordiale, la legile şi fenomenele de început de creaţie este de a te apropia prin meditaţie profundă cât mai mult de Dimensiunea Vieţii, de a înţelege că Scopul pentru care ai Iluzia că exişti tu aici, nu este acela de a fi Ierarhic superior altora, şi nici de a fi etern prin nemurire , precum nici de a fi bogat sau puternic, ci unicul Scop este acela de a iubi cu adevărat, începând cu Universul care te înconjoară până la minunatul colorit al primăverii, când înfloresc copacii, iar albinele culeg primele roade din nectarul florilor şi până la frumuseţea unei ninsori sau ploi de vară. Toate acestea fac parte din Universul tău care au atâta nevoie să le iubeşti.Nimic nu este etern , totul este trecător în această lume.

# 3 #

Nu poate fi o prostie mai mare decât să crezi că vreodată prin opera ta vei rămâne nemuritor. Poate câteva generaţii sau câteva mii de ani sau poate mai mult, dar toate acestea la ce îţi sunt de folos? Odată ce din tine nu mai rămâne nimic, până şi posibila reîncarnare nu este altceva decât în cel mai bun caz o nouă construcţie prin reflectarea Amprentei tale karmice în Fiinţă şi în Factorul Vieţii?

Acea nouă construcţie nu vei mai fi tu , cel de acum , ci o cu totul altă persoană, iar chiar şi atunci când , întâmplător te-ai reîncarna în această lume şi ai vedea bulevarde sau statui cu tine cel de acum , cu siguranţă că nu te-ai recunoaşte, dar chiar mai mult, ar putea chiar să-ţi displacă personalitatea respectivă.Oare această fugă după celebritate sau anumite Ierarhii nu este un miraj? Cu siguranţă că da, şi mai mult decât atât , este un miraj menţinut de Străinul din Om, care nu-l lasă să devină el însuşi, o fiinţă a iubirii ci îl determină să cunoască invidia, răutatea, mânia, lăcomia şi toate celelalte rele, care în mod la fel de diabolic nu fac nimic altceva decât să se răsfrângă în cele din urmă şi asupra lui, asupra celui care le-a creat.

Dimensiunea Vieţii , cunoscută prin meditaţie profundă , va alunga încetul cu încetul toate aceste rele din Om, transformându-l în adevărata fiinţă pentru care a fost creat şi mai mult decât atât , determinându-l din nou să evolueze , mărindu-şi şi mai mult capacitatea creierului de a procesa date. Sunt mai mult ca sigur că Păcatul Originar a apărut la Om , dat de mâna cuiva , care i-a luat Omului capacitatea de a opera cu tot creierul. Acel individ este răspunzător de toată suferinţa atâtor şi atâtor generaţii. Acest lucru s-a întâmplat undeva în istoria omenirii.Chiar dacă acest Păcat Originar are o rădăcină mult mai adâncă ,ajungându-se la nivelul Existenţei şi Fiinţei,el a fost declanşat în actuala istorie a umanităţii sub această formă.

Am folosit termenul de meditaţie profundă pentru a ajunge la simţirea Dimensiunii Vieţii. Cum trebuie să fie această meditaţie? Nu cred că poate să existe un tipar anume. Cel mai indicat este ca în timpul meditaţiei să uitaţi total de Lumea din afară şi să ajunge-ţi în acea stare de beatitudine pe care doar Dimensiunea Vieţii vă o poate da. Atunci ve-ţi vedea că nu mai sunteţi Persoana egoistă de adineaori, că totul se desfăşoară în Armonie cu Universul şi că unicul lucru adevărat , pe care-l poate cunoaşte Omul este iubirea, şi odată cu aceasta vă ve-ţi recăpăta liniştea adâncă umbrită de Străinul din voi.

Dimensiunea Vieţii face parte din Factorul Vieţii şi este o Dimensiune la fel ca şi Spaţiul şi Timpul. Măsura Dimensiunii Vieţii, dă procentul de vitalitate din Existenţa fiecărui Om. Prin acest procent nu se înţelege vârsta biologică ci vârsta reală spirituală pe care o are fiecare, vârstă care este direct răspunzătoare de durata vieţii, în ani, zile, ore, secunde, până şi frânturi de secundă.

Toate acestea vor putea fi determinate într-o zi , iar atunci Omul va trece din fiinţă supusă Destinului la nivelul de fiinţă Destinată.

Acela va fi unul dintre cei mai importanţi paşi pe care-i va putea face omenirea în Viitor, pas care va schimba din temelii, atât cultura, societatea şi spiritualitatea cât şi filosofia de viaţă a fiecărui Om, care va realiza că unica lui salvare este aceea de a se detaşa de tot ceea ce poate fi rău pentru el, iar această salvare va consta în a nu gândi Niciodată negativ despre altul, fiindcă se va răsfrânge asupra ta ca o compensaţie a Destinului Karmic.

Acea cotitură va duce la debutul Epocii de Aur a umanităţii.Întrebarea se pune cum va putea duce la o asmenea epocă , odată ce Omul va cunoaşte ceasul morţii sale?

Oare nu faptul că Omul nu-şi cunoaşte clipa morţii îl ajută să creeze , să devină liber în această viaţă?

Oare nu ar fi un blestem o asemenea dsecoperire? De-a lungul istoriei se cunoaşte foarte bine unde a dus şi unde duce şi în Prezent această Iluzie a Libertărţii care este Liberul Arbitru , inexistent în realitate.

10)Sartre spunea , citez: „Libertatea nu se concepe decât ca neantizare a unui dat şi numai în măsura în care este negare internă şi conştientă,ea participă la necesitatea care prescrie conştiinţei de a fi conştiinţă de ceva. Altfel spus ,libertatea este libertatea de a alege . A nu alege, înseamnă a alege de a nu alege”, închei citatul.

—————————————————————————-

10)Jean – Paul Sartre – L’Etre et le Neant.Paris,Gallimard,1943,pag.561

—————————————————————————-

La nivelul Iluziei Vieţii noastre poate să ne apară acest aparent paradox doar că noi nu putem alege şi nici nu vom alege vreodată,întrucât NU există Liberul Arbitru, decât Iluzia că acesta ar exista şi în viaţa noastră. Dacă Omul în calitatea sa de demiurg ar fi posedat cu adevărat Liberul Arbitru, azi nu ar fi existat, întrucât principala caracteristică a Omului este de a învinge asupra celorlalţi. Oricât de mult ne-am dori să credem că suntem umani,nu suntem decât nişte animale,ţinute în lesă de Iluzia Vieţii,iar dacă aceasta ne-ar scăpa ne-am autodistruge.Unul dintre noi ar trebui să devină stăpân absolut,doar că atunci toţi ceilalţi nu ar mai fi.

Absurdul este cel care caracterizează cel mai bine fiinţa umană.Omul în sine este un exponent al propriului său absurd,din care dacă ar ieşi,s-ar anihila.Acesta este un alt paradox.Absurdul devine un fel de manta al tururor mizeriilor şi umilinţelor noastre în faţa celui pe care-L considerăm ca fiind Creatorul Nostru. Dacă am lua cea mai mică părticică din acest Absurd, am fugi speriaţi care încotro de propria noastră goliciune.

Odată ce Omul îşi va cunoaşte Parţial Destinul,având acces prin acest aspect la Cunoaşterea Deschisă, chiar dacă parţial, Omul va deveni pentru prima oară conştient, ceea ce nu a făcut-o până în Prezent.

Chiar dacă Omul consideră că posedă conştiinţă de sine, acesta în realitate nu o are, întrucât adevărata conştiinţă de sine constă tocmai în raportul dintre Cunoaşterea Deschisă şi Cunoaşterea Închisă a Omului.

Ce ştie Omul despre Cunoaşterea Deschisă? Că există un Destin şi o Întâmplare pe care nici măcar nu le cunoaşte? Ce este Viitorul, Prezentul şi Trecutul altceva decât o delimitare dintre Cunoaşterea Deschisă ,necunoscută Omului, care este viitorul, şi Cunoaşterea Închisă ,cunoscută Omului,care este trecutul, delimitare care se face la nivelul prezentului iluzoriu?

Odată ce Omul va deveni conştient de Cunoaşterea Deschisă şi va începe să aibe acces din ce în ce mai mare şi la acest tip de cunoaştere, Omul va putea deveni o fiinţă cu adevărat conştientă,şi astfel frontiera dintre Viitor şi Trecut care este prezentul va dispărea încetul cu încetul, dându-i Omului viziunea plenară , de ansamblu a dimensiunii temporare şi implicit a celei spaţiale, iar odată cu aceasta realizând marele rol pe care-l joacă în viaţa sa Dimensiunea Vieţii.

Cum Omul nu-şi cunoaşte adevărata faţă a Liberului Arbitru care de fapt este Constrângerea nu-şi cunoaşte adevărata faţă a Conştiinţei sale care este Necunoaşterea.

Tot ce poate şti Omul cu privire la Conştiinţa sa nu este nici Cunoaşterea şi nici voinţa , ci afectivitatea, iubirea.

Ce anume este Conştiinţa Omului de fapt? Iubirea.

Care este adevărata definiţie a Conştiinţei?

Conştiinţa este raportul dintre Cunoaşterea Deschisă, Necunoscutul, Viitorul, şi Cunoaşterea Închisă, Cunoscutul, Trecutul, şi se delimitează prin Prezent, frontiera dintre cele două Elemente participante la raport. Prezentul este cel care va putea defini Dimensiunea temporară, dată ce Omul va deveni Conştient, anulând Trecutul şi Viitorul, prin propria anulare a sa. Atât timp cât Omul nu va avea acces la Cunoaşterea Deschisă, conştiinţa va fi alcătuită din Cunoaştere, iluzorie , voinţă, la fel de iluzorie şi afectivitate , reală.

Oricât ar părea de suspect Omului nu i-a rămas în această orbire a sa care se numeşte viaţă decât iubirea. Poate că cel responsabil cu această cădere de procesare a datelor de către creierul uman de le sută la sută la doi la sută , a lăsat această unică facultate neatinsă pentru a înţelege că iubirea nu are sens atunci când eşti orb. Ei bine, este emoţionant să ştii că în orbirea sa Omul a reuşit să clădească cele şapte minuni, atâtea şi atâtea poeme minunate, oprea de artă, invenţii, tehnologii, nave csmice, chiar dacă era legat la ochi şi nu ştia decât un singur lucru:CĂ IUBEŞTE!

Vreţi să ştiţi care este unicul moment în care aţi fost conştienţi de voi că trăiţi? Acela în care a-ţi simţit fiorul dragostei adevărate, acel fior divin , când simţiţi că vă furnică trupul, că începeţi să vibraţi odată cu natura ochilor în care vă pierdeţi. Poate exista ceva mai adevărat? NU în viaţa unui Om.

# 4 #

Prima Amprentă care s-a reflectat în Fiinţă a fost aceea a Existenţei, atunci când Existenţa s-a raportat la determinantul său Fiinţa.

Pe urmă o altă Amprentă în Fiinţă a fost a Factorului Vieţii care şi el s-a reflectat în Fiinţă.

Fiinţa de fiecare dată a rezultat un determinant al reflectării acestora în ea, determinant care odată ajuns la Existenţă şi Factorul Vieţii a fost iarăşi retrimis pentru a se reflecta în Fiinţă dar cu o Amprentă total schimbată.

Astfel s-au mărit numărul Amprentelor exponenţial.

Una dintre aceste Amprente îi aparţine şi Omului, ca totalitate, ca genom cât şi Omului ca individualitate ca individ.

Fiinţa a luat naştere din reflectarea Existenţei în Noţiune,la fel ca şi Factorul Vieţii şi celelalte Elemente de Prim Ordin.Acest lucru înseamnă că Noţiunea era înainte de Fiinţa Existenţei un alt fel de Fiinţă?

Prin Fiinţă se înţelege Fiinţarea, adică atribuirea unui Element odată cu reflectarea acestuia în Fiinţă statutul de Întreg , de Unic, care are anumite însuşiri ce se caracterizează prin aceea că aceste însuşiri sunt tocmai acelea de a primi anumite însuşiri.

Astfel Însuşirile date de Fiinţă sunt Unicitatea Întregului, deci elementului respectiv şi însuşirile de a primi anumite însuşiri. Aceasta se numeşte Fiinţare. Însuşirea de a primi însuşiri, este exact ca şi hardul unui computer care pentru a funcţiona are nevoie de un soft, soft care este dat de către Factorul Vieţii, fiinţelor însufleţite.

Chiar dacă anumite Universe nu au viaţă ele nu pot fi numite că nu ar avea Fiinţă, că nu ar Fiinţa. Fiinţa poate fi de la nivelul unui firicel de praf la cel al unui Multivers, deci al unei mulţimi de Universe. Dimensiunile Fiinţei pot fi de la Infinit de mic minus UNU care este Factorul Primordial, până la Infinit de mare minus Unu care este acelaşi Factorul Primordial.

Existenţa prin reflectarea sa în Noţiune a conştientizat doar propriul său Instinct de a FI transmis pe cale Ierarhică de la Factorul Primordial.

Aici trebuie să facem o paranteză şi anume să punem întrebarea: De ce Factorul Primordial a gândit cu a FI prin Instinct , prin conştientizarea EU-lui? Oare acel a FI , nu aparţine Existenţei?

Dacă se transmite acel Instinct fiecărei Personalizări, odată cu raportarea sa la Noţiune , acest fapt înseamnă că fiecare Personalizare ar trebui să aparţină Existenţei, deoarece a Fi este neapărat Existent chiar şi la nivelul Instinctului Primordial.

Nu este absolut deloc astfel , întrucât eu , în calitate de autor aparţin acestei lumi a Existenţei şi nu pot formula logic sub nici o altă formă acel fior conştientizat de Factorul Primordial şi pe urmă de către fiecare Personalizare prin raportarea sa la Noţiune decât prin a FI.

Minţii umane nu-i este permis să treacă dincolo de această frontieră, decât să ştie că ea există, şi în consecinţă, privit din punctul de vedere al unei alte Personalizări care nu mai este Existenţa , acel a FI poate să devină absolut orice altceva, iar Instinctul Primordial poate fi dezvoltat sau determinat într-o infinitate minus Una de moduri posibile şi Imposibile.

La fel acelaşi lucru este valabil şi în cazul Triadei.Cum am mai spus adineaori, Triada există doar raportată la Lumea noastră. Dacă am fi gândit cu ajutorul unei Logici de un nivel superior Elementele Triadei, Existenţa , Fiinţa şi Factorul Vieţii ar fi devenit mult mai multe , alăturându-se acestora diferenţa dintre Coeficientul Logic 2 , al lumii noastre şi Coeficientul Logic folosit în exemplu. Acest lucru mai înseamnă ceva, şi anume că fiecare Nivel Logic va reflecta un număr de Elemente de Prim Ordin care să se reflecte direct în Noţiune, echivalent cu Coeficientul Logic care le raţionează plus UNU, acel Element fiind Existenţa în cadrul Personalizării noastre, dar are o origine mult mai adâncă, până la nivelul Factorului Primordial. Vorbind de Elemente de Prim Ordin, care la noi sunt Existenţa care ştim că este Personalizarea noastră , una din infinitatea minus Una de Personalizări ale Persoanei care , odată reflectată în Noţiune, a determinat la rândul ei Fiinţa

La a doua reflectare a sa în Noţiune a determinat Factorul Vieţii iar la celelalte reflectări în Noţiune ale Existenţei aceasta a mai determinat o infinitate minus Una de alte Elemente de Prim Ordin. Astfel Elementele de Prim Ordin sunt obţinute prin reflectarea Existenţei în Noţiune.

Elementele de ordin secund sunt determinate prin reflecterea Existenţei în Fiinţă, pe urmă prin reflectarea Existenţei în Factorul Vieţii, pe urmă prin reflectarea Existenţei în Fiinţă iar rezultatul obţinut în Factorul Vieţii, ceea ce se petrece în cazul Omului, Factorul Vieţii fiind cel răspunzător de cunoaştere, şi nu Fiinţa. Dar despre ordinele elementelor voi mai reveni.

Alături de Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii ar mai putea fi încă o infinitate minus Una de Elemente, dar pe care noi nu le vom putea determina Niciodată.

Viaţa NU este cel mai superior exponent al reflectării Existenţei în Noţiune şi nici ultimul.Odată creată Fiinţa se va putea reflecta şi ea la rândul ei în Noţiune.

Noţiunea de Viaţă se referă la „ceva” însufleţit.La această însufleţire participă Fiinţa care dă Dimensionalitate Amprentei Omului sau a altui Element ,Amprentă primită de la Existenţă,unde şi-a imprimat tiparul în aceasta, primind astfel de la Existenţă calitatea de a Exista.

După imprimarea tiparului Amprentei în Fiinţă primeşte calitatea de a Dimensiona,ca pe urmă să se reflecte în Factorul Vieţii pentru a primi adevărata calitate de a simţi.

Termenul de Viaţă poate însemna o arie foarte mare de Elemente,întrucât putem atribui Vieţii şi tot ce Există,deci care aparţine Existenţei dar care are un început şi un sfârşit.

Şi Existenţa are un început iar odată cu acesta va primi noi şi noi caractersitici datorate reflectării acesteia în diferite Elemente Oglindă, iar cu fiecare caracteristică nou primită va avea un sfârşit al vechii sale stări, când era mai săracă în caracterstici şi un început al noii stări. Astfel şi Existenţa are Viaţa Sa.Putem acorda terminologia de Viaţă la tot ce are un început deci a fost determinat de către ceva.

Tot ce are un început are şi un sfârşit,fiindcă Tot ce este determinat va determina! Niciodată „ceva” care nu este determinat nu va determina, precum întotdeauna cel care este determinat va determina, fiindcă a fost determinat tocmai pentru a determina.

Fiinţa va mai continua la nesfârşit să se reflecte în Noţiune precum şi Amprentele Existenţei în aceasta, precum şi Amprentele Factorului Vieţii în Fiinţă , şi astfel se vor produce infinite şi infinite combinaţii de asemenea reflectări în fondul universal al Cunoaşterii Închise.

Mai mult decât atât şi Factorul Vieţii la rândul lui se va reflecta în Fiinţă dând odată cu prima sa reflectare în aceasta, conştientizarea Vieţii.

Prin Dezvoltare Exponenţială Noţională, în Coaxiologie nu se înţelege că fiecare astfel de Element care compun această dezvoltare este un Opus al celuilalt, ci faptul că fiecare Element include în cadrul său sau Structura sa o grupă de o infinitate minus Unu de opuşi faţă de cealaltă grupă din Structura celuilalt Element de o infinitate minus Una de opuşi.

Astfel Elementele luate ca întreg nu sunt opuse între ele dar luate structural, grupurile de Elemente care compun un anumit Element sunt opuse faţă de grupurile celuilalt Element. De aici reiese faptul că la nivel Coaxiologic, nu putem vorbi numai despre opuşi ai opuşilor, şi despre faptul că aceşti opuşi cu cât sunt mai depărtaţi devin mai identici şi cu cât sunt mai apropiaţi, au calităţi mai opuse unul de altul, ci vorbim de data aceasta de Elemente care între ele nu sunt considerate opuşi dar în cadrul lor , din punct de vedere structural, ascund fiecare căte o infinitate minus Una de opuşi faţă de o altă infinitate minus Una de opuşi ai altui Element. Prin acest lucru în Coaxiologie alături de opuşii direcţi mai sunt şi cei rezultaţi din Dezvoltarea Exponenţială Noţională.

# 5 #

Odată stabilită Dezvoltarea Exponenţială Noţională , vom putea determina rangul exponenţial al opusului respectiv prin scăderea celor doi opuşi din numărul total al opuşilor aflaţi în calcul. Această diferenţiere va fi egală cu rangul exponenţial al opuşilor.

După cum am afirmat în paragraful anterior numărul opuşilor care participă la Dezvoltarea Exponenţială Noţională , sunt Elemente care provin din reflectarea directă a Persoanei în Noţiune, şi numai de la acest nivel înainte şi nu mai sus de Persoană, iar numărul acestora poate ajunge la o infinitate minus Una de Elemente. Dintre acest număr impresionant de Elemente care sunt de Prim Ordin, trei sunt responsabile de Existenţa Omului, acestea fiind, Existenţa, Fiinţa şi Factorul Vieţii , provenite din reflectarea Existenţei în Noţiune, care formează Triada de care aminteam până în Prezent, Triadă pe care o denumesc şi Triunghiul Profan, care la rândul lor sunt în opoziţie cu o altă Triadă , compusă din Factorul Creator, Gândul Pur, şi Persoană, în care se află şi Existenţa, care formează Triunghiul Sacru, iar la nivel de proiecţie a triunghiului în tridimensionalitate formează Prisma Triunghiulară Sacră şi Prisma Triunghiulară Profană. După câte se vede Persoana pentru Om devine punctul comun care alătură Triunghiul Sacru de cel Profan. Menţionez încă odată că aceste triunghiuri sunt valabile doar pentru fiinţa umană, care-şi duce viaţa în Tridimensionalitate, cu toate că posedă o logică bivalentă, care-l îndepărtează foarte mult pe Om de la Cunoaşterea propriei lumi.

În Coaxiologie, Dezvoltarea Exponenţială Noţională nu se opreşte doar la acest nivel de proiecţie logică, care reprezintă posibilitatea de reflectare a acestei lumi şi de a reprezenta aceste realităţi prin prisma logicii bivalente a noastre. Dezvoltarea Exponenţială Noţională abia din momentul când începe să opereze ordinele elementelor de Prim Ordin, de ordin secund, de ordin terţ, etc., începe să-şi arate din ce în ce mai stringent utilitatea, întrucât alături de Elementele de Prim Ordin vor veni şi Elementele, din celelalte ordine, cum ar fi Reflectările Fiinţei în Factorul Vieţii ce vor da naştere anumitor Amprente care au un alt ordin, iar Amprentele acestor Amprente la rândul lor vor avea un alt ordin şi tot aşa până la Infinit. Astfel Dezvoltarea Exponenţială Noţională se face în funcţie de Ordinul şi Rangul elementelor care o compun.

O altă categorie de Elemente sunt şi cele care nici măcar nu au un ordin, cum ar fi Adevărul Absolut, Cunoaşterea Absolută, Marii Creatori, care pot fi integrate Dezvoltării Exponenţiale Anoţionale, întrucât nici unul dintre aceste Elemente nu provin din reflectarea Persoanei în Noţiune, au apărut cu mult înainte de a fi Noţiunea şi se dezvoltă exponenţial pe cu totul alte criterii decât Elementele de Prim Ordin al Dezvoltării Exponenţiale Noţionale.

Fiecare ordin al elementelor, ordinele 1,2,3,7,9,..n; conţin în Structura lor o infinitate minus Una de alte Elemente, grupuri care pot fi opozabile cu unele Elemente din alte ordine sau cu altele din acel ordin.

Elementele care au ordin se vor numi:Elemente de profanitate, iar cele care nu au ordin se vor numi: Elemente de sacralitate.

În aceasta constă marea deosebire întrea sacru şi profan raporat la fiinţa umană. Prin urmare Elementele de sacralitate vor fi o infinitate minus Una, dar care nu vor avea alte Elemente în Structura lor, cu excepţia Gândului Pur, care va fi exact invers faţă de Marii Creatori. Acesta va avea în structură o infinitate de Elemente la fel ca elelemntele de profanitate, deci pot fi Elemente, cu sau fără structuralitate, faţă de Elementele de profanitate care şi ele pot fi pentru fiecare ordin de un număr egal cu o infinitate minus Una , dar spre deosebire de Elementele de sacralitate acestea vor avea ca regulă, infinitate minus Una de Elemente în Structura lor.

Să începem cu Elementele de sacralitate, cum ar fi Factorul Creator şi Unic Întâmplător, Adevărul Absolut, Cunoaşterea Absolută, Gândul Pur, etc. Se cunoaşte că Factorul Primordial a determinat o infinitate de Mari Creatori, infinitate faţă de care Factorul Primordial s-a raportat cu propria sa finitate. Dar pot oare exista o infinitate de Adevăruri Absolute şi de Cunoaşteri Absolute? Nu în nici un caz. Niciodată nu vor exista două sau mai multe Adevăruri Absolute cum nu vor exista două sau mai multe Cunoaşteri Absolute, însă alături de aceste două care alcătuiesc Structura Gândului Pur , raportat la alte Nivele Logice deci la alte şi alte raţionalizări pe baze superioare logicii noastre bivalente , vor fi mai mulţi opuşi ai Adevărului Absolut şi ai Cunoaşterii Absolute. Să ne referim doar la o raţionalizare pe baza unei logici care nu este bivalentă ca în cazul lumii noastre ci are un Nivel Logic 12. Acolo alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută vor mai exista cel puţin încă 10 opuşi ai acestora.

Elementele de Sacralitate aparţin Destinului Anoţional şi Cunoaşterii Deschise, chiar dacă ele ajung să determine Cunoaşterea Închisă faţă de care se delimitează, pe când Elementele de Profanitate aparţin Destinului Noţional şi Cunoaşterii Închise.

Deşi se spune adeseori că fiecare Om este o Fiinţă iar o mutitudine de Oameni reprezintă o mutitudine de Fiinţe NU ESTE absolut deloc astfel.

Nu există mai multe Fiinţe în infinitatea de Universuri ale Conştiinţei Umane, decât Una ,deoarece omul gândeşte cu o logică bivalentă.La fel ca în paragraful precedent, dacă am gândi cu o logică de un alt nivel cu siguranţă că alături de Fiinţă şi Factorul Vieţii ar mai fi încă pe atâtea alte forme cât ar fi diferenţa dintre Nivelul nostru Logic şi Nivelul Logicii aceleia.

În această Fiinţă se regăsesc reflectate o infinitate de Universuri, unde fiecare în parte are propria sa amprentă. Una dintre aceste Amprente este şi acea a Omului cât şi alte miliarde de Amprente ale fiecărui Om în parte.

Mai demult am afirmat că fiecare Om este un Univers.Aşa ESTE! Fiecare Om are o amprentă ce nominalizează UN Univers, în Structura căreia se află o infinitate minus Una de Elemente despre care Omul nici măcar nu cunoaşte şi nu va cunoaşte Niciodată.

Nu degeaba se uzitează expresia de Univers Uman.

Noţiunea de proprie identitate a Omului este dată de reflectarea propriei sale Amprente în Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Dar cum anume se realizează Cunoaşterea şi ce anume este aceasta? Am explicat despre cele două tipuri de Cunoaştere, Cunoaşterea Deschisă şi Cunoaşterea Închisă. Despre faptul că prima provine din Starea de Fapt iar cea de-a doua este dată de Factorul Creator, şi se realizează prin reflectarea tuturor Personalizărilor Persoanei în Noţiune. Astfel Noţiunea are un rol de Oglindă al Personalizărilor Persoanei.

Un prim Element în realizarea procesului de cunoaştere este oglindirea unui Element sau altul într-un alt Element care posedă rolul de Oglindă.Dintre Elementele care posedă rolul de Oglindă putem identifica Noţiunea şi Factorul Vieţii, dar numărul acestora după cum am mai spus este Infinit minus Una.

Orice Element al Cunoaşterii devine cunoscut abia după ce acesta se reflectă în Oglindă. Înainte de a se reflecta în Oglindă cu toate că urmează să devină Element al Cunoaşterii, el nu face parte din Cunoaştere , întrucât nu este Cunoscut?

Atunci cum rămâne cu Elementele Stării de Fapt, care sunt atribuite cunoaşterii Deschise? De unde începe Cunoaşterea Deschisă? De la primul Element al său:Instinctul. Acesta se reflectă în “Eul” Factorului Primordial odată cu Conştientizarea Sa.

Deci Cunoaşterea Deschisă apare odată cu Instinctul iar Cunoaşterea Închisă odată cu Factorul Creator. Astfel se naşte o nouă regulă cu privire la Cunoaştere şi anume, Element oglindit al Cunoaşterii închise sau Deschise şi Element neoglindit al acestor cunoaşteri.Instinctul este un Element neoglindit la început, ca simplu rezultat al Stării de Fapt, determinate de Matrice şi Scop, urmând să devină Element oglindit odată cu conştietizarea de sine a Factorului Primordial. Astfel tot ce are conştientizare de sine este Element oglindit şi ceea ce nu are conştientizare de sine este : neoglindit .Omul este un Element oglindit de profanitate , cu Destin Noţional, aparţinând Ierarhic, Existenţei, care se află în aria Profanului.

Marii Creatori şi tot ceea ce crează este un Element oglindit.Factorul Nostru Creator îşi Oglindeşte determinarea Sa în Dumnezul Primordial faţă de care se raportează.

# 6 #

Revenind la Universul Spiritual al Omului , acesta reflectă toate celelalte Amprente ale oamenilor în Factorul Vieţii , iar Factorul Vieţii le reflectă înapoi Amprentelor creind astfel Fondul Amprentologic , echivalent cu istoria şi societatea.După cât se poate vedea , Factorul Vieţii are rolul de Oglindă atât în Existenţa incividuală cât şi în cea socială a Omului.

Elementele oglindite şi neoglindite din conştientizarea Omului, pot fi împărţite în cadrul propriei sale lumi în Elemente organice, ce caracterizează viaţa, şi Elemente anorganice, lipsite de viaţă.

Materia vie şi materia nevie vor spune unii materialişti, doar că toată această materie nu este nimic altceva decât un vis al reflectării Amprentei Omului în Existenţă,Fiinţă şi mai apoi în Factorul Vieţii. Mulţi filosofi pun pe drept cuvânt întrebarea, de ce anume visează toţi oamenii acelaşi vis pe care-l denumesc viaţă şi nu are fiecare visul lui diferit?

Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complicat, întrucât , dacă facem abstracţie de persoanele cu boli psihice, al căror vis va fi cu siguranţă unul diferit ,cu atât mai difeirt cu cât afecţiunea va fi mai gravă, la fel cum vise diferite pot avea drogaţii sau alcoolicii şi alţii.

Omul normal care va duce o viaţă cvasinormală, nu va avea o altă reprezentare a vieţii faţă de un alt om considerat normal.

Toate acestea se datorează faptului că fiecare individ are calităţi asmănătoare, două mâini, două picioare, un creier etc; calităţi care vor da acelaşi rezultat al reflectării în Existenţă ce denotă Existenţa propriei Amprente,în Fiinţă , care dă dimensionalitatea şi pe urmă în Factorul Vieţii, cel care dă suflarea şi Conştientizarea şi Cunoaşterea Omului.

Asemănarea “organică” dintre doi oameni se datorează în primul rând Fiinţei , responsabilă atât de dimensionarea Omului, cât şi de includerea acestuia într-un anumit tip de Univers dimensional.

Toţi oamenii trăiesc într-o lume unde le sunt cunoscute cele două dimensiuni, spaţio-temporalitate, pe o planetă numită Terra, care are un anumit număr de continente, cu anumite date geografice şi climatologice,etc.

Dacă Omului i-ar fi dat de către Fiinţă un alt tip de lume cu siguranţă că şi interiorul Omului ar fi fost definit şi structuralizat în funcţie de acel tip de lume.

Nu odată am afirmat că Omul şi acum în starea nenorocită în care se află încă mai speră, întrucât speranţa este acea care moare ultima. Speră că într-o zi îşi va recăpăta străinul din sine, astfel reuşind din nou să-şi conştientizeze ceea de-a treia Dimensiune din această lume tridimensională şi anume Dimensiunea Vieţii.

O altă problematică foarte interesantă este legea evoluţiei naturale. Se ştie că fiecare Element biologic,respectiv fiecare organ al unei fiinţe vii, evoluează în funcţie de necesităţile naturale, pe care doreşte să le satisfacă. Este normal ca unor mamifere marine să le apară înnotătoare sau la unele păsări care nu-şi folosesc aripile la zbor , ci la înnot cum este cazul pinguinilor să le dispară aripile iar în schimbul lor să le apară anumite însuşiri necesare înnotului, cum ar fi labe palmate,etc;

La fel s-a întâmplat şi în cazul Omului, după cum am mai spus care şi-a dezvoltat un creier pe care odată şi odată l-a folosit în procentaj de sută la sută şi nu doi la sută ca în Prezent.

Natura Niciodată nu dezvoltă un anumit organ biologic dacă organismul acelui animal sau Om nu îl foloseşte. Cine este Natura, despre care afirmam adineaori că dezvoltă un anume organ în funcţie de necesităţi?

Dar ce anume sunt necesităţile? Mulţi au nominalizat natura cu Factorul şi nu au greşit în totalitate, întrucât atât Factorul Primordial cât şi Factorul Nostru Creator se află în fiecare frunză, piatră sau petic de cer, în fiecare Gând de-al nostru, ninsoare , până şi în cele mai ascunse unghere ale propriei noastre Existenţe, dar alături de Factorul Primordial şi Factorul Creator în toate acestea se mai află şi Fiinţa, Existenţa cât şi Factorul Vieţii.Ce înseamnă de fapt “necesitatea”?

Se ştie că fiecare Gând al nostru, inclusiv propria noastră Amprentă se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii, la fel cum se reflectă în acestea fiecare suflare, începând cu suflarea plantelor până la acea a animalelor.

Fiecare astfel de suflare poartă în sine un mesaj, care are un anumit cod,ce va determina o nouă Amprentă de naştere, care odată va deveni Amprentă Karmică. Acel mesaj odată imprimat în Fiinţă va determina o Amprentă, care reflectată în Factorul Vieţii va determina o nouă suflare, suflare care va apărea sau nu în Lumea noastră, o nouă noţiune deci un nou Univers! Suflare care poate fi o viitoare plantă, animal, Om, sau orice altceva inclusiv o bacterie sau cea mai neînsemnată suflare dar care să aparţină lumii vii.

Odată cu aceasta şi cu noii veniţi de ordinul miliardelor la puterea unor numere cu un şir impresionant, bineînţeles că şi Natura în sine va fi într-o eternă schimbare şi transformare, ceea ce va impune mereu o nouă ordine de priorităţi, ordine care va duce la lista lungă a necesităţilor, fiecărei Fiinţe.

Acestea sunt necesităţile de ordin exterior. În schimb pentru necesităţile de ordin interior cum ar fi hrana sau alte asemenea lor, procesul se va desfăşura întocmai ca pentru necesităţile de ordin exterior doar că această nouă transformare şi schimbare se va petrece în interiorul organismului fiinţei vii, care va viza întreţinerea şi dezvoltarea anumitor organe.

Chiar şi în acest moment când scriu aceste rânduri, pentru a realiza aceasta , mă raportez la Fiinţă şi pe urmă la Factorul Vieţii care-mi dă conştientizarea propriilor mele gânduri, despre această filosofie , care e Coaxialismul.

Filosofie care pretinde că Omul nu cunoaşte Adevărul şi astfel orice filosofie care pretinde că ar fi adevărată este falsă şi mincionoasă. Adevărata filosofie sau Coaxialismul,este filosofia care în opinia mea pretinde că nu este adevărată, dar care , tocmai pe acest considerent, încearcă să creeze un sistem cât mai apropiat despre cum ar trebui să arate o filosofie în cazul în care Omul ar cunoaşte Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Încearcă să opereze cu acestea atât din exterior prin diferite aplicaţii asupra sistemelor pe care cele două le determină, cât şi din interior, prin definirea şi înglobarea lor în circuitul ideatic universal al Cunoaşterii Închise şi Cunoaşterii Deschise.

Toate aceste Amprente care se reflectă din Fiinţă se vor reflecta la rândul lor şi Amprentelor care deja au fost reflectate de Fiinţă , creindu-se astfel Iluzia de Spaţialitate, Temporalitate şi Spiritualitate, întrucât în fiecare frântură de clipă o nouă Amprentă reflectată de Fiinţă prin Factorul Vieţii, se răsfrânge asupra Amprentei Omului respectiv dându-i acestuia Iluzia de mişcare , devenire şi transformare. La fel Cum Personalizările îşi reflectă Noţiunile sale unele în altele după ce s-au raportat fiecare în parte la Noţiune, la fel şi Amprentele îşi reflectă propriile lor Universuri unele în altele atât înainte cât şi după ce s-au reflectat în Fiinţă şi Factorul Vieţii,raportându-se unele la altele.

Cum fiecare astfel de Amprentă, care se reflectă în Amprenta Omului respectiv atât înainte cât şi după reflectarea sa în Fiinţă şi Factorul Vieţii este un Univers , aceasta înseamnă că şi Omul trece în fiecare frântură de clipă dintr-un Univers în altul,fără să mai adăugăm că în acelaşi timp simultan Omul se reflectă atât în Fiinţă cât şi în Factorul Vieţii,fapt ce-i dă mereu conştientizarea de sine.

La nivelul Universelor există doar o singură Fiinţă infinită, dar odată reflectată Amprenta unui Om în Fiinţă, Amprenta reflectată de Fiinţă la rândul său , sau rezultatul oglindirii Amprentei Omului în Fiinţă va fi considerată Fiinţa acestuia.

Omul devine conştient de sine abia după ce Amprenta sa, a fost reflectată de către Fiinţă în Factorul Vieţii. Factorul Vieţii este Oglinda Fiinţei şi implicit a Omului. Având rol de Oglindă înseamnă că are rol de conştientizare a elementelor care se oglindesc în el, şi astfel are rol de a reflecta Cunoaşterea Închisă, dar şi acela ca pe baza Cunoaşterii Închise să poată afirma Existenţa Cunoaşterii Deschise venite direct de la Starea da Fapt a Matricei,Scopului şi Infinitului în acelaşi timp, sub formă de Destin şi Întâmplare la Om sau sub alte auspicii, determinate în funcţie de Coeficientul de Conştientizare care le raţionalizează sau de rezultatul reflectării Amprentei în Fiinţă şi Factorul Vieţii, ce poate duce la forme dintre cele mai diverse în diferite lumi care aparţin unor Universuri pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina, darămite să mai realizăm şi anumite aplicaţii asupra lor.

Fiecare Univers prin care “treci”cade sub incidenţa dată de Cunoaşterea Deschisă , Cunoaşterii Închise a Marelui Nostru Creator.

Cunoaşterea Închisă cât şi Cunoaşterea Deschisă reprezintă un cumul de Noţiuni oglindite în Factorul Vieţii ,sau Noţiune sau în alte Elemente de Oglindă, sub formă de Conştientizare, deci de Urmă care le va da Forma sub aspectul Cunoaşterii,diferitelor Amprente care se reflectă necontenit într-unul din aceste Elemente de Oglindă.

Sufletul poate alege prin Liberul Arbitru Imaginar Universele frânturilor de clipă imediat trecute , definitivându-şi Soarta dar Niciodată Universele frânturilor de clipă imediat următoare definitivându-şi Destinul!

Deosebirea dintre Soartă şi Destin constă în faptul că Soarta poate fi schimbată în Viitor prin opţiunea de a reflecta la Universele clipelor imediat trecute , pe când Destinul nu se poate schimba Niciodată aparţinând clipelor imediat următoare. Astfel Soarta aparţine Urmei iar Destinul Formei ,întrucât Destinul precedă Soarta.

Sufletul mai întâi este destinat prin Destin unei căi şi pe urmă sortit prin Soartă unei vieţi.

De aici rezultă şi necesitatea existenţei în Iluzia Vieţii a viitorului şi trecutului,ce reprezintă Soarta şi Destinul reflectate în Iluzia Vieţii, ce-ţi dă impresia că trăieşti prezentul .

# 7 #

Universul terestru este un Univers al Formelor, cu stele, galaxii,dar şi cu frumuseţi naturale ale planetei albastre.

Realitatea este că nici una dintre acele frumuseţi nu aparţine Universului naşterii noastre ci unui alt Univers ce a lăsat Urma în Forma căreia să se afle acele frumuseţi.

Acela poate fi Universul Gravitaţiei sau oricare alt Univers! Tot ceea ce au impresia oamenii că aparţin lor şi planetei lor , toate acele frumuseţi aparţin altor Universuri..

Nici corpul uman cu organele sale de simţ nu aparţine omului ci altui Univers,un Univers despre care omul nici nu ştie că există.

De aceea ce este din ţărână în ţărână se întoarce.Unicul lucru care-i aparţine cu adevărat omului este Amprenta Karmică. Omul nefiind nimic altceva decât reflectarea unei Cunoaşteri Deschise într-una Închisă , este o reflectare a unei Noţiuni iluzorii , acea de a „FI”! Reflectare care se porduce în urma reflectării unei Amprente în Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Până şi sufletul, despre care crede că îl reprezintă aparţine şi acesta unui alt Univers.

Poate fi omul mai mult decât un vis? Cu siguranţă! Un coşmar, apărut în timpul somnului.

Fiecare Univers este nici mai mult nici mai puţin decât o Noţiune a unei Personalizări, în care se reflectă toate celelalte Noţiuni ale celorlalte Personalizări. Omul este o Noţiune, deci un Univers!

Fiecare Om este un Univers,deci o amprentă.

Fiecare Univers este un vis , acelaşi coşmar apărut în timpul somnului sau ceva paradisiac? Depinde!

Omul trăieşte în realitate în Universul Amprentei sale , pe care nu-l cunoaşte şi care este adevăratul Univers ce-i aparţine Omului respectiv, Univers de care se va despărţi pentru totdeauna , Univers care-şi va pierde calitatea de Amprentă a Omului, calitate pe care o va lua un nou Univers, acela al Amprentei Karmice, care la rândul său se va reflecta în Fiinţă şi Factorul Vieţii, determinând un nou produs uman sau similar acestuia .De aici provine înstrăinarea de sine a Omului.Prin faptul că acesta nu va reuşi Niciodată să-şi cunoască propriul său Univers, Universul Amprentei sale, el conştientizând doar Forma lăsată de Urma acestuia.

De aceea există Moarte şi viaţă , deci Urmă şi Formă!

Moartea fiind Urma în Forma căreia se naşte Viaţa!

Astfel Urma intră în Formă şi Forma în Urmă la nivelul logicii duale a binelui şi răului!

Niciodată Forma nu va fi cea care va intra în Urmă,ci Urma va intra în Formă, precum Niciodată Amprenta Karmică nu va precede Amprentei Naşterii.

Pe acest principiu se bazează nivelele de incluziune şi anume, Universul format de Universul care şi-a lăsat amprenta Urmei în Formă , va fi întotdeauna Universul care va include în El Universul care a lăsat Forma prin amprenta Urmei Sale, prin urmare la nivelul omului, omul este acesta care are inclus planeta Terra în el şi nu planeta este aceea care include omul în teritoriul ei , precum omul este cel care are întreg Universul înconjurător al galaxiilor şi Calea Lactee în el, şi nu acestea înconjoară omul!

Iluzia apare pentru prima oară la nivelul Persoanei dar aceasta intervine ca o Iluzie creatore, ce are o cauză şi un efect asupra Personalizărilor , dând naştere conştiinţelor de sine şi identităţilor Fiinţei abia la nivelul Noţiunii.

Odată devenită Noţională, şi ajungând la nivelul Noţiunii şi Personalizărilor, Iluzia primeşte un Destin Noţional fiind supusă unei Legităţi Noţionale.

Diferenţa dintre un Destin Anoţional şi unul Noţional constă în faptul că cel Anoţional nu poate să primescă atribute ale mărginirii şi nici alte atribute caracteristice Noţiunilor cum ar fi :cine, ce, de ce , unde , când.

Destinul Anoţional fiind nealterat de Iluzie, care la acest nivel cu toate că apare ea nu este aceea care se implică direct în Universul ideatic al Marii Treimi, dând naştere cunoaşterii şi conştiinţei acestuia cum se întâmplă în sferele Noţionale unde intervine aceasta.

Astfel înţelesul la nivel Anoţional devine , Totul şi Nimic, Neînceputul şi Nesfârşitul, Semnul Sensului Conştiinţei de Sine, etc.

Întotdeauna o Legitate şi un Destin Anoţional vor determina o Legitate şi un Destin Noţional.

Destinul Noţional este reflectarea Destinului Anoţional în Iluzie,devenind activ la fel ca şi Iluzia odată cu Noţiunea şi Personalizările.

Astfel Destinul Anoţional este un Destin ce activează paralel cu Destinul Noţional. Precum Adevărul Anoţional este un Adevăr ce activează paralel cu Adevărul Noţional având o esenţă comună prin Adevărul Absolut.Atât Destinele Anoţional şi Noţional cât şi Adevărurile Noţional şi Anoţional se întrepătrund creind cele mai diversificate posibilităţi de evoluţie, cum ar fi un Element care să aparţină Destinului Anoţional dar să devină identificat de un Adevăr Noţional şi invers.

Exemple în acest sens ar fi nenumărate , Faptul că noi putem identifica Instinctul, rezultatul identificării de către noi a Instinctului se face pe baza unui Adevăr Noţional care ne caracterizează chiar dacă Destinul Instinctului este un Destin Anoţional.Totul depinde în acest caz de un anumit sistem de referinţă.

Destinul Noţional este rezultatul reflectării Destinului Anoţional în Iluzia Vieţii născând lumile Iluziei Vieţii care sunt lumi paralele, cu lumile Destinului Anoţional, în care se oglindesc lumile Iluziei Vieţii!

De aceea imaginea în Oglindă a unui şurub cu filetul de la stânga la dreapta va deveni şurub cu filetul de la dreapta la stânga.Îmaginea mai apropiată de realitate va fi cea din Oglindă, devenind imaginea Iluziei în Anoţional!

Una dintre cele mai importante legi dată de către Factorul Creator este Legea Oglinzilor Paralele, unde fiecare Gând prinde viaţă clădind un întreg Univers al său. Toate acestea se datorează faptului că de la nivelul Noţiunii, Destinul Anoţional nu mai poate crea noi structuri materializate în noi Universuri cu lumile lor aferente, ci lasă Iluzia să construiască toate acestea. Întreaga devenire a Universelor constă în această lege.

Omul atunci când se află în faza de Ecou al amprentei sale va crea o sumedenie de amprente prin gândurile sale dar doar suma acestora va fi amprenta finală a omului respectiv, restul vor fi gânduri care se vor oglindi la nesfârşit în oglinzile paralele ale lumilor, având fiecare propria sa amprentă ce va crea la rândul ei propriul său Univers.

Chiar şi Originea Omului poate fi un astfel de Gând al unei fiinţe , gândit undeva aiurea şi uitat la căteva momente după aceea dar care la rândul lui a avut o însemnătate capitală.Este posibil.

Astfel Omul devine nu numai un Demirg al unor Universuri despre care nu va şti Niciodată şi nu le va vedea Niciodată, dar prin aceste creaţii , mai mult ca Niciodată se desluşeşte că Omul este de fapt una din mâinile Marelui Creator cu ajutorul căruia acesta clădeşte lumile şi Universurile.

Factorul Creator şi Unic Întâmplător este o Amprentă a Factorului Primordial, diferenţa dintre Om şi Factorul Creator şi Unic Întâmplător constă numai în Întâietate şi în şirul opuşilor.

Chiar dacă Omul face parte din Creaţia Marelui Creator şi nu invers, aceasta nu înseamnă că Omul nu este şi El un Creator.

Poate de aceea fiecare Om oricât de amărât ar fi se crede centrul Universului după cum spunea cândva un mare filosof.

Cum Universurile Iluziei sunt condiţionate de Destinul Noţional, care la rândul său devine condiţionat de Destinul Anoţional,este de la sine Înţeles că Destinul Anoţional se află în orice ungher al Destinului Noţional determinându-i limitele celui din urmă dar şi datorită Factorului Primordial care se află de la firul de iarbă la cele mai superioare ierarhii fiind cel ce determină Destinul Anoţional.

Deci Iluzia Vieţii se reflectă în Destinul Anoţional ca un şurub într-o Oglindă. Acesta este încă un aspect al motorului pentru care există energia spirituală a determinării noilor fenomene şi forme, întrucât atunci când Iluzia se reflectă în Anoţional va da o imagine Reală a Iluziei dar care nu va fi Iluzia în sine ci reflectarea ei, chiar dacă reflectarea este Reală. Atunci când Iluzia cu Destinul său Noţional devine reală de Sine fără să-i fie reflectată Realitatea de Destinul Anoţional , Iluzia rămâne Iluzie.

De aceea cel mai apropiat mijloc al Iluziei de a deveni Realitate este să fie reflectată de Destinul Anoţional.

Astfel se realizează trecerea eternă de la o stare de Armonie la o stare de Dizarmonie.

Există o legătură între Destinul Anoţional şi Cunoaşterea Deschisă şi Destinul Noţional şi Cunoaşterea Închisă prin faptul că Cunoaşterea Deschisă provenită din Starea de Fapt a Matricei este cea care determină Destinul Anoţional al lumilor şi Universurilor din toţi coeficienţii logici, până la nivelul opuşilor opuşilor Existenţei.

În nici un Univers NU există materie.Totul nu este nimic altceva decât un vis, o Iluzie care se răsfrânge asupra Cunoaşterii prin Conştientizare.

Cunoaşterea Deschisă este cea care a determinat Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional prin raportarea sa la Cunoaşterea Închisă a Marilor Creatori, în speţă a Marelui Nostru Creator , care a determinat prin Cunoaşterea sa Închisă Iluzia.

Atât timp cât Cunoaşterea Deschisă nu este supusă Iluziei Vieţii, devenind conştientizată de către Om ca Destin sau Întâmplare aceasta posedă doar un Destin Anoţional pe care Omul îl va atribui în mod iluzoriu Destinului Noţional şi Cunoaşterii Închise,dându-i Destinului şi Întâmplării Noţiunea de Soartă sau de ceva Întâmplător, făcând abstracţie de paradoxul că orice Întâmplător este Neîntâmplător, dar că absolut orice Destin aparţine numai şi numai Întâmplătorului.

Astfel Cunoaşterii Deschise îi aparţine Destinul Anoţional iar Cunoaşterii Închise Destinul Noţional.Prin urmare acesta este încă unul dintre argumentele prin care Destinul nu aparţine Niciodată şi nu va putea aparţine conştientizării umane decât sub formă de Iluzie la fel ca şi Întâmplarea. Acestui deziderat îi aparţine şi o mare parte din Iluzia Vieţii.

Întotdeauna Coeficientul de Conştientizare al unui Univers va fi dat de către numărul dimensiunilor cunoscute de către Om şi reflectate în Factorul Vieţii.

Astfel Factorul Vieţii este Infinit ca Dimensionalitate Logică. Ceea ce înseamnă că cel care Conştientizează Destinul Anoţional va fi Factorul Vieţii , la fel şi ca şi Cunoaşterea Deschisă, care aparţin Necunoscutului pentru OM,chiar dacă Omul există prin Dimensiunea Vieţii.Cu toate că Omul poate privi strălucirea stelelor atat de îndepărtate de El, nu va putea Niciodată să-şi privească proprii ochi fără Oglindă.

Astfel Factorul Vieţii este Necunoscutul iar Omul , Cunoscutul, ce aparţine Iluziei Vieţii pe care acesta o Conştientizează.

Factorul Vieţii este Oglinda în care se priveşte în fiecare fracţiune de clipă, cu fiecare respiraţie : Omul.

Prin ce altceva se defineşte Omul decât prin raportarea sa mereu la Necunoscutul care este Factorul Vieţii şi în care se oglindeşte? Ce anume raportează Omul , Factorului Vieţii? Propria sa Cunoaştere , care constă în noţiuni despre Lumea înconjurătoare şi aparţine Cunoaşterii Închise , deci Destinului Noţional.

În schimb Factorul Vieţii este exact inversul Omului.Odată ce Omul cunoaşte de ce se mai raportează Necunoscutului reprezentat de Factorul Vieţii ? Tocmai datorită Factorului Vieţii,care reprezintă Oglinda Cunoaşterii Omului.

În primul rând omul ca să cunoască a trebuit să-şi conştientizeze propriul „Eu”, la fel ca şi Factorul Primordial. Această conştientizare se face încă de la naştere prin raportarea fondului universal al Cunoaşterii Închise la Cunoaşterea Deschisă , realizată prin oglindirea la Factorul Vieţii. Chiar dacă Factorul Vieţii în sine este un Element care la fel ca şi Fiinţa face parte din inventarul Cunoaşterii Închise al Factorului Creator, Factorul Vieţii la fel ca şi Noţiunea are calitatea de Oglindă, o Oglindă în care se Oglindesc nu numai reflectările Amprentelor din lumile Factorului Nostru Creator, cât mai ales Elementele Cunoaşterii Deschise venite direct de la Starea de Fapt,devenind o Oglindă cu imagini ce alcătuiesc deopotrivă Amprentele elementelor Stării de Fapt,dar şi Destinul Anoţional,Adevărul Anoţional cât şi Întâmplarea.

Astfel Factorul Vieţii devine puntea ce uneşte cele două tipuri de cunoaşteri sub acelaşi acoperiş, Viaţa!

Astfel O energie spirituală care într-un anumit Univers este percepută în calitate de Timp datorită Triadei, compusă din Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii, în alt Univers aceasta poate fi percepută ca Spaţiu.

Şi Timpul cât şi Spaţiul au fiecare Amprenta lor. De altfel fiecare Dimensiune are propria ei Amprentă, care se reflectă la rândul său în Fiinţă iar aceasta îi oglindeşte reflectarea înapoi, determinând Fiinţa Temporară la fel se întâmplă şi cu Spaţiul. Amprentele Spaţiului şi Timpului se pot la fel de bine reflecta şi în Factorul Vieţii determinând Viaţa acestora în alte şi alte Universe.

La fel ca şi Omul, atât Timpul cât şi Spaţiul au fiecare o Amprentă, pot fi atât Dimensiune, cât şi Univers , iar rezultatul reflectării lor în Fiinţă şi Factorul Vieţii le pot da conştientizarea de sine , deci şi acestea pot fi Oameni, într-un anumit Univers.

Este lesne de Înţeles că mai întâi a fost Existenţa şi pe urmă Fiinţa şi Factorul Vieţii.

De data aceasta Existenţa şi Fiinţa devin Oglinda în care să se reflecte Factorul Vieţii, dar în acelaşi timp şi Factorul Vieţii devine o Oglindă în care să se reflecte Fiinţa şi Existenţa schimbându-şi fiecare faţă de cealaltă caracteristicile.

Astfel, Factorul Vieţii poate deveni Existenţă pentru Fiinţă şi Fiinţă pentru Existenţă precum la fel şi celelalte două..Cu toate acestea Fiinţa este prima noţiune personalizată de Existenţă, în care să se reflecte alături de cea de-a doua Factorul Vieţii.

Deci, Factorul Vieţii în alt Univers poate primi rolul de Fiinţă sau Existenţă precum Existenţa sau Fiinţa de Factorul al Vieţii,etc.

Să nu uităm că Factorul Vieţii este Noţiunea vieţii.

Aceste Universuri unde se află Factorul Vieţii , Fiinţa şi Existenţa în care se reflectă Spaţiul şi Timpul lăsând mereu ce-a de-a treia Dimensiune secretă, sunt Universurile ce aparţin Coeficientului Logic 2, proiectat în tridimensionalitate.Cea de-a treia Dimensiune este secretă tocmai datorită acestei distonanţe între Coeficientul Logic care este 2, astfel noi nu putem decât să conştientizăm doar două dimensiuni, faţă de modul tridimensional în care percepem Lumea, deci format din trei dimensiuni.

De ce era necesar ca Dimensiunea Vieţii să stea ascunsă? De ce nu se ascunde doar Timpul sau Spaţiul?Fiindcă atunci când Dimensiunea Vieţii la nivel general sau Persipiritul la cel individual, ar fi cunoscut de către sufletul încarnat întreaga imagine a Universului respectiv ar dispare iar sufletul ar intra imediat în faza de Conştientizare Profundă, aceea când se regenerează primind noi şi noi energii spirituale pentru a se reîncarna.

# 8 #

Întotdeauna Dimensiunea Vieţii la nivel social sau Perispiritul la cel individual vor fi ascunse cunoaşterii sufletului pe durata „încarnării” sale.Nu doar Coeficienţii Logici sunt cei care departajează tipurile de Universuri ci şi Nivelele de Conştientizare.

Primul Nivel de Conştientizare va avea incluse în cadrul său o infinitate minus Una de Coeficienţi Logici ai Personalizărilor care sunt la rândul lor o infinitate minus Una de Personalizări,astfel fiecare Personalizare va avea o infinitate minus Una de Coeficienţi Logici.

Odată cu cel de-al doilea Nivel de Conştientizare dispare cu totul Coeficienţii Logici , locul lor fiindu-le luat de către Coeficienţii Antilogici.

Antilogicul nu înseamnă un raţionament Opus sau invers , Logicului, ci , acesta se bazează pe negarea Adevărului care nu se mai raportează la ceva Existent şi nici la ceva care poate fi determinat printr-o determinare sau nedeterminare numerologică sau fenomenologică , este Logica care nu se bazează pe acceptarea Adevărului şi implicit cu acesta a Cunoaşterii.

Cu toate acestea şi acest nonconformism devine o nouă Logică în sine. Se ştie că orice Logică operează cu Elementele Adevărului şi ale Cunoaşterii în general pentru a se putea autodetermina. Atunci când acestea nu mai există sau sunt pur şi simplu înlăturate , ori modul de operare al operaţiilor logice inversează Adevărul şi Cunoaşterea , şi întreg edificiul primeşte o nouă structură, dezvoltând noi şi noi modele de operare , rezultând o nouă Logică.

Antilogicul nu numai că nu mai operează cu Adevărul dar nici nu dezvoltă o structură caracteristică vreunei Logici.

Unica legitate care o poate defini este aceea de a nega calea oricărei Logici.

În Antilogic numerele deja au dispărut!

Nivelul al doilea de Conştientizare va avea o infinitate minus Una de Coeficienţi Antilogici , astfel fiecărei Personalizări îi vor reveni o infinitate minus Una de Coeficienţi Antilogici.

Nivelul al treilea de Conştientizare este concretizat prin Virtual care nu are nici o legătură cu Biovirtualitatea care se regăseşte în fazele mai dezvoltate ale civilizaţiilor Coeficientului Logic 2, al primului Nivel de Conştientizare, fază în care va ajunge şi civilizaţia umană într-un Viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat şi constă în realizarea imaginilor cu ajutorul gândului.

Biovirtualitatea nu are de-a face cu magia întrucât procesele prin care se poate realiza un astfel de context sunt eminamente ştiinţifice şi realizarea lor se bazează pe un anumit tip de tehnologie de aceea între Biovirtualitate şi cel de-al treilea Nivel de Conştientizare ,Virtualul este o mare deosebire.

În Virtual imaginea nu se creează cu ajutorul vreunei tehnologii ca şi în Biovirtualitate. Virtualul este un fel de lume a Oglinzilor Paralele, unde orice Gând se propagă reflectat dintr-o Oglindă în alta la Infinit.

Lumea noastră se deosebeşte de aceasta întrucât acolo se realizază o adevărată cultură de la Infinit şi până la Infinit întrucât nu există naştere şi nici Moarte , nu există timp şi nici alte coordonate spaţiale ceea ce duce la crearea unei lumi virtuale care nouă ne poate părea ciudată, fiind o lume unde nu există mişcare, unde nu există alte şi alte imagini decât cele realizate de propriul EU, o lume unde nimic nu are o logică anume, ci doar simţăminte , afectivitate care se împleteşte cu plenitudinea regăsită în Paradisele pierdute ale firii.

La acest nivel de Conştientizare nu mai putem vorbi despre fiinţe şi nici despre civilizaţii sau societăţi întrucât acestea nu numai că nu există dar de la acest nivel nu mai există nici numerele şi prin urmare nici succesiunea proceselor sau fenomenelor, care nu mai au loc, în locul lor fiind alte caracteristici , caracteristici cum ar fi culoarea deschisă spre infinitatea sunetului, unde fiecare Element cum ar fi culoarea sau sunetul sunt părţile altor infinităţi de reprezentări care se compun prin descompunerea lor ca întreg, fără ca întregul sau descompunerea să existe! Acestea sunt unele dintre puţinele argumentepe care le pot sugera despre Nivelul 3 de Conştientizare.

Astfel urmează o infinitate minus Una de Nivele de Conştientizare.Prin urmare o Personalizare are în Ea , o infinitate de Nivele de Conştientizare,iar Primul Nivel de Conştientizare, cel al Logicii , numai el are incluse o infinitate minus UNA de Nivele Logice.

Trebuie să remarc neapărat faptul că aceste modele de substituenţi ai Logicii, pot avea oricare alte şi alte caracteristici. Eu în exemplele de mai sus nu am făcut nimic altceva decât să desluşesc şi alte moduri de a reliefa Logica, atâta timp cât prin Logică înţeleg absolut orice Element care se reflectă prin Conştientizare, supunându-se unei anumite reguli sau unui ansamblu de regului. Acest Element poate fi începând cu lucruri fenomene, legi, etc;până la cele mai bizare reprezentări posibile şi imposibile.

Prin urmare doresc să remarc că Logicului nu neapărat îi urmează Antilogicul sau Virtualul, dar cu siguranţă acesteia îi urmează alte şi alte reprezentări posibile.Toate aceste reprezentări fiind în funcţie de modul cum se reflectă Adevărul în Cunoaştere sau cum se realizează raportarea acestora două. Sunt conştient că pe lângă o infinitate minus Una de Nivele de Conştientizare care au fiecare în parte o infinitate minus Unu de Coeficienţi de Conştientizare, vor urma alte structuri care vor înlocui nu numai Logica dar şi restul de Nivele de Conştientizare, cât şi întreg eşafodajul Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute, operând cu alte şi alte Elemente care vor înlocui total Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută cum este în cazul Formelor de Conştientizare diferite de Nivelele de Conştientizare,sau vor folosi opuşi ai opuşilor Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute deci al Gândului Pur în cazul altor Nivele de Conştientizare decât Logica.

Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută ,cele două Elemente de bază ale Coeficientului Logic 2 din cadrul Gândului Pur ,vor ajunge treptat, la o infinitate de Elemente de bază,unde fiecare Element adăugat, va determina un nou Coeficient de Conştientizare,unul dintre Coeficienţii de Conştientizare fiind Coeficientul Logic 2 al lumii noastre.

Deci un nou Opus al Gândului Pur cu Elementele sale care vor creşte până la o infinitate minus Unu, va determina un nou Nivel de Conştientizare, cel al Antilogicului iar un alt Opus al Antilogicului va determina Virtualul,etc,unde fiecare Nivel de Conştientizare în parte va avea Coeficienţii săi de Conştientizare fiind determinaţi de numărul de Elemente aflate în Gândul Pur,sau în opuşii acestuia.

Mai mult decât atât, Opuşii ,Opuşilor Gândului Pur va opera cu alte Forme de Conştientizare,ajungându-se în cele din urmă la o Dezvoltare Exponenţială Anoţională, de toate rangurile şi ordinele posibile.

Astfel Nivelelor de Conştientizare le vor urma alte şi alte Forme de Conştientizare având o diversitate şi complexitate imposibil de imaginat cu mintea umană.Prin urmare, Coeficienţii Logici, Nivelele de Conştienitzare, cât şi alte Forme de o uimitoare diversitate fac parte dim marea clasă a Formelor de Conştientizare.

Trebuie să realizăm că fiecare Element de bază în plus adăugat Gândului Pur va schimba radical nu numai raţionamentele logice dar şi Conştientizarea în ansamblul ei,dând o imagine din ce în ce mai mirifică nu numai actului de Cunoaştere în sine dar mai ales celui de Conştientizare care încetul cu încetul îşi va pierde atributul de bază care este Cunoaşterea, devenind Conştientizare pe cu totul alte criterii, oferind un spaţiu enorm pentru studiile Neognoseologice care vor urma.

Nivelele de Conştientizare, cât şi Structura lor, inclusiv Coeficienţii Logici, etc., se produc prin reflectarea Cunoaşterii Închise a fiecărei Personalizări în Factorul Vieţii, responsabil de conştientizare, iar acesta la rândul său în Fiinţă.Nu poţi cunoaşte fără a avea Fiinţă dar nu poţi cunoaşte nici dacă ai Fiinţă dar nu ai Viaţă, care să o însufleţească şi să o conştientizeze faţă de propriul sine şi pe urmă faţă de mediu. Prin urmare Nivelele de Conştientizare par a avea apanajul Fiinţei şi al Factorului Vieţii, în care se reflectă.

Astfel, Fiinţarea nu înseamnă neapărat viaţă, în schimb viaţa înseamnă întotdeauna şi fără tăgadă: Fiinţare.

Cum a apărut Fiinţa? Prefer să repet decât să se facă

vre-o greşeală, dar totodată o fac pentru a ne reaminti de Elementele de Prim Ordin. Odată formată Personalizarea aceasta s-a reflectat la rândul ei în Noţiune. Prima reflectare în Noţiune a Personalizării noastre a rezultat Existenţa. Înainte ca Personalizarea noastră să se reflecte în Noţiune nu reprezenta absolut nimic, întrucât nu era altceva decât substratul pe care să se imprime informaţia Noţiunii. Până în acel moment a fost o Personalizare fără o denominaţie anume. Abia după reflectarea Personalizării respective aceasta , şi numai aceasta primeşte Noţiunea de Existenţă, întrucât Niciodată NU pot exista două Noţiuni ale Personalizărilor identice, deci nici o Personalizare nu va fi identică cu cealaltă.Astfel s-a format Existenţa.

După formarea sa, adică după reflectare, Personalizarea proaspăt devenită Existenţă, s-a reflectat pentru prima dată în această calitate în Noţiune determinând, Fiinţa, ca rezultat al reflectării Existenţei în Noţiune şi nu al Personalizării în Noţiune ce determină Existenţa.

Imediat ce s-a format Fiinţa, Existenţa s-a reflectat a doua oară în Noţiune creind astfel Factorul Vieţii, pe urmă a treia , a patra , până la a Infinit minus Una oară creind alte şi alte Elemente de Prim Ordin. Odată create aceste Elemente de Prim Ordin , ele au început să se reflecte la rândul lor între ele , formând Elemente de ordin secund, terţ, până la acelaşi Infinit minus Una de reflectări.

CAPITOLUL VIII

COAXIOLOGIA SEMANTICĂ

# 1 #

Dimensiunile cum sunt Timpul şi Spaţiul din Universul Coeficientului Logic 2 posedă la fel ca şi Omul o anumită Amprentă.Atât Timpul cât şi Spaţiul sunt de fapt nişte Elemente care definesc o anumită Dimensiune.Aceste Elemente aparţin Cunoaşterii Deschise,întrucât orice Element despre Dimensionalitate aparţine acestui tip de cunoaştere care provine din Starea de Fapt.Acest lucru înseamnă că Amprenta Timpului sau Spaţiului reflectă un anumit Element, din cadrul Cunoaşterii Deschise care reprezintă în urma reflectării Dimensiunea Temporară sau Spaţială.

Şi în cazul Omului se petrece la fel.Dacă Amprenta Omului reflectă un Element al Dimensiunii Temporare sa Spaţiale,atunci acea Amprentă va fi percepută în Universul care cade sub incidenţa reflectării respective ca fiind Timp sau Spaţiu.Prin urmare şi Omul poate fi într-un anumit Univers Timp sau Spaţiu,precum Timpul şi Spaţiul pot fi Om într-un alt Univers.

Acest lucru înseamnă că fiecare Amprentă poate da aceleaşi însuşiri în urma reflectării acesteia într-un Element al Cunoaşterii Deschise sau al Cunoaşterii Închise dacă un anumit Univers cade sub incidenţa reflectării respective.Oare Elementele Cunoaşterii Închise sau ale Cunoaşterii Deschise nu posedă şi ele Amprentele lor?

Fiecare Element al oricărui tip de Cunoaştere are propria sa Amprentă.

Atunci când Amprenta unui Element,oricare ar fi el ,chiar dacă nu aparţine unui anumit tip de Cunoaştere, sau aparţine doar Cunoaşterii Deschise sau doar Cunoaşterii Închise, realizează o incidenţă cu Amprenta unui Element al Cunoaşterii Deschise care este Dimensiunea, realizează o incidenţă cu o altă Amprentă ce aparţine aceleiaşi Cunoaşteri Deschise care este Timpul, rezultat care va fi Dimensiunea Temporară, ce va realiza o nouă incidenţă cu Amprenta Existenţei,rezultat care va urma o incidenţă cu Amprenta Fiinţei şi apoi o nouă incidenţă cu Amprenta Factorului Vieţii, realizând fiinţarea Dimesniunii Temporare,ca în sfârşit să realizeaze o serie de incidenţe cu Universele ca aparţin sistemului Existenţă,Fiinţă şi Factorul Vieţii,atunci rezultatul va fi că în acele Universe va fiinţa Dimensiunea Temporară.

Ce este o Amprentă?Cândva am afirmat că orice Amprentă este un Univers.Noţiunea de Univers include o pluraritate de Elemente.Fiecare pluraritate poatr avea la rândul ei o onfinitate minus Unu de opuşi.Aceasta înseamnă că odată ce gândim prin intermediul Coeficientului Logic 2 al lumii noastre,cu siguranţă că pluraritatea va mai avea la Infinit cel puţin un Opus identic cu ea,iar dacă am fi gândit prin Coeficientul Logic Infinit,toţi opuşii sunt identici,deci şi pluraritatea devine singularitate din perspectiva infinitului.

Prin urmare orice Univers Infinit chiar dacă structural şi iluzoriu conţine o multitudine de Elemente ,el este definit prin propriul său Element,prin propria sa unicitate şi mai ales prin propria sa Amprentă pe care o lasă în solul fertil al Existenţei sau al altei Personalizări,pentru Universele Factorului Nostru Creator sau în solul unui Element al Cunoaşterii Deschise în cazul că nu mai aparţine Factorului Nostru Creator.

Cu toate acestea,fiecare Univers din cadrul Matricei Noastre este bombardat continuu de Elementele Cunoaşterii Deschise dacă este un Univers format dinaintea Factorului Nostru Creator şi de cele ale Cunoaşterii Închise cât şi celei Deschise dacă Universul este format de Factorul Creator.Fiecare Univers indiferent că este un Univers cu o structură infinită sau nu,(Univers plural) sau un Univers fără structură(Univers singular)este reprezentat de către Amprenta sa proprie.Orice Amprentă are un Univers al său precum orice Univers are Amprenta sa.

Primul Univers creat de Matricea Noastră a fost Instinctul, care este şi primul Element al Stării de Fapt.Instincul ca Univers nu are o structură formată din mai multe Elemente fiind un Univers singular care are o Amprentă singulară,pe când Universul Omului este un Univers plural,întrucât conţine o multitudine de Elemente prin urmare Amprenta Omului va fi o Amprentă plurală.

Amprenta Instinctului este o Amprentă creată de către Starea de Fapt,la fel ca şi Amprenta noţiunilor cum ar fi Întâmplarea,Destinul,Trecerea,Mişcarea,Dimensiunile,în solul cărora odatî penetrate în câmpul de manevră al Factorului Nostru Creator,îşi vor imprima Amprentele Elementele Cunoaşterii Închise pentru a ajuta la procesare fenomenului de Conştientizare şi Cunoaştere.Omului îi revine imaginea de mişcare sau transformare, datorită Factorului Vieţii care având calitate de Oglindă reflectă către Om Universul Trecerii sau al Mişcării sub formă de Conştientizare.

Odată Conştientizat de către acesta,Omul va trimite înapoi Factorului Vieţii Conştientizarea primită după ce acesta o va memora,urmând ca Factorul Vieţii să-i retrimită Omului Cunoaşterea Trecerii sau a Mişcării după ce va transforma Conştientizarea în Cunoaştere.Odată primită informaţia sub formă de Cunoaştere Omul va înţelege că sub incidenţa unui obiect cum ar fi un autoturism sau un biciclist are loc fenomenul de Mişcare,deci acestea se Mişcă.

Trecerea ,Mişcarea,sunt Universe ca orice alt Univers care aparţine Cunoaşterii Deschise determinată de Starea de Fapt.Acestea sunt Universe singulare ,la fel ca şi Destinul sau Întâmplarea.Caracteristicile lumii noastre determină ca Mişcarea,Transformarea,Destinul şi Întâmplarea să fie incidente cu toate obiectele Cunoaşterii Închise de-a lungul vieţii Omului.

În concluzie Omul nu se mişcă şi nici nu merge dintr-un loc în altul,ci toată această activitate este rezultatul reflectării din Factorul Vieţii al acestor Elemente ale Cunoaşterii Deschise care realizează o incidenţă cu Elementele Cunoaşterii Închise pe care Omul le poate Conştientiza şi Cunoaşte de-a lungul propriei sale vieţi.Diferenţa de incidenţă pe care o realizează procesul Conştientizare – Cunoaştere de la Om către Factorul Vieţii şi retur,este direct responsabil de imaginea de mişcare şi transformare pe care o are Omul.

Această diferenţă de incidenţă se realizează cum am mai subliniat şi până acum,în sensul că Omul trimite o Conştientizare Factorului Vieţii,care la rândul lui retrimite Cunoaşterea Omului,în timp ce Omul retrimite o altă Conştientizare Factorului Vieţii care la rândul lui va retrimite o altă Cunoaştere.Diferenţa dintre prima şi a doua Cunoaştere este cea responsabilă de procesul de Mişcare şi Transformare.

Fiecare Factorul Creator din infinitatea,minus Unu de Factori Creatori,are propria structură unde dezvoltă propriile sale Cunoaşteri.La fel în cadrul Factorului Nostru Creator sunt reflectate de către Gândul Pur al Său în lumile Coeficientului Logic 2 ,doar cele două Elemente constituante şi anume Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută,dar dacă Gândul Pur este reflectat de către lumile cu un Coeficient Logic de o mie,vor fi alţi 998 de opuşi ai acestor două Elemente.

La fel se întâmplă şi în cazul imaginii de structură a Existenţei, care este Personalizarea Noastră,unde alături de Existenţă,Fiinţă şi Factorul Vieţii mai pot Exista o infinitate minus cinci de alte asemenea Elemente care nici măcar nu sunt opozabile unele altora. Ce sunt aceste Elemente?

Faptul că nu sunt opozabile unele altora intră în contradicţie cu Coaxiologia care prin excelenţă pretinde că fiecare Element are un Opus al său.Dacă privim din alt unghi,şi le atribuim acestora Dezvoltarea Exponenţială Noţională,unde fiecare Element care compune această structură nu este un Opus al celuilalt dar include în cadrul său o grupă de o infinitate minus Unu de opuşi faţă de cealaltă grupă din Structura celuilalt Element de o infinitate minus Una de opuşi.

Alături de Matricea Noastră mai sunt o infinitate de alte Matrici unde fiecare îşi poate crea propriile sale structuri.Alături de infinitate mai pot exista alţi opuşi?Poate avea infinitul proprii săi opuşi?Care ar fi opusul infinitului?

Finitul,vor spune unii.Finitul cui voi răspunde eu?Al Factorului Creator?

Al Matricei,al Factorilor Creatori,al Persoanei,al Personalizărilor,al Existenţei,al Universelor,al nostru?

Care este acest finit în realitate şi la ce anume se raportează?

La Infinit?

Pe moment înclin să cred că raţionalizarea mea este bună dar imediat intervine un alt Gând care-mi spune,unde se termină şi începe fiinţa mea?

La cele mai mici particule elementare,dar acestea?La Infinit, voi afirma.La infinitul mic.Unde se termină nesfârşirea Universului nostru?

Dacă undeva ar fi un gard cu atât mai mult ar însemna că în spatele acelui gard se ascunde ceva.Atunci?

Suntem oare finiţi sau ne credem finiţi?

Mai degrabă ne credem finiţi decât suntem astfel.Chiar dacă ne credem astfel tot înseamnă că suntem finiţi întrucât această credinţă chiar şi prin intermediul Iluziei Vieţii ne raportează la ceva anume chiar dsacă această raportare este infinitatea,orice raportare la infinitate determină finitatea în raport cu aceasta.Atunci înseamnă că datorită Iluziei Vieţii suntem finiţi,fiindcă gândim finit şi ne proiectăm ca fiind fiinţe finite.Oare chiar gândim finit?

Aria gândurilor noastre are o arie nesfârşită pe care o poate acoperi,vchiar şi la nivel de infinitate.Cunoaştem infinitul dar nu îl putem determina la fel cum Cunoaştem Instinctul sau orice alt Element al Stării de Fapt pe care nu îl putem determina.Infinitul este un Element al Stării de Fapt?

Primul Element al Stării de Fapt este Instinctul,să fie infinitul al nu ştiu câtelea Element al acsetei Stări de Fapt?

În nici un caz.Infinitul este „transportat” de către Starea de Fapt drept Element al Cunoaşterii Deschise dar nu este nici pe departe un elelement creat de către aceasta,întrucât infinitul este un Element care a „fost” încă dinainte de a „fi” Matricile,care s-au dezvoltat la sânul său, reflectându-se în acesta.

Ce este infinitul?

În primul rând nu este un număr întrucât numerele au apărut mult mai târziu sub forma Factorilor Creatori şi Unic Întâmplători.Nu este nici un spaţiu sau vre-o anume Dimensiune,întrucât toate acestea au fost determinate mult mai „târziu”.

Într-un cuvânt infinitul nu este absolut nimic din ceea ce ne-am putea noi imagina,tocmai pentru că nu ne imaginează într-un fel sau altul pe noi,dar este elementul care crează cea mai mare incidenţă cu noi,întrucât şi Destinul,Întâmplarea,Dimensiunile şi toate câte sunt şi nu sunt se determină în acest perimetru.Absolut totul începe şi se sfârşeşte cu infinitul.Atunci are infinitul un anumit Opus?

Mă voi încăpăţâna să afirm ca da.Acel Opus al infinitului suntem noi care gândim finit!

Oare în afară de noi mai este şi un alt Opus al infinitului?Da!,voi spune eu iarăşi,privind la stelele de pe bolta cerească.Dar oare acele stele au şi ele un Opus?

Da,voi răspunde mereu,revenind în cele din urmă la Marele Creator,la Factorul Primordial,la Matricea Noastră şi terminând în cele din urmă la Infinit.Care este opusul infinitului?

Infinitul voi răspunde.

Care Infinit,mă întreb din nou,cel mare,mic,urât,frumos,rău,bun,slab,gras,sau infinitul poeziei,al matematicii,al filosofiei,al teatrului,al Iluziei?

Care din toate acestea poate fi un Opus al infinitului decât infinitul?

Câţi opuşi poate avea infinitul?

O infinitate de opuşi.Conform Coaxiologiei această infinitate de opuşi sunt nu numai identici dar reprezintă acelaşi Infinit şi atunci ce este infinitul şi ce suntem noi?

Prin extrapolare dar la un nivel „apreciabil” mai „umil”,am putea afirma cu mândrie şi emfază că suntem un Opus al său.Acest lucru înseamnă conform raţionamentului de adineaori că acel Opus al său suntem chiar EL,într-un cuvânt infinitul.Cum să fim noi infiniţi odată ce alături de noi mai sunt şi alţi indivizi?

Prin urmare nu suntem opusul său.Odată ce nu suntem opusul infinitului care rămâne legătura noastră cu acesta?

Legătura noastră cu infinitul se rezumă la incidenţa pe care o are întreaga Cunoaştere Deschisă şi Închisă care ne parvine prin Factorul Vieţii şi ale cărei incidenă pune pe prim plan infinitul.

Coaxiologic vorbind,infinitul nu are opuşi deci nu este un Element de opozabilitate,în schimb rămâne un Element de incidenţă.

Odată ce nu are opozabilitate dar rămâne un Element de incidenţă înseamnă că „înainte” de Matricea Noastră nu „funcţiona” opozabilitatea şi nici raportarea pe criterii de legitate, instinctualitate, ierarhizare, structuralizare sau neantizare-aneantizare, fiinţare, etc; ci funcţiona principiul de incidenţă.

# 2 #

Până acum am determinat incidenţa ca fiind un fenomen care se bazează tocmai pe opuşi,care determină anumiţi opuşi,etc.

Citez:Prin incidenţă se înţelege numărul de opuşi rezultaţi din conexiunile celor două cunoaşteri,care participă împreună şi nemijlocit pentru determinarea unui alt Opus,fără ca acest Opus să devină o nouă Noţiune, întrucât această Noţiune care ar rezulta din numărul de opuşi rezultaţi din conexiunile celor două cunoaşteri există dacă aparţine Existenţei sau Nonexistă sau alte aemenea opusuri ale expresiei,cu mult înainte de a fi această conexiune.

Incidenţa nu creează un nou Opus ci îl determină.

Am încheiat citatul.

Odată ce nu creează un Opus ci îl determină,infinitul este cel care va determina conform incidenţei opozabilitate în Matrici.

Matricea Noastră este Scop şi Matrice totodată.Este Urma în care va primi Forma Instinctul.

La alte Matrice Scopul poate fi înlocuit cu ricare alt Element cunoscut sau Necunoscut de vocabularul nostru noţional.Atunci aceste Elemente să determine opozabilitatea lor faţă de Infinit şi invers?

Dacă este aşa înseamnă că fiecare astfel de Element este opozabil infinitului?

A fi opozabil infinitului nu înseamnă neapărat finitate, ci mai mult decât atât.De ce?

Odată ce aceste înţelesuri ale Matricelor sunt opozabile infinitului înseamnă că fiecare astfel de Înţeles în parte devine opozabil infinitului,prin urmare nu numai finitul!

Acest lucru ne demonstrează tulburătorul fapt că infinitul nu este numai Infinit, ci şi Scop,sau orice alt Înţeles posibil din săracul nostru vocabular raportat la Infinit dar şi restul de înţelesuri posibile care au mai rămas din diferenţa înţelesurilor vocabularului nostru din aceea a infinităţii de înţelesuri ale vocabularului Infinit.Astfel incidenţa a determinat opuşi în aceste înţelesuri.

Infinitul poate să fie absolut oricare din infinitatea acestor înţelesuri în parte.Odată ce poate fi oricare din infinitatea acestor înţelesuri mai este infinitul Infinit sau este un finit structralizat la Infinit prin numărul Infinit al înţelesurilor.

Dacă este astfel atunci nu mai este Infinit ci finit structuralizat Infinit.Pentru a răspunde la acesată problemă mai întâi va trebui să determinăm mai în amănunt ce anume înseamnă aceste înţelesuri.

Să luăm doar două,din vocabularul Omului acestei lumi.Primul ar fi marmură şi al doilea at fi crez.Marmura este un calcar care poate fi prelucrat.Ce legătură are această marmură cu infinitul?Incidenţa pe care o are propria noastră lume.Dar crezul?

La fel voi spune eu.dar toate celelalte?

La fel voi spune eu.Ce este incidenţa?

Aceea care determină şi nu creează un anumit Opus.Revenind la raţionament,legătura celor două înţelesuri cu infinitul este de a determina un anumit Opus.Un anumit Opus în Infinit al marmurei şi al crezului?

Da,deoarece şi Factorul Primordial a făcut la fel.Propria noastră lume doreşte să se departajeze de Infinit prin Înţeles,prin incidenţă.Infinitul este cel care se caracterizează prin incidenţă după cum a reieşit din raţionamentele anterioare.

Odată ce se caracterizează prin incidenţă înseamnă că va determina opozabilitate prin reflectarea tuturor înţelesuriolr în el.Ce poate fi infinitul odată ce reflectă aceste înţelesuri care se reflectă şi ele la rândul lor?

O Oglindă!

Infinitul este o Oglindă,care se determină prin incidenţă.Este prima Oglindă.Odată ce este prima Oglindă cine sau ce anume a determinat toate aceste înţelesuri pentru a fi reflectate în Infinit,dar mai mult decât atât ce anume a determinat Oglinda respectivă?

Dacă acea Oglindă a fost determinată de ceva anume înseamnă că Scopul acelui „ceva” era de a se Oglindi.Orice proces de Oglindire determină reflectarea.Această reflectare poate sau nu să posede Conştientizare şi Cunoaştere.Dacă nu posedă toate acestea mai este reflectare?

Da,voi răspunde.Atunci când o casă se reflectă într-o Oglindă,clădirea respectivă nu îşi conştientizează şi nici nu îşi cunoaşte reflectarea.Atunci care este Scopul reflectării?

Doar pentru a se reflecta aiurea şi atât?

În nici un caz.Scopul are întotdeauna o cauză sau precede o cauză,cum este în cazul Matricei Noastre.Care este Cauza dar Efectul?

Pot fi acestea fără nici o terminalitate.Nu,întrucât au un anumit Scop,iar acesta are o Cauză şi un Efect,ele nu se produc doar din dorinţa de a se produce aiurea cum am spus adineaori.Oglinda cui este infinitul?

Infinitul nu este în nici un caz Oglinda finitului fiindcă acesta este doar unul din infinitatea de alte înţelesuri.

Odată ce finitul devine unul din înţelesurile infinitului atunci Infinitul nu are opuşi ci doar o diversitate de înţelesuri.Infinitul este o Oglindă cu o infinitate de înţelesuri.

Odată ce infinitul nu are opuşi dar se supune incidenţei care constă în determinarea opuşilor dar nu în crearea lor,înseamnă că cineva sau „ceva” determină ca aceste înţelesuri ale infinitului să devină opuşi faţă de el.

Cine anume?

Gândind spaţio-temporar la nivelul lumii nosdatre şi imaginându-ne un Univers Infinit fără început şi fără sfârşit ne întrebăm cu logica noastră de Coeficient Logic 2,unde ar mai „încăpea” acel ceva alături de Infinit?

Poate că nu ar trebui să stea alături de el la masă ci în el ,în interiorul lui.Interiorul,exteriorul,alături,aproape,departe,sunt de fapt tot înţelesuri care cad sub incidenţa infinitului,şi atunci?

Sunt determinate de către acesta şi nu determinate de către „altcineva”.Cu toate acestea Infinitul este o Oglindă care ăşi face datoria de Oglindă cu un anumit Scop.

De ce să reflecte toate aceste înţelesuri?

Răspunsul stă într-un Element care nu se prefigurează nici deasupra precum nici înlăuntrul Infinitului.Este un Element care este mai presus de orice Înţeles posibil din toate aceste pleiade de înţelesuri înfinite,un Element care nu are un Înţeles în sine precum nu are nici o determinare sau Scop în Sine,este un Element al Necunoscutului pentru Om,al Neadevărului,dar nu al unui Neadevăr cum sunt Adevărurile Anoţional sau Noţional şi nici al Adevărului Absolut,întrucât nu este determinat de către nici un Înţeles.Acest Element mai presus de Înţeles poartă denumirea de Element Asemantic.

Acesta nu are o Cauză a Sa precum nu are nici un Înţeles anume.Este Esenţa Infinitului,pe care Infinitul îşi structuralizează înţelesurile.

Prin asemanticitate se înţelege Lipsa oricărui Înţeles ceea ce determină Lipsa oricărui sens faţă de semantic caracretizat prin Înţeles,deci prin sens.Fiecare Element pentru a căpăta sens are nevoie de cel puţin un Înţeles.Fiecare Înţeles care dă acest sens devine o Oglindă.Fiecare Oglindă pentru a primi un Înţeles trebuie să se bazeze pe un alt Înţeles,precum fiecare Înţeles pe propria sa Oglindă.

Acest Fapt ne trimite cu raţionalizarea spre Oglinda Infinitului.Asemanticitatea nu poate fi Oglindă întrucât nu are un Înţeles anume.

# 3 #

Calitatea de Oglindă a Infinitului nu putea surveni de la sine şi prin sine,cum ar fi afirmat filosofii şcolilor mai vechi pentru a se şterge păe mâine de greutatea unui astfle de răspuns.Atunci cum?

Nu putem afirma că Oglinda din faţa noastră care aparţine Infinitului stă pur şi simplu acolo aşa,fărăr nici un sens şi fără să fie pusă de nimeni.Tot ce are sens sau Înţeles trebuie să fie determinat de „ceva” care să-i determine acel sens la rândul său.Ce este acel „ceva”?Să fie Asemanticul?

Acesta se caracterizează prin Lipsa sa de sens ,de Înţeles.Odată ce se caracterizează prin Lipsa de Înţeles nu poate fi Înţeles.Odată ce nu este Înţeles nu poate reflecta la rândul său un Înţeles.Cu toate acestea şi Asemanticul are Înţeles tocmai prin Lipsa sa de Înţeles care este un Înţeles.

Atunci înseamnă că şi Asemanticul este un Semantic?

Nu,întrucât Semanticul este caracterizat prin Înţeles iar Asemanticul prin Lipsa unui anume Înţeles,lipsă care tocmai ea ,este un Înţeles.

Prin urmare deosebirea dintre Asemantic şi Semantic constă la nivel de Înţeles şi anume, Înţelesul Asemanticului estre Lipsa sa pe când Înţelesul Semanticului este tocmai apariţia sa.Astfel atât Asemanticul cât şi Semanticul au fiecare în parte propriul lor Înţeles.

Odată ce au Înţeles au şi un sens al acestora de unde şi Asemanticul ar deveni tot un fel de Semantic,dar nu este absolut deloc astfel,întrucât Lipsa Înţelesului atunci când devine Înţeles prin lipsă,devine Semantic şi astfelo se naşte prima Oglindă Semantică care este Infinitul.

Asemanticul se determină prin Semantic iar Semanticul prin Asemantic raţionalizând prin Coeficientul Logic 2 al lumii noastre.Dacă am raţionaliza oare printr-un alt Coeficient Logic,alături de Asermantic ar mai fi mai multe reprezentări opuse ale acestuia precum şi alături de Semantic?

Nu,cu siguranţă nu ar fi mai multe reprezentări ale opuşilor acestora,întrucât în această fază încă nici nu au apărut opuşii.Asemanticul NU este un opuis Semanticului chiar dacă unul nu are sens iar celălalt îl are,întrucât orice Opus faţă de celălalt se caracterizează printr-un sens diferit.Odată ce Asemanticul nu are sens,deci nu are Înţeles,cum poate fi opozabil cu Semanticul?

Prin Lipsa de Înţeles.Atunci înseamnă că şi Semanticul este un Opus Asemanticului,prin particula „Lipsa” particulă pe baza căreia s-a constituit prima Oglindă şi care a determinat un Înţeles.Atunci primul Opus al Înţelesului devine Opus al Înţelesului tocmai prin Lipsa sa!

Aceasta este cea mai importantă lege pe care se bazează Coaxialismul.

Ce anume a determinat această lipsă?

Are ea o cauză sau un efect al său?

Raţionamentul ne determină să accedem la faptul că tocmai Lipsa cauzei este propriul său efect precum Lipsa efectului este propria sa cauză.

Atunci când „ceva” anume lipseşte aceasta înseamnă că acel „ceva” a fost cândva acolo dar a dispărut.

Lipsa unui lucru sau fenomen nu ne indică faptul că acel lucru sau fenomen nu există, ci mai ales faptul că a fost strămutat din acel loc.Automat înţelesul de loc ne duce cu gândul la o poziţie anume stabilită şi determinată de „ceva”.

Acea poziţie a fost pusă acolo, pentru a se produce evenimentul şi nu în altă parte.

Atunci când vorbeşti de poziţie sau de un loc anume,de Lipsa unui lucru sau fenomen, vorbeşti implicit de un Eveniment care a determinat Lipsa respectivă.Vorbind de un Eveniment, aceasta înseamnă că el s-a produs undeva cândva,înainte ca acelui Înţeles să i se simtă Lipsa tocmai prin Lipsa lui.

Astfel aparent insignifianta particulă care este Lipsa, ascunde în sânul ei o lume ideatică întreagă,plină de întrebări şi păreri care toate duc la implicarea primei Oglinzi Semantice care este Infinitul.

Apariţia primei Oglinzi Semantice care este Infinitul are la bază un Eveniment care s-ar fi produs anterior apariţiei acestei Oglinzi Semantice,Eveniment care ar fi determinat prin producerea sa Lipsa oricărui Înţeles, ce ar fi devenit Înţeles tocmai prin Lipsa sa.Ce anume a fost acel Eveniment?

Orice Eveniment are un anumit Înţeles.

Ce Înţeles putea avea Evenimentul respectiv decât acela de a determina Lipsa Înţelesului?

Întradevăr nici un alt Înţeles.Dar orice determină Lipsa unui Înţeles este un Înţeles,iar odată ce este un Înţeles aparţine Semanticuluzi şi nicidecum Asemanticului.

Să determine Semanticul Asemanticul pentru a se determina astfel pe sine?

Dacă este aşa cum anume, dar mai ales prinb ce Înţeles?

Prin lipsă voi replica eu.Prin lipsă,dar această lipsă se datorează unui Eveniment deci al unui Înţeles.Care ar putea fi acesta?

Tocmai Lipsa lui!Lipsa Înţelesului a provocat Evenimentul care a constat în apariţia primei Oglinzi Semantice,aceea a Infinitului.Astfel Asemanticul este determinat prin Lipsa oricărui Înţeles care la rândul său,tocmai acest Înţeles al lipsei Înţelesului determină Înţelesul primei Oglinzi Semantice.

Astfel Asemanticul este un Înţeles al lipsei Înţelesului care nu este opozabil cu Semanticul ca Înţeles,ci prin Lipsa acestui Înţeles.

Această opozabilitate este una parţială şi nicidecum una totală,întrucât oposul Înţelesului ar fi Neînţelsul şi nu un alt Înţeles care devine Înţeles prin Lipsa sa!.

Odată ce este doar o opozabilitate parţială înseamnă că mai există un alt Element parţial Opus în plus faţă de cele două, care să întregească opozabilitatea.

De ce trebunie neapărat să întregească opozabilitatea şi de ce nu poate rămâne o opozabilitate parţială doar?

În acest caz nici măcar nu ar mai fi nevoie de elementul care să întregească opozabilitatea şi astfel lucrurile ar fi rezolvate până la acest punct.

Nu se poate aşa ceva întrucât orice parţialitate se răsfrânge asupra Întregului determinând un Întreg parţiabil,iar orice parţialitate în lipsă sau în exces determină un Întreg în lipsă sau în exces dând lipsei sau excesului acestuia determinarea de Întreg.

Astfel şi aceea parţialitate trebuiie denominalizată şi atribuită acestui proces de formare a Asemanticului şi Semanticului,prin propriul ei aport adus opozabilităţii parţiale ale celor două.

Pentru aceasta va trebui în primul rând să determinăm elementul parţiabil.

Acest Element este determinant prin gradul de opozabulitate parţial între Asemantic şi Semantic,parţiabilitate determinată de „Lipsa” Înţelesului care devine Înţeles,Element pe care îl voi denumi Element Periodic,întrucât se reflectă periodic prin parţiabilitatea opozabilităţii sale în Asemantic şi Semantic atunci când intervine pentru fundamentarea acestora.

Astfel Asemanticul şi Semanticul sunt interdependente prin Periodic,întrucât de căte ori Asemanticul va determina Semanticul va apare periodic şi Lipsa Înţelesului la Asemantic,care va determina Înţelesul Semantic ,deci prima Oglindă Semantică care este Infinitul.

Lipsa Înţelesului la Asemantic demonstrează că este un Înţeles Semantic dar că doar Periodicul poate fi cel responsabil de Evenimentul în sine de a trece Asemanticul în Semantic.

Evenimentul în acest loc nu se produce nici în funcţie de Timp şi nici de Spaţiu,întrucât pănă la formarea Dimensiunilor de cătrea Starea de Fapt a Cunboaşterii Deschise mai este o cale foarte lungă,acest Eveniment este un Eveniment bazat pe gradul de opozabilitate dintre Asemantic,Semantic şi Periodic care determină prima Oglindă Semantică.

Acesta este de fapt şi primul Eveniment care devine Eveniment abia din momentul producerii lui.

# 4 #

Cum putem să vorbim de momentul producerii unui Eveniment odată ce el nu se raportează nici temporar şi nici spaţial în cazul nostru,unui anume reper?

Care să fie acel reper?

În raţionamentul de faţă reperul este fprmat din Periodic,Asemantic şi Semantic.Pot aceste trei repere creea Evenimentul?

Dacă da,cum?

Am ajuns în cele din urmă la Periodic,care este un Element la fel ca şi Asemanticul şi Semanticul,pe calea gradului de opozabilitate dintre cele două,descoperind parţialitatea opozabilităţii celor două pe care l-am denumit Element Periodic.

A fost această parţialitate a opozabilităţii celor două Elemente Asemantic şi Semantic,înainte sau după apariţia acestora?

Dacă a fost înainte atunci ce anume a determinat Evenimentul creerii celorlalte două?

Dacă elementul Periodic apare după apariţia celorlalte două,înseamnă că undeva la „Început” înainte de a se produce Evenimentul apariţiei lor a fost un alt „ceva” care să determine această parţiabilitate tot printr-o parţiabilitate,deci peridodicitate.A fost apariţia Periodicităţii odată cu apariţia Asemanticului şi Semanticului?

Pentru a răspunde la această întrebare va trebui mai înainte să vedem cum anume am descoperit Periodicul,şi vom înţelege că l-am determinat tot prin gradul de opozabilitate al Înţelesului care poate face distincţia dintre Asemantic şi Semantic.

Odată ce a fost determinat pe această cale Periodicul,acest fapt ne indică că undeva „înainte”de Asemantic şi Semantic s-a situat Periodicul care se regăseşte în parţiabilitatea acestei opozabilităţi.

Găsit în parţiabilitatea acestei opozabilităţi înseamnă că este responsabil de aceasta şi că întreaga opozabilitate se bazează pe parţiabilitate.

Deci Periodicul a fost Înaintea Înţelesului pe care acesta l-a determinat ca fiind Parţiabil.

Ce anume a fost acest Înţeles altceva decât Lipsa sa.Astfel acest Înţeles a fost determinat ca Înţeles prin Lipsa sa.

Prin urmare două Înţelesuri au fost determinate ca fiind Înţelesuri datzorate unei lipsuri.

Această particulă care este Lipsa este caracteristica Periodicului în totalitate,iar partea care lipseşte din Înţelesul determinat prin Lipsa lui,deci al Periodicului,este partea de Început,care se regăseşte în Asemantic, al cărui Înţeles constă în Lipsa sa.Astfel Înţelesul Asemanticului faţă de Semantic constă tocmai în Lipsa Înţelesului,deci în Periodic.

Prin urmare Asemanticul nu ar putea determina Semanticul fără Periodic.

În schimb Periodicul a determinat Asemanticul prin propria sa caracteristică care o va imprima şi Asemanticului,care va fi pe jumîătate Periodic şi pe jumătate Semantic.

În cele din urmă Periodicul va apare atât înainte cât şi după crearea Asemanticului şi Semanticului, întregindu-le pe acestea două cu propria sa Perioadă sau Parţiabilitate.De ce?

Deoarece gradul de opozabilitate este parţiabil,atunci când ne referim la Înţelesul Asemantic şi Semantic.Toate acestea ne fac să afirmăm fără putinţă de tăgadă că şi Evenimentul este direct determinat de către Periodic!

Mai mult decât atât Evenimentul Primordial are inserat în cadrul său Periodicul,Asemanticul şi Semanticul toate la rândul lor înveşmântate în haina periodicului care se repetă şi apare iarăşi şi iarăşi determinând suiccesiunea Evenimentelor la Infinit.

Această determinare a succesiunii Evenimentelor la Infinit este legea prin care mănunchiul celor trei determină Prima Oglindă Semantică şi Înţelesul Primordial pentru care aceasta a fost determinată: Succesiunea Evenimentelor.

Abia în momentul când aceste trei Elemente Primordiale; Periodicul, Asemanticul şi Semanticul, au determinat succesiunea Evenimentelor acestea au fost părtaşe la Devenirea viitoarelor lumi care vor urma, iar Evenimentul Primordial a fost şi el la rândul său înveşmântat cu mantaua Succesiunii.

Mare atenţie,cu toate că folosesc termenul de succesiune acesta în ipostaza de faţă nu înseamnă sub nici o formă temporalitate şi nici ierarhizare.

Trebuie făcută neapărat această remarcă.Succesiunea în acest caz determină prin Devenirea sa care în acest context nu înseamnă şi fiinţare întrucât mai e cale lungă până la Fiinţă, faptul că prima Oglindă Semantică care este Infinitul devine Parţiabil prin Periodicitatea Evenimentelor care se reflectă în El, tocmai pentru că fiecare Eveniment are în sine încorporate cele trei Elemente: Periodicul, Asemanticul şi Semanticul.

Dacă fiecare Eveniment are încorporat Semanticul acest fapt ne indică că Evenimentul respectiv este Infinit,sau este o Oglindă,calitate pe care o dă Semanticul care este prima Oglindă Semantică a Infinitului.

Răspunsul constă în faptul că Evenimentul Primnordial este compus din aceste trei Elemente de bază,Periodicul,Asemanticul şi Semanticul.

Acest Eveniment Primordial, s-a determinat tocmai prin apariţia Oglinzii Primordiale care este Prima Oglindă Semantică a Infinitului,fiind primul care s-a reflectat în această Oglindă.Să nu uităm că sinele Evenimentului consta şi din această Oglindă la rândul său.

Ceea ce l-a determinat să se reflecte a fost în primă măsură Periodicul şi mai puţin Asemanticul care era deja pe jumătate Înţeles,deci Semantic şi prin aceasta Oglindă.

În „momentul” reflectării, ceea ce a putut fi reflectat de către Oglind Semantică a Infinitului a fost tocmai partea Parţiabilităţii ,deci a Periodicităţii din Eveniment şi jumătate din parte Asemanticităţii din acel Eveniment.

Astfel doar Evenimentul primordial este compus din Periodic,Asemantic şi Semantic iar celelalte Evenimente sunt compuse numai din Periodic şi jumătate din Asemantic,de fapt din exact acea parte care întregeşte Lipsa şi anume din parţiabilitate deci tot din Periodic.

Prin Urmare doar Evenimentul Primordial conţine cele trei Elemente Primordiale pe când toate celelalte Evenimente vor conţine doar Periodicul,unicul care a putut fi reflectat de către Oglinda Semantică a Infinitului,deoarece doar Periodicul nu s-a identificat cu Semanticul şi implicit cu Oglinda Semantică a Infinitului.

Astfel la originea Succesiunii stă acest proces de reflectare în Oglinda Primordială care este şi va rămâne Oglinda Semantică a Infinitului.Posedă toate aceste Elemente,Periodicul,Asemanticul şi Semanticul un anume Adevăr?

Dacă nici una dintre ele nu posedă un Adevăr înseamnă că nici una nu sunt Adevărate iar dacă îl posedă nici unul dintre aceste Adevăruri nu este Adevărul Absolut, întrucât Adevărul Absolut apare abia la nivelul Matricei Noastre ca fiind un determinant al Instinctului,deci la apariţia lui participă Matricea,Scopul şi Ierarhia.

În acest caz nu poate fi vorba de nici unul dintre aceste Elemente, dar mai mult decât atât, nici măcar de Iluzie nu poate fi vorba, întrucât apariţia sa este precedată de alte şi alte Elemente care în Periodic,Asemantic şi Semantic nici vorbă să se regăsească.În cele din urmă sunt acestea Adevărate sau nu?

Dacă nu ar fi Adevărate nu ar fi nici deductibile prin urmare sunt Adevărate şi mai mult decât atât pot fi deductibile până şi de către Adevărul Noţional, cel dat de către Iluzie,odată ce le-am dedus,iar Adevărul Noţional poate fi deductibil cât poate şi deduce la rândul lui Adevărul Anoţional şi la rândul lor Adevărul Absolut.Odată ce Periodicul, Asemanticul şi Semanticul pot fi deductibile înseamnă că se bazează pe un anumit Adevăr!

Da voi spune eu,dar mai am încă un sâmbure de îndoială,întrucât Adevărul Absolut şi Adevărul Anoţional devin deductibile datorită faptului că aparţin Matricei Noastre , determinând direct Adevărul Noţional pe baza căruia gândim.Fapt care în acest context nu se întâmplă,întrucât Periodicul,Asemanticul şi Semanticul sunt cu mult înainte de Matricea Noastră şi mai ales Adevărurile lor nu pot determina direct Adevărul Absolut ci tot printr-o interpunere,cel puţin a Matricei Noastre dacă nu şi ale altor Elemente,iar în acest caz raţionamentul de adineaori ar cădea.

Cu toate acestea deodată intrevine Evenimentul.

# 5 #

Evenimentul Primordial determină Succesiunea tuturor celorlalte Evenimente.Din acel moment fiecare Element care se va determina va fi un Eveniment – Element,sau Fenomen sau Lucru,Obiect,etc.Din acel moment intervine Succesiunea care transformă Autodeterminarea Periodicului,Asemanticului şi Semanticului în Determinare.

Chiar dacă până acum am folosit termenul de determinare sau de a determina un anumit Înţeles nu am făcut-o în sensul că acel Înţeles succede unui alt Înţeles,întrucât nu se poate afirma că fără Eveniment ar fi putut succeda Periodicul sau Asemanticul sau Semanticul unul altuia.Nici vorbă.

Eu am folosit termenul de „a determina” întocmai pentru a fi mai uşor de Înţeles în disertaţia mea dar nicidecum că ar fi avut loc o succesiune care să valideze determinările Înţelesurilor respective ca fiind Eveniment.Evenimentul Primordial apare abia când toate aceste Înţelesuri sunt, şi nu înainte,iar nu se poate afiorma că un anume Înţeles sau Periodicul, Asemanticul şi Semanticul au fost unul înaintea celuilalt.

Pentru a se forma Oglinda Semantică a fost neapărat necesar să fie Asemanticul şi Periodicul dar la fel,pentru a fi Asemanticul a fost necesar să fie Oglinda Semantică şi Periodicul, precum la fel pentru a fi Periodicul era necesar să fie Asemanticul şi Oglinda Semantică a Infinitului.

Toate acestea nu au făcut altceva decât să întregescă Evenimentul Primordial, pe baza căruia din acel moment putem vorbi cu adevărat de Determinare şi Succesiune.Iarăşi atenţie, Succesiunea de care vorbesc NU este o Succesiune Ierarhică, întrucât Ierarhia apare la nivelul Matricei Noastre odată cu apariţia Instinctului.

Este o succesiune care nu are absolut nimic de a face cu Ierarhia,o Succesiune care se axează în primul rând pe Determinare şi nu pe Scopul acestei Determinări,întrucât la acest nivel nu putem vorbi de un Scop anume.Care este Scopul Periodicului?

Semanticul sau Asemanticul iar al celorlalte Periodicul?

În nici un caz.Să fie Scopul creerii Evenimentului Primordial?

Nici vorbă.Dacă Evenimentul Primordial s-ar fi produs cu un anume Scop acesta ar fi trebuit să se regăsească şi la nivelul Periodicului,Asemanticului şi Semanticului.

Dacă s-ar regăsi şi la nivelul acestora ar însemna că şi ele au o anumită Cauză al cărei Efect ar deveni Scopul sau un anumit Efect al cărei Cauze ar deveni Scopul,ceea ce nu poate fi astfel fiindcă în acest mod nu am face altceva decât să ne reîntoarcem exact în locul de unde am plecat cândva şi anume la Matricea Noastră,şi la modul cum anume se naşte Scopul prin ea.

O altă explicaţie al acestui raţionament pentru care Scopul nu se află la nivelul Peridoicului,Asemanticului şi Semanticului este aceea că dacă acesta ar fi cu adevărat şi la acest nivel atunci Matricea Noastră ar fi Unica Matrice fără să mai poată fi şi o alta alături de ea,ceea ce iarăşi nu se poate întrucât dacă ar fi Unica,ar trebui să le determine pe toate acestea şi mai mult decât atât să determine din Nedeterminare Determinarea,întrucât Periodicul,Asemanticul şi Semanticul sunt Nedeterminări care în totalitate determină Evenimentul Primordial,Prima Determinare.

De ce sunt acestea Nedeterminări chiar dacă sunt interdependente unele de altele?

Interdependenţa poate să fie unul din principiile care să conchidă Determinarea dar nu Unicul.

Interdependenţa fără Eveniment nu poate fi Determinare,întrucât orice Determinare este supusă unui Eveniment.

Doar în momentul când folosim sintagma Eveniment-Determinare,putem vorbi cu adevărat de Determinare.Periodicul,Asemanticul şi Semanticul apar „Înainte” de a se produce Evenimentul Primordial şi astfel aparţin Determinării doar prin Interdependenţă şi nu prin Eveniment,luate fiecare în parte.Din această cauză fiecare în parte sunt justificate de către Nedeterminare.

Astfel Nedeterminarea determină Determinarea datorită Evenimentului Primordial,iar din acest moment are loc Succesiunea.Succesiunea prin excelenţă este o Determinare în care se regăseşte datorită principiului de Interdependenţă,Periodicul,Asemanticul şi Semanticul,iar prin Semantic,Prima Oglindă Semantică deci Infinitul.

Astfel fiecare nou Eveniment care se Succede Evenimentului Primordial va avea inseminat în el toate acestea pe baza principiului de Interdependenţă dar şi datorită Determinării,întrucât orice determinere este Interdependentă cu Nedeterminarea Periodicului,Asemanticului şi Semanticului.

Pe baza subsidiarităţii şi integralităţii, vom ajunge în cele din urmă şi la Adevărul Absolut,Adevărurile Anoţional şi Noţional care vor avea incluse toate acestea în sinea lor.

Astfel Adevărul Absolut va „conţine” atât Periodicul cât şi Asemanticul şi Semanticul fiind el însuşi în sinea lui un Evenimet ca de altfel toate celelalte Adevăruri care îi succed, ca de altfel Matricea Noastră,Scopul şi Instinctul care îi preced.

Pe baza acestui raţionament putem afirma cu tărie şi fără putinţă de tăgadă că Periodicul,Asemanticul şi Semanticul sunt Adevărate prin Evenimentul Primordial şi Evenimentele care îi Succed!

După cum am mai spus Oglinda Semantică care este Infinitul va putea reflecta doar Periodicul,întrucât doar acesta este opozabil Asemanticului şi Semanticului,întrucât Oglinda Semantică este formată din Semantic,în care intră şi partea Semantică a Asemanticului,care la rândul său va da partea Periodică din el,Periodicului,întrucât Asemanticul este compus din Semantic şi Periodic.

Niciodată o Oglindă nu se va putea reflecta pe sine.

De aceea cel care va fi reflectat va rămâne doar Periodicul.În schimb Periodicul desprins din Oglinda Semantică care are şi rol de Eveniment Primordial,va realiza Succesiunea altor şi altor Evenimente.Astfel în acest moment Periodicul este alăturat Succesiunii Evenimentelor.

Este lesne de Înţeles că această Succesiune de Evenimente se reflectă la rândul ei în Oglinda Semantică,iar ceea ce va rezulta în urma acestei reflectări va fi o nouă formaţiune.

Pentru ca această Succesiune să se reflecte în Oglinda Semantică, va avera nevoie de substratul pe care să îlm reflecte întrucât nu poti reflecta o Succesiune care de fapt nu reprezintă nimic.

Acest substrat nefiind altceva decât Periodicul supus Succesiunii.Atunci când Periodicul supus Succesiunii se va reflecta în Oglinda Semantică care este Infinitul, rezultatul nu va fi doar Periodicul supus Succesiunii ,ci mai ales modul cum este reflectat acesta de către Semantic,rezultând un Periodic Semantic.

Semanticul reflectă Periodicul în funcţie de el şi nu de Periodic,dându-i acestuia o parte din proprietăţile Semanticului.

Periodicul Semantic se supune Succesiunii şi este aproape acelaşi produs Primordial dacă nu ar lipsi un singur Element şi anume Evenimentul Primordial.

După câte se vede Periodicul şi Semanticul se vor Succede în continuare,iar Semanticul va poseda în această Succesiune calitatea de Oglindă,pe când Periodicul aceea de a fi Oglindit în aceasta.

Astfel se naşte lungul şir al Oglindirilor în Semanticul Infinit.

# 6 #

Între Periodic şi Semantic putem vorbi de opozabilitate dar nu şi despre rezultatul acestora,deoarece atunci când Periodicul se va reflecta în propriul său Semantic cu care a fost înrudit încă de la Evenimentul Primordial,rezultatul va fi un alt Periodic Semantic,un altul şi un altul dar cu cât şirul reflectărilor acestora va creşte cu atât gradul de opozabilitate al reflectărilor de la capătul şirului va fi mai mic faţă de reflectările de la începutul şirului şi astfel exact ca în legile opuşilor fiecare Opus la Infinit va deveni identic cu celălalt Opus aflat la Infinit faţă de acesta.

Acest aspect ne va indica un nou Adevăr şi anume că rezultatul reflectării Periodicului în Semantic va duce la acelaşi Periodic Semantic reflectat la Infinit, şi că astfel Succesiunea se va reduce la Succesiunea în sine alături de Evenimentul Primordial, revenind iarăşi de unde am plecat.

Odată cercul închis acesta va fi nevoit să se reflecte de data aceasta în propriul său Cerc, compus din Oglinda Semantică, Periodic, Succesiunea Evenimentelor şi Evenimentul Primordial.

Odată Închis acest Cerc vom observa că nici unul dintre toate aceste Elemente NU mai este opozabil cu celălalt.Oglinda Semantică nu va mai reflecta Periodicul prin urmare Succesiunea nu va mei determina Evenimentele iar Evenimentele supuse Succesiunii vor deveni unul şi acelaşi cu Evenimentul Primordial.

În acest caz Oglind Semantică nu va putea reflecta decât un singur lucru:Închiderea Cercului, unicul Opus posibil care a rămas Infinitului şi care este Evenimentul naşterii Finitului!

Abia în acest moment putem vorbi despre o raportare Oglindită a Infinitului faţă de Finit.

Acest Finit va urma la rândul lui să primescă caracteristicile Infinitului la care se raportează şi anume pe cele ale Succesiunii, Periodicului şi ale Evenimentului.Această Succesiune se va face la Infinit dând astfel conotaţia Finitului pe aceea de a se Succeda la Infinit, prin multitudinea de Evenimente care se datorează Periodicităţii.

După câte se poate vedea şi acest Finit este tot un Infinit dar care posedă Succesiunea Evenimetelor.

Acest Finit se poate reflecta atât în propria sa Oglindă Semantică cât şi în Oglinda Semantică din care provine,întrucât în urma Închiderii Cercului, rezultatul a fost o nouă Oglindă Semantică,Succesiunea Evenimentelor şi Periodicul, dar acest rezultat este diferit de cel care l-a rezultat, întrucât Niciodată mama nu va fi copilul şi invers.

Folosind acest raţionament ajungem să determinăm noi şi noi rezultate la Infinit.

După ce Finitul se ve reflecta în propria sa Oglindă Semantică, va avea un rezultat iar după ce se va reflecta şi în Oglinda Semantică a Infinitului va avea alt rezultat.

Aceste rezultate Succedându-se la Infinit vor determina o Infinitate de noi şi noi Aranjamente,Combinări şi Permutări, dintre Periodic,Semantic şi Eveniment,astfel încât oglindite la Infinit acestea vor deveni o Infinitate de Elemente care nu vor fi opozabile una faţă de cealaltă.

Acesta este momentul naşterii Matricelor.Nici o Matrice nu este opusă celeilalte,fiindcă fiecare Matrice este formată din Periodic, Semantic şi Eveniment.

În acest caz înseamnă că fiecare Matrice este un Eveniment care s-a produs în rma reflectării acestuia în Oglinda Semantică a Infinitului.Fiecare Matrice va poseda propria sa Oglindă Semantică prin care îşi va reflecta la rândul ei Structura pe care o va dezvolta.

Din câte se vede Cercul a determinat un Finit încă dinaintea Factorului Primordial,doar că acest Finit era axat pe Infinit,pe infinitatea evenimentelor şi nu prin raportarea la Infinit,cum o va face Factorul Primordial.

Este o mare deosebire între cele două reprezentări de Finit.Una este Finitul Infinitului ca în cazul Cercului şi cu totul alta Finitul faţă de Infinit ca şi în cazul Factorului Primordial.

Mai mult decât atât Finitul Cercului are propria sa Oglindă Semantică deci propriul său Infinit,astfel că nu avem de-a face în nici un caz cu un Finit „total” ci unul Parţial,Periodic!Pe când Finitul Factorului Nostru Primordial este un Finit „total”.

Cred că una dintre cele mai interesante motive de reflecţie ar fi cel referitor la Matricea Noastră, la Scopul Matricei şi bineînţeles la modul cum generează aceasta Instinctul.

Fiecare Matrice este compusă din trei Elemente şi anume din Periodic,Semantic şi Eveniment.

În ce măsură Evenimentul poate fi determinat ca fiind un Element?

Doar datorită caracteristicii de Succesiune.Succesiunea în sine este un Eveniment care va Succede altui Eveniment.Succesiunea determină Precedentul.Care este Precedentul Matricei?

Periodicul, Semanticul şi Evenimentul. Acest lucru înseamnă că a determinat o reflectare în Oglinda Semantică a Periodicului şi Evenimentului ce a determinat devenirea Matricei Noastre.Care a fost acel Eveniment?

A concis cu combinarea reflectării Finitului în propria sa Oglindă Semantică Infinită cât şi în Oglinda Semantică a Infinitului.Finit cu Oglindă Semantică Infinită şi Infinit cu Oglindă Semantică Infinită.

Două Oglinzi Semantice care reflectă în cadrul lor Finitul Cercului ce stă interpus între aceste două Oglinzi Semantice.Aceasta este imaginea unei Matrice. Acest Cerc interpus între cele două Oglinzi Semantice se va reflecta la Infinit dintr-una în alta.Sunt aceste două Oglinzi Semantice paralele una faţă de cealaltă?

Pentru aceasta va trebui să aflăm cum anume se reflectă Finitul Cercului .

Adineaori am spus că atât în propria sa Oglindă Semantică Infinită cât şi în Oglinda Semantică a Infinitului,deci în ambele Oglinzi Semantice simultan. Simultaneitatea nu întotdeauna poate determina paralelism.

Oglinzile ar putea fi dispuse la un anumit unghi una faţă de cealaltă fără ca acestea să fie paralele dar în acelaşi timp Finitul Cercului să poată fi reflectat de ambele Oglinzi Semantice.Ce altceva ar mai fi în afară de simultaneitate?

Incluziunea voi afirma eu.Ambele Oglinzi Semantice sunt incluse una în cealaltă,întrucât Finitul Cercului atunci când se reflectă într-o Oglindă Semantică se reflectă simultan şi în cealaltă.

Incluziunea este datorată şi Succesiunii Evenimentului,întrucât Oglinda Semantică a Infinitului,care este şi Oglinda Semantică Primordială a precedat Oglinzii Semantice Infinite a Finitului Cercului,care se circumscrie în Oglinda Primordială,circumscriind Oglina Semantică a Infinitului Cercului.

Simultaneitatea şi Incluziunea determină paralelismul Oglinzilor,întucât doar Oglinzile Paralele vor putea reda imaginea simultan şi imaginea inclusă una în cealaltă.

Astfel imaginea Matricei este aceea a unui Cerc străjuit de Oglinda Semantică a Infinitului pe de-o parte,iar pe de cealaltă parte în Perimetrul Cercului se află Oglinda Semantică a acestuia.

Este uşor să ne imaginăm o atare imagine.Putem chiar noi să facem următorul experiment,şi anume să aşezăm în faţa unei Oglinzi un carton circular care are încadrată în perimetrul său o Oglindă.

Oglinda în faţa căruia am pus cartonul circular cu Oglinda ataşată perimetrului său va reflecta atât cartonul cât şi Oglinda din perimterul său,în timp ce Oglinda din perimetrul său va reflecta imaginea primită de la cealaltă Oglindă cu întreg cartonul,inclusiv cu ea.

Această Oglindă va retrimite imaginea primită despre ea şi despre cartonul care simbolizează Cercul,înapoi Oglizii care i-a trimis imaginea.Astfel imaginea se va multiplica între cele două Oglinzi paralele la Infinit.

Aceasta este imaginea unei Matrice.

Două Oglinzi paralele şi un Cerc.

Aş dori să se înţeleagă că această imagine a Matricei este valabilă doar pentru raţionamentul axat pe baza Coeficientului Logic 2,încât pe baza altor Coeficiente Logice ,numărul Oglinzilor va fi egal cu numărul Coeficientului Logic.

Dacă vom raţionaliza pe baza Coeficientului Logic 100 vom avea o sută de Oglinzi Semantice,ănde fiecare se vor reflecta în cealaltă.

O întrebare importantă care se pune în acest moment este dacă raţionalizăm cu un Coeficient Logic 77, care este un număr impar şi nu se poate împărţi în jumătăţi întregi egale,atunci mai poate avea loc paralelismul între Oglinzi,ştiut fiind că două sau mai multe Oglinzi devin paralele dacă se reflectă unele în altele.

Da,voi replica eu.La un Coeficient Logic 3, Oglinzile pot fi aşezate în formă triunghiulară una faţă de cealaltă.Atunci rezultă o regulă şi anume Coeficienţii Logici cu numere pare şi impare pot determina paralelismul Oglinzilor Semantice în funcţie de aranjarea lor geometrică,astfel ca toate Oglinzile Semantice să se reflecte una în cealaltă.

Dacă vom raţionaliza cu un Coeficient Logic Infinit,acest fapt înseamnă că voe fi o Infinitate de Oglinzi paralele ale Cercului şi o altă Infinitate de Oglinzi paralele ale Oglinzii Semantice a Infinitului,deci revenim la două infinităţi?

Exact,iar odată ce revenim la două infinităţi acestea se vor reflecta la Infinit una în cealaltă revenind de fapt exact acolo unde am plecat cândva ,la Cerc,propria sa Oglindă Semantică Infinită şi la Oglinda Semantică a Infinitului:Matricea ca generalizare printre care şi Noastră.

Demonstrând imaginea Matricei privită din mai multe circumstanţe ale Coeficienţilor Logici,mă interesează cum anume Matricea Noastră a reliefat Scopul Formei şi al Urmei,pentru că în fond şi definitiv,Scopul propriei sale Urme este Forma care se va Forma în Urma sa pentru a determina Instinctul.De ce Instinctul şi nu altceva.De ce Urma şi nu Forma?

Oare absolut toate Matricile au imagine formată dintr-un Cerc cu un punct în mijloc care este Oglinda Semantică Infinită a acestuia şi tot acest Cerc se află în faţa unei alte Oglinzi Semantice Infinite dar care nu mai este un Cerc ci o Oglindă Semantică Infinită?

Sunt câteva întrebări absolut tulburătoare pe care suntem îndreptăţiţi să ni le punem.

Mai înainte de toate va trebui să începem cu ultima întrebare şi anume aceea cu imaginea Matricelor.În primul rând pornind de la Cerc,realizăm că în centrul acestuia se află Oglinda Semantică Infinită,Oglindă care poate la fel de bine să determine centrul Cercului,ceea ce o şi face.

Distanţa de la centrul Cercului la circumferinţa acestuia este diametrul,care este o dreaptă ce va uni cele două puncte,centrul cu un punct de pe circumferinţă.

Cercul este unica figură geometrică a cărei circumferinţă este reprezentată de o infinitate de puncte deci de la centrul său până la circumfernţă se pot duce o infinitate de diametre.

Toată această infinitate de diametre se va reflecta în Oglinda Semantică Infinită alături de propria Oglindă Semantică a Cercului,dând o infinitate de imagini ale fiecărei Matrici în parte.

Astfel fiecare diamteru care uneşte un punct de pe circumferinţă va putea fi determinat printr-o Matrice,având atât prin punctul circumferinţei Cercului cât şi prin Oglinda Semantică comună care este centrul Cercului,propria sa determinare.

Cu toate acestea am afirmat că fiecare Matrice este un Cerc ce are Oglinda Semantică a sa inclusă în circumferinţă care este de fapt centrul său,şi nu un punct undeva pe o anumită circumferinţă a Cercului care să determine diametrul acestuia atunci când acest punct se reflectă în Oglinda Semantică a Cercului.

Dacă fiecare Matrice este un Cerc cum pot fi o infinitate de astfel de Cercuri care să aibe acelaşi centru în Oglinda Semantică Infinită a Cercului?

După cum bine se ştie până acum am explicat cât se poate de concis modul cum se determină şi se creează o Matrice,şi mai mult decât atât am explicat şi imaginea Matricei.

La început a fost Oglinda Semantică a Infinitului sau Oglinda Semantică Primordială care a detzerminat Oglinda Semantică a Cercului care a devenit Cerc odată ce s-a realizat raseul de Cerc, odată ce acest traseu s-a Închis,datorită Periodicului,Semanticului şi Evenimentului.

Astfel Cercul a primit propria s-a Oglindă Semantică,care este de fapt centrul Cercului.Întotdeauna circumferinţa Cercului este în funcţie de centrul acestuia.

Infinitatea de puncte ale circumferinţei va avea mereu acelaşi centru,deci infinitatea de Matrici va avea mereu aceeaşi Oglindă Semantică.

Dar fiecare Matrice este un Cerc şi nu un punct al circumferinţei acestuia care se reflectă în Oglinda Semantică comună,pentru a se putea reflecta la rândul său în Oglinda Semantică a Infinitului.

Din experimentul de adineaori, acela cu cartonul şi Oglinzile am demonstrat cum o Oglindă paralelă va reflecta imaginea celeilalte Oglinzi la Infinit,cum de altfel va face şi cealaltă Oglindă paralelă sau şi celelalte Oglinzi paralele dacă sunt raţionalizate printr-un Coeficient Logic mai mare decât 2 ,care este Coeficientul Logic al lumii noastre.Am mai spus că la un Coeficient Logic Infinit ,numărul Infinit de Oglinzi Paralele va duce la revenirea la prima Oglindă,deci ne vom întoarce de unde am plecat.Exact aşa se întâmplă şi cu fiecare cerc al fiecărei Matrici.

Din momentul când a apărut primul Cerc care s-a Închis datorită Succesiunii Evenimentelor ,Periodic şi Semantic,a apărut şi Oglinda Semantică din centrul Cercului respectiv.Odată apărută această Oglindă,a reflectat atât Cercul în cealaltă Oglindă Semantică a Infinitului cât şi pe ea Însuşi în acea Oglindă Semantică Infinită,determinând o infinitate de asemenea Oglinzi Semantice Infinite ale Cercului,reflectate în Oglinda Semantică Infinită.Fiecare astfel de reflectare este o Matrice,compusă,repet,din Cerc,Oglinda Semantică Infinită a Cercului şi Oglinda Semantică a Infinitului,într-un cuvânt din Cerc şi cele două Oglinzi Semantice Infinite.

Astfel se demonsrează cum acelaşi cerc poate determina şi susţine ca structuralitate infinitatea de Matrici.Atunci cum ajungem la acel punct care unit cu centrul dădea diametrul cât şi identitatea unei anumite Matrici.Foarte simplu.

Tot adineaori am mai spus că la Infinit,dar mai ales raţionalizând prin Coeficientul Logic Infinit,se revine iarăşi de unde am plecat la acel Cerc iniţial.Astfel şi numai astfel toate Matricile au un punct comun în acel cerc iniţial,care nouă ne revine sub forma unui punct pe circumferinţa Cercului,care o uneşte cu centrul Cercului,realizând diametrul.

Dar revenind de această dată la Matricea Noastră, mă întreb ce anume a determinat ca aceasta să fie Urma în care să ia Forma Instinctul?De ce Matrice-Scop?

Faptul că fiecare Matrice este o Urmă a Oglinzii Semantice,Periodicului şi Evenimentului care s-a Succedat în crearea sa este cât se poate de plauzibil,întrucât orice am spune Periodicul este cel care s-a reflectat pentru a determina pe baza Succesiunii Cercul care s-a Închis.

Sunt conştient că pot folosi pleonasmul când afirm, că Cercul s-a Închis,întrucât orice Cerc este o figură geometrică Închisă,şi nicidecum Deschisă,dar o fac pentru a întări această afirmaţie.

Odată ce fiecare Matrice este o Urmă fiecare Matrice este un Scop al Formei care a lăsat Urma?Dacă fiecare Matrice este un Scop al Formei care a lăsat Urma atunci înseamnă că toate Matricile sunt la fel?

Nu,în nici un caz.Fiecare Matrice se dezvoltă diferit faţă de cealaltă pentru simplul fapt că dacă toate acestea ar fi la fel ar însemna ca întreaga diversitate să se reducă la acelaşi şablon,şi implicit să dispară.

Chiar dacă la originea Matricilor stă acel paralelism al Oglinzilor semantice,nu poate fi vorba de două Matrici identice,care să dezvolte Universe identice.

În sprijinul acestei afirmaţii mai stă şi raţionamentul că dacă două Matrici ar fi identice Cercul nu s-ar ma Închide,nu ar mai fi Cerc, nu ar mai naşte propria sa Oglindă Semantică,şi nici reflectarea acesteia în Oglinda Semantică Primordială,aceea a Infinitului.

Deoarece pur şi simplu ar dispare infinitatea de puncte care alcătuiesc circumferinţa Cercului,rezumându-se la doar două punce care cel mult ar putea uni o dreaptă,ca în cele din urmă să se reducă la un singur punct,ceea ce este absolut exclus!

Dacă două Matrici nu pot fi sub nici o Formă identice,care este Cauza care le realizează în acest caz varietatea infinită a Formelor care se vor determina în Urmele acestor Matrici,determinate de către Periodic,Oglinzile Semantice şi Eveniment.

În primul rând la această Cauză va participa calitatea Evenimentului Matriceal de a se Succeda,ceea ce-i va garanta fiecărei Matrici,că în Urma s-a lăsată de Periodic,Semantic şi Eveniment ,din care este compusă o Matrice va apărea o Formă care va urma Evenimentului.

Pentru a apărea acea Formă fiecare Matrice va trebui să-şi dezvolte acel „ceva” care să-i garanteze unicitatea.În cazul Matricei Noastre este Scopul.

Scopul nu este Forma care se va închega în Urma Matricei Noastre,ci este cel care garantează Unicitatea acestei Matrici în raport cu toate celelalte Matrici.Cum garantează Scopul acest lucru?

Prin modul cum este privită Oglinda în cadrul acestei Matrici,şi anume sub formă de Cunoaştere.Scopul Matricei Noastre se reliefează la tipurile de Cunoaşteri, printre care am determinat până în Prezent Cunoaşterea Închisă şi Cunoaşterea Deschisă.

De aceea Matricea Noastră poate fi denimită şi Matricea-Scop. Acest Scop este responsabil de Forma care se va Forma în Urma Matricei Noastre dar mai mult decât atât,de Urma Matricei Noastre.

Cum anume este responsabil de această Urmă odată ce la Formarea ei au participat, Periodicul, Semanticul şi Evenimentul?

Poate Scopul să formeze această Urmă după bunul său plac,iar dacă da,cum anume?

Scopul formează Urma Matricei după Absolut Necesarul său.Fiecare Matrice este formată din Periodic, Semantic şi Eveniment, dar toate acestea îi dau fiecărei Matrici prin interdependenţa lor şi un al patrulea Element care intervine ca un rezultat al interdependenţei celorlalte trei şi care este Absolut Necesarul de care am mai pomenit până acum.

Cum survine Absolut Necesarul din acest punct de vedere?

Periodicul se reflectă în Semantic dând naştere unui alt Eveniment decât cel care a întregit cele trei Elemente anterior.Prin naşterea noului Eveniment,se creează o Succesiune de astfel de Evenimente,realizând o pluraritate de Evenimente.

Evenimentul anterior va fi întodeauna un alt Eveniment chiar dacă poate să fie absolut identic cu primul.Particula „alt” determină o schimbare,o transformare faţă de Evenimentul anterior,o Matrice diferită faţă de cealaltă Matrice, lucru datorat Absolut Necesarului,structuralizat în particula „alt” spusă adineaori.

Deci este Absolut Necesar ca două evenimente să fie diferite chiar dacă ele sunt identice.Această regulă este aceea care determină Scopul în cazul Matricei Noastre,şi nu întâmplător acest Scop este reperarea Oglinzii drept Cunoaştere.Pentru aceasta în Urma Matricei Noastre se va Forma ,Instinctul.

Primul Element al Ierarhiei,ceea ce înseamnă că nu se poate determina Cunoaşterea fără Ierarhie,precum nu se poate determina Cunoaşterea fără Scop!Aceasta este iarăşi una dintre regulile general valabile.Referitor la Absolut Necesar, am spus că este şi calitatea de Oglindă a Instinctului în care se reflectă „EUL” Factorului Creator pentru a determina procesul de Cunoaştere.Astfel Absolut Necesarul apare în mai multe planuri,dar el devine pentru prima dată Prezent la nivelul creaţional al Matricilor.

Chiar şi pe alte planuri este un adjutant al procesului de Cunoaştere.Scopul este cel responsabil de a impregna atât elementelor Ierarhiei cât şi celor ale sale,deci ale elementelor Scopului,calitatea de Oglindă pentru a perpetua procesul de Cunoaştere.

Instinctul devine o Oglindă la rândul său pentru Factorul Primordial,care-şi va reflecta propriul „EU” în Instinct.

O altă caracteristică foarte importantă ale elementelor Matricei Noastre este aceea că fiecare Element la rândul lui se regăseşte într-o măsură mai mică sau mai mare în procesul de Cunoaştere al celorlalte Elemente.

Referitor la Cunoaştere am mai vorbit de nenumărate ori până acum dar de data aceasta voi face pentru prima oară legătura dar voi şi determina alte tipuri de Cunoaştere în afară de Cunoaşterea Închisă şi Cunoaşterea Deschisă,Caracterizate fiecare în parte de Adevărurile care le reprezintă.

Am folosit cele două tipuri de Cunoaştere pentru că am realizat tabolul Matricei Noastre vizualizat prin cadrul Coeficientului Logic 2 al lumii noastre.Odată ce sunt mai mulţi Coeficienţi Logici şi alte şi alte Nivele Logice,înseamnă că totodată sunt şi mai multe tipuri de Cunoaşteri sau de percepere a celor două Cunoaşteri.

Niciodată nu vom putea afirma că în cazul Gândului Pur al Factorului Nostru Creator ar fi doar cele două elem,Elemente:Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Sa Absolută.Pentru a determina un Nivel Logic diferit,sau chiar mai mult decât atât sau doar pentru a determina un alt Coeficient Logic, care este o simplă verigă din infinitatea Coeficienţilor Logici care formează un Nivel Logic sau Antilogic sau de altă natură,alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută a Factorului Creator trebuie să se mai afle şi alte Elemente.

Tot aşa alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută a Factorului Primordial trebuie să se mai afle şi alte Elemente.

Toate aceste Elemente se vor numi Elemente Semantice.Astfel vor fi Adevăruri Semantice,Cunoaşteri Semantice,etc.Pentru aceasta va trebui să revenim din nou la origini pentru a face o determinare absolut necesară dezvoltării viitoare pe care o vom realiza:

Elementul Periodic şi Asemantic stă la baza Infinitului care este prima Oglindă Semantică, a Destinului Semantic, Adevărului Semantic, Gândului Originar Semantic, Cunoaşterii Semantice, Gândului Pur Semantic, Persoanelor Semantice, Noţiunilor Semantice, Oglinzilor Semantice, elementelor de Prim Ordin Semantice, care sunt în continuarea Existenţei, Fiinţei şi Factorului Vieţii până la Infinit, etc. Cam aceasta este prima imagine a celorlalte Elemente care la fel ca şi Adevărul Absolut , Anoţional şi Noţional, mai sunt infinitatea de Adevăruri Semantice.

CAPITOLUL IX

ADEVĂRUL SEMANTIC, CUNOAŞTEREA SEMANTICĂ, OGLINDA SEMANTICĂ ŞI MOTIVUL CREAŢIEI

# 1 #

Cunoaşterea este şi va rămâne apanajul Matricei Noastre chiar dacă aceasta s-ar putea afla şi în alte structuri ale altor Matrici dar sub cu totul alte forme având alţi şi alţi factori compoziţionali ceea ce-i va denota un derivat cel puţin în plus faţă de Cunoaşterea din Matricea Noastră.

Astfel orice Cunoaştere care nu se bazează pe Adevărul Absolut care are drept origine Instinctul ,pe Factorul Primordial, al cărui „EU” se oglindeşte în Instinct,este o Cunoaştere Semantică, dacă la alcătuirea sa a intervenit sau nu în mod nemijlocit o anume Matrice.

Să ne imaginăm cum anume ar arăta o Cunoaştere fără ca ea să fie determinată de un anumit Factorul Primordial, ca la alcătuirea ei să nu mai participe Instinctul, ca aceasta să nu mai devină un atribut al Gândului Pur al Factorilor Creatori,ca în cele din urmă să nu mai poată fi sintetizată de Iluzie şi îmbrăcată în hainele acesteia, ca Omul în cele din urmă să nu fie nici pe departe cel care Cunoaşte şi participă la procesul Conştientizare – Cunoaştere , ca Factorul Vieţii să nu mai existe la fel ca şi Existenţa,etc.

Toate acestea se pot Întâmpla în cadrul altor şi altor Matrici dar şi înainte ca acestea să fie determinate.

Pe toate aceste tipuri de Cunoaştere le-am denumit ca fiind Cunoaşteri Semantice.

Pentru fiecare proces de Cunoaştere este necesară o anumită reflectare a acestei Cunoaşteri realizată de către un Element terţ, cum ar fi Factorul Vieţii,Noţiunea,sau orice alt Element acre să poată avea rolul de Oglindă.

Acest lucru este posibil şi la alte Matrici întrucât Oglinda Asemantică care a participat nemijlocit la alcătuirea lor le-a impregnat la fiecare în parte şi calitatea de Oglindă.

Cu toate acestea Cunoaşterea Derivată NU este o Cunoaştere în adevăratul sens al cuvântului,fiindcă ea se regăseşte doar în cadrul Matricei Noastre,întrucât la alte Matrice nu vom găsi Ierarhia şi Scopul.Cum ar arăta o Cunoaştere fără ca în aceasta să se oglindească Scopul şi Ierarhia?

Cu toate acestea şi Cunoaşterea Matricei Noastre este o Cunoaştere Derivată faţă de celelalte Matrici,faţă de care se întâmplă exact acelaşi fenomen.Ce se regăseşte la baza tuturor proceselor de Cunoaştere?

Adevărul.

Fiecare Cunoaştere trebuie să se raporteze la un anumit Adevăr indiferent dacă acesta este un Neadevăr.

Până acum am folosit terminologia de Adevăr Absolut,Anoţional şi Noţional cu explicaţiile eferente modului cum acestea apar.Adevărul Absolut în cadrul Matricei Noastre apare ca fiind un Element al Scopului care alături de acesta recunoaşte ca fiind Adevărat „EUL” Factorului Primordial, după care se stinge pentru todeauna dar şi în acest caz se va raporta mereu la celelalte Adevăruri devenind Esenţa lor,îmbrăcându-se astfel cu Neadevărul Anoţional şi cel Noţional.

Cum anume poate fi determinat Adevărul faţă de care să se raporteze Cunoaşterea Semantică?

Dar poate cea mai importantă întrebare este cum anume determină acesta Cunoaşterea Semantică?

Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui mai întâi de toate să revenim la Elementele primordiale care au determinat infinitatea de Matrici,şi anume Periodicul,Asemanticul şi Semanticul.

Toate acestea trebuiai să fie raportate la un anumit Adevăr doar dacă urma să fie Cunoascute,altfel Adevărul fără Cunoaştere nu şi-ar fi avut nici un sens.

Dacă urmau să devină cunoscute se naşte imediat o altă întrebare şi anume de cine anume?

Prin faptul că toate acestea sunt deductibile până şi lumii noastre întrucât le pot determina aici în această lucrare înseamnă că acestea sunt Cunoscute nu numai de către mine ci şi de către toţi care le vor aprofunda cu timpul.

Dar să fim serioşi,acestea nu se lasă Cunoscute şi nu au apărut doar ca să ne facă nouă plăcere şi nici Existenţa precum nici Factorul Primordial nu a apărut doar ca noi să existăm.

Motivul este cu totul altul,şi mai mult decât atât,este total independent de noi.Omul nu este nimic altceva decât un simplu derivat din toată această magnifică Creaţie a periodicului Asemanticului şi Semanticului, care sunt reflectate necontenite de către Oglinda Semantică Primordială a Infinitului,în Tot şi în Toate.

Pentru a afla Motivul Creaţiei va trebui să înţelegem cum a apărut Adevărul care să se raporteze la Cunoaşterea Semantică şi care este Adevărul Semantic.

Dacă la nivelul Matricei Noastre Adevărul Absolut survine ca fiind un Scop al Instinctului la nivelul Primordial Creaţional nu poate deveni un Scop al Periodicului,Asemanticului şi Semanticului în schimb poate deveni prima Oglindire a Evenimenteului Primordial,cel care va naşte Succesiunea,Oglindire a acestuia în Oglinda Semantică Primordială.

În momentul când a apărut Oglindirea, aceasta a fost şi primul Eveniment,devenind Evenimentul Primordial.

Ce a Oglindit aceasta?Periodicul,întrucât Asemanticul este compus la rândul lui din Semantic şi Periodic.Astfel a fost determinat Adevărul Semantic.

Prin excelenţă Adevărul Semantic este un Adevăr Oglindit deci la originea Adevărului Semantic stă Oglinda Semantică.Oricât de ciudat ar părea dar Oglinda este Esenţa care stă la baza Totului şi a Toatelor,ea este Motivul Creaţiei!

Oglindirea Adevărului Semantic de către Oglinda Semantică a determinat Evenimentul Primordial odată cu Adevărul Semantic, întrucât Evenimentul Primordial este prima faţă a Adevărului Semantic,iar după aceea acestui Eveniment Primordial i-au Succedat infinitatea de Evenimente?

Întrebarea este pe atât de complicată înţelegerii noastre pe cât devine răspunsul.Adevărul Semantic este atemporal,întrucât la acel nivel nici nu putem să ne facem Iluzia că ar exista vre-o anumită Dimensiune.

În acest caz vorbim de o succesiune dar fără dimensiunea respectivei succesiuni cu înţelegerea Coeficientului Nostru Logic 2 ne este foarte greu să discernem.

Odată ce Adevărul Semantic este determinat de Evenimentul Primordial produs de către Oglinda Semantică iar Evenimentul Primordial este o faţă a Adevărului Semantic, înseamnă că Succesiunea a fost determinată de reflectarea Evenimentului Primordial „recunoscut” ce către propriul său Adevăr Semantic în Oglinda Semantică.Această recunoaştere a dus la determinarea celui de-al doilea,al treilea Eveniment până la Infinit.Este o Succesiune nedimensională, pur evenimenţială.

În termenul de „recunoscut” intră instantaneu Cunoaşterea.Astfel Oglinda Semantică Cunoaşte Evenimentul Primordial care are şi atributul de Adevăr Semantic.În concluzie Adevărul Semantic este Evenimentul Primordial Recunoscut de Oglinda Semantică Primordială a Infinitului.Primul atribut al Cunoaşterii Semantice este Recunoaşterea şi nu Cunoaşterea,de ce?

Recunoaşterea prin esenţă este „ceva” Cunoscut,uitat şi iarăşi Cunoscut,sau ceva care a mai fost Cunoscut şi înainte de respectiva Cunoaştere.Acest lucru înseamnă că Oglinda Semantică a mai Cunoscut cândva anterior Evenimentul Primordial şi Adevărul Semantic?

Da!

Când şi în ce împrejurimi?

Periodicul,Asemanticul şi Semanticul sunt în totalitatea lor un Eveniment Primordial,dar luate parţial,Periodicul va fi mereu opozabil Semanticului,deci şi Evenimentul Primordial va deveni opozabil, unei părţi din propria sa structură care este Periodicul,definit prin parţiabilitate faţă de Semantic.

Astfel Evenimentul Primordial va fi etern Recunoscut de Oglinda Semantică, Recunoaştere care este baza Cunoaşterii Semantice.

# 2 #

Recunoaşterea denotă întotdeauna un precedent al Cunoaşterii.Acest precedent se reduce în cele din urmă la Periodic.Astfel Oglinda Semantică va oglindi mereu un Precedent al Cunoaşterii.

Acest Precedent al Cunoaşterii este de fapt Conştientizarea Semantică la fel cum Conştientizarea Matricei Noastre se reflectă în Noţiune sau Factorul Vieţii pentru a putea fi reflectată sub formă de Cunoaştere celui care a emis reflectarea.Abia acum tabloul semantic prinde contur.

Periodicul este Precedentul,Conştientizarea care va fi determinată în Cunoaştere prin Oglinda Semantică.

Ce anume a determinat această Conştienizare care constă în precedentul Cunoaşterii şi anume în Periodic am explicat detailat până acum.

De ce nu i se poate atribui înţelesul de Cunoaştere acelui Precedent şi nu de Conştientizare?

Răspunsul constă în faptul că Oglinda Semantică nu poate reflecta aceeaşi Cunoaştere pe care o primeşte,întrucât şi-ar pierde calitatea de Oglindă care constă întocmai în receptarea unui anumit reper pe care-l transformă în imagine oglindită,imagine care poate fi cunoscută întotdeauna de alte şi alte repere dacă acestea au capacitatea de a Cunoaşte imaginea respectivă.

Astfel Precedentul Cunoaşterii devine un anumit reper şi nu o Cunoaştere.

Dar datorită faptului că Precedentul Cunoaşterii trebuie să fie tot o Cunoaştere, însă o Cunoaştere – Reper, această Cunoaştere – Reper este de fapt o Conştientizare care reprezintă Reperul – Cunoaşterii.

Cu toate acestea orice alt Reper poate să fie orice altceva decât Conştientizare,de ce acest Reper al Cunoaşterii devine Conştientizare.

Este adevărat că orice alt Reper în afară de Conştientizare care şi ea la rândul ei este un Reper ce se va oglindi în Oglinda Semantică, este cu totul altceva decât Conştientizare.

Poate fi orice alt Înţeles posibil,dar orice Reper atunci când se reflectă în Oglinda Semantică pentru a fi transformat în Imagine,deci în Cunoaştere, devine nemijlocit Conştientizare.

Prin procesul de Conştientizare fiecare Reper primeşte din partea elementului Oglindă în care acesta se Oglindeşte caracteristica de a fi asimilat de către Oglindă.

În momentul evenimenţial când un anumit Reper este asimilat de către Oglindă, acesta devine implicit Conştientizare urmând să fie transformat în Cunoaştere de către Oglindă.

Trebuie făcută o remarcă şi anume procesul de Cunoaştere nu ar loc din momentul evenimenţial al asimilării Reperului de către Oglindă.

Am spus evenimenţial, întrucât procesul de asimilare se structuralizează pe un anume Eveniment.

Acesta este un Eveniment,acela al Asimilării şi nu al Cunoaşterii.Transformarea Conştienitizării în Cunoaştere coincide cu schimbarea Evenimentului Asimilării Reperului care este Conştientizarea cu Evenimentul reflectării Imagistice de către Oglindă a Reperului care este Cunoaşterea.

Astfel Cunoaşterea devine un Eveniment al reflectării Imagistice a unui anumit Reper,pe când la nivelul Conştienitzării această Imagine lipseşte.

Pentru a fi mai explicit să ne imaginăm că ne aflăm într-o pădure de mulţi ani şi nu avem nici o Oglindă la noi.

Odată cu trecerea timpului am uitat cum arătăm ,dar avem Conştientizate anumite repere despre cum anume am putea arăta,dar toate acestea fără a avea vre-o Imagine despre cum arătăm.

Cel mult putem să ne amintim o Imagine datorată unei alte Cunoaşteri anterioare despre cum arătam.Deodată în faţa noastră apare un lac cu o apă limpede.

Atunci ne vine ideea de a ne privi în unduirile cristaline ale apei.

Abia în acel moment vom realiza Imaginea nostră,deci actul de Cunoaştere se va împlini,precedat de actul de Conştientizare despre noi.

Bineînţeles că acest exemplu este foarte departe despre ce anume demonstrez eu aici,dar este la fel de sugestiv.

Noi oamenii nu putem face diferenţierea dintre Conştienitzare şi Cunoaştere decât într-o măsură foarte restrânsă şi,şi atunci doar pe baza anumitor abstractizări şi nicidecum pe o anumite simţuri, care atribuie procesul de Conştientizare celui de Cunoaştere.

Mirosul,văzul,auzul,tot ceea ce simţim noi ,atribuim nemijlocit procesului de Cunoaştere fără a realiza Conştientizarea în sine pe care o atribuim samavolnic Cunoaşterii.

Acest joc al Imaginii precedente cu Imaginea actuală face parte tot din Iluzia Vieţii la Om, pe când atunci când afirm despre adevărata Conştienitzare aceasta nu se mai asimilează Imaginii ci Reperului care va deveni Imagine pe baza unei Oglinzi.

Revenind poate la cea mai tulburătoare întrebare care se poate pune vreodată şi anume de ce este Oglinda Motivul Creaţiei?

Până acum cred că am disertat pe taoate părţile posibile subiectul Oglindirii şi al Oglinzii,încercând să ajung în „măruntaiele” acestui proces care este cel al Oglindirii.

De ce o Creaţie atât de grandioasă se axează pe Oglindă şi mai ales foloseşte Oglinda ca fiind drept Motiv al său?

Vorbind de Creaţie avem nevoie de un Creator al acestei Creaţii,întrucât orice Creaţie are Creatorul Său!

Cine să fie Creatorul Oglinzii Semantice?

Periodicul,Asemanticul şi Semanticul vom afirma până acum.Dar pe acestea cine anume le-a creat?

Răspunsul constă tot în Oglindă.

Adineaori am vorbit despre Precedent,Conştientizare şi Cunoaştere Semantică.Care putea fi Precedentul Oglinzii Semantice,al Cunoaşterii reflectate de către Aceasta dacă nu Periodicul ce reprezenta un anumit Reper ce urma să devină Conştientizat tot de către Oglindă.

Care este Precedentul Oglinzii Semantice?

Periodicul.

Care este Precedentul Periodicului?

Conştientizarea Sa ca Reper.

Care este Precedentul Conştientizării ca Reper?

Oglinda Semantică.

Care este Motivul Creaţiei?

Oglinda Semantică!

Ce este Oglinda?

Reflecţie!

Ce este reflecţia?

Cunoaştere,

Ce este Cunoaşterea?

O Imagine a unui Reper Precedent,o Imagine a Conştientizării?

A cărei Conştientizări?

A Precedntului?

Al cărui Precedent?

Al Cunoaşterii!

Concluzia:Motivul Cunoaşterii este Cunoaşterea care devine şi Motivul Creaţiei.

Astfel Motivul Creaţiei se surclasează ca fiind Scopul Semantic.

Scopul Semantic este cel care determină la rândul său Adevărul Semantic,şi implicit Destinul Semantic,al acestuia precum Scopul Matricei Noastre prin Instinct,transformat în Scopul Instinctului,determină Adevărul Absolut.

Adevărul Semantic a fost determinat de Evenimentul Primordial produs odată cu reflectarea Periodicului de către Oglinda Semantică.

La creaţia Adevărului Semantic intervine Evenimentul Primordial,Oglinda Semantică şi Periodicul, cel care prin reflectarea sa în Oglinda Semantică determină Evenimentul Primordial.

Astfel Oglinda precede Adevărului Semantic,deci şi Motivul Creaţiei sau Scopul Semantic precede Adevărului Semantic, dar nu îl determină în totalitate cum este în cazul Matricei Noastre, şi anume Scopul determină Adevărul Absolut,ci Periodic datorită Precedentului.

# 3 #

Scopul Semantic determină Cunoaşterea iar aceasta datorită Precedentului care este caracteristica principală a Cunoaşterii Semantice ,determină Reperul care tot datorită Precedentului se va Asimila Cunoaşterii Semantice prin Conştientizare Semantică urmând ca aceasta să fie transformată la rândul său în Cunoaştere Semantică.

De căte ori se produce procesul de Cunoaştere Semantică are loc un Eveniment şi astfel este determinat şi Adevărul Semantic şi Destinul Semantic.

Trebuie făcută neapărat remarca că la început Adevărul Semantic a fost determinat de către Evenimentul Primordial care s-a produs numai o singură dată dar după aceea toate Evenimentele care s-au succedat s-au legitimat pe acelaşi Adevăr Semantic produs de către Evenimentul Primordial şi nu pe un nou şi nou Adevăr Semantic cu Destin Semantic.

Astfel datorită Periodicului, Scopul Semantic se va raporta la Adevărul Semantic determinat de Evenimetul Primordial de câte ori va avea loc un nou şi nou proces de Cunoaştere ,dar trebuie făcută din nou remarca că Scopul Semantic participă la detzerminarea Adevărului Semantic doar o singură dat şi anume atunci când se produce Evenimentul Primordial,şi nu de câte ori acesta este accesat de către Cunoaşterea Semantică.

În schimb Adevărul Semantic va rămâne determinat mereu parţial de către Cunoaşterea Semantică datorită Precedentului.

Adevărul Semantic va fi cel al cărui caracteristică principală va consta în Precedent.

Adevărul Semantic va deveni Precedent pentru Cunoaşterea Semantică datorită Evenimentului Primordial şi odată cu acesta responsabil de Conştientizarea Reperului viitoarei Cunoaşteri Semantice care se va Succeda alături de un nou Eveniment şi o nouă Imagistică a acestuia.

Odată ce poate fi determinat Scopul Semantic, prin faptul că acesta se datorează Cunoaşterii Semantice ca fiind principalul Motiv al Creaţiei,atunci Cunoaşterea Semantică mai este opusă Adevărului Semantic precum se întâmplă în Universele inteligibile ale Factorului Nostru Creator sau nu?

Pentru a rezolva acest deziderat va trebui mai înainte de toate să realizăm imagistica structurală Adevărului Semantic şi al Cunoaşterii Semantice, din punctul de vedere al Scopului Semantic.Care este Scopul Semantic în afară de Cunoaşterea Semantică?

Nici un altul.Scopul Semantic nu are drept ţintă Adevărul Semantic ca şi în Universele Matricei Noastre ci Cunoaşterea Semantică.

Oglinda Semantică reprezentată aici prin Cunoaştere Semantică şi Conştientizare Semantică,întrucât Conştientizarea Semantică este Asimilarea Reperului de către Oglinda Semantică.

Scopul Semantic acela al Creaţiei este Cunoaşterea Semantică iar Adevărul Semantic este determinat de către Oglinda Semantică odată cu primul Eveniment, care este şi Evenimentul Primordial.

De aici rezultă că nu Adevărul Semantic este cel care a determinat Cunoaşterea Semantică ci Cunoaşterea Semantică a fost cea care a determinat Adevărul Semantic prin primul său Eveniment.

În acest caz Cunoaşterea Semantică este aceea care reflectă Adevărul Semantic prin Oglinda Semantică care este Infinitul,şi astfel şi Adevărul Semantic devine Cunoaştere,ori de câte ori este reflectat de către acesta asupra reperelor care devin Asimilate datorită Precedentului,deci Evenimentului Primordial şi implicit cu acesta al Adevărului Semantic într-o nouă Conştientizare.

Cu toate acestea şi Precedntul se datorează la obârşiile sale tot acelei Oglinzi Semantice.Astfel Adevărul Semantic este în funcţie de Cunoaşterea Semantică şi nu invers cum se întâmplă în Universele Coeficienţilor Logici unde Cunoaşterea se raportează Adevărului devenind opusă acestuia.

Odată ce vedem că o mare parte din procesele ,fenomenele şi determinările logice ale lumii noastre se regăsesc şi în înţelesurile Semantice acest fapt înseamnă că toate înţelesurile care-i survin Omului în timpul vieţii se regăsesc şi în înţelesurile Semantice?

În primul rând Omul posedă înţelesul de Semantică pe care-l atribuie anumitor domenii,inclusiv celui lingvistic,logic,etc.

Cu toate acestea din punct de vedere filosofic se poate vedea că Semantica primeşte cu totul şi alte valenţa,întrucât atunci când atribui un anumit sens sau semnificaţie unui fenomen sau proces în cadrul unui raţionament sau altul acest poces sau fenomen poate să primească o multitudine de conotaţii şi determinări sau nedeterminări în funcţie de determinant sau determinat.

Mai ales atunci când în ecuaţie intervin anumite Dezvoltări Exponenţiale sau alte şi alte Elemente care fenomenologic pot sau nu să primescă anumite caracrteristici determinate de fenomene în plină expansiune.

Din acest punct de vedere,Semantica Coaxiologică poate să conchidă toate înţelesurile Omului,doar că acestea vor fi reflectate în cadrul sistemului în funcţie de raţionamentele fenomenologice aflate în reflecţie.

Să luăm Cunoaşterea Semantică care se realizează prin transformarea Conştientizării Semantice prin Oglinda Semantică în Cunoaştere Semantică.

Ce anume poate fi această Cunoaştere Semantică ştim dar care este elementul sau Elementele pe care aceasta le reliefează?

În Oglinda Semantică se reflectă Periodicul,deci Parţialul, caracterizat la început ca fiind acea parte care este atribuită lipsei Asemanticului,caracterizat atât prin Semantic cât şi prin Lipsa acestuia ,datorat lipsei Înţelesului care devine Înţeles tocmai prin această lipsă.

Astfel în Oglinda Semantică se va reflecta spre a fi reliefată în Cunoaştere Semantică tocmai această lipsă,care va fi şi primul Element al Cunoaşterii Semantice,şi care la rândul său îi va determina acesteia caracterul său infailibil şi anume,acela de a ataşa Lipsa alături de fiecare Element reliefat de Cunoaşterea Semantică.

Prin urmare nu Cunoaşterea Semantică va determina noi şi noi Elemente cum este cazul Cunoaşterii Deschise sau Cunoaşterii Închise ale Factorului Nostru Creator,ci aceste Elemente vor fi reflectate la rândul lor odată create de către celelalte tipuri de Cunoaşteri şi către Oglinda Semantică, iar odată asimilate de către aceasta vor deveni Elemente ale Conştientizării Semantice,urmând să fie reliefate în cele din urmaă, prin transformarea Conştientizării Semantice datorată Oglinzii Semantice în Cunoaştere Semantică şi implicit în Element Semantic al acestei Cunoaşteri.Sub acest auspiciu fiecare Element al oricărui tip de Cunoaştere este reliefat la rândul lui odată creat de acel tip de Cunoaştere şi de către Cunoaşterea Semantică.

Revenind la unul dintre aceste Elemente cum este cazul Fiinţei,Element care aparţine Cunoaşterii Închise ale Factorului Nostru Creator şi care este rezultatul reflectării Existenţei în Noţiune.

Cândva spuneam,citez:”Fiinţa este şi posesoarea caracteristicii de a da Dimensionalitate Existenţei prin Cunoaşterea Actului de Conştientizare”, dar şi că „Actul prin care Fiinţa dă Dimensionalitate Existenţei prin reflectarea acesteia în elementul Oglindă care este Factorul Vieţii se numeşte fiinţare.”închei citatul.Acest fapt indică că Fiinţa poate da Dimensionalitate Existenţei pe mai multe căi,în primul rând prin Cunoaşterea Actului de Conştientizare,dar şi prin reflectarea acesteia în elementul Oglindă care este Factorul Vieţii,proces care poartă numele de fiinţare.

Despre fiinţare am mai scris şi că atunci când Amprenta Omului se reflectă în Fiinţă primeşte Fiinţarea de la aceasta , deci Fiinţează.

Dar oare pentru a fiinţa Amprenta Omului nu trebuie mai înainte de toate să se reflecte şi în Fiinţă cât şi în Factorul Vieţii?

Nu neapărat voi răspunde eu, tocmai pentru că o face.Cum adică?

Fiinţa se reflectă în Factorul Vieţii cu mult înainte din punct de vedere determinativ şi nu temporar ca Amprenta Omului să Existe.Astfel atunci când Amprenta Omului se reflectă în Fiinţă,Fiinţa Fiinţează deja!

La prima reflectare în a Existenţei în Noţiune a fost determinată Fiinţa,la a doua Factorul Vieţii,la a treia alt Element de Prim Ordin ca şi acestea urmând ca şirul reflectărilor Existenţei în Noţiune să continue la Infinit determinând noi şi noi Elemente de Prim Ordin unde fiecare în parte va poseda propriile sale caractersitic,ducând la dezvoltări şi determinări din ce în ce mai diverse.

Odată creată Fiinţa se va reflecta nu numai în Factorul Vieţii care devine o Oglindă pentru aceasta dar şi Oglinzii Semantice care este reprezentată de Infinit şi caracterizată de către Periodicul reflectat în aceasta ca fiind Lipsa unei parţiablităţi,fapt care duce la structuralizarea Infinitului.Mai înainte de toate Fiinţa va fi Asimilată spre Conştientizare Semantică primind calitatea de Fiinţă Asimilată Periodicului, sau Parţialului.

În această calitate Fiinţei îi va lipsi mereu o parte care după reflectarea sa în Oglinda Semantică va fi reliefată prin Lipsa Fiinţei, care este Cunoaşterea Semantică a Fiinţei.

Astfel Cunoaşterea Semantică a Omului este Lipsa lui, precum a Factorului Vieţii, Lipsa Factorului Vieţii,iar pentru fiecare Element al oricărui tip de Cunoaştere atunci când atribuim acest Element Cunoaşterii semantice vom ataşa întotdeauna particula:”Lipsa”urmată de denumirea elementului respectiv.

Orice proces, lucru sau fenomen generat de caracteristicile acestor Elemente care va fi reflectat în Oglinda Semantică pentru a deveni Cunoaştere Semantică,odată devenit Cunoaştere Semantică va primi şi acesta particula „Lipsa” înaintea denominaţiei sale.

# 4 #

Omul reflectat în Oglinda Infinitului apare ca Lipsa lui,dar mai mult decât atât Dimensionalitatea reflectată în Oglinda Semantică a Infinitului apare ca Lipsa acesteia.

Faptul că totul este o minciună ştiam, dar că până şi minciuna este o minciună ,deci nici minciuna nu este cel puţin o minciună datorată Iluziei Vieţii, nu realizam aceasta până acum.

Odată ce minciuna este o minciună atunci ea devine un adevăr, tocmai prin faptul că este minciună.

Adevărul reflectat în Oglinda Semantică constă în lispa Adevărului, iar a Minciunii în Lipsa Minciunii,fapt care duce mereu la o continuitate şi deci la periodicitatea infinită a acestora,întrucât Lipsa minciunii este un adevăr prin faptul că minciuna lipseşte dar acest Adevăr lipseşte şi el fiind o Minciună.

Fiecare Gând al Omului se reflectă la Infinit datorită Oglinzii Semantice prin Lipsa Gândului.

Astfel Iubirea,Absolutul,Frumuseţea,Plenititudinea,dar şi Amăgirea,Angoasa,Îndoiala,se reflectă la Infinit datorită Oglinzii Semantice prin Lipsa acestora.

Aşadar Oglinda Semantică este un arbitru nemilos care reliefează atât binele cât şi răul Coeficientului Logic 2 al lumii noastre prin Lipsa lor.

Binele este reliefat Semantic prin Lipsa lui, precum Răul prin Lipsa lui, dar rog mare atenţie,întrucât,atribuind particula „Lipsa” înaintea cuvântului, aceasta nu înseamnă că Lipsa Binelui este inversul Binelui care este Răul,şi nici faptul că Lipsa Răului este inversul Răului care este Binele, ci mai înainte de toate Lipsa Binelui înseamnă URMA pe care o lasă Binele reliefat de Cunoaşterea Semantică.

Acesta este unul dintre cele mai importante principii prin care Semanticul îşi lasă tiparul în Matricile pe care le crează ca mai apoi tot el să fie cel care va reliefa Urma elementelor,lucrurilor, proceselor şi fenomenelor, aflate în dezvoltările şi determinările acestor Matrici.

Odată primind Urma tuturor celor de adineaori,Semanticul va fi responsabil de umplerea acesei Urme cu Forma care să o Întregească, această Formă fiind un nou şi nou Bine sau un nou şi nou Rău caracterizat mereu prin Lipsa acestora care devine motorul principal în acest caz responsabil la rândul său cu umplerea Urmei,întrucât şi Lipsa Urmei va determina la rândul său Forma,tot datorată Oglinzii Semantice.

Vă mai amintiţi când făceam afirmaţia referitor la Matrici, dar mai ales la Matricea Noastră, despre faptul că Ea este Urma în care va primi Forma Instinctul?

Ei bine cred că orice alte comentarii acum ar fi de prisos,întrucât Urma se datorează în primul şi primul rând Oglinzii Semantice care este Infinitul.

De aceea fiecare Gând lasă o animtă Urmă în care se va forma o nouă şi nouă Amprentă,una dintre aceste Amprente fiind şi Amprenta Omului.

Nu întâmplător am afirmat până acum că raportarea Cunoaşterii Închise la Cunoaşterea Deschisă în Factorul Vieţii creează un anume Înţeles care este Viaţa iar în altă parte am afirmat despre posibilităţile de reflectare ale Fiinţei care nu sunt numai în Factorul Vieţii cât şi în Noţiune sau în alte şi alte Oglinzi determinând Viaţa.

Prin Viaţă înţeleg nu numai Actul de Fiinţare în sine dar mai ales conştientizarea acestuia.

În urma Actului de Fiinţare se nasc Dimensiunile.

Dimensionalitatea survine odată cu reflectarea Existenţei în Fiinţă dar Dimensionalitatea nu este Fiinţă ci una din caracteristicile pe care le are Fiinţa alături de aceea de Fiinţare.

Viaţa Conştientă poate surveni nu numai la nivelul Fiinţei şi Factorului Vieţii cât şi la nivelele infinităţilor de Elemente care le succed pe acestea .

Viaţa poate fi în ultimă instanţă chiar şi prin Lipsa Fiinţei,dacă se realizează o Conştientizare unde lipseşte Dimensionalitatea sau Fiinţarea,adică reflectarea fiinţei în Factorul Vieţii pentru a Conştientiza propriile sale caracteristici.

Dacă fiecare lucru,lege,proces,fenomen,Element sau orice altă structură sau întreg sau parţial de orice altă natură ar fi,este Asimilat spre Conştientizare de Oglinda Semantică,care îi reliefează Conştientizarea în Cunoaştere atribuindu-i Lipsa acestuia,deci URMA sa,atunci înseamnă că fiecare lucru,proces,fenomen,Element de orice altă structură sau întreg sau parţial primeşte calitatea de a fi OGLINDIT cât şi calitatea de Oglindă,întrucât orice Oglindă reprezentată prin Lipsa ei este o Neoglindă care reprezentată prin Lipsa sa devine iarăşi Oglindă.

Aceasta este una dintre cele mai impăortante legi ale Oglinzii

.Cândva referitor la energie am afirmat că Esenţa energiei constă în Conştientizare.

Acum am ajuns în faza în care putem extinde această explicaţie şi anume din punct de vedere Semantic.

Astfel Esenţa energiei constă în Conştientizare care este de fapt o Asimilare a Oglinzii Semantice datorată Parţialului,deci Periodicului,care se explicitează prin Lipsa parţială al unui Înţeles al Asemanticului,întrucât Asemanticul este o parte Semantic şi o parte Periodic datorită Înţelesului Neînţeles care este un alt Înţeles dar care are inserat în el atât Înţelesul cât şi opusul acestuia.

Prin aceasta se caracterizează Asemanticul,faţă de Înţelesul Înţeles al Semanticului,iar Lipsa Înţelesului pe jumătate sau parţial din Asemantic este datorată Periodicului sau Prţialului cum l-am mai denumit.

Prin urmare, Lipsa este ,rămâne şi va fi ,Esenţa Energiei.Din această Lipsă se trag toate câte sunt dar mai ales câte nu sunt.Tot ceea ce va determina Mişcarea sau Transformarea se datorează acestei Lipse.Odată realizat procesul de Cunoaştere în urma Conştientizării s-a realizat prima Mişcare sau Transformare.

De ce folosesc ambele înţelesuri,atât pe cel de Mişcare cât şi pe cel de Transformare?

Întrucât ambele au aceeaşi rădăcină comună şi acelaşi determinant comun care constă într-o Oglindă care primeşte Conştientizarea pe care o tranformă în Cunoaştere.

Transformarea în acest caz nu este Mişcare,întrucât nu se mută dintr-un anume loc în altul nici Conştientizarea şi nici Cunoaşterea ci prima se transformă în cealaltă pe când Mişcarea înseamnă neapărat mutarea sau translatarea unui lucru,fenomen sau Element dintr-un loc în altul.

Un asemenea exemplu este atunci când Oglinda reflectă o Cunoaştere Semantică,Deschisă sau Închisă într-un anume Coeficient Logic cu înseamnătate de mutare sau translatare a unui lucru,fenomen sau Element.

Important este că în ambele cazuri cel responsabil de Mişcare şi Transformare a fost Oglinda ,Conştientizarea şi Cunoaşterea.

# 5 #

Cunoaşterii Semantice i se pot atribui toate celelalte Cunoaşteri pe care noi nu le putem identifica , şi care formează infinitatea de Cunoaşteri alături de Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt sau Cunoaşterea Închisă a Factorului Creator,datorită faptului că absolut toată infinitatea de tipuri de Cunoaştere se va Oglindi şi va fi Oglindită de către Cunoaşterea Semantică,care este mama tuturor tipurilor de Cunoaştere.

Cred că nu mai are rost să afirm că fiecare Cunoaştere în parte,Deschisă,Închisă,etc; este un anumit tip de Cunoaştere.

La fel se întâmplă şi cu Adevărul Semantic şi toate celelalte lucruri,fenomene,procese sau alte şi alte reprezentări care nici măcar nu ne sunt Cunoscute în vre-un fel sau altul.

Odată ce toate acestea primesc particula Semantică alături de Înţelesul lor ,toate acestea definesc nu numai faptul că sunt la originea originii,acestor înţelesuri dar mai mult decât atât faptul că toate aceste Înţelesuri Semantice reprezintă nu numai originea Înţelesului ataşat alături de cuvântul Semantic dar implicit Urma oricărui alt tip de astfel de Înţeles care poate fi Cunoscut sau chiar Necunoscut!

Astfel Starea de Fapt Semantică, de exemplu,va fi Urma pe care o umple Starea de Fapt a Matricei Noastre dar totodată va reliefa şi Urma la toate celelalte posibile tipuri ale tuturor Stărilor de Fapt posibile din alte Matrici.

De data aceasta am ajuns la un fenomen mai mult decât interesant şi anume odată ce Starea de Fapt Semantică va reliefa şi Urma tuturor celorlalte posibile Stări de Fapt din alte Matrici,înseamnă că toate Stările da Fapt din toate Matricile au aceeaşi Formă dacă au aceeaşi Urmă!

Dacă ne-am ghida după anumite circumstanţe ale Coeficientului Logic 2 aşa ar trebui să fie,ceea ce ar însemna că toate Stările de Fapt sunt la fel indiferent de Matrice sau de o altă Stare de Fapt ale Matricei respective.

Cu toate acestea nu este absolut deloc astfel întrucât acea Urmă este caracterizată de Lipsă,iar Lipsa este un parţial,din Asemantic care nu este nimeni altcineva decât Periodicul.

Periodicul devine un Înţeles al Lipsei Înţelesului din Asemantic,care se reflectă la rândul său în Oglinda Semanticului prin Asimilare,devenind Conştientizare Semantică şi mai pe urmă Cunoaştere Semantică.

Odată ce Urma Oglinzii Semantice este un Înţeles al Lipsei Înţelesului,iar fenomenul sau lucrul Oglindit în Oglinda Semantică este un Înţeles ,datorat Cunoaşterii Deschise în acest caz,acest Înţeles se va reflecta la rândul său prin Asimilare devenind Conştientizare Semantică în Oglinda Semantică,care este un Înţeles,dar alături de acest Înţeles va interveni şi Periodicul, ca Înţeles al Lipsei Înţelesului,fiind cel care face încă de la început departajarea dintre o reflectare şi alta a Oglinzii Semantice,fiind responsabil cu calitatea de a Oglindi a Oglinzii Semantice şi mai mult decât atât cu aceea de a structuraliza această Oglindă Semantică prin Succesiunea evenimenţială, raportată la Evenimentul Primordial.

Prin urmare orice Înţeles care se reflectă în Oglinda Semantică primeşte calitatea de Înţeles cât şi aceea de Lipsă a Înţelesului,deci Înţelesul Stărilor de Fapt reliefate de către Cunoaşterea Semantică va fi mereu altul chiar dacă vor avea o Urmă comună.

CAPITOLUL X

ONTOLOGIA SEMANTICĂ, NEOONTOLOGIA SEMANTICĂ, SEMANTICA COAXIOLOGICĂ, STRUCTURALIZAREA SEMANTICĂ A MATRICEI NOASTRE

# 1 #

Lipsa este şi determină totodată absolut Totul,de la cel mai primordial nivel posibil.Puteam până acum folosi expresi de „originea Totului” sau altele care să întregească o atare explicaţie dar acestea nu reliefau decât totul cu privire la structuralizarea Matricilor sau ale Matricei Noastre sau chiar a lumilor Factorului Nostru Creator,pe când atunci când vorbim de originea celui mai primordial nivel posibil,vorbim de Periodica Parţiabilitate a Asemanticului care se reflectă în Semantic,care este Lipsa.

Privind din punct de vedere Coaxiologic, această Lipsă care se reflectă în Oglinda Semantică,Oglindă căreia i se raportează toate câte sunt şi câte nu sunt,fiind reprezentată în Lumea noastră de Infinit,va reliefa atât Matricile,cât şi structuralizările lor.

Printre aceste Matrici se regăseşte bineînţeles şi Matricea Noastră, a cărei structuralizare este reliefată de căître Oglinda Semantică prin Starea de Fapt Semantică,Instinctul Semantic,cât şi restul de reprezentări care participă la întregirea structuralizării Matricei Noastre.

Cu toate acestea Instinctului Semantic îi va urma Scopul acestuia,iar Scopul va avea inserat în el nu numai partea sa de Scop care va determina Adevărul Absolut,cât şi partea sa Semantică,precum Instinctul sau alte Elemente din Structura Matricei Noastre o va face la fel.

Prin urmare Adevărul Absolut va conţine atât partea sa Semantică cât şi partea sa ca urmare a structuralizării Matricii Noastre.Astfel se naşte cea mai importantă lege a Coaxialismului şi anume:

Fiecare lucru,fenomen,proces sau Element va conţine atât partea sa Semantică ca urmare a Originii sale reliefat de Oglinda Semantică,cât şi a reflectării sale necontenit şi nemijlocit atât în Oglinda Semantică a Infinitului cât şi în Oglinda – Element ce aparţine structuralizării Matricei sale.Prin urmare,orice face parte din structuralizarea unei anumite Matrici,se reflectă în Oglinda Semantică de două ori în cazul Coeficientului Logic 2 şi anume prin Originea sa cât şi prin calitatea sa regăsită în structuralizarea Matricii.

Această lege este valabilă în funcţie de Coeficientul Logic care o raţionalizează,enunţul ei devenind schimbat, în cazul când percepem şi raţionalizăm pe baza unui Coeficient Logic 100.

Atunci va fi percepută structuralizarea unei Matrici ca fiind reflectată în Oglinda Semantică de 100,iar la nivel Inifnit de un Infinit de ori deci fiecare parte infinită din structuralizarea unei Matrici se va reflecta în Oglinda Semantică în totalitate sub toate aspectele ei. Oglinda Semantică a Infinitului reflectă Totul Creat din două puncte diferite,atât ca Tot cât şi ca Origine al acestui Tot,pentru Coeficientul Logic 2,dar alături de acest Tot şi Originea acestui Tot în Coeficientul Logic 100 mai vorbim şi de alte opusuri ale acestui Tot luat ca Întreg cât şi al Originii acestui Tot.Abia în această ipostază putem vorbi cu adevărat de un Tot,dacă Adevărul pe care-l cunoaştem nu ar fi o mare Iluzie,regăsită până şi în infinitatea de Coeficienţi Logici cu care se poate reliefa orice raţionament posibil.În schimb raţionamentul acestei lumi poate procesa doar prin Coeficientul Logic 2. Chiar şi aşa faptul că reuşim să facem o astfel de aplicaţie ne apropie oarecum într-o anumită măsură de Tot şi implicit de Adevăr.

Cum fiecare Element are atât partea sa Semantică cât şi partea sa structurală sau Matriceală, putem defini Scopul Matricei ca fiind atât un Scop Semantic prin Perioada sa care reprezintă Lipsa încă de la Originea Totului,cât şi Scop Matriceal.

De acum înainte termenul de Originea Totului va însemna reflectarea Periodicului în Oglinda Semantică.

Scopul Semantic este cel care va determina în Matricea Noastră denumită şi Matrice – Scop, Instinctul Semantic, al cărui Scop Semantic va determina partea Semantică a Adevărului Absolut,pe când Scopul Matriceal va determina Instinctul Matriceal, al cărui Scop Matriceal va deveni Adevărul Absolut.

Trebuie observat că fiecare Element regăsit în structuralizarea Matricei primind o parte Semantică, această parte Semantică nu numai că se regăseşte sub acelaşi „acoperiş” cu elementul respectiv dar orânduirea structuralizării Matricei se datorează Matricei respective ale cărei Elemente sunt înfăşate în mantia Semanticulu.

Mai mult decât atât,am definit până acum ce anume este Adevărul Semantic şi Cunoaşterea Semantică.Atunci când reliefăm partea Semantică a Adevărului Absolut sau al Cunoaşterii Absolute de exemplu, este impropriu să o denumim tot Adevăr Semantic sau Cunoaştere Semantică întrucât acestea chiar dacă sunt parte Semantică a Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute ele nu sunt sub nici un fel Adevăr Semantic şi Cunoaştere Semantică ci mai degrabă reflectarea Adevărului Absolut în Semantic.

Acelui Semantic al Adevărului Absolut îi aparţine în primul şi primul rând reliefarea Adevărului Absolut în Semantic ceea ce Adevărului Semantic nu i se întâmplă,întrucât Adevărul Semnantic precede cu mult Adevărul Absolut,iar Adevărul Semantic sau Cunoaşterea Semantică nu sunt sub nici un fel reflectarea Oglinzii Semantice sau a Originii totului în aceste două.Astfel de acum încolo fiecare astfel de parte Semantică ale unor Elemente din structuralizarea unei Matrici va primi denumirea de Parte Semantică Matriceală.

Adevărul Absolut va avea Partea sa Semantică Matriceală,precum Cunoaşterea Absolută la fel.

Partea Semantică Matriceală a Scopului Matricei va Determina Partea Semantică Matriceală a Instinctului acest proces ajungând până la cele mai îndepărtae Amprente din Universele Existenţei sau ale altor Personalizări,în subsidiar cu alţi Factori Creatori şi structuralizările Lor la nivelele descrise mai sus.

Care este Partea Semantică Matriceală a Factorului Primordial dar a „EU”-lui Său?

Atunci când datorită Părţii Semantice Matriceale a Instintului a Spus „EU” s-a raportat la Infinitatea de Părţi Semantice ale Factorilor Creatori.

Această frază necesită poate cea mai profundă reflecţie din întreg Coaxialismul.

În ce constă Partea Semantică Matriceală a Instinctului?

În Perioadă deci în Lipsa Instinctului Matriceal.Ce defineşte Lipsa Instinctului Matriceal?

Lipsa Înţelesului Instinctual.Această Lipsă a Înţelesului Instinctual care este Partea Semantică Matriceală a Instinctului se raportează la Partea Matriceală a Instinctului care este tocmai Înţelesul Instinctual,atunci Părţile Semantice şi Matriceale ale Instinctlui se traduc prin Lipsa Înţelesului Instinctual raportat la Înţeles Instinctual.

Lipsa Înţelesului este un Înţeles şi se va regăsi în Înţeles.

Astfel Semanticul Instinctului Matriceal este un Înţeles definit prin Lipsa Instinctului Matriceal.

Unde este Instinctul Matriceal?

Alături.

Se raportează la El dar îi reliefează Urma datorită Oglinzii Semantice.

Atunci când Factorul Primordial spune „EU” acel „EU”este caracterizat în primul rând de Urmă şi Formă,de Semantic şi Matriceal prin Instinct.

Partea Semantică a „EU”-lui Primordial al Factorului Primordial constă în Lipsa Înţelesului acestuia,precum partea Matriceală în Înţelesul acestuia.

Lipsa Înţelesului este un Înţeles în sine.

Aici intervine Perioada Semantică, cea care derivă din Asemantic.

Înţelesul în sine al Lipsei se repercutează asupra Înţelesului „EU”-lui ca fiind :

O LIPSĂ DIN MINE!

Aceasta este Esenţa „EU”-lui Primordial, unde „Mine” reprezintă „EUL”

Pe bazele acestui raţionament se clădeşte întreaga infinitate minus Unu de Factori Creatori faţă de care se raportează Factorul Primordial.

Mai mult decât atât şi Esenţa Adevărului Absolut este determinată ca fiind :O Lipsă din Mine!

O Lipsă din Mine , afirmă la rândul lor toţi Factorii Creatori atunci când îşi determină lumile propriilor Lor structuralizări.

Factorul Primordial atunci când a determinat Cunoaşterea Absolută rostind datorită Instinctului acest „EU”, ca fiind Lipsă din El, a fost momentul unic prin care Adevărul Absolut ce recunoaşte Lipsa Din El a determinat Cunoaşterea Absolută, ca fiind tocmai această Lipsă din El,pe baza căruia se înfiripă Gândul Originar ce include Întregul atât Adevărul Absolut format înaintea Factorului Primordial cât şi Cunoaşterea Absolută formată după Factorul Primordial.

Acest fapt este momentul unic prin care Adevărul Absoluit devine inversul Cunoaşterii Absolute.Atunci cum poate fi determinată Partea Semantică a Cunoaşterii Absolute Matriceale?

Odată ce Adevărul Absolut este definit prin:O Lipsă din Mine,acesta defineşte ca fiind Lipsă tocmai Cunoaşterea Absolută!

Atunci când o defineşte ca fiind Lipsă o recunoaşte, ca făcând parte din El dar sub Formă de Lipsă.Este cu atât mai interesant cu cât observăm faptul că Partea Semantică a Adevărului Absolut Matriceal este tocmai o lipsă din El!

Acest fapt ne duce la faptul absolut surprinzător să constatăm că:

Partea Semantică a Adevărului Absolut Matriceal este întocmai Pertea Matriceală a Cunoaşterii Absolute,iar Partea Semantică a Cunoaşterii Absolute Matriceale este Adevărul Absolut Matriceal.

Acest fapt îi dă o şi mai mare Importanţă Instinctului ,şi anume,Instinctul este responsabil prin „EUL” Factorului Creator de crearea Gândului Originar,compus din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Astfel Adevărul Absolut Matriceal este compus atât din El cât şi din Partea Semantică a Cunoaşterii Absolute Matriceale,pe când Cunoaşterea Absolută Matriceală este compusă din Partea Semantică a Adevărului Absolut Matriceal şi Cunoaşterea Absolută Matriceală.

# 2 #

Care este partea Semantică a Gândului Originar?

Periodicul ne indică iarăşi Lipsa unui Înţeles care devine un Înţeles.

Înţelesul Gândului Originar al Factorului Creator constă întocmai în Adevărul Absolut Semantic şi Matriceal şi Cunoaşterea Absolută Semantică şi Matriceală.Ce anume potae determina o Lipsă a unui Înţeles?

Care ar fi Lipsa Înţelesului Adevărului Absolut Semantic Matriceal care şi el la rândul lui este o Lipsă, iar acesta este doar un exemplu.

Rezultatul raţionalizării noastre constă în Lipsa ,Lipsei,într-un cuvânt negarea negaţiei care dă ca rezultat afirmaţie.Deci nu mai este nici o Lipsă?

În nici un caz întrucât Gândul Originar este el singur în sine un Întreg care are o anumită structuralizare în Adevăr şi Cunoaşere.

Poate fi o Lipsei a Lipsei odată dar nu şi a doua oară când conform tot acelui principiu simplu de negare a negaţiei afirmaţia devine inversă.

Astfel la nivelul Gândului Originar va surveni mereu o Lipsă.Această Lipsă se produce întrucât asemenea Matricei devine prima structuralizare diferită de aceasta.În ce constă această Lipsă?

Răspunsul este din nou la fel de simplu şi anume în Absolut Necesarul de a mai fi şi alte Elemente alături de Adevărul Absolut Semantic şi Matriceal şi Cunoaşterea Absolută Semantică şi Matriceală.Astfel alături de aceste Elemente cunoascute aflate în Gândul Originar mai sunt o Infinitate minus Unu de alte Elemente Necunosute nouă care sunt în Gândul Originar.Acest fapt este valabil şi pentru Gândul Pur al Factorilor Creatori.

Gândul Originar este cel care determină direct recunoaşterea de către Factorul Primordial al Factorilor Creatori, care vor rosti la rândul lor acelaşi „EU” numai că fiecare astfel de „EU” va fi „EUL” Lor,ce va însemna tot: O Lipsă din Mine!,iar atunci vor determina fiecare în parte Gândurile Lor Pure cu propriile Lor structuralizări.În cazul Factorului Nostru Creator va apare Gândul Pur ce va determina Persoana.

Privind prin cadrul Semantic Persoana, care este caracterizată ca fiind un Întreg determinat de Factorul Creator ca o contrapondere a Gândului Pur pentru a-şi determina acesta Echilibrul, va avea o structură reprezentată de Personalizări,iar suma acestor Personalizări va determina Noţiunea, lucruri despre care am tot discutat de mai mult ori până în Prezent.

Faptul cel mai interesant pe care nu l-am dezvăluit până acum de ce a determinat Factorul Nostru Creator Persoana şi nu altceva?

De ce nu şi-a regăsit Echilibrul în alte şi alte sfere posibile de reflecţie prin Gândul său Pur,de ce neapărat în Persoană şi odată cu aceasta în Iluzie?

Este uşor să afirmi ca în tot felul de Dogme religioase că aşa este pentru că aşa a spus mai nu ştiu care sfânt,dar este mult mai greu să demonstrez inteligibil acel lucru,chiar dacă suntem supuşi Iluziei,dar cel puţin pe bazele ei să reuşim să alcătui un eşafodaj prin care să ne apropiem de Adevăr.

Până în acest moment nu am putut explica acest aspect pentru că nu am ajuns la nivelul Semanticului.Odată fiind aici acum este posibilă o asemenea explicaţie.

Care este Partea Semantică a Factorului Nostru Creator?În primul rând aceasta va consta în Lipsa Factorului Creator care primeşte un anumit Înţeles care este Parte din acest Factor.Astfel Factorul Creator se nominalizează ca fiind nu numai Creatorul Creaţiei ci şi Creatorul Lipsei cât şi Lipsa Creatoare şi Creaţia Lipsei.Alături de Creaţie,Partea semantică a Factorului Creator constă în Lipsa Creaţiei care are un Înţeles şi astfel Lipsa Creaţiei devine Creaţie, tocmai prin Lipsa ei.Acest Aspect dual (mare atenţie rog,aspectul dual se datorează Coeficientului Logic 2), va determina odată printr-unul din aspecte care este Aspectul Creaţiei,Gândul Originar iar prin Aspectul Creaţia Lipsei, Persoana!

Pentru alte Nivele şi Coeficienţi Logici Aspectul Dual va fi echivalent în funcţie de Nivelul de Raţionalizare iar dacă este vorba despre Logică; de Numărul Coeficienţilor Logici care pot fi Raţionalizaţi,de către cel asupra căruia i se reflectă respectivul proces de Cunoaştere.

Dacă Echilibrul Factorului Nostru nu mai este Dual întrucât este discernut de Coeficiente Logice superioare ci este de un miliard sa mult mai mult atunci alături de Persoană vor mai fi şi alte formaţiuni opuse acesteia dar care să determine Persoana în ceea ce priveşte atributul ei de a fi alături de Personalizări şi Noţiune mama Iluziei?

Răspunsul este: Cu siguranţă DA!

Aceasta se datorează în primul rând părţii Semantice a Factorului Creator iar în al doilea rând Părţii Semantice a Persoanei.

Mergând pe bazele acelui raţionament al Semanticii şi anume Înţelesul Lipsei constă într-un nou Înţeles ajungem să realizăm că Lipsei Persoanei îi corespund alte şi alte Persoane cu anumite caracteristici diferite ,evident datorită Periodicului,astfel sunt o Infinitate de Persoane, care au fiecare în parte o Infinitate de Personalizări şi tot atâtea noţiuni în care acestea să se reflecte.

Partea Semantică a Factorului Nostru Creator determină în acesta o Infinitate de Echilibre,un Echilibru pentru fiecare Coeficient Logic prin care este perceput, fiecărui astfel de Echilibru îi survine o anumită alternanţă la Gândul Pur, deci un nou rezultat într-o Persoană cu mai multe caracteristici.

Acesta e o nouă reflecţie pe baza căreia sunt necesare mai multe Persoane nu numai datorită Persoanei Semantice dar şi a Factorului Creator.

Frumuseţea Coaxialismului constă însă aici,când atribuim fiecărei Persoane o Infinitate de Personalizări care fiecare definesc o Noţiune,iar dacă sunt o Infinitate de Persoane întrucât sunt şi o Infinitate de Coeficienţi Logici,atunci vedem că toate aceste Infinitaăţi datorită Oglinzii Semantice care este Infinitul se reduc la o singură Axă şi anume la Un singur Infinit , deci la Oglinda Semantică.

Care este Partea Semantică a Personalizării?Lipsa ei.Care dovedeşte un Înţeles referitor la această Personalizare,în ce constă Lipsa Personalizării decât în Urma acesteea.Ce determină partea Semantică a Personalizărilor Persoanei?Partea Semantică a Noţiunii:Lipsa Înţelesului ce naşte un nou Înţeles Semantic.Existenţa Semantică.

La fel ca şi Persoana Semantică,Existenţa Semantică poate fi într-o infinitate de ipostaze.

Folosesc termenul de ipostaze,dar mai ales pot fi o infinitate de Existenţe Semantice la fel cum pot fi o infinitate minus Unu de Persoane Semantice unde fiecare să posede o alăt infinitate minus Unu de Personalizări Semantice.

Această infinitate minus Unu se datorează Periodicului,Lipsei eterne care este structuralizat în partea Semantică a fiecărui Element,parte care este indusă astfel datorită Oglinzii Semantice, şi nu în ultimul rând al Adevărului Semantic şi al Cunoaşterii Semantice.

După cum am mai afirmat alături de Adevărul Absolut,Anoţional şi Noţional este şi Adevărul Semantic care „umple” numărul celorlalte Adevăruri până la Infinit cu propria lui titulatură,tot datorită Lipsei datorată Periodicului.

Acest lucru înseamnă că alături de cele trei tipuri de Adevăruri Absolut,Anoţional şi Noţional, mai este cel de-al patrulea Adevărul Semantic.

Dar mare atenţie,Adevărul Semantic ocupă şi locul 4,5,6…etc;până la Infinit al tuturor celorlalte tipuri posibile de Adevăruri.Cum se realizează aceasta?

Numărul celorlalte tipuri de Adevăruri dar mai mult decât atât, posibilitatea Conştientizării şi Cunoaşterii lor nu se datorează numai Coeficienţilor Logici cu care acestea sunt percepute cât şi Nivelelor de Conştientizare sau Formelor de Conştientizare despre care am mai vorbit.Cum fiecare Nivel de Conştientizare are o infinitate minus Unu de repere,în cadrul Nivelului Nostru de Conştientizare aceste repere sunt infinitatea minus Unu de Coeficienţi Logici.Acest aspect atât de complicat indică aceste Nivele de Conştientizare, unde fiecare astfel de nivel are o infinitate minus Unu de repere structurale ca fiind canalele prin care se revarsă Cunoaşterea la nivelul lumilor şi Universelor care se reflectă prin intermediul acestor Canale ale Cunoaşterii elementelor participante la procesul de Cunoaştere.

Alături de Adevărurile determinate de mine mai pot fi o infinitate minus Unu de astfel de Adevăruri Necunoscute(altele decât cele cunoscute) infinitate minus Unu, care prin analogie cu Semanticul vor fi atribuite unui singur Adevăr Cunoscut şi anume Adevărul Semantic.

Astfel Adevărul Semantic conţine în Esenţa sa o infinitate minus patru de Adevăruri Necunoscute care dacă vor putea fi Cunoscute de către anumite Canale ale Cunoaşterii,aceastea vor trece odată cu Cunoaşterea lor,afară de sub mantia Adevărului Semantic,primind o anumită titulatură.

Adevărul Semantic este generalizarea tipologiei infinite de Adevăruri Necunoscute,care odată ce devin Cunoscute părăsesc mantia Semanticului,dar chiar dacă toate ar deveni Cunoscute,Adevărul Semantic ar rămâne neclintit, ca stăpân pe sine, doar cu diferenţa că acesta nu ar mai deţine în structuralizarea sa şi toate celelalte tipuri de Adevăruri posibile care ar putea fi Cunoscute.

De ce se întâmplă acest lucru?

Răspunsul constă în caracteristica Adevărului Semantic şi al Semanticului în general,aceea de a primi Oglindit în el,Periodicul,pentru reliefarea Actului de Cunoaştere.

Acest aspect dă tuturor elementelor Semanticului aspectul de eternă Lipsă a „ ceva” care se traduce la fel de etern prin „altceva”,ceea ce denotă caracteristica structurală de continuitate.

Continuitatea este una dintre cele mai importante caracteristici pe care o dă particula Semantic aflată înaintea unui Element,proces sau fenomen care se derulează într-un anume cadru.Această caractersitică stă la baza determinării Determinării şi Devenirii Totului.

Fără Continuitate,Totul ar deveni la faza iniţială aceea de Neant.

Ce anume este Neantul?

Referitor la acest termen nu am vorbit până în Prezent tocmai datorită faptului că pentru a-i înţelege semnificaţia mai în amănunt trebuia mai înainte de toate să schiţez mai în profunzime determinarea Periodicului,Asemanticului şi Semanticului în funcţie de Oglinda Semantică.

Chiar dacă ne-am reîntoarce la Factorul Primordial şi am spune că Neantul constă în ceea ce este dinaintea factorului Primordial,am greşi întrucât şi înaintea lui au fost Matricile,înainte de Matrici, Oglinda Semantică cu Asemanticul şi Periodicul iar înainte de toate Neantul?

Dacă Neantul este caracterizat prin Nimic atunci să fi fost Nimic iar din Nimic să se nască toată această grandioasă şi tulburătoare construcţie a Creaţiei?

În primul rând va trebui să ştim dacă Creaţia este Întradevăr Creaţie sau Nu!

Cine anume a determinat Semanticul şi Asemanticul dar Periodicul?

Pentru ca acestea să se producă trebuiau să fie determinate de către „ceva”!

Cine şi ce este acel „ceva”?

Orice „ceva” trebuie mai înainte de toate să fice Cunoscut de către un alt „ceva”.

Acesta este şi unul din motivele principale pentru care a apărut Oglinda,tocmai pentru ca un „ceva” să se poată reflecta în alt „ceva”, care este Oglinda.Oglinzile încep odată cu Oglinda Semantică.De aceea a apărut şi Persoana care prin suma structuralizărilor sale care sunt Personalizările să determine o nouă Oglindă care este Noţiunea.Persoana este mai degrabă o reflectare a Gândului Pur în el însuşi,întrucât acesta o determină.Cum Gândul Pur este o Oglindă, propria sa reflectare în sine va fi alt „ceva” adică Persoan care la rândul ei reflectând în sine va determina Personalizările acesteia ce au ca sumă Noţiunea , o nouă Oglindă.

Revenind la Oglinda Semantică,vedem că aceasta trebuia să reflecte acel „ceva”, care în cazul nostru este Periodicul.

Periodicul să fie Neantul?

Chiar şi Neantul este „ceva”,întrucât putem vorbi despre el.Chiar şi caractersitica Neantului de a fi Nimic este „ceva”!

Atunci ce anume este Neantul?

Este un Nimic.

Ce este Nimicul?

Ceva!

Acesta este Periodicul sau Lipsa!

Acesta se reflectă în Oglinda Semantică, fiind tata tuturor celor ce vor deveni,iar mama Oglinda Semantică.

Am folosit particula este chiar dacă la acest nivel nu putem vorbi de Existenţă dar orice raţionament pe care-l facem nu putem să-l percepem fără a ne raporta la Existenţa pe bazele căruia îl realizăm.Gândind Coaxiologic va trebui să facem obstrucţie de Existenţă.

Neantul este Periodicul.

Dar înainte de Periodic ce anume putea fi?Mai mult decât atât este impropriu să spunem „înainte” de Periodic, întrucâ acesta apare odată cu Asemanticul şi cu Oglinda Semantică a Semanticului,întrucât este o parte Lipsă din aceasta.Pe această Lipsă se bazează toate câte sunt şi toate câte nu sunt din toate lumile şi Universele posibile.Fiinţa nu ar fi putut da Dimensionalitate Existenţei dacă ea însuşi nu s-ar fi raportat la o anumită Lipsă!

Care este Lipsa Fiinţei?

Nefiinţa!

Care este Lipsa Nefiinţei?

Fiinţa!

Se vede cum şi la acest nivel Periodicul îşi spune nestingherit cuvântul.

Întrebarea care se pune acum şi este poate chiea Totului este:Ce anume sau Cine anume a determinat Lipsa?

Dacă folosim particula „cine” aceasta determină o Oglindă,întrucât favorizează o structură care Cunoaşte,un fel de Persoană dar bineînţeles la un alt nivel,iar dacă folosim particula „ ce” aceast favorizează un anume Element Oglindit de această Oglindă,Element care şi el poate să aibe la rândul său calitatea de Oglindă ,dar care în acest moment este el, cel Oglindit de către o Oglindă.

Lipsa în primul rând a fost Lipsa unei părţi dintr-o Oglindă,Oglinda Semantică în cazul de faţă.

Lipsa unei părţi dintr-o Oglindă înseamnă fără echivoc,ca fiind „ceva” Oglindit şi nicidecum „ceva” care Oglindeşte,întrucât Lipsa respectivă este întocmai inversul caracteristicii Oglinzii.

În acest context înseamnă că Neantul devine un Element Oglindit,întrucât tocmai Lipsa Oglinzii se Oglindeşte în aceasta.

Acest Element Oglindit este Lipsa Oglinzii.Astfel Lipsa este un „ce” şi nu un „cine”.Acel „ce” este ceea ce Lipseşte din „Cine”.

Astfel ceea ce Lipseşte din „Cine” a determinat „ce” care este Lipsa.

Într-un cuvânt:Ceea ce Lipseşte din Cunoaştere a determinat Lipsa acesteia,care este o Cunoaştere Necunoscută.

Acesta este Neantul:Cunoaşterea Necunoscută.

La acest tip de Cunoaştere se raportează toate câte sunt dar mai ales toate câte nu sunt.

Oricât de mult ne-am dori să înţelegem Neantul nu o vom putea face Niciodată fiindcă atunci când l-am înţelege nu ar mai fi Neant.Cu toate acestea Neantul este cel răspunzător de Cunoaştere în toate sferele posibile,întrucât orice tip de Cunoaştere pentru a fi Cunoaştrere se bazează pe Neant care este Lipsa sau Priodicul.

În Fiinţa noastră care se reflectă necontenit la Factorul Vieţii, acest Neant este reprezentat de către Cunoaşterea Deschisă a Stărilor de Fapt, care se revarsă asupra Omului sub formă de Viitor,Destin şi Întâmplare,într-un cuvânt sub formă de Necunoscut.

Factorul Vieţii este puntea dintre Cunoaşterea Deschisă şi Cunoaşterea Închisă.Toate Elementele Cunoaşterii Închise ale Factorului Creator nu ar avea absolut nici un rost dacă nu ar fi Cunoaşterea Deschisă,ce are rol de sol fertil pe care să înflorească Elementele Cunoaşterii Închise.Orice Element al Cunoaşterii Închise trebuie neapărat să se raporteze Cunoaşterii Deschise pentru a avea o anumită relevanţă,deci pentru a fi Cunoscute la fel cum alementele Cunoaşterii Deschise trebuie să se raporteze elementelor Cunoaşterii Închise.Omul nu ar putea exista dacă nu s-ar raporta necontenit la Neant.

Am afirmat până acum că nu pot fi două sau mai multe Absoluturi.În speţă nu există decât un singur Adevăr Absolut şi o singură Cunoaştere Absolută.Adevărul Absolut este Esenţa Adevărurilor Anoţional şi Noţional pe când Cunoaşterea Absolută este Esenţa Cunoaşterilor Deschisă şi Închisă.

Ce anume poate fi Esenţa Cunoaşterii Deschise decât Cunoaşterea Absolută care se propagă prin intermediul Matricii Noastre determinând Starea de Fapt.Adevărul Absolut este un rezultat al Stării de Fapt, mai prescis al primei Stări de Fapt care este Instinctul.Cunoaşterea Absolută este recunoscută ca atare abia odată cu apariţia „EU”-lui Factorului Creator,care-i dă astfel caractersitica sa de Cunoaştere dar după ce Adevărul Absolut a precedat-o.În realitate Cunoaşterea Absolută este Esenţa Cunoaşterii Deschise şi deci a primului Element al Cunoaşterii Deschise care aparţine Stării de Fapt şi care este Instinctul.Când anume devine Cunoaşterea Absolută ca atare şi când este deosebită de Cunoaşterea Semantică?Atunci când intervine Periodicul sau Lipsa,după cum am mai afirmat.Deci atunci când spuneam în prima parte a cărţii că Cunoaşterea Absolută se „naşte” abia după ce a fost determinat Adevărul Absolut de către Scopul Instinctului am făcut-o pentru a demonstra cum apare aceasta în Structura Factorului Primordial, cu deosebirea că Cunoaşterea Absolută precede în realitate atât Factorul Primordial cât şi Matricea Noastră.

CAPITOLUL XI

REPREZENTARE GEOMETRICĂ ŞI MATEMATICĂ

În Anexă, (figura 1) se află spirala infinită a Factorului Unicităţii Absolute a Infinităţii care se închide transformându-se în cerc prin Factorii Creatori şi Unic Întâmplători,care separă astfel infinitul de finit,odată cu apariţia Cunoaşterii Absolute,datorită Instinctului, alături de Adevărul Absolut ce au determinat Gândul Originar din Conştientizarea Scopului Matricei,Persoana ,Personalizările,Coeficienţii Logici şi Nivelele de Conştientizare.Atunci s-a închis cercurile Marilor Creatori şi Unic Întâmplători.

În a doua imagine, se poate vedea punctul iniţial de unde pleacă etern sau atemporal cât şi aspaţial Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii,sau Factorul Primordial.

Astfel spirala ar rămâne un punct dacă nu ar fi Marii Creatori şi Unici Întâmplători care să închidă spirala într-un cerc , încercuind punctul,ca în (figura 1)

Astfel se naşte etern punctual O , încercuit,care semnifică devenirea spiralei punct,adică Primul Finit , UNU care recunoaşte cercul ca fiind primul Infinit,unde punctele infinite din circumferinţa sa reprezintă ,fiecare în parte,un Mare Creator şi Unic Întâmplător care a determinat la rândul Său Finitul din Infinit , închizând primul cerc al Infinitului Primordial, cum este redat în( figura 2).

Odată încercuit Infinitul Primordial de către Factorii Creatori şi Unic Întâmplători fiecare dintre aceştia au devenit un punct aflat pe circumferinţa cercului pentru Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii,care este punctul din mijlocul cercului.Cercul ce are încadrat un punct în mijloc este Prima Măsură al Totului.

Astfel Noul punct faţă de cel din mijloc dar şi primul după acesta a fost punctul A, care este Factorul Creator şi Unic Întâmplător al Multiverselor Existenţei, printre care şi al lumilor tridimensionale cu nivelul logicii binare,adică logică care percepe cele două contrarii bine,rău,frumos urât, etc, ce are Coeficientul Logic 2.

De aici încolo orice explicaţie devine valabilă numai pentru lumile cu logici binare din tridimensionalitate.

Odată determinat de către Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii ,Factorul Creator şi Unic Întâmplător s-a , născut prima dreaptă ce a unit Originea O cu punctul A, şi anume raza cercului.Acesta este cele de-a doua Măsură a Totului.

În această dreaptă stă originea lumilor bidimensionale.

Absolut orice în logica binară a lumilor tridimensionale are un Opus, doar unul singur faţă de alte logici unde numărul acestora poate ajunge la un Infinit minus Unu.

Bineînţeles că punctul A, Factorul Creator , determină primul său Opus care este B,d enumit a fi şi Gândul Originar. Astfel apare diametrul cercului .Cum fiecare are un Opus al său astfel Gândul Pur prin Cunoaşterea Absolută şi Adevărul Absolut sunt în punctul B.

Ideea de Opus al Marelui Creator este logică doar pentru lumile cum este şi acea a noastră, cu Coeficientul Logic 2, idee care reprezintă faptul că Factorul Creator se reflectă în Gândul Originar pe care l-a creat prin Conştientizarea Scopului Matricei.

Pentru a se reflecta în acesta este necesar ca Gândul Originar să nu se identifice cu Factorul Creator ci să se Opună acestuia.

Cu toate acestea conform legităţilor Coeficientului Logic 2, a Universelor tridimensionale , care spune că fiecare are Opusul său,înseamnă că Creaţia s-ar termina la Gândul Originar care este Opusul în care se reflectă Factorul Creator.

Nu este aşa întrucât atât Factorul Creator cât şi Gândul Originar sunt opuşi fiecare în parte pe jumătate Factorului Unicităţii Absolute a Infinităţii.

Rezultatul acestei opoziţii este naşterea Persoanei cu Personalizările.

Astfel cele două puncte vor avea un Opus comun, în punctul C , care este Persoana cu Personalizările Sale, una dintre acestea fiind Eu, aceea care am determinat Multiversurile Existenţei , determinând prin unirea lor primul triunghi cu laturile egale, care pentru Mine este Triunghiul Sacru, vezi (figura 2), la baza căruia stau toate lumile tridimensionalităţii, fiind primul poligon care înseamnă , Factorul Creator , Gândul Originar şi Persoana cu Personalizările Sale, care se regăseşte în aceste lumi tridimensionale pe fiecare axă, dintre cele trei ale tridimensionalităţii.

O dată format cel mai simplu poligon care este triunghiul , de la acest nivel se poate foarte uşor forma şi cel mai simplu poliedru .

Nu se întâmplă astfel întrucât punctul C, care reprezintă Persoana cu Personalizările va avea obligatoriu un Opus al Său, conform legităţilor logicii binare al lumilor tridimensionale unde fiecare are Opusul lui.Mai mult decât atât,este bine şiut că pentru a forma o figură geometrică tridimensională este necesar ca aceasta să posede mai multe feţe.

Cel mai simplu poligon care poate forma o faţă în cazul celui mai simplu poliedru este triunghiul.După cercul ce încadrează un punct şi linie este cea dea treia Măsură a Totului.

Triunghiul are obligatoriu trei puncte unde se află şi vârfurile acestuia.

Primul punct va avea un Opus în cel de-al doilea , dar cel de-al treilea nu va avea nici un Opus în cel de-al patrulea punct, ceea ce contravine legităţii opuşilor cu Coeficientul Logic 2, bine-rău, etc.

Datorită acestui fapt patrulaterul devine figura geometrică cea mai simplă pentru a forma primul poliedru , care este CUBUL, în cazul de faţă.

Astfel, punctului C, reprezentat prin Persoană şi Personalizări i se va forma un Opus pe circumferinţa cercului în D , care reprezintă Coeficientul Logic.

Pentru Multiversurile Existenţei Triunghiul Sacru este : A, Factorul Creator, B, Gândul Originar, şi C, Persoana , care determină Coeficientul de Conştientizare care este prima cărămidă la edificiul infinităţii Multiverselor,adică al mulţimilor de o infinitate minus Una de Universe.

Patrulaterul cu laturile perfecte, pătratul, formează imaginea geometrică care este cubul şi bineînţeles imaginea fiecărei Personalizări în parte , adică celor Opuse Mie, deci, Existenţei, privite prin Coeficientul Logic 2 şi tridimensionalitate.

Pătratul este Primul Element al Coeficientului logic 2.

Faptul că suntem tributari logicii binare din Lumea noastră, înseamnă că nu putem discerne decât Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută , faţă de alte lumi unde alături de acestea sunt mult mai multe opusuri ale lor, sau chiar lumi cu coeficient logic binar dar acestea nici nu există fiind înlocuite de alte reprezentări.

Ne-am născut sub semnul cifrei 2 al logicii binare.Numărul de Aur este întotdeauna egal cu Coeficientul Logic ale conştiinţelor lumii respective.Logica binară a binelui şi răului va avea Numărul de Aur 2!

Şirul numerelor lui Fibonacci spune cât se poate de clar acest fapt.

Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută sunt existente doar pentru lumile din Universurile unde conştiinţele sufletelor se axează pe Coeficientul Logic 2, după cum am spus adineaori, adică cei doi opuşi, bun –rău, frumos-urât, etc.

Pentru lumile din Universele unde Coeficientul Logic este mai mare de 2, alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută mai sunt şi alte noţiuni asemenea lor dar şi diferite de acestea.

Numărul acestor noţiuni care sunt în plus , sunt în funcţie de numărul Coeficientului Logic.

Mai mult decât atât , sunt lumi unde Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută nici nu există, acestea fiind înlocuite cu alte înţelesuri opuse , sau asemănătoare lor.

Astfel pot fi lumi care să aibe coeficientul logic 2 , dar Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută să nici nu existe, fiind înlocuite.

Eu , în calitate de Personalizare a Existenţei includ în Structura Personalizării Existenţei, Măsura Factorului Vieţii, cel ce dă măsura vieţii , şi Fiinţa, pe când alte şi alte Personalizări includ în Structura lor alte şi alte reprezentări total diferite de cele trei ale Existenţei, reprezentări care le determină ca fiind o infinitate minus Una de opuşi ai Mei.

Nici o Personalizare nu este identică cu cealaltă, chiar dacă fiecare posedă o infinitate minus Una de Coeficienţi Logici, fără să mai vorbim de structurile altor Mari Creatori şi Unici Întâmplători.

Forma geometrică de bază a Personalizării Existenţei cât şi al celorlalte Personalizări ale Persoanei, privite prin Coeficientul Logic 2 este pătratul, iar proiectată la nivel tridimensional este cubul, care devine şi forma geometrică a Existenţei, pentru Coeficientul Logic 2.

Toate Multiversurile Personalizărilor văzute prin intermediul Coeficientului Logic 2 şi proiectate în tridimensionalitate vor fi Piramida.

Personalizarea Existenţei în Coeficientul Logic 2 proiectată în tridimensionalitate deţine astfel 6 Multiverse , deci fiecărei feţe a cubului îi corespunde un Multivers.

Un Multivers se defineşte prin faptul că posedă în Structura sa o infinitate minus Una de Universe .

Astfel Existenţa posedă şase infinităţi minus Una de Universe, în toate cele şase Piramide ale cubului.

Şi pentru celelalte Personalizări vor fi tot şase Multiverse reprezentate prin cele şase Piramide ale cubului văzute prin prisma coeficientului logic 2 proiectat în tridimensionalitate.

Deci absolut toate Personalizările Persoanei ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător pentru Coeficientul Logic 2 proiectat în tridimensionalitate provin din pătrat , au şase Multiverse , dintre care trei sunt mereu opuse altor trei, care includ în ele o infinitate minus Una de Universe cu reprezentări raţionale ale căror conştiinţe de sine sunt posesoarea unor logici de la nivelul monologic la cel binar cu cei doi opuşi până la logici cu o infinitate minus Una de opuşi.

Diferenţa dintre aceste Universe ale altor Personalizări şi Universele Personalizării Existenţei , este că în acele Universe nu există viaţă întrucât nu există Fiinţă, decât în foarte rare excepţii.

Conştiinţa raţionalizează pe principii total diferite decât cele înţelese de noi.

Toate aceste Universe se includ unele în altele prin Persoană, întrucât Personalizările sunt infinitatea Persoanei din care aceasta se scade.

Astfel sunt Universuri care se lovesc de corpul tău sau se află în tine dar care nu numai că nu conţin viaţă dar raţionalizează sub forme pe care nici măcar nu le poţi bănui precum sunt Universuri ale Existenţei care conţin viaţă şi au Coeficientul Logic imens,care pentru tine este la fel de inexplicabil precum este raţiunea fără conştiinţă.

Coeficientul Logic determină şi numărul opuşilor.Pentru Coeficientul Logic 2 vor fi 2 opuşi, pentru Coeficientul Logic 3, trei opuşi , şi aşa mai departe până la un Infinit minus Unu de opuşi.

În (figura 3) se vede poligonul cu 5 laturi care este figura geometrică de bază pentru Coeficientul Logic 3, în tridimensional .

Tot în (figura 3) se observă că la niveul Gândului Originar mai apare o altă noţiune alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Această figură cu 5 laturi va forma proiectată la nivel tridimensional o altă figură geometrică diferită de cub care va avea feţele din 5 laturi.

Întotdeauna numărul elementelor din Gândul Originar vor fi egale cu numărul Coeficientului Logic, care la rândul lui va fi egal cu numărul laturilor poligonului geometric de bază .

Raţionamentul prin care am determinat (figura 3) este: Coeficientul Logic 2 sau logica binară în tridimensional se reazămă pe cei doi opuşi, bine – rău, etc.

Cel de-al treilea Opus va fi în primul rând mai puţin depărtat de Factorul Creator şi Unic Întâmplător, puţin mai mult de Gândul Originar, şi mai mult de Persoană, dar cel mai mult de Personalizare care este ultimul Opus determinat în cadrul logicii binare în tridimensional.

Astfel cel de-al cincilea punct va fi situat între Persoană şi Gândul Originar.

Deci pătratul este poligonul de bază pentru toate Personalizările Persoanei cu logici binare în tridimensional, în schimb pentru alte logici poligonul de bază se schimbă în funcţie de coeficient.

Aceasta este explicaţia pentru Coeficientul Logic 2 in tridimensional, dar pentru Coeficientul Logic 3, totul este schimbat.

Deoarece Factorul Creator şi Unic Întâmplător nu are doar un singur Opus ca în cadrul Coeficientului Logic 2 , ci doi opuşi.

În consecinţă Factorul Creator are doi opuşi B şi C în totalitate trei opuşi.

Figura de bază pentru Coeficientul Logic 3 fără a fi privit tridimensional este Triunghiul.

Pentru Coeficientul Logic 4 , Factorul Creator are alţi trei opuşi, în totalitate sunt patru opuşi.

Pentru Coeficientul Logic 5 , Factorul Creator are alţi patru opuşi, în totalitate sunt cinci opuşi.

De ce pentru Coeficientul Logic 2 figura de bază este Pătratul, ca şi pentru Coeficientul Logic 4?

Răspunsul constă în reflectarea tridimensională!

Pătratul este latura Cubului, creindu-l.

Deoarece figura de bază este Pătratul pentru Coeficientul Logic 2 , în tridimensional va determina Cubul, ca şi pentru Coeficientul Logic 4 , născând SIMETRIA!

Aceasta este originea SIMETRIEI!

În (figura 4 ) se vede cum arată figura geometrică de bază în cazul Coeficientul Logic , Infinit minus Unu.

Numărul laturilor fiind Infinit minus Unu , poligonul se transformă în cerc căruia îi lipseşte un singur punct pentru a deveni perfect, punct prin care este reprezentat atât Factorul Creator şi Unic Întâmplător, cât şi Gândul Originar cu o infinitate minus Una de opuşi ai Adevărului Absolut şi Cunoaşterii Absolute, cât şi Persoana cu Personalizările ce determină Coeficientul Logic.

În cazul altor Mari Creatori şi Unici Întâmplători explicaţia de la (figurile 2,3,4) nu mai devine valabilă, întrucât acolo în locul Persoanei, al Gândului Pur şi al Personalizărilor sunt alte reprezentări care să dea alte şi alte figuri geometrice cu un număr ce poate atinge un Infinit minus Una de laturi faţă de exemplul poligonului primar care este pătratul în cazul Meu, ce va da un poliedru din ce în ce mai complex, ajungând aproape de perfecţiunea cercului dar fără o unitate care să-i dea aura de Infinit, urmând ca aceasta să-i fie atribuită de către cercul Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, la care se întorc toate , etern.

Încă odată adevăratul Număr de Aur care este cifra 2 îşi spune cuvântul în legităţile Coeficientului Logic 2, în tridimensional, unde fiecare lucru are propriul său Opus.

Cubul devenind figura geometrică de bază care este împărţit în şase Piramide de propriile sale diagonale duse de la centru către cele şase feţe.

Fiecare Piramidă în parte simbolizează evoluţia de la simplu la complex de la originea O la complexul Infinit al bazei pătrate, care se măreşte continuu.

Vezi (figura 5), care prin cercul care încadrează cubul reprezintă Multiversele în cubul care redevine circumscris în sferă, pentru a deveni iarăşi acelaşi punct înconjurat de cerc.

Astfel totul începe şi se termină în TOT, valabil tot pentru Coeficientul Logic 2 proiectat în tridimiensionalitate.

Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii, este Întregul Infinit ca sistem faţă de Infinitul ca structură, care este infinitatea Întregilor Marilor Creatori şi Unici Întâmplători.Astfel Infinitul se surpă în Infinit, primind sens!

Sensul pentru două infinite, pozitiv şi negativ este valabil numai pentru nivelul sau Coeficientul Logic 2, pentru celelalte vor fi mereu alţi infiniţi în funcţie de coeficientul logic.

Pentru coeficientul logic 7 vor fi şapte infiniţi iar pentru 25, douăzeci şi cinci de infiniţi.

Astfel pentru Coeficientul Logic 2 al logicii binare, bine – rău, plus Infinit se surpă în minus Infinit iar fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător vor Contempla Marile Lor Contemplări pentru Gândul Originar, unde Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută sunt +1 şi -1, pentru infinitele pozitive, aceste două fiind opuse, şi 1 cu -1 pentru cele negative, suma lor fiind :

(+2 Cunoaştere Absolută ) + (-2 Adevăr Absolut) = 0,

deci rezultând 0,valoarea Originii Gândului Original.

Se vede cum acest 0, care reprezentând Originea , descoperă iarăşi importanţa covârşitoare a Factorului Unicităţii Absolute a Infinităţii.

Astfel Factorull Uncităţii Absolute a Infinităţii devine iarăşi înconjurat de Infinitul Marelui Creator determinându-l să devină finit.

Adevărul şi Cunoaşterea Absolută, vor fi cele care se vor raporta ca prime entităţi diferite la infinităţile înconjurătoare ajutate de către Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii.

Astfel Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută vor fi reprezentate prin suma lor care este 2 ce se va raporta la Factorul Creator şi Unic Întâmplător care ţine mereu pavăză infinitului determinându-l finit prin însăşi unicitatea Sa , ajutat şi El la rândul său de către Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii.

Astfel Factorul Creator şi Unic Întâmplător va fi mereu un Infinit minus Unu în cazul axei pozitive şi un Infinit plus Unu în cazul axei negative. Factorul Creator şi Unic Întâmplător se va scădea mereu infinitului la care se raportează, şi pe care-l va determina să devină finit. Semnul „∞” reprezintă Infinit. Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută fiind aceleaşi pentru fiecare Infinit în parte, pozitive pentru infinitul pozitiv şi negative pentru cel negativ dacă , şi numai dacă Una dintre acestea va fi întotdeauna opusă celeilalte.

Înseamnă că raportul dintre Adevărul Absolut, Cunoaşterea Absolută şi Factorul Creator şi Unic Întâmplător va fi în cazul Universelor pozitive:

[(+1)+(+1)Adevăr Absolut](∞-1) =(+2)(∞-1) şi

pentru cele negative:

[(-1)+ (-1 )Cunoaştere Absolută](∞+1) = (-2)(∞ +1).

După cum se vede, (∞-1) şi (∞+1), ne arată cum Factorul Creator se scade din fiecare Infinit pe sine cu o unitate 1, pentru a-l determina ca finit.

Deci raportul de bază valabil atât pentru infinitele negative cât şi pentru cele pozitive devine :

(+2)(∞ – 1) / (-2)(∞+1) ,

raport matematic care în logica lumii tale nu poate avea un rezultat datorită infinitului , devenind astfel o funcţie nedeterminată,unde 2 după cum am precizat , reprezintă suma celor doi întregi care sunt Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută .

Astfel vom avea raportul dintre cei doi întregi:

(-2) / (+2) = (-1) sau (+6) / (-6) = (-1),

pentru toate cele şase Multiversuri.

Dacă îi vom atribui valorii -1 un punct pe cele trei axe X , Y, Z ce tind către minus Infinit , ca în (figura 5), şi le vom uni , vom obţine un triunghi.

Cum fiecare Multivers este simetric cu opuşii săi , vom obţine la nivelul valorii 1 din partea pozitivă acelaşi triunghi.

Dacă vom uni laturile triunghiurilor respective rezultatul va fi un Tetraedru, adică un poliedru cu bazele triunghiulare, considerat a fi cel mai simplu poliedru de către logica binară.

Acel tetraedru este Prisma Sacră Triunghiulară al Multiverselor celor 6 Piramide, locul Paradisului Spiritualităţii, în care se află Starea Armonică a personalizării Existenţei, vezi (figura 5).

Datorită faptului că sunt 6 Piramide în Cub , unde fiecare în parte este un Multivers, iar Prisma Sacră Triunghiulară se află între valorile (+1) şi (-1), ale celor 6 Piramide unde fiecare Piramidă în parte este poziţionată pe cele trei axe a tridimensionalităţii X ,Y Z, deci ale Coeficientului Logic 2 proiectat în tridimensionalitate , înseamnă că fiecare Piramidă va avea jumătatea ei din Prisma Sacră Triunghiulară, astfel în cadrul Cubului vor fi trei Prisme Sacre Triunghiulare aşezate în formă de stea care se vor intersecta fiecare la jumătatea lungimii lor în punctul de origine al Cubului.

Astfel vor fi trei părţi alte celor Trei Prisme Sacre Triunghiulare care vor avea capetele în valoarea (+1) pentru cele trei Piramide poziţionate către plus Infinit, sau pozitive şi în valoarea (-1), pentru celelalte trei Piramide poziţionate către minus Infinit sau negative.Vezi (figura 5 şi 6)

În (figura 6) sunt reprezentate cele şase Multiversuri care se oglindesc unele în altele, având Originea atât în vârful Piramidelor cât şi la baza acestora precum Prismele sacre ale Spiritualităţii.

În fiecare origine a Multiverselor se află Starea Armonică din care o infinitate minus Una de Universuri se îndreaptă către vârful Piramidei, părăsind treptat Starea Armonică ,prin creşterea constantă a nivelului de entropie care le caracterizează, ceea ce duce la acumularea unor energii spirituale interne uriaşe,energii care vor exploda în vârful fiecărei Piramide având loc BIG BANG-ul , care este vârful Stării Dizarmonice.

Odată produsă explozia Big Bang-ului,Universele care au Trecut prin aceasta se vor întoarce către Armonie, pierzând mereu din entropia fiecăruia , devenind mai ordonate, posedând o simetrie din ce în ce mai perfectă, pierzând odată cu energia spirituală a Big Bang-ului sau Stării Dizarmonice lucru mecanic, astfel redevenind un Univers Armonic.

Trecerea către Armonie nu se va face prin revenirea Universului respective în cadrul acelei Piramide din nou la punctual de Origine O , ci prin trecerea acestuia în cealaltă Piramidă cu semn Opus, din vârful căreia va coborî către bază, pentru a fi retrimis iarăşi, odată ce a ajuns la bază în punctual Originii O , către vârf , schimbând sensul de la Armonie la Dizarmonie , pentru a trece într-o altă Piramidă.

Această imagine a celor 6 piramide este valabilă doar pentru Coeficientul Logic 2 proiectat în tridimensionalitate.

În (figura 7) se poate vedea clar diferenţierea dintre Triunghiul Sacru şi Triunghiul Profan,cât şi Elementele care le caracterizează pe acestea.Cu logica lumii noastre şi privind prin pespectiva pe care această lume o poate da unei astfel de aplicaţii, bineînţeles că unicul Element care poate deveni comun atât triunghiului Profan cât şi celui Sacru, este Persoana, întrucât la nivel de Perosană se apare pentru prima dată Iluzia ce devine Element oglindit în Noţiune prin reflectarea în aceasta a Personalizărilor. Astfel Sacralitatea dispare odată cu apariţia Iluziei responsabilă de Profanitate. Sacrul va fi definit prin Factorul Primordial, Marii Creatori, Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută căt şi al altor asmenea factori cum sunt Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, denumiţi prin Absolut X , care vor apare în funcţie de Nivelul Logic al lumii care le raţionalizează.La un Nivel de 12 vor fi alţi 10 opuşi ai opuşilor acestora.

ANEXE GRAFICE

FIGURA 1

FIGURA 2

FIGURA 3

FIGURA 4

FIGURA 5

FIGURA 6

CELE ŞASE MULTIVERSURI ALE EXISTENŢEI

FIGURA 7

CUPRINS

CAPITOLUL I ………………………………………………………….

Scopul , Ierarhia, naşterea numerologiei şi a Factorului Primordial UNU

CAPITOLUL II ……………………………………………………….

Instinctul,Matricea,Ordinea şi Dezordinea,Dogma

CAPITOLUL III ………………………………………………………

Starea de Fapt, Cunoaşterea Deschisă şi Cunoaşterea Închisă, Coaxialismul şi Coaxiologia

CAPITOLUL IV ………………………………………………………

Amprenta şi Amprenta Karmică, Genialitatea

CAPITOLUL V ………………………………………………………..

Iubirea sau Conştiinţa Individuală a Omului

CAPITOLUL VI ……………………………………………………..

Conştientizarea şi Cunoaşterea în Coaxiologie

CAPITOLUL VII ……………………………………………………

Reflecţii asupra filosofiei, Străinul din Om, Dimensiunea Vieţii

CAPITOLUL VIII …………………………………………………..

Coaxiologia Semantică

CAPITOLUL IX………………………………………………………

Adevărul Semantic, Cunoaşterea Semantică, Oglinda Semantică şi Motivul Creaţiei

CAPITOLUL X………………………………………………………..

Ontologia Semantică, Neoontologia Semantică, Semantica Coaxiologică, Structuralizarea Semantică a Matricei Noastre

CAPITOLUL XI………………………………………………………

Reprezentare geometrică şi matematică

ANEXE GRAFICE - fig.1, 2, 3, 4, 5, 6, 7…………………..

SORIN CERIN – VIAŢA MEA PÂNĂ AZI (articol în construcţie cât timp voi trăi )

CAPITOLUL I

Naşterea şi prima parte a copilăriei

Nu ştiu ce-mi veni aşa dintr-o dată să încep a aşterne rânduri biografice,unele, cu siguranţă inedite pentru cititorii mei.M-am născut la Baia Mare pe 25 noiembrie 1963.Era într-o zi de luni.