ÎNVAŢĂ SĂ MORI

SORIN CERIN

ACEASTĂ CARTE CONŢINE UN NUMĂR DE 1219 AFORISME.

ÎNVAŢĂ SĂ MORI

EDITURA PACO

Bucureşti

All right reserved.

The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strictly prohibited.

Copyright 2009 by SORIN CERIN

Toate drepturile rezervate autorului.

Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERIN, SORIN Învaţă să mori / Sorin Cerin. – Bucureşti : PACO, 2009 Bibliogr. Index ISBN 978-606-8006-14-7 821.135.1-84

Moartea este reversul iluziei.

Moartea este unicul lucru care separă Destinul existenţei de propriul său sine.

Nu vei găsi niciodată moartea dincolo de tine ci numai în tine.

A înţelege moartea este ca şi cum ai înţelege viaţa cu deosebirea că fiecare există datorită celeilalte.

Moartea este zborul Iluziei Vieţii mai departe decât o ţin propriile aripi ale gândurilor.

Moartea este colosul ce nu va putea fi urnit din loc niciodată de viaţă.

Moartea este miracolul prin care există viaţa.

Cum viaţa provine din naştere, moartea provine din renaştere.

Moartea te cuprinde doar dacă vrei viaţă eternă, altfel viaţa ta poate fi o prelungire  inconştientă în propria-ţi moarte,determinată şi născută de propria ta naştere şi viaţă.

Moartea nu va fi niciodată atât de străină de viaţă precum este viaţa de moarte.Iată paradoxul existenţei.

Moartea este sufletul speranţei de a se regăsi peste timp.

Moartea este unicul neînţeles pe care-l trăim cel mai intens, determinându-l cu propria noastră viaţă.

Moartea este o frântură de clipă din anii grei ai vieţii.

Moartea este cea mai mare salvare a omului de propriul său sine.

Care este cel mai mare izbăvitor?Moartea sau Dumnezeu?

Moartea este valul eternităţii ce spală lacrima vieţii cu uitarea de sine.

Moartea este marele dor al neînţelesului iubirii prin eternitatea clipei.

Moartea este farmecul existenţei de a învinge timpul la ruletă Destinului.

Moartea este sensul  tuturor sensurilor vieţii.

Moartea este lacrima care se scurge pe obrazul eternităţii de a fi.

Moartea este visul din urmă al eternităţii.

Moartea este frumuseţea prin care iubirea poate înţelege viaţa, născând-o să poată muri.

Câtă moarte este în  fiecare clipă a vieţii care trece şi câtă viaţă în eternitatea singurei clipe a morţii?

Moartea este amintirea vieţii ce nu mai ştie să fie dureroasă.

Nu ne putem imagina viaţa fără de durere precum moartea fără de simţire în visul cu nume de viaţă cu toate că trezirea în Lumea Luminii Eterne a Iubirii prin moarte ne va arăta de că moartea nu are simţire fiindcă viaţa este o umbră în lumina adevăratei iubiri.

Oare ar mai exista moartea fără amintirea clipei celei din urmă?Dacă da, înseamnă că nu există moarte, fiind uitată în întregime viaţa, ca şi cum nici nu ar fi existat, iar dacă nu, înseamnă că moartea este adevărata viaţă!

Moartea este motivul pentru care viaţa îşi permite să doară!

Moartea va fi mereu pentru viaţă, unica vină a vieţii de a exista, născându-se.

Fără de moarte viaţa nu ar mai avea nici un sens precum fără de viaţă nici moartea nu ar mai avea nici un sens.

Să fie moartea uitarea întregii amintiri a vieţii?Nu se poate, fiindcă astfel întregul sens al lumii s-ar nărui în nonsensul său.

Trăieşte viaţa ca şi cum ai avea mereu vârsta tinereţii.Doar astfel vei intra în eternitate tânăr, sfidând ceea ce viaţa crede despre moarte şi bătrâneţe.

Niciodată nu vei putea înţelege moartea fără să înţelegi mai înainte de toate iubirea vieţii tale.

Înţelesul morţii te depăşeşte doar dacă cel al vieţii îţi pare cunoscut.

Moartea este mai mult decât o strofă dintr-un poem de dragoste,este eternitatea lui rostită în întregimea unei frânturi de clipă.

Moartea este dorul de Dumnezeu al Destinului.

Moartea reprezintă tot ceea ce nu poate fi prezent în Iluzia Vieţii.

Moartea este visul Destinului de a fi dincolo de propriul sine.

Moartea este atât de amară doar pentru cei care nu înţeleg adevăratul sens al vieţii: acela de a muri!

Câtă moarte poate cuprinde orizontul ce pentru tine rămâne de necuprins?

Absolutul morţii este viaţa precum al vieţii,moartea.

Moartea este aburul incandescent ce naşte viaţa din neantul eternităţii  visului.

Tot ce începe va muri precum tot ce moare nu se ştie dacă va mai începe vreodată.

Moartea este amintirea Lui Dumnezeu despre viitor.

Moartea este viitorul a tot şi a toate câte sunt indiferent cât de veşnice se cred acestea.

Moartea este arbitrul fără de tăgadă al Destinului.

Moartea nu greşeşte niciodată în faţa vieţii pe când viaţa greşeşte mereu în faţa morţii,fiindcă există şi doare.

Moartea este absolutul necuprinsului şi absurdul vieţii.

Moartea este dorul firii de a avea un viitor  mai necunoscut decât orice cunoscut.

Moartea se reazămă pe viaţă precum viaţa pe Destin.Cine trage greul?

Moartea este umbra liniştii.

Moartea este dorinţa neantului de a se mântui la soarele divinităţii uitând marea sa amintire de a fi neant.

Moartea este frumuseţea aştrilor care trăiesc doar cu amintirea luminii lor care nu-i va părăsi niciodată.

Moartea este frăgezimea primăverii ce înmugureşte cu uitarea vechilor frunze.

Câtă moarte poate fi în uitare?Dar  viaţă?

Amintirea este aceea care joacă un rol esenţial în faţa morţii determinând-o ca atare.

Fără amintire nu ar exista moarte fiindcă ori îţi aminteşti că ai trăit şi atunci eşti mort,ori nu îţi mai aminteşti nimic şi atunci eşti viu.

Amintirea este oglinda morţii.

Moartea este o iluzie la fel de mare precum este Iluzia Vieţii.

Moartea este sensul existenţei de a fi prin propria sa amintire.

Moartea este decorul în care amintirea simte că trăieşte mai vie ca niciodată.

Moartea este lupta dintre amintire şi Destin pe câmpul de bătălie aflat în custodia vieţii.

Moartea este mai puţin din tot ce credem noi că ar putea fi şi mai mult din tot ce ştim că este.

Moartea este jocul de-a viaţa al  existenţei atunci când escaladează muntele divin al infinitului.

Moartea este marea dezamăgire a vieţii, împlinind eternitatea, primind astfel tot ce şi-ar fi dorit viaţa.

În jurul morţii nu poate fi decât amintire iar în cel al vieţii,hazard şi iluzorie împlinire.

Ce altceva ar putea să-şi amintească moartea decât hazardul iluzoriu al vieţii?

Este logic că dincolo de Iluzia Vieţii să fie moarte tocmai fiindcă noi nu vom putea niciodată accede acolo inteligibil.

Moartea începe din momentul când nu mai gândim Iluzia Vieţii.

Moartea este pentru sinele nostru uitare,iar pentru cei din jurul nostru descompunere.Cine uită şi ce se descompune?Iluzia Vieţii despre un anume subiect.

Am privit aştrii morţi de milenii pe bolta înstelată. Trăiau mai intens ca niciodată în mine.Aceasta este moartea.

Ce este moartea?Ai să înţelegi vreodată iubirea mea cea mare că noi vom fi doar o amintire a unui vis etern despre iubire?

Poate că cel mai neînţeles şi mistuitor dor este dorul morţii din inima iubirii.

Moartea nu doare şi nici iubirea nu ar trebui să doară vreodată.De aceea  tinde mereu să evadeze dincolo de hotarul vieţii.

Moartea este aripa  iubirii ce nu poate fi frântă niciodată.

Moartea este mai întâi aşteptare, pe urmă amintire ca în cele din urmă să devină uitare pentru aşteptarea şi amintirea vieţii.

Moartea nu poate fi regăsită niciodată în sufletul care nu  iubeşte.De aceea toţi cei care trăiesc ca şi cum ar fi eterni sunt persoane ce merită întreaga noastră milă şi compasiune.

Moartea este darul vieţii pus de Dumnezeu pe masa Destinului,pe când viaţa devine oglinda morţii ştearsă de Dumnezeu cu uitarea de sine.

Moartea este sensul nonsensului de a avea un sens prin viaţă.

Moartea devine în cele din urmă unicul înţeles al vieţii.

Moartea reprezintă oceanul unde toate fluviile vieţii devin valurile unui Destin ce se sparg la picioarele infinitului care-şi va aminti că există uitarea dând astfel naşterii iluziei unei noi vieţi.

Moartea este feriga ce creşte la umbra Iluziei Vieţii.

Moartea este dorul de Dumnezeu al visului vieţii.

Numai prin moarte se poate împlini Iluzia Vieţii.

Moartea este cel mai neînţeles apropo spus de către Destin vieţii.

Inevitabil, viaţa se va împiedica de moarte căzând din turnul său de fildeş căptuşit cu vise iluzorii pentru totdeauna.

Oare ce gândeşte Dumnezeu atunci când ne credem învăţaţi sau genii în visul vieţii ce se loveşte atât de tare de moarte încât uită totul?

Moartea este lumina care s-a opintit pentru o fărâmă de clipă în întunericul vieţii.

Moartea te face mereu să înţelegi viaţa ca fiind o enigmă de care nu-şi va mai aminti niciodată eternitatea.

A te juca cu visul morţii este poate unica îndeletnicire reală din întreaga Iluzie a Vieţii.

Moartea este compromisul vieţii cu propriul său sine.

Moartea declară mereu război  oricăror altor înţelesuri în afară de cele ale iubirii,iertării şi uitării.

Moartea este pasul făcut de Iluzia Vieţii în eternitatea propriului său vis,uitând întreaga sa amintire de a fi vis.

Prin moarte orice vis devine realitate.

Moartea se substituie vieţii doar prin amintire.

Moartea uimeşte Destinul cu viaţa sa eternă care s-a întâmplat o singură dată,în momentul uitării Iluziei Vieţii,devenind ea însuşi:Destin.

Înaintea morţii doar vieţii îi mai trebuie curaj!

Moartea devine în final adevărata regăsire a omului cu propriul său sine.

Ce înseamnă viaţa privită din pragul morţii?Dar al miliardelor de aştrii ai unei singure galaxii?Nimic!

Nimic nu este mai etern decât clipă prin care treci în viaţă şi moartea prin care nu mai treci deloc.

De ce să ne fie frig de moarte odată ce nu simte frigul?

Cu toţii suntem singuri înaintea morţii şi liberi de noi înşine după aceea.

Cum moartea este un neant al vieţii tot aşa fiecare suntem un nimeni înaintea morţii.

Câte amintiri se aştern la picioarele morţii de către viaţă, ce vor deveni  uitate tocmai de către viaţă.De ce?Ce poate face moartea cu ele?

Oare ce s-ar face iubirea fără de moarte?

Câtă moarte se aşterne cu fiecare fulg de nea topit pe asfaltul negru al vieţii?

Moartea stă mereu în faţa Destinului.

Alături de moarte nici viaţa nu mai ştie cine este.

Moartea devine un înţeles abia când nimeni nu-şi mai poate înţelege viaţa.

Mult trăieşte viaţa prin  moarte dar mai mult trăieşte moartea prin viaţa ce moare.

Moartea este un simbol al neînţelesului absolut al vieţii.

Marea evadare din viaţă nu poate fi decât în moarte, în teamă provocată de aceasta.De aceea a evada în propria ta teamă înseamnă izbăvire de tine însuţi, înseamnă a deveni marele învingător al propriei tale vieţi.

Cine a încercat să înţeleagă moartea s-a iertat pe sine de propria sa viaţă.Iată cheia mântuirii de sine.

Moartea nu poate muri decât trecând prin viaţă.

Moartea ar muri dacă nu ar sta îmbrăcată în cămaşa vieţii.

Moartea este soclul prin care respiră viaţa noile sale clipe.

Fără de moarte întreaga viaţă ar muri definitiv.

Ce altceva poate să fie moartea,decât oglinda în care se poate privi visul vieţii?

Moartea reprezintă zorii în care se destramă visul vieţii.

Mă gândesc la moarte şi iubire.Oare ce ar fi viaţa fără de ele?

Unicul lucru de care nu te poţi ascunde şi nici nu poţi fugi este uitarea visului vieţii.

Oare ce s-ar face viaţa fără de amintire?Dar moartea?

Moartea nu poate înţelege decât dacă vorbeşte în limba absolutului pe când viaţa doar în cea a absurdului.

Moartea este marea teamă a vieţii de propriul său sine.

Moartea nu te îndeamnă niciodată să înţelegi  iubirea, pe când viaţa,da.De aceea viaţa este atât de absurdă.

Lacrima morţii nu va plânge niciodată cu regret ci cu uitare.

Moartea te îndeamnă să înţelegi eternitatea clipei pe când viaţa efemeritatea ei.

Ce departe e moartea de cei care uită de eternitatea sufletelor lor.

Moartea este ziua când sufletul iese la lumina adevărului după noaptea visului vieţii.

Niciodată nu vei putea înţelege moartea dacă nu vei simţi infinitul din tine însuţi.

Cu cât te vei depărta de moarte cu atât viaţa va deveni mai efemeră.

Sensul vieţii constă în moarte iar al morţii în absolutul  eternităţii clipei.

Floarea morţii nu poate veşteji niciodată, fiindcă este eternă, pe când cea a vieţii se pierde în noianul de eternităţi pe care le iroseşte cu fiecare clipă care trece.

Moartea este dorul de destin al eternităţii.

Moartea nu se poate călăuzi după principii ci numai după absolut.Pot exista principii în absolut?Cu siguranţă că nu, datorită faptului că s-ar contrazice unele pe altele determinând acelaşi absurd al vieţii.

Moartea te deprimă doar dacă uiţi că tu eşti o mare amintire a ei din care ai luat naştere, fiind prins de capcana timpului.

Moartea este muntele al cărui vârf  trece dincolo de norii vieţii, strălucind în lumina eternităţii.

Moartea învinge necuprinsul vieţii prin propriul său absolut.

Moartea doare doar în viaţă.

Cel aflat în moarte nu mai aparţine evenimentelor vieţii.Prin urmare moartea nu poate durea,plictisi,învinge,la fel ca şi viaţa.

Câtă dreptate are moartea atunci când moare faţă de viaţă.

Unde nu s-a născut moartea a murit viaţa.

Să fie atât de mult destin în moarte, încât nici viaţa să nu îl poată învinge?

Nu poate exista moarte mai îndepărtată sau mai apropiată de noi,precum nu poate exista infinit mai îndepărtat sau mai apropiat.

Să fie moartea blestemul vieţii de a se fi născut?

Nicăieri în această lume nu vei putea găsi mai multă moarte decât în fericire.

Viaţa trebuie să doară pentru a exista faţă de moarte.

Nu poate fi absurd mai mare decât naşterea datoare cu o moarte.

Abisul morţii este adevăratul sens al vieţii.

În moarte nu poţi să spui niciodată:dincolo,pe când în viaţă,da!Moartea este eternitatea.

Moartea este rugul aprins de viaţă pentru a lumina calea unei singure clipe a eternităţii în care te vei pierde pentru totdeauna.

Pentru viaţă, moartea devine o condamnare obligatorie.Iată caracterul obscen al vieţii faţă de moartea care îi dă viaţă, vieţii.

Nimeni nu poate fi singur în moarte învăluit de infinit.

Moartea este dorul străinului aflat în noi de propriul său infinit.

Niciodată nu vei şti unde începe moartea şi unde se sfârşeşte viaţa tocmai fiindcă visul tău despre lume se spulberă la ivirea zorilor eternităţii.

Doamne câtă moarte poate fi în inima care nu se regăseşte în înţelesul acestei lumi şi câtă viaţă pentru cei ce nu vor să înţeleagă pe deplin viaţa.

Niciodată nu vei găsi cel mai ascuns lucru al lumii tale dacă nu vei muri.

Cât poate fi de îndepărtat visul despre străinul din tine înainte de a muri şi cât de apropiat atunci când sensul existenţei tale derivă din marea necunoscută a nonsensului propriei tale existenţe.

Oare a oprit vreodată trenul împlinirii în lumea privirii tale condamnată la moarte?Şi dacă da, de ce?

Să fie moartea marea împlinire a crezului acestei lumi absurde?

Cât de multă moarte poate fi în surâsul plin de viaţă al tinereţii condamnată cândva să se nască?

Oare e atât de greu să mori, precum este să înţelegi sensul vieţii?

Care zbor al clipelor poate să fie moartea?Dar care clipă a eternităţii poate să alunge totul din marea amintire a lumii despre tine?

Cine poate să înţeleagă infinitul morţii dintr-o singură clipă, în finitatea uriaşă  de clipe moarte pierdute la margine de drum al simţirii tale date de naştere?

Suntem născuţi din clipă şi murim în destinul infinit al altei clipe.

Doamne, cât de departe suntem de noi atunci când vrem să înţelegem moartea.

Nu cred să existe viaţă căreia să-i fie teamă de nemurire chiar dacă aceasta ar însemna moarte.

Moartea nu va putea lua asupra ei niciodată vina de a exista a vieţii.

Nu poate exista o vină a morţii.

Niciodată nu vei putea cădea la pace cu străinul din ţine decât prin izbăvirea morţii.

Viaţa este sclava verbului a face şi de aceea vede moartea ca fiind aceea care desface.

Moartea se împlineşte doar prin despărţirea definitivă de această viaţă.

Viaţa tinde mereu către moarte,pe când moartea se depărtează mereu de la întâlnirea cu viaţa.

Celor ce le e teamă de moarte  le e teamă de calea aleasă de viaţă.

Nu moartea vrea să se lepede de noi, ci viaţa.

Moartea defineşte un neînţeles al înţelegerii propriului nostru sine.

Moartea nu poate să cuprindă nici una dintre frontierele vieţii prin care aceasta navighează naufragiind printre clipe.

Alături de moarte nu poate sta deşertăciunea, fiindcă aceasta nu mai poate fi cunoscută la fel ca şi în viaţă.

Câtă moarte poate fi într-un număr ce poate fi numărat şi câtă eternitate în tot ceea ce nu mai poate fi numărat!

Nimeni nu va putea ascunde vreodată moartea de propriul său sine.De aceea trăieşte.

Nu există adevăr mai mare în această viaţă de cât acela prin care eşti obligat să asculţi simfonia morţii odată cu trecerea fiecărei clipe.

Cel mai viu sentiment persistă doar înveşmântat în moarte pentru a nu răci de atât de multă viaţă.

Dorul de moarte este teamă de viaţă în schimb teama de moarte este sensul vieţii.

Fără de moarte ne-ar fi prea teamă de această lume.

Oare cât paradis poate ascunde moartea  care înspăimântă uneori viaţa?

Unde se termină viaţa moare moartea.

Nimeni nu ştie cât de amară este moartea, în schimb ştim suferinţa vieţii.

Viaţa este apanajul cunoaşterii şi moartea al incertitudinii.

Prin moarte până şi incertitudinea devine mister.

Ce s-ar face viaţa fără de misterul morţii?

Avem mai mare nevoie de moarte decât de viaţă tocmai fiindcă moartea trăieşte doar în viaţă.

Moartea este darul suprem pe care îl face viaţa existenţei.

Ar mai fi viaţa dacă nu ar muri?

A viaţă fără de moarte ar fi o viaţă fără de naştere.

Pentru a şti ce se află dincolo de moarte vă trebui să şti ce se află dincolo de naştere.

Viaţa survine prin naştere iar moartea se naşte prin moartea vieţii.Oare naşterea vieţii, moartea cui este?

Naşterea morţii este sfârşitul vieţii .

Cătă viaţă şi moartea se află în naştere?

Totul se reflectă în oglinda amăgitoare a instinctului.Inclusiv naşterea şi moartea.

Venim din naşterea vieţii şi mergem spre naşterea morţii,la fel de goi precum am sosit.

Tot ceea ce suntem şi realizăm se reduce la moarte,inclusiv planeta,sistemul solar,galaxia,totul.

Limita morţii este doar propria sa naştere.

Viaţa are două limite,naşterea şi moartea,noi cunoaştem la nivel dual, binele şi răul, frumosul şi urâtul,în schimb moartea are doar o singură limită cunoscută de noi,aceea prin care murim.

Dacă moartea nu s-ar limita la viaţă ar fi eternă.Faptul de a avea un început în viaţă,înseamnă că are un sfârşit,neputând fi infinită prin început!

dreaptă chiar dacă ar continua la infinit,odată ce are un început ea nu mai este infinită.La fel şi moartea.

Posibilitatea faptului  că moartea să fie finită doar la un capăt,respectiv acela al vieţii,ne demonstrează că şi aceasta începe din viaţă.

Tot ceea ce începe din viaţă, inclusiv moartea ajunge să se sfârşească în aceeaşi viaţă.De aceea există Lumea de Apoi.

Lumea de Apoi este o altă dimensiune care are ca punct de plecare dimensiunea noastră.

Tot ce are un început are şi un sfârşit, inclusiv moartea.Ce altceva poate fi sfârşitul morţii decât renaşterea în Lumea de Apoi?

Tot ce are un început posedă şi o desfăşurare a începutului respectiv.Moartea se va desfăşura în propria sa lume.

Moartea ar fi fost eternă numai dacă nu ar fi început la sfârşitul vieţii!

Adevărata eternitate nu constă în moarte ci în uitare!Uitarea este aceea care va părăsi pentru totdeauna până şi moartea.

Moartea este uitare doar pentru Iluzia Vieţii dar nu şi pentru Lumea de Apoi care începe prin părăsirea acestei Iluzii a Vieţii.

Adevărata eternitate şi linişte constă numai şi numai în uitarea de tot şi de toate şi nicidecum în moarte.

Moartea ar fi uitare deplină doar dacă nu ar avea primită în sinele ei informaţia faptului că a început din fosta viaţă ce a murit.

Prin moarte devenim eterni numai faţă de viaţă şi Iluzia Vieţii dar niciodată faţă de eternitatea nenăscută şi nemuritoare a Totului.

Faţă de infinitul Uitării Eterne întreaga moarte este doar o frântură de clipă.

Întreaga eternitate a clipei, precum eternitatea ce începe a morţii, este doar o clipire a Destinului din Uitarea Eternă.

Atât ceea ce este dinainte de naştere,cât şi viaţa sau moartea nu sunt decât nişte simple cărămizi din edificiul infinit pus la temelia Uitării Eterne.

Oare dacă am şti adevărul absolut despre moarte sau viaţă am fi mai fericiţi?

Sensul vieţii care se pierde în moarte este o mare minciună a Iluziei Vieţii.

Trăim de parcă am fi eterni în această lume trecătoare unde ne aşteaptă cu braţele deschise moartea, cum probabil ne-a aşteptat undeva cândva, naşterea.

Moartea nu este un somn adânc fiindcă nu putem vorbi de moarte adâncă.

Moartea nu este o scuză prin care viaţa îşi poate arăta faţetele ei nu tocmai frumoase.

Oare trebuie să mulţumim Unicului Întâmplător atât pentru moarte cât şi pentru viaţă?

Dacă tot ce se câştigă în viaţă se pierde în moarte cine este învingătorul?

Moartea nu va putea ascunde niciodată nonsensul existenţei.

Moartea este sinele tuturor lucrurilor şi faptelor din această viaţă.

Pe cât de departe privim moartea faţă de viaţă, pe atât de departe este şi adevărul absolut de acestea.

Alături de moarte nu poate fi decât  unicul său opus care este viaţa.

Moartea nu mai are nici un opus în afară de viaţă, dar nici ceva asemănător ei în toată lumea vieţii.

Marele paradox al vieţii constă în a ne simţi singuri alături de moarte chiar dacă ne izbăvim prin ea.

Cu cât ne simţim mai aproape de moarte cu atât viaţa din noi îşi va îndeplini ţelul propriei sale naşteri.

Teama de moarte a născut întreaga cultură.Trăim ca şi cum am fi eterni.Doar astfel uităm de moarte.

Dacă ne-am fi amintit de moarte,dacă am recunoaşte cu adevărat moartea şi am trăi ca şi nişte muritori întreaga noastră cultură ar dispărea,odată cu orgoliile vieţii.

Privesc aglomeraţia de pe acest bulevard.Fiecare aleargă fără să se gândească o clipă că de fapt aleargă spre clipa morţii.Peste un secol toată această aglomeraţie va fi ţărână uitată de mult şi dusă de vânturile deşertăciunii pe care nu a vrut să o recunoască, spre cele patru zări.

Oare şi fulgii de nea se cred eterni în căderea lor?

Ce poate fi mai măreţ decât să înţelegi cu adevărat moartea?

Menirea acestei lumi constă în moarte.Până şi cele mai îndepărtate galaxii ale gândurilor noastre vor muri într-o bună zi.

E atât de multă moarte în privirea acestei lumi încât toate religiile vorbesc despre jertfe făurite tocmai pentru a nu privi în ochi lumea.

Moartea este un festin al Destinului.

Destinul nostru constă în moarte!

Cine nu vrea să înţeleagă moartea nu va putea niciodată să-şi cunoască cu adevărat propriul său Destin.

Diferenţa dintre Moarte şi Destin este dată numai de către Iluzia Vieţii,altfel nu ar fi nici o deosebire,întrucât  destinul nostru constă numai în moartea unde se împlineşte.

Cine poate şti cât de multă nevoie avem de moarte într-o viaţă atât de străină de noi înşine.

Ceasul morţii există doar raportat la viaţă dar nu şi la moarte unde orologiile pot să nici nu existe.

Nimeni nu îşi poate înţelege propria moarte înainte de muri.

Moartea e ca şi omul nu ştie când se va sfârşi crezându-se eternă.

Ce s-ar face omul fără moarte?

Ar mai rămâne ceva din viaţă dacă nu ar fi moartea?

Câte doruri naşte moartea în această lume?

Oare cine a înţeles cu adevărat moartea vreodată?

Să fi mereu dincolo de moarte cu întreaga ta simţire. Este cel mai înţelept lucru cu putinţă din această lume.

Moartea nu va cerşi niciodată milă vieţii pe când viaţa se va prosterna mereu înaintea morţii.

Moartea este cel din urmă mare adevăr al acestei lumi!

Nimeni nu a putut vreodată să iubească viaţa şi să înţeleagă moartea în acelaşi timp.

Oare ar mai fi poezia iubirii în această lume dacă nu ar fi moartea?

Ce departe e moartea de noi în timpul acestei vieţi pe care o trăim ca şi cum ar fi eternă.

Niciodată nu te vei putea ascunde de moarte, însă de viaţă:da!

Moartea este cea mai ascuţită lamă a cuţitului cu nume de Destin.Va tăia mereu şi negreşit,viaţa.

Dacă moartea este uitarea totală de sine iar viaţa marea amintire a sinelui,înseamnă că sensul vieţii este uitarea iar al morţii,amintirea.

Niciodată moartea nu-şi va aminti viaţa decât în măsura în care ar fi şi această viaţă.

Dacă moartea este noaptea vieţii iar viaţa  noaptea morţii,înseamnă că zorii morţii constau în viaţă şi ai vieţii în moarte.

Cum ar fi această lume fără de moarte?Dar moartea fără de lume?

Dacă moartea nu are un sfârşit decât un început la terminarea vieţii,înseamnă că întreaga moarte este un etern început al vieţii.

Prietenia dintre moarte şi viaţă se numeşte existenţă.

Dacă nu ar naşte viaţa moarte şi moartea viaţă nici una dintre ele nu ar exista.

Valurile morţii nu vor sparge niciodată talazurile dorului.

Doar atunci când ninge cu viaţă se aşterne zăpada morţii.

Atunci când viaţa trece moartea petrece.

Să fie moartea unicul sens al adevărului absolut  referitor la această lume?

Dacă moartea este un sens viaţa este miracolul care îl va urma.

Moartea provoacă suferinţă doar celor care cred în viaţă.Cum aceştia sunt toţi cei care trăiesc înseamnă că sensul vieţii de a se săvârşi prin moarte este suferinţa.

Moartea este dorul ce doare viaţa acestei lumi.

Mai încolo de moarte este neantul ideatic,mai înainte de viaţă acelaşi neant.Să fim doar o scânteie aprinsă de neant pentru a se încălzi la focul suferinţei noastre?

De ce oamenii deschid ochii atunci când mor?Doar pentru a vedea moartea?Dacă aceasta este uitare de sine,de ce trebuie mai înainte de toate să o vedem?Cine a văzut vreodată uitarea de sine dar cine a înţeles-o?

Atunci când moartea devine o salvare, viaţa este întotdeauna medicul de gardă.

Moartea este cea mai adâncă tăcere din toate tăcerile strigăte de viaţă.

Sensul morţii este ajutat de viaţă să se nască.

Salvarea constă în moarte abia atunci când viaţa nu mai are nimic de spus.

Prin moarte orice Destin pare a fi împlinit.

În spatele morţii nu rămâne decât iubirea iar în faţa ei,tăcerea.

Nimic nu ascunde mai multă moarte decât iubirea, tocmai fiindcă împlinirea Destinului nostru constă în moarte.

E atât de multă moarte în surâsul acestei primăveri a vieţii noastre încât cu siguranţă toamna va părea o mare renaştere.

Fără de moarte viaţa nu ar mai fi.Deci moartea este izvorul din care se adapă viaţa pentru a exista.

Visul vieţii apare numai în somnul morţii.

Oare de ce numai somnul morţii poate visa viaţa?

A te trezi din somnul morţii care visează viaţa este ca şi cum ai renaşte în viaţa veşnică.

Nici o moarte nu poate fi mai veşnică decât propriul său vis care este viaţa.

Adevărata viaţă este atunci când te trezeşti din visul morţii care este viaţa acestei lumi.

Oare de ce ne visează somnul morţii astfel viaţa noastră?De ce întregul vis pluteşte pe oceanul suferinţei însetat de averi şi ierarhii ca şi cum ar fi etern?

A te depărta de moarte este ca şi cum te-ai depărta de propriul tău somn în care-ţi visezi viaţa.

Oare de ce nu putem fi apropiaţi morţii în visul propriului ei somn?

Cum ne va apărea moartea când ne vom trezi din visul vieţii?

A iubi moartea este ca şi cum ai realiza că-i visezi propriul său vis atunci când aceasta doarme adânc pe perna eternităţii!

Moartea ne pare înfricoşătoare  fiindcă visul vieţii nu vrea să vadă niciodată zorii eternităţii care spală cu lumina lor divină sufletul iubirii.

Nu pot să cred în viaţă fără să înţeleg mai înainte de toate moartea.

Moartea este dorul în care viaţa nu se poate împlini niciodată.

Apa morţii nu va spăla niciodată tărâmul trecător al suferinţei şi absurdului vieţii.

Între mine şi moarte nu există decât un singur pod:viaţa.

Moartea este cea mai mare minciună a vieţii.

Moartea este modul cum vede viaţa libertatea deplină.

Moartea lipseşte cu desăvârşire din sufletul care iubeşte, tocmai fiindcă acesta  trăieşte cu adevărat visul semnului morţii care este viaţa.

Cine iubeşte visul vieţii nu va putea înţelege niciodată somnul morţii fiindcă atunci când visezi uiţi că de fapt dormi.

Datoria noastră este de a ne trezi din visul vieţii în somnul morţii scăldat cu razele eternităţii.

Cine poate înţelege viaţa fără să simtă florile primăvăratice ale morţii care vor naşte noile fructe ale Destinelor ?

Uitând de moarte uiţi de tine însuţi.

Totul e trecător în afară de moarte pe această lume.

Lumea noastră este mai infimă decât un grăunte de nisip în faţa măreţiei Universului,în schimb fiecare dintre noi suntem la fel de eterni că şi Universul prin moarte.

Nimeni nu poate cunoaşte notele simfoniei propriei sale morţi.

Odată ce ne trezim din somnul morţii,visul vieţii se destramă.De aceea nu mai putem reînvia în această viaţă.

Câtă măreţie şi splendoare poate ascunde somnul morţii prin suferinţa şi absurdul visului vieţii.

Numai treziţi din somnul morţii vom putea înţelege cu adevărat visul vieţii.

Înaintea şi înapoia vieţii este somnul morţii.Nu poate exista somn fără stare de veghe cum nu poate exista moarte fără de viaţă.Ce altceva poate fi somnul morţii decât o noapte oarecare a vieţii eterne?

Cine oare ne visează viaţa din somnul morţii?Cine doarme pentru fiecare dintre noi?Cine a obosit într-atât de mult încât doarme visând propria noastră viaţă?

Universul este gigant doar pentru finitul visului vieţii şi nicidecum pentru infinitul morţii.

Fiecare viaţă are propriul ei Destin, deci propriul ei vis.Înseamnă că fiecare vis este visat de o persoană diferită pentru fiecare din noi,persoană care doarme somnul morţii noastre ca noi să ne visăm în acesta viaţa.

Cine oare îmi visează în somnul morţii viaţa mea şi de ce?Să fie propriul meu străin de mine?Alter egoul meu?Să fie tot ceea ce nici eu nu pot şti despre mine însumi?

Ce departe e moartea de mine atunci când uit că-mi trăiesc viaţa.

Nimic nu poate fi mai sfidător decât să înţelegi că moartea este unicul fenomen ce nu poate muri în această lume.

Atunci când vrei să cunoşti moartea orice raţiune devine nefolositoare.

Ce poate fi mai iraţional decât viaţa în faţa morţii?

Atunci când vorbeşti despre moarte să nu spui niciodată că de n-ar fi viaţa ar deveni eternă.Dimpotrivă,nu ar exista deloc.

Oare câtă moarte ascund ochii plânşi ai orizonturilor ce mor cu fiecare apus şi renasc cu fiecare răsărit?

Splendoarea morţii privită prin ochii vieţii constă în uitare.

Nimeni nu poate cunoaşte momentul morţii dacă moartea înseamnă uitare de tot şi de toate.

A fi în moarte înseamnă a fi în nefiinţă deci a nu fi dar a nu fi, chiar şi  în moarte înseamnă viaţă.

Niciodată nu vei găsi ceva mai înţelegător decât moartea.Orice ai face ea te va înţelege luându-te sub aripa sa ocrotitoare.

Moartea există doar atâta timp cât  conştientizezi că trăieşti.

A considera moartea în afara vieţii este ca şi cum ai considera că poţi muri fără să trăieşti!

Ce tristă  pare moartea pentru cei care-şi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi eterni.

Moartea nu poate fi nici dincolo şi nici dincoace de viaţă ci numai în viaţă.Dincolo de viaţă moartea nu mai e moarte fiindcă dispare atât binele cât şi răul.

Moartea este un fenomen la fel de natural ca şi viaţa din care se naşte.

Moartea aduce deseori suferinţă pentru cei rămaşi tocmai fiindcă viaţa nu poate accepta că a pierdut suferinţa celui plecat.

S-a reîntors cineva din moarte sau din viaţă înainte de propria sa naştere?

Nici o frunză ruginită nu poate înverzi cum nici un om nu mai poate trăi odată căzut din pomul vieţii, în schimb acelaşi pom va înmuguri primăvara următoare.

Pentru a învăţa să trăim am avut nevoie de o lume de apoi cu infernele dar şi paradisurile sale.Pentru a învăţa să murim va trebui mai înainte de toate să înţelegem de ce am avut nevoie să ne clădim o lume de apoi?

Lumea în care trăim are mai mare nevoie de moarte decât de viaţă fiindcă fără de moarte viaţa nu ar mai naşte nimic!

Niciodată moartea nu va fi îndeajuns de departe de tine pentru a te lăsa ca să-ţi trăieşti visul vieţii numai în  griji şi nevoi.Mereu va fi o izbăvire.

Fără de izbăvirea morţii viaţa şi-ar îndeplini cu prisosinţă rolul,acela de a-ţi ucide în totalitate libertatea propriului tău spirit.

Prin moarte orice sfârşit devine un început.

Dincolo de limita vieţii se află moartea dar de limita morţii ce se află?

Speranţa în viaţă se poate împlini sau nu fiindcă cunoaştem cele două contrarii,binele şi răul.În moarte unde pare să nu existe contrarii se mai împlinesc vreodată speranţele?Dă voi spune eu.O singură speranţă şi numai a celui care şi-a dorit moartea!

Norii vieţii nu vor umbri niciodată soarele morţii.

Ce altceva poate fi moartea decât ecoul surd  strigat de adevărul absolut al vieţii Destinului acestei lumi?

Nu fugi de moarte fiindcă vei fugi de tine însuţi.

Niciodată nu vei înţelege viaţa dacă nu te vei împăca cu moartea.

Rolul morţii este acela de a da strălucire vieţii iar cel al vieţii de a detesta moartea.Care dintre acestea este mai onestă?

Niciodată să nu crezi în viaţă fiindcă joacă fals prin propria sa iluzie a binelui şi răului,putând să te înşele sau să te părăsească  în orice moment. Moartea în schimb, nu te va părăsi şi nici nu te va înşela niciodată.

Cu toţii putem fi siguri de un singur lucru în această viaţă şi anume de moarte.

Cu toţii ne gândim cel puţin odată în viaţă la ceasul morţii, fără să realizăm că moartea nu are ceas neavând temporalitate.

Pentru a ajunge curat pe tărâmul morţii va trebui neapărat să-ţi ştergi mai înainte picioarele pe preşul vieţii.

Oh moarte cum ne poţi îndura ştiind că respirăm prin tine,că fiecare suflare ne apropie de braţele tale izbăvitoare iar majoritatea dintre noi te urâm?

E mai multă moarte decât viaţă în viaţă şi mai puţină ca oricând în moartea vieţii.

Moartea există atât timp cât o cunoaştem.

De orice ne-am putea lipsi în această viaţă dar niciodată de moarte.

Nebun este acela care se va ascunde de moarte dar brav cel care va învinge viaţa.

Degeaba vei iubi viaţa fiindcă aceasta tot în moarte se va împlini pe sine.

Nu visa la viaţă ci la moarte.De aceea te-ai născut doar pentru a muri.

Unicul adevăr ce poate sta în faţa morţii este naşterea.

Naşterea este prima clipă ce va curge pe râul vieţii spre oceanul iminent al morţii.

Cum ar arăta Destinul nostru dacă nu s-ar împlini în moarte ci în viaţă?Infernal.

Niciodată să nu cauţi infernul în moarte ci numai în viaţă.

Moartea există doar atât timp cât o cunoşti,la fel şi paradisul sau infernul Lumii de Apoi.Odată uitate toate acestea dispar.

Moarte este unicul lucru care dispare prin propriul său sine şi înţeles.Dacă uiţi totul odată intrat în moarte dispare şi moartea raportată la tine.

Viaţa este o amintire pe când moartea  o uitare a acestei amintiri.

Câţi dintre noi nu am vrea să uităm amintirea vieţii?Dar câtor dintre noi ne e teamă de moarte?

Viaţa ne-a zămislit o lume nedreaptă şi rea tocmai pentru a iubi moartea?

Ferice de tine cel care ai înţeles sensul morţii  din marea iubire a vieţii tale.

Pe adevăraţii morţi nu-i vei găsi decât în această lume.

Absolutul libertăţii constă în moarte.

Nicăieri nu poţi fi mai liber decât în moarte.

Adevărata înţelepciune constă în a te împăca cu propria ta moarte.

Câtă nemărginire este în moarte dar noi suntem la fel de incapabili să o cunoaştem precum nu putem realiza nimic din tot ce s-ar afla dincolo de Univers.

Moartea la fel ca şi viaţa se pot defini prin clipe.Diferenţa constă că viaţa este o lungă succesiune de clipe pe când moartea se  ascunde în eternitatea unei singure clipe.Atunci de câte ori murim oare în decursul unei singure vieţi?

Ce diferenţă este între liniştea morţii şi strigătul surd al vieţii?

Tot ce-i rămâne vieţii este ţărâna pe care a închiriat-o sufletului cândva.În schimb morţii îi rămâne sufletul.De aceea trebuie să trăim pentru moarte şi nicidecum pentru viaţă.

Învaţă să mori.Iată calea spre Lumină Divină.

Valurile oceanului vieţii oricât de învolburate ar fi nu vor putea niciodată sparge stânca impunătoare a morţii.

Cel care se ascunde de moarte în viaţă, nu realizează că străbate în fiecare clipă a vieţii, eternitatea morţii acelei clipe.

Nu există deşertăciune mai mare decât viaţa precum nu există adevăr mai mare decât moartea.

Numai prin moarte vei atinge eternul absolut.

Teama de moarte este cea mai mare înşelătorie a vieţii.Câte suferinţe ar fi avut de îndurat cel ce a murit de tânăr?

Moartea pare cufundată în beznă numai pentru viaţă.

Întotdeauna să priveşti moartea ca sursă şi susţinătoare a vieţii şi nicidecum că o distrugătoare a acestea.Ce s-ar face viaţa fără de moarte?Dar Dumnezeu fără de Diavol?Dar binele fără de rău?Care dintre aceste contrarii îi aparţin morţii sau vieţii rămâne de văzut.

Întreg oceanul  clipelor vieţii încape într-o singură picătură de clipă din apa morţii!

Dacă nu ar fi fost moartea nu s-ar fi născut dorul şi poezia lui.

Întreaga frumuseţe a vieţii poate străluci numai dacă se reflectă în oglinda morţii.

Doar în viaţă poţi fi singur dar nu şi în moarte.

Iluzia vieţii este poarta de intrare în imperiul morţii.

La fel cum ai venit în viaţă  vei merge în moarte.Tot ce ai primit în această lume vei lăsa aici.

Odată mort, pentru tine va dispare definitiv această lume dacă nu ţi-o vei putea aminti.Amintirea este esenţa vieţii şi unicul sens  dat vieţii de către moarte.

Toate vorbele şi speranţele tale,toate realizările şi iubirile tale,toate nu sunt decât  karmă în faţa morţii iminente.

Ce anume este mai de preţ în această lume?Lipsa de încredere în viaţă sau lipsă de încredere în moarte?Iată cauza deşertăciunii acestei lumi.

Toate câte sunt dar mai ales nu sunt se datorează în primul rând morţii ca opus al vieţii.

Eşti abătut, înfrânt şi debusolat în faţa vieţii?Gândeşte-te că întreaga lume este la fel ca şi tine în faţa morţii.

Cauza pentru care Lumea de Apoi a devenit o continuare al  lumii noastre constă mai înainte de toate în nevoia celor care au reuşit sub acest soare de a avea o continuitatea a reuşitei lor.

Oricât de mult s-ar spăla deşertăciunea vieţii în apa morţii ea tot murdară va rămâne.

Dacă moartea constă în uitare înseamnă că este cel mai important balsam al vieţii.Adesea trăim uitând de moarte.

Cine vrea să trăiască etern uită că o poate face numai murind etern cu fiecare clipă care trece!

Murim cu fiecare clipă prin care trecem tocmai fiindcă viaţa nu ne lasă să ne regăsim intrând odată pentru totdeauna în eternitatea acelei clipe.

Moartea este cunună de spini ai vieţii atât de necesară propriei noastre mântuiri.

Am plecat din ceea ce Iluzia Vieţii noastre defineşte neant pentru a ne trezi în acest vis cu nume de viaţă doar pentru a şti că putem să murim?

Moartea nu a fost niciodată o alegere morală pentru viaţă.

Doar dacă viaţa este morală ar putea fi dorinţa de sinucidere o cale imorală.

Nu te poţi depărta de moarte decât  de tine însuţi.

Moartea moare odată cu ea.

Viaţa nu este decât puntea dintre cele două mari necunoscute ale Iluziei sale,înainte de aceasta şi după.Venim din necunoscut şi mergem către acesta după cum venim din trecut şi mergem către viitor.Trăim doar prezentul al cărui clipă o ignorăm de fiecare dată trecând la următoarea, pentru a nu muri.

Oare ce ar mai rămâne din moarte dacă  s-ar lua vălul Iluziei Vieţii de pe faţa clipelor noastre?

Nu defăima niciodată pe cel mort fiindcă în moarte nu există vină şi nici fărădelegi ca şi în Iluzia Vieţii.

Cinsteşte pe cei morţi de câte ori poţi chiar şi pentru faptul de a fi înotat înaintea ta prin apa deşartă a vieţii spălându-se cu împlinirea propriului lor Destin.

Nu uita că în această lume toţi mugurii ce dau în floare nasc frunzele vieţii ce vor rugini.De aceea întreaga splendoare a vieţii are drept scop: moartea!

Moartea este la fel de îngăduitoare cu cel invidios,ticălos sau laş precum este cu cel ajuns,bogat sau harnic.Pe toţi îi primeşte deopotrivă în regatul ei ca împlinire a propriului lor Destin.

Toate feţele ce trec azi pe stradă mâine vor fi oase albite într-un cimitir.Tot ce rămâne după noi  în această lume este amintirea.Dacă am uita cu toţii această lume ea nu ar mai exista.

Ce depărtat ne pare Destinul faţă de moarte şi totuşi  Destinul se împlineşte de fiecare dată numai prin moarte.

Cum lumina stelelor prinde viaţă în lumea noastră cu toate că în lumea lor sunt moarte demult tot aşa Lumină Divină a sufletelor noastre va prinde viaţă într-o altă lume.

Şi amintirea noastră va dispărea într-o zi din această lume ca şi cum nici nu  ne-am fi născut vreodată dar şi amintirea acestei lumi din Univers ca şi cum nici n-ar fi existat.Atunci există?

Cum noi vedem în depărtările Universului galaxii şi stele care nu mai există demult,tot astfel altcineva ne va putea  vedea amintirea noastră în lumi despre care nici măcar nu ştim că  vor exista vreodată?

Până unde va merge lumina stelelor moarte?Dar Lumină Divină a sufletelor noastre?

Fiindcă lumina stelelor moarte demult nu se va opri niciodată traversând noi şi noi lumi ale viitorului tot aşa nici Lumină Divină a sufletelor noastre nu se poate opri.

Cum stelele prin lumina  lor duc cel mai îndepărtat trecut al Universului în cel mai îndepărtat viitor înseamnă că există un viitor cert dincolo de orice viitor al lumii noastre care poate depăna amintirile a tot şi a toate devenind etern.Să fie acest absolut  al viitorului Lumea de Apoi?

Numai prin moarte omul devine sfânt.

Sfinţenia este unica lege cedată de moarte vieţii.

Fără de moarte până şi Dumnezeu ar deveni un simplu scamator.

Dacă viaţa defineşte legitatea, moartea defineşte haosul din care trebuie ordonată această legitate.

Niciodată haosul morţii nu va fi echivalent cu cel al vieţii.

Dincolo de orice viitor  se află eternitatea viitorului ce vine din eternitatea trecutului care la rândul său trebuie să devină scopul unei alte cause temporare,  ajungând la eternitatea infinităţilor temporare.Infinitatea temporară înseamnă tocmai lipsa timpului.Astfel venim din moarte şi ne întoarcem în moarte.

Nimeni nu poate greşi în moarte decât numai în viaţă.

Să ştii că ştii cât de mult nu poţi să ştii în viaţă, este primul pas spre a înţelege moartea.

Atunci când dai pomană morţilor le transmiţi o parte din lumină sufletului tău, din iubirea de care au mereu atât de multă nevoie în Lumea de Apoi unde lumea noastră este înlocuită de Lumină Divină a iubirii.

Cu cât îi vei cinsti şi îi vei iubi pe cei morţi cu atât o părticică din Lumină Divină a sufletului tău îţi va pietrui calea pe care vei merge odată şi tu, dându-le în acelaşi timp hrana spirituală celor care nu se mai pot hrăni decât cu iubire fiindcă Dumnezeul nostru este iubire.

Cu cât vei iubi mai profund în viaţă cu atât îţi va fi mai uşor să treci pragul dintre cele două lumi. Dacă emani iubire vei fi răsplătit cu iubire.Nu degeaba Dumnezeul nostru este iubire.

Nimeni nu poate înţelege de ce există viaţa precum nu poate şti de ce există moartea.Tot ce ne e dat să ştim este să simţim într-un anume fel şi atât.

Nimeni nu va putea vreodată să-ţi arate steaua morţii tale cum nimeni în afară de tine nu o va putea vedea.

Ce diferită este viaţa de moarte şi cât de necesare îi sunt una celeilalte.

Oricât de buni jucători am fi în jocul cu viaţa tot jocul cu moartea va fi cel în care vom câştiga.

Niciodată să nu subestimezi măreţia morţii fiindcă aceasta este eternă  faţă de perenitatea vieţii.

Dumnezeu este iubire.Noi suntem parte din iubirea Lui Dumnezeu.Să fie moartea tot ceea ce îi poate fi zămislit acestei iubiri?Dă voi răspunde eu.Dar numai acea moarte considerată de către viaţă a fi moarte şi nicidecum adevărata moarte care nevăzută prin intermediul Iluziei Vieţii înseamnă cu totul altceva.

Doar celor ce nu-şi pot vedea Lumină Divină a sufletelor lor le este frică de moarte.

Teama  şi suferinţa este tot ceea ce ne dăruieşte de cele mai multe ori viaţa atunci când ne gândim la moarte.

Cred în Lumină Divină a inimii tale iubirea mea şi de aceea mi-aş dori să ne ascundem în eternitatea unei clipe de unde să nu mai trecem niciodată prin viaţa morţii cuvintelor spuse doar pentru a fi uitate.

Câtă simţire poate naşte moartea acestei lumi care îţi spune că-ţi trăieşti viaţa?

Sunt o frunză ruginită a vieţii ce îşi caută alinarea în eternitatea morţii.

Toate vorbele din lume nu pot valora cât o singură privire de a ta atunci când mă pierd în lacrima cuvântului ce-şi găseşte numai în eternitatea morţii adevărata strălucire şi acesta se numeşte:iubire.

Prin iubire moartea devine cu adevărat împlinită iar viaţa înfrântă definitiv.

Oare ce ne-am face în această viaţă dacă nu am putea să iubim şi să murim din atât de multă iubire?

Încotro se îndreaptă vântul sentimentelor ce duce fumul cuvintelor în uitare?Dar soarele iubirii ce apune după o zi a dorului ce tocmai se sfârşeşte?Către moarte sau doar către moartea acestei vieţi trecătoare?

Cel ce nu crede în moarte nu va putea iubi niciodată.

Doar cel ce iubeşte moartea alungând orice teamă, va putea renaşte în în sufletul său.

Oare fără moarte  ne-am mai putea naşte?

Cum timpul morţii este infinit tot astfel trebuie să devină şi spaţiul ei.De aceea toate stelele Universului nu sunt decât o fărâmă din măreţia morţii.

Am să cred în viaţă abia atunci când va avea curajul să ne arate acea parte a iluziei sale căreea nu-i mai e teamă de moarte.

Prin teama de moarte viaţa îşi arată mrejele propriei sale laşităţi.

Fără de moarte ar mai fi speranţa?

Nu există dor mai nimicitor decât dorul de moarte.

Unde sunt cei care au crezut în viaţă de-a lungul mileniilor?În moarte!

Unicul adevărul pe care-l poate spune viaţa celor ce o traversează este:moartea.

A sta cu spatele la moarte şi a privi în faţă doar viaţa este ca şi cum ai întoarce spatele adevărului dar şi adevăratului tău Destin care se împlineşte numai în moarte.

A înotat cineva în apa morţii pentru a şti dacă aceasta este rece sau caldă,murdară sau limpede?

Diferenţa dintre moarte şi viaţă constă numai în adevăr.Una dintre acestea mint.Să fie moartea?Mă îndoiesc.

Nu poţi spune nimic concret  atunci când trebuie să dai cu adevărat o definiţie domeniului morţii precum nu te poţi opune adevărului ei şi nici opune atunci când va veni.

Moartea este şi va rămâne cea mai mare necunoscută a acestei vieţi.

Dacă în viaţă avem necunoscutul iar moartea este opusul său,înseamnă că în moarte am avea cunoscutul?

Dacă  adevăratul cunoscut ar fi moartea şi necunoscutul viaţa prin Iluzia Vieţii, înseamnă că unicul cunoscut adevărat este că noi ştim că  nu cunoaştem.

Să fie moartea lacrimă în care se ascunde marea noastră iubire?Să fie aceasta apă morţii ce scaldă murii vieţii sufletului nostru?

Cum aş putea să nu cred în raza de lumină a ochilor eternităţii din moarte care mă desprind de această lume murdară şi meschină?

Oh moarte ajută-mă să trăiesc!

Ce-aş putea înţelege fără de moarte din această viaţă?

Departe doare dorul,departe călătoreşte lumina stelelor,departe au rămas toate câte sunt nu sunt şi vor mai fi.Departe au rămas toate acestea în inima morţii.

Moartea este unicul vers profund al acestui poem care vrea să fie viaţa.

Nimic nu poate fi mai rece pentru viaţă decât atunci când este obligată să se spele cu apa morţii la fiecare apus de Destin.

Doar moartea poate înţelege nebunia acestei vieţi,  pe care o ia sub aripa sa ocrotitoare.

Dacă nu ar fi moartea viaţa ar fi un drum etern al suspinelor.

De ce plânge viaţa din noi pe cel plecat pe drumul morţii?

Te privesc în inima mea cu fiecare bătaie de Destin,tu  marea libertate a fiinţei mele de dincolo de mine cu nume de Moarte.

Doar în moarte voi înţelege şoapta Destinului care m-a născut în această lume a suspinelor.

Să nu suferi niciodată pentru cel plecat în moarte fiindcă viaţa ta este o fărâmă de suferinţă faţă de marele ocean al liniştii care e moartea.

Teama de moarte este cea mai mare minciună pe care ţi-o poate spune viaţa.

Moartea este libertatea absolută dar şi adevărul absolut ce străjuieşte viaţa.

Există oare absolut în această viaţă?Atunci când ai totul realizezi că tot nu ai nimic.Unde altundeva poate fi acest absolut decât numai în moarte?

Nu există şi nu va exista vreodată jocul cu moartea din simplul fapt că moartea nu se va juca niciodată cu tine cum face viaţa.Nu te poţi juca decât cu viaţa şi atât.

Poate fi cineva mai mort sau mai puţin mort?În nici un caz.De aceea ai încredere deplină în moarte.Ea nu te va trişa niciodată.

Suntem suflet şi ţărână,praf stelar şi amăgire în schimb avem cel mai mare atu al acestei existenţe:Moartea!

Nu ştiam să pot învăţa vreodată moartea din mine cum se moare şi viaţa din sângele meu cum se trăieşte decât atunci când am realizat că nu pot muri fără să trăiesc şi nici să trăiesc fără să mă sprijin de moarte.

Îmi este dor de tine, mai dor decât întregul ocean al vieţii pe care-l pot ţine în pălmile morţii mele de atât de mult dor de tine.

Niciodată paşii morţii nu vor lăsa urme de neşters în această lume.

Cheia vieţii deschide uşa înţelepciunii, adevărului şi luminii spirituale doar dacă crezi în moarte.

Ce departe este moartea de mine câteodată şi cât de grea îmi pare viaţa atunci.

Nu spune niciodată nu şi nici niciodată fiindcă totul se sfârşeşte în acel odată.

Există ceva cu adevărat în faţa morţii care să nu fie deşertăciune?

Tot ce poate muri este liber de sine.

Spune-mi moarte ce contează pentru tine în această lume?

Oare ce ne-am face fără moartea din noi, care se apropie cu fiecare clipă ce trece?

Spune-mi moarte care este sensul pe care-l poţi da vieţii decât acela al deşertăciunii deşertăciunilor?

Dacă trandafirii ofiliţi ai vieţii pot durea şi suspina în faţa morţii.Niciodată moartea nu va durea şi nu va suspina în faţa vieţii.

Mulţumeşte-i morţii că exişti!

Iartă viaţa pentru tot ceea ce ţi-a făcut, pentru faptul că îţi lasă moartea ca ultimă opţiune alături de tine pe tot parcursul existenţei sale.

Suntem iertaţi să putem muri!

Te ador moarte fiindcă eşti unica ce înţelegi durerea vieţii.

Nimeni nu poate fi pregătit vreodată de moarte fără să fie lăsat de viaţă pentru aceasta.

Vei ajunge la iubirea eternă doar prin moarte.

A iubi fără de moarte este ca şi cum ai trăi fără de viaţă.

În moarte nimic nu mai poate muri.

De ce atunci când nu mai suportăm viaţa fugim în moarte?A fost cineva care nemaisuportând moartea a revenit la viaţă?

Sensul existenţei se împlineşte numai prin moarte.

A uita de moarte este ca şi cum ai uita de tine.

Nu încerca să omori moartea.

Oare a fost mai sinceră vreodată viaţa decât în faţa morţii?

Nu poţi restitui vieţii ceea ce datorezi morţii.

Moartea nu va lipsi niciodată de la numărătoarea clipelor.

De moarte nu te poţi împiedica decât o singură dată chiar dacă în viaţă ai căzut de nenumărate ori.

Fii liber de orice teamă  fiindcă poţi muri.

Înţelege moartea ca un nou început şi nicidecum că un sfârşit.

Cu toţii vorbesc despre frumuseţea vieţii cea plină de durere uitând să amintească şi de frumuseţea morţii tocmai fiindcă necunoscutul ei nu doare şi nu simte pe cel trecut dincolo?

Niciodată nu vei putea vorbi de eternitatea vieţii în schimb de eternitatea morţii da.Eternitatea nu poate muri niciodată!

Ultimul vis,ultima amintire a acestei vieţi va trece odată cu tine în eternitate pentru totdeauna.Aceea este eternitatea ta.

Fii sigur că nici o viaţă nu valorează nici măcar cât cea mai mică fărâmă de moarte.

Nu crede în viaţă ci în moarte.Trăieşti pentru a muri.

Nu existenţa moare ci toate câte sunt în ea şi se nasc mereu,precum nu moartea moare ci toate câte sunt în ea şi mor mereu.Astfel adevărata existenţă este moartea şi nicidecum viaţa.

Moartea nu se repetă niciodată.Este unica simfonie unde se cântă fără nici o repetiţie aria eternităţii.

Moartea nu te va reculege ci te va culege.

Unde poate fi mai  multă sinceritate decât în eternitate şi unde poate fi eternitatea decât în moarte?

Floarea morţii nu se va ofili niciodată fiindcă nu poate muri.

Orbirea vieţii este aceea care nu ne lasă să înţelegem moartea.

Dacă Destinul nu s-ar împlini în moarte întreaga viaţă ar fi un adevăr absolut.

Nimeni nu poate lipsi la întâlnirea sa cu moartea pe peronul unde trenul vieţii întârzie pentru totdeauna.

Deşi viaţa te cheamă de atâtea ori în fiecare clipă pe care o pierde la ruletă deşertăciunii moartea nu te va chema decât o singură dată şi atunci va trage lozul câştigător.

Cel care se sinucide alege calea propriei sale eternităţi.

Nu pot să cred în nemurirea vieţii decât în aceea a morţii.

Ştii să fi fost vreodată o iubire care să nu se piardă în moarte?

Nebun e acela căruia îi e teamă de moarte şi nu de viaţă.

A durut, a plâns,a suferit vreodată moartea?

Moartea nu minte fiindcă nu este viaţă.

Îngerul morţii nu va crede niciodată în Iluzia Vieţii.

Am fost clădiţi să fim eterni şi nemuritori prin Destinul nostru care se împlineşte numai în eternitatea morţii.

Doar în viaţă există o prăpastie între zefirul iubirii şi blestemul despărţirii.Niciodată în moarte.

În lipsa morţii viaţa ar fi prima care i-ar lua locul.

Să lupţi o viaţă întreagă pentru a muri demn!

Oare dacă nu am şti că vom muri am mai lupta pentru a trăi?

Cel învins de lupta vieţii va învăţa cum se moare mai uşor.

De nu ar fi moartea în Destinul acestei lumi am mai alerga după perfecţiune?

Te doresc mai mult decât poate dori iminenţa morţii această lume.

Sunt un ram desprins din părul privirii tale şi dus de vântul rece al amurgului vieţii către inima plină de uitare a morţii ce va bate ora unei lumi pierdute din tot ce a fost marea noastră iubire.

Multe am văzut în această lume dar niciodată nu mi-a fost dat să văd un singur lucru:Moartea.

Să fie taina morţii potirul din care îşi sorb viaţa cuvintele noastre?

Câte speranţe nu a ucis viaţa şi  câte nu a născut moartea?

Doar înţelesul morţii poate rămâne neclintit în urmele pline de uitare ale vieţii.

Moartea este o mare absenţă pentru cel dispărut şi adesea o durere insuportabilă pentru viaţa celui rămas.

Cimitirele sunt unicele locuri unde toate prezenţele  celor trecuţi de pragul vieţii, sunt marile lor absenţe.

Nicăieri nu vei întâlni o lume a absenţei decât într-un cimitir.

M-ai întrebat mirată de ce privesc absent paşii cuvintelor tale care mă rănesc adesea cu urmele lor  înfipte adânc în ţărâna corpului meu?Pentru că Destinul nostru e moartea.

Absenţa morţii tale din această lume semnifică prezenţa ta dincolo de Iluzia Vieţii.De aceea visăm.

Cel ce respiră aerul iminenţei  morţii în lumea deşertăciunii va înţelege că orizontul împlinirii nu poate fi prins niciodată de pumnii plini de sudoare ai acestei vieţi.

Nu există sfânt care să fi iubit mai mult viaţa decât moartea!

Sensul adevăratei sfinţenii este acela de a înţelege moartea iubind.

Sfinţenia morţii este idealul suprem pe care ar trebui să-l atingă orice înger fiindcă moartea este eternitate şi absolut,este infinit şi nemărginire.

Of Doamne ce grea este moartea pentru cei care nu pot înţelege perenitatea vieţii şi zbuciumul clipelor care-şi pierd eternităţile la ruletă deşertăciunii acestei lumi.

În moarte niciodată nu poţi fi singur chiar dacă eşti absent.

Marea singurătate o afli numai în viaţă şi nicidecum în moarte.

Spune-mi  doamne de ce nu ne-ai lăsat o viaţă care să poată înţelege moartea.

Niciodată  nu vei putea spune niciodată în moarte.

E atât de multă ceaţă în în privirea morţii încât şi visele se rătăcesc pentru totdeauna.

În moarte până şi absurdul îşi pierde sensul.

Nu poţi fi nici departe şi nici aproape în moarte ci doar în moarte şi atât.

De ce îi este atât de străină moartea vieţii chiar dacă nici una nu poate fi fără de cealaltă?

Oare ce s-ar întâmpla dacă viaţa ar face pace cu moartea şi moartea cu viaţa?

Oare fără de moarte, fără să moară zi după zi, am mai putea rupe câte o filă din calendarul vieţii?

Nu există cale de mijloc în moarte.

Ce poate fi mai sincer decât moartea şi mai nesincer decât viaţa?

Moartea nu aleargă niciodată după Destinul tău fiindcă acesta se împlineşte numai în ea.

Oare câtă moarte poate fi într-un Destin care se sprijină întreaga viaţă pe moarte pentru a se mântui prin aceasta în cele din urmă?

Viaţa moare cu fiecare clipă în timp ce moartea se împlineşte.

Şi dacă moartea nu s-ar hrăni cu viaţa ar mai fi Destinul bucătarul acestora?

Nu te lipsi de moarte în clipele vieţii tale fiindcă numai prin eternitatea ei vei putea da sens vieţii.

A dezamăgit vreodată pe cineva moartea?

Cine poate fi înşelat de moarte?

Moartea nu va lipsi niciodată de la împlinirea vieţii tale.

Nu există clipă de fericire care să nu aleagă moartea odată cu naşterea unei noi zile.

Şi durerea moare în cele din urmă odată cu viaţa.

Cel mai profund şi mistuitor dor este dorul de moarte.

Prin iubire până şi moartea devine viaţă.

Doar cei care învaţă să moară o viaţă întreagă pot deveni sfinţi.

Pe altarul morţii se săvârşesc toate bunele şi relele vieţii dar nu şi marile iubiri.

Moartea dă sens vieţii şi iubirii.

Marile iubiri sunt fără de moarte fiindcă traversează împreună cu steaua morţii eternitatea absolutului.

Nu există eternitate fără de moarte şi nici sfârşit fără de viaţă.

Nu moartea ucide ci viaţa.

A te lipsi de moarte este ca şi cum ai crede că viaţa este eternă.

Nu de moarte să-ţi fie teamă ci de viaţă.Moartea nu doare şi nici nu există traversând clipele ce poate să-ţi facă bine sau rău.

Moartea este marea absenţă a vieţii.

Dacă moartea nu este Marea Amintire a vieţii atunci nici Lumea de Apoi nu poate exista după tiparele vieţii.

A respins vreodată moartea pe cineva?

Niciodată moartea nu a făcut deosebire faţă de clipa ce s-a prelungit în eternitate a cuiva.

Prin moarte orice suflet neînsemnat devine creatorul propriei sale clipe eterne,propriei sale lumi.

Doar prin eternitatea morţii poţi să fi cu veşnicia Lui Dumnezeu.

În Univers sunt mai multe stele decât firele de nisip de pe toate plajele lumii acestei vieţi.Toate aceste stele intră odată cu moartea lor în amintire prin  propria lor lumină ce va călători etern sfidând spaţiile şi timpii pentru ca într-o seară să poată licări peste un „Te iubesc” scris de o mână tremurândă pe una din plajele Universului ,unde fiecare fir de nisip este o stea.

Te rog viaţă, lasă-mi moartea în pace!

Nu înţelege greşit propria ta moarte atunci când îţi este teamă de viaţă.

Nu există actor care să-şi poată juca propria moarte.

Moartea nu e un joc ci unicul lucru serios al acestei lumi.

Rolul morţii tale este unicul rol ce nu poate fi dat nimănui altcuiva.

Chiar şi panica sau disperarea pe care o încearcă unii în faţa morţii aparţine vieţii.

Nu defini moartea cu termenii vieţii fiindcă te vei înşela amarnic.

Cel ce nu ascultă de moarte săvârşeşte cel mai mare păcat faţă de el  însuşi.

Să fie moartea marea amintire a acestei lumi?

Nu încerca să te întreci cu propria ta moarte fiindcă s-ar putea să-ţi pierzi până şi ruleta propriului tău Destin.

Numărul morţii tale nu îl vei putea pune niciodată la socoteală.

Să nu te simţi niciodată stânjenit faţă de moarte.Aceasta nu are inhibiţii.

Moartea nu este o îndatorire sau o obligaţie ci o certitudine şi atât.

Cel ce va batjocori moartea  va fi cel mai mare duşman al propriului său Destin care se împlineşte numai în moarte.

lume fără de moarte este o lume care nu există.

Nici o stea nu ar fi strălucit dacă nu ar fi fost sortită morţii şi luminii ce va călători etern prin aceasta.

Doar prostul se teme de moarte şi nu de boli,bătrâneţe sau suferinţele vieţii,uitând că moartea nu poate fi bolnavă şi nici nu suferă sau  doare.

Veşnicia se conştientizează în viaţă şi se trăieşte în moarte.

Nu poate exista o deşertăciune mai mare decât să crezi în nemurirea vieţii.

Adevărata nemurire constă în eternitatea morţii.

De ce s-ar teme viaţa de moarte dacă i-ar muri moartea?

Viaţa vieţii şi moartea morţii.Iată două lucruri identice.

Care este diferenţa în cele din urmă dintre visul vieţii şi cel al morţii?

Tot ce rămâne pentru noi în această viaţă este moartea.

Nu te scălda în apa vieţii fără să ştii să înoţi către moarte.

Întotdeauna mâine va fi o nouă zi dar nu şi pentru moartea ta.

Încearcă să crezi în tine amintindu-ţi de moarte.Abia atunci vei trăi cu adevărat.

În moarte orice loz devine câştigătorul propriului său noroc.

S-a odihnit cineva în moartea care nu te oboseşte?

Roua morţii nu se aşterne niciodată peste zorii ce vor să vină ci doar peste cei care sunt eterni, care nu vor mai veni sau pleca niciodată.

Câtă moarte este în uitare şi uitare în moarte!

Cel ce uită moare odată cu propria sa uitare.

Prin moarte nu se trece fiindcă moartea te trece.

Speranţa în moarte,iată cel din urmă cadou al vieţii.

De ce trăim ca şi cum am fi eterni dacă ne e frică de moarte?

S-a rupt vreodată o filă din calendarul morţii?

Câtă moarte este în această lume şi câtă lume în moarte?

Fii sincer cu tine însuţi şi caută moartea din tine.O vei găsi în uitare,amintire,vis şi Destin.

Oriunde mergi cu inima,sufletul,mintea şi trupul te îndrepţi spre moarte, de aceea pe calea morţii nu poţi rătăci niciodată.

Cel ce caută lumina prin întunericul vieţii o va găsi la venirea zorilor unei mari iubiri ce va dori  deşertăciunea de a trece peste moartea ce nu poate trece.

Moartea ta nu va veni niciodată pentru tine ci doar pentru ceilalţi!

Doar tu vei absenta la propria ta moarte.

De ce te temi de moarte?Nimeni nu a fost vreodată prezent la propria sa moarte.

Doar marile iubiri şi sfinţii pot înţelege cu adevărat moartea.

Cel care vede moartea drept pedeapsă divină nu poate înţelege că aceasta nefiind viaţă nu poate pedepsi şi nici urî.

Nici de absenţa propriei tale morţi nu poţi scăpa în această viaţă.

Absenţa  morţii defineşte viaţa dar absenţa propriei tale morţi faţă de tine oare nu defineşte Viaţa de Apoi?

Nu moartea este cea care te judecă  ci absenţa propriei tale vieţi în Viaţa de Apoi,a deprinderilor bune sau rele, unde ai ajuns prin absenţa ta în faţa morţii tale.

Dacă moartea este uitare moartea ta va uita în primul rând de tine fiind marele absent al ceasului ce-ţi va bate marea trecere.

Lumea aceasta este o clipă frântă din eternitatea morţii.

Viaţa de Apoi este  Marea Amintire a eternităţii.

Doar eternitatea clipei unei mari iubiri poate rezista absenţei propriei tale morţi.De aceea sfinţii iubesc învăţând să moară fericiţi.

Adevărata sfinţenie constă în iubire şi în moarte.Ambele se unesc prin eternitate.

Numai prin moarte poţi învia.

Oricât de absenţi suntem la propria noastră moarte sufletul va trebui în cele din urmă să realizeze că are de trecut pragul dintre lumi, mergând către lumina eternităţii.Dar nu va realiza moartea sa ci tocmai învierea.

Doar pentru viaţa din această lume există moartea.

Sufletele care nu sunt pregătite să treacă pragul către Lumea Luminii sau Lumea Vieţii de Apoi  şi stau legate de această lume sau de Lumea Morţii Vieţii sunt cele mai nefericite.

Şi stelele trăiesc etern în Lumea Luminii lor la fel cum trebuie să trăiască şi sufletele,aceste stele ce vor lumina cu strălucirea lor alte şi alte lumi.

Nu-ţi fie teamă de Lumea Luminii de după moarte. Tot ce ai lăsat în această lume nu este nimic altceva decât moarte.

Ceea ce rămâne din tine în cimitirele acestei lumi nu eşti tu, ci moartea acestei lumi din tine.

Cei ce se leagă cu disperare de această viaţă nu înţeleg că se leagă  de moarte fiindcă moartea există numai în viaţa acestui tărâm.

Dacă viaţa nu ar trebui să ne înveţe cum să murim nu ar mai exista.

De ce să plângi această lume a plângerii?

Şi corpurile unor stele au murit mai demult aproape decât vremea dar lumina eternităţii lor străluceşte şi acum traversând şi lumea noastră.De ce să nu fii stea?De ce să nu treci pragul dintre lumi?

Tot ce rămâne din noi este iubirea fiindcă şi Dumnezeu este iubire.De aceea pentru a trece cu uşurinţă pragul către Lumea Luminii de Apoi  va trebui să fi iubit îndeajuns de mult.

Şi lumina iubirii din Lumea de Apoi poate părea întuneric pentru cei ce nu iubesc.

Lumea Luminii de Apoi poate deveni un infern întunecos pentru cei ce s-au lipsit de cel mai important dar primit de la Dumnezeu:Iubirea!

Doar iubind vei înţelege lumina din tine şi prin aceasta atunci când îţi va fi destinat şi Lumea de Apoi.

Lumea Luminii de Apoi  este o lume a iubirii.

Trăim o viaţă în această lume pentru a învăţa să iubim şi să fim iubiţi tocmai pentru a înţelege cu adevărat paradisul lui Dumnezeu din Lumea de Apoi.

Fără a şti cu adevărat ce este iubirea nu am putea cunoaşte paradisul şi nici pe Dumnezeu în Lumea de Apoi..

Nu există rău mai mare decât să nu şti, să nu poţi şi să nu înveţi a iubi ştiind că te aşteaptă Lumea Luminii de Apoi.

Moartea şi durerea înseamnă viaţă.

Nu putem  avea decât o singură moarte care să ne  cuprindă toate clipele pierdute la ruletă vieţii.

Nu îţi risipi eternitatea luminii sufletului tău în absurdităţile deşarte ale societăţii.Moartea nu iartă pe nimeni.

Lasă ţărâna din tine ierarhiilor bolnave ale acestei lumi şi nu uita că tu eşti lumina ce nu poate muri niciodată ci doar reînvia înapoi în lumina de unde a venit.

A înviat cineva fără să moară sau a murit cineva fără să se nască printre clipele absurdităţii acestei lumi?

Viaţa este cea mai mare risipă de clipe în faţa morţii ce are numai eternitatea propriei sale clipe şi atât.

Stelele căzătoare nu pot fi văzute decât în lumea vieţii care va trece şi ea odată cu propria ei viaţă.

Întreaga viaţă este o simplă respiraţie a morţii.

Drumul către moarte este pietruit cu viaţă.

Ar mai fi frumuseţea vieţii fără de moarte?

Numai prin  moarte visul vieţii devine realitate.

Ştii câte clipe s-au spart în lumina eternităţii din mine fără de tine şi fără de înţelesul morţii.

Ce s-ar face poezia acestei lumi fără de moarte?

Sunt abătut de câtă moarte trebuie să ducem cu noi întreaga viaţă.

Privind către moarte priveşti către cauza naşterii tale.

Oriunde te va duce viaţa în această lume tot către moarte vă fi destinaţia finală.

Dacă arborele vieţii nu ar avea rădăcinile în moarte nici o naştere nu ar mai fi datoare cu o moarte.

Te ştiu iubirea mea de dinainte de a fi acest timp cu nume de trecere,de moarte.

Oriunde este timp este şi moarte.

Cu fiecare clipă trecută a vieţii murim până când vom ajunge în marea clipă de unde nu vom mai trece,înviind.

Văzându-te m-am pierdut în eternitatea privirii tale la fel cum mă voi pierde în eternitatea clipei morţii mele înviind.

Doar cel ce crede în lumina sufletului  va înţelege moartea.

Toate religiile te pregătesc pentru moarte numai dacă le iubeşti.

Fără de iubire nu poţi fi pregătit să mori.

Nu moartea poartă vina acestei vieţi ci lipsa iubirii.

Nu te teme de moarte ci de iubirea pierdută din tine.

Învaţă mai întâi să iubeşti şi pe urmă să mori.

Cel ce se lipseşte de iubire va pierde trenul unei eternităţi a fericirii fiind nevoit de o nouă întrupare în infernul ţărânei.

Iubirea este unica eternitate ce trece cu noi în moarte.

Cu toţii avem nevoie de simbolul unei lumânări la ceas de moarte fiindcă nimeni nu am reuşit să iubim atât de mult cât ne-ar cere lumina eternă a Lumii de Apoi.

Nu te îndoi de viaţă ci de iubirea pierdută în timpul ei.

Vraja iubirii stă în lumina nesfârşită din ochii tăi pe care o voi întâlni doar atunci când voi învia în eternitatea morţii.

Doar iubirea este aceea care nu te lasă nici să mori şi nici să trăieşti fiind adevărata lumină a Lumii de Apoi.

Niciodată să nu porţi ochelari de soare în faţa luminii orbitoare a iubirii.

Marea amăgire a vieţii constă în tot ceea ce te îndepărtează de iubire, de a deveni un sfânt al iubirii care să dorească mai mult lumea luminii eterne de apoi decât viaţa.

Lumina acestei lumi este iubirea şi doar această va trece cu tine în moarte.

Toate bogăţiile acestei lumi de ai avea nu ţi-ar fi de nici un folos în faţa morţii care îţi cere doar iubirea din tine şi atât.

Cel ce iubeşte viaţa mai mult decât moartea este cel ce iubeşte deşertăciunea mai mult decât perfecţiunea eternităţii.

Nu moartea este cea care nu te lasă să o iubeşti ci viaţa din tine.

Nu există avere mai mare decât iubirea de aceea sfinţii o strâng uneori o viaţă întreagă uitând de bogăţii sau alte ierarhii pe care moartea nu le va accepta niciodată.

Cât timp trăieşti în această lume strânge doar ceea ce te va lăsa moartea să iei cu tine,restul este deşertăciune.

Nu fi lipsit de respect în faţa morţii fiindcă aceasta este împlinirea supremă a unui Destin.

Cauza vieţii se pierde în moarte iar a morţii în lumina eternă a iubirii.

În faţa iubirii nu există nici măcar pragul dintre lumi.

Dacă am iubi fiecare cel puţin atât cât am fost sortiţi să o facem trăind pe acest pământ nu ar mai exista societate bolnavă.

De viaţă poţi să te desparţi oricând dar nu şi de moarte.

Moartea este cel din urmă sărut al vieţii.

Cine iubeşte viaţa urăşte moartea tocmai pentru că viaţa se urăşte pe sine însuşi mai presus de orice.

Cei reveniţi din faţa pragului morţii înţeleg mai mult decât oricine importanţa iubirii.De aceea încearcă să nu te împiedici în nimic altceva decât de iubire în cursa întinsă de viaţă.

Numai moartea poate împlini sensul vieţii.

Valurile vieţii  lovesc corăbiile clipelor de talazurile morţii în speranţa de a nu mai duce amintiri către alte zări ale firii.

De câtă moarte are nevoie viaţa acestei lumi?

Toate războaiele lumii nu valorează nici cât o fărâmă de iubire.

Nu de viaţă duc adevăraţii sfinţi dorul,ci de moarte.

Cel ce a fost nepregătit de moarte trebuie ajutat cu iubire prin lumina gândurilor iubirii noastre prin pomeni, amintiri,lumânări şi toate semnele posibile ale iubirii.

Doar cel ce dă iubire va primi iubire,precum cel ce-şi dă iubirea celui mort va primi iubirea necesară propriei sale morţi.

Cu toţii ne împiedicăm zilnic de pragurile vieţii şi numai odată de cel al morţii care poate fi cel mai greu de trecut fiindcă te duce în eternitate unde fiecare greşeală primeşte conotaţia nesfârşirii.

Ne dăm seama că am murit abia când realizăm că de fapt trăim sub formă de lumină şi dincolo,când aflăm că am lipsit la propria noastră moarte.

Cu toţii lipsim la propria noastră moarte fiindcă nu există moarte ci doar viaţă veşnică.

Suntem abătuţi în faţa morţii fiindcă trăim trecerea cu fiecare clipă şi vedem moartea ca fiind o trecere definitivă şi nicidecum trecerea la adevărata viaţă a luminii.

Îmbălsămarea corpului după moarte are rolul de a nu permite altor energii ce nu pot merge spre lumină să îl locuiască şi nu pentru că acesta ar mai aparţine defunctului.Lumina sufletului  lui merge către aceea a Lui Dumnezeu.

Adevărata lumină a acestei lumi este numai iubirea ce poate străluci în moarte.

Nimeni nu poate recupera ceva după moarte tocmai fiindcă nu a avut niciodată nimic real în acest vis al vieţii.

La fel ca şi noi întreaga lume moare  transformându-se în lumina amintirii eterne ce va brăzda infinitul.

Plecăm cu ceea ce am venit,cu lumina din noi şi atât.

Numai în moarte nu vei mai găsi moartea.

Moartea este cu adevărat uitare pentru cel în cauză devenind amintire abia după ce s-a săvârşit, altfel nu ar mai avea nici un sens viaţa.

Ne îndepărtăm de viaţă doar atunci când ne e teamă de moarte uitând câtă  notabilitate îi dă moartea vieţii.

Sunt conştient de moartea ce va să vină când voi uita definitiv de viaţă dar şi de moartea ei.

Numai în moarte visul vieţii se destramă lăsând zorii noii zile a eternităţii.

Libertatea morţii constă în eternitate şi a vieţii în lacrimile trecerii.

Ne naştem fără bani de bilet pentru trenul vieţii şi muncim din greu pentru a ne plăti fiecare clipă de călătorie ca să ajungem cu toţii la destinaţia finală cu nume de Moarte.

Mă gândesc la tine dragostea mea,la moartea care ne va uni cândva în eternitatea să,la ultimul cadou de suferinţă ce ni-l va pregăti viaţa.

Câtă moarte este în frumuseţea unei femei?Câtă moarte vă aduce această prin posibile naşteri ?

Nu există naştere care să nu fie condamnată la moarte.

Naşterea în loc să fie sărbătorită ar trebui plânsă fiindcă este o sentinţă de condamnare la moarte iar moartea decizia de eliberare la viaţa  luminii eterne.

Să fi fost atât de lipsiţi de iubire încât am fost condamnaţi de a ne naşte în lumea de ţărână pentru a ne  reîntoarce în lumea de lumină cu mai multă iubire în noi?

Lumea ţărânei este în marea ei parte şi lumea iubirilor neîmplinite.Să fie această neîmplinire pildă pe care trebuie să o cunoaştem?

Ne naştem pentru a sorbi din fluviul sentimental al acestei lumi durerea şi moartea?

Dincolo de frumuseţe va sta întotdeauna moartea.

Nu există val mai distructiv ca valul vieţii tale.Te va purta întotdeauna şi negreşit spre moarte.

Nimeni nu rămâne nesărutat de moarte fiind unica ce împarte iubirea în mod egal faţă de viaţa ce face atâtea nedreptăţi.

Dacă moartea te primeşte oricând cu braţele deschise viaţa,odată mort nu te va mai accepta niciodată înapoi cu aceeaşi identitate.

Ce s-ar face viaţa fără de moarte cu societăţile ei bolnave?Întreaga lume ar fi un imens spital de nebuni.

Odată ajuns pe tărâmul morţii aceasta nu te va lăsa să cazi din nou în prăpastia vieţii.

Nebun e cel ce priveşte viaţa ca ceva etern uitând de moarte.Va ajunge în eternitatea luminii uitând că aceasta este eternitate,prelungindu-şi astfel moartea vieţii.

Doar moartea te poate vindeca de moarte.

Nu părăsi această lume cu gândul dureros al despărţirii oricât de mari avantaje ai fi avut.Toate acestea nu au fost decât vise iluzorii faţă de eternitate.

Cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului la părăsirea acestei vieţi este să nu fie prezent la propria sa moarte, realizând doar viaţa  eternă a luminii de dincolo de  clipa morţii.

Viaţa şi moartea sunt trecătoare fiindcă una este începutul şi alta sfârşitul acelui început.Dar ceea ce denumim noi prin Lumea de Apoi este dincolo de sfârşitul începutului deci acolo unde nimic nu s-a început pentru a sfârşi fiind eternitate.

Odată trecută viaţa îi trece şi moartea sa lăsând lumea de lumină să inunde eternitatea ce a fost încătuşată cu moartea vieţii.

Nu despre moarte trebuie să vorbeşti ci despre viaţa ce moare mereu.

Avem nevoie de viaţă doar pentru a şti că există şi moarte în lumina eternităţii şi iubirii Lui Dumnezeu?

Seninul vieţii ascunde marea furtună a inevitabilei sale morţi.

Moartea este fărâma de Destin pierdută de viaţă la ruletă hazardului din cazinoul eternităţii.

Nu uita că doar viaţa te poate răni, nu şi moartea ta.

Nici o casă a acestei lumi nu va dăinui nici măcar o clipă din lumea de lumină a iubirii de după moarte.

Toate relele vieţii provin de la cei ce nu sunt îndeajuns de iubiţi şi de la cei ce nu iubesc îndeajuns.Iată cauza bolilor sociale  şi faptul pentru care nu ne putem pregăti întreaga viaţă pentru moarte.

Moartea este un rămas bun de la lumea rămasului bun.

Moartea va fi mereu nota de plata la suma socotelilor vieţii.

Moartea nu va termina niciodată nimic altceva decât Iluzia Vieţii.

Spaţiile şi timpii se transformă prin moarte în eternitate.

Celui căruia îi e frică de moarte îi e teamă de eternitate.

Nu moartea te ucide ci viaţa.

Oare ştim cu adevărat ce anume reprezentăm pentru eternitatea aşa zisei morţi?

Cum orice fiinţă sau obiect poate fi orice altceva dacă s-ar schimba Iluzia Vieţii tot aşa şi moartea poate fi cu orice altceva.

Nimeni nu se poate depărta în moarte de el însuşi precum nu poate fi străin de propriul său sine cum este în timpul vieţii.

Străinul din tine este moartea neînţeleasă din tine.

Suntem străini de moarte datorită Iluziei Vieţii.

Dacă nu am fi străini de moarte întreaga lume ar fi un paradis.

Tot ce este creat va muri pentru viaţa ce a fost creată la rândul ei.

Moartea a fost creată numai pentru viaţă murind  odată cu aceasta fiindcă tot ce este creat va muri.

De ce Iubirea care este Dumnezeu a creat viaţa şi moartea ei?

Nimeni nu se poate lipsi de moarte.

Deznodământul spaţiului şi al timpului constă în moarte.

Dacă alături de spaţiu şi timp am mai realiza şi alte dimensiuni în cadrul Iluziei Vieţii atunci am avea parte de cu totul altceva decât viaţa precum de ceva diferit de ceea ce denumim noi moarte.

Dacă nu am cunoaşte viaţa şi moartea ele nu ar exista.Dacă prin moartea noastră nu mai cunoaştem moartea vieţii aceasta nu există.

Cunoaşterea spaţiului şi timpului înseamnă viaţă şi moarte.

Vietăţile care nu-şi cunosc viaţa şi moartea nu realizează că trăiesc.

Dacă omul nu şi-ar cunoaşte viaţa şi moartea, acestea  nici măcar nu ar exista pentru el chiar dacă ar fi o fiinţă vie.Unele vietăţi nu conştientizează că s-au născut şi nici că vor muri vreodată.

Omul a făcut legământ cu moartea abia atunci când a cunoscut-o.

Nu există moarte decât pentru cel care o cunoaşte.

Pragul dintre lumi pe care trebuie să-l treacă fiecare suflet este pragul dintre două moduri diferite de cunoaştere.

Cunoaşterea este influenţată iremediabil de ţărâna acestei lumi care odată ce dispare şi nu ne mai încătuşează sufletul va primi noi valenţe şi dimensiuni,iar moartea vieţii va fi cu totul altceva.

Atunci când ne pregătim pentru moarte trebuie să fim conştienţi că energiei sufletului nostru îi vor deveni accesibile o infinitate de dimensiuni pe lângă spaţiu şi timp,  aflate în Lumea Luminii de Apoi.Depinde cât de pregătiţi suntem pentru a primi cât mai multe astfel de dimensiuni în cugetul nostru orbit de Iluzia fostei Vieţi.Acel impact este cel mai înălţător dar şi mai chinuitor dintre toate câte sunt şi au fost vreodată pentru noi.Va fi momentul desăvârşirii sufletului nostru.

Trăim în lumea sferelor care se rotesc cadenţând eternitatea luminii în noapte şi zi.

Moartea nu schimbă cu nimic ridurile vieţii în şanţurile cărora stă înscrisă deşertăciunea.

Câte petale au căzut din floarea viselor tale strivite de paşii neiertători ai vieţii ce calcă la fel de sfidători prin moarte precum au călcat şi propria ta naştere ce au acoperit-o cu moarte.

Nu există moarte pentru moarte ci doar viaţă pentru viaţă.

Moartea nu poate fi înţeleasă decât iubindu-L pe Dumnezeu.

Dumnezeu este lumina eternităţii de dincolo de viaţa morţii fiindcă prin El putem iubi iar iubirea este cu mult deasupra oricărei cunoaşteri.

Cunoaşterea prin care realizăm moartea vieţii înseamnă adesea suferinţă.De ce ne-am pierdut din Cuvântul etern al Lui Dumnezeu în această lume perenă?

Păcatul Originar constă în cunoaşterea lui şi implicit a morţii acestei vieţi.

Păcatul Originar nu poate fi depăşit decât prin iubire fiindcă mai presus de cunoaştere este iubirea.De aceea îngerii sau formele energetice superioare sufletului nostru,aceste fiinţe ale luminii ştiu să iubească iar sfinţii învaţă întreaga viaţă să iubească.

Definiţia morţii raportată la viaţă este aceea de a nu fi, de a trece în nefiinţă deoarece Dumnezeu nu te lasă să-ţi cunoşti niciodată propria moarte,adevărata viaţă veşnică.

Să fie durerea şi suferinţa şi în eternitatea Lumii de Apoi a Luminii?Nu în nici un caz.Tot ce doare şi suferă are un început  care se datorează unei cauze iar tot ce începe se va sfârşi.

Lumea de Apoi începe cu sfârşitul vieţii, deci are un început ceea ce înseamnă că va trebui să posede şi un sfârşit?Nu!Viaţa la fel ca şi moartea sunt simple vise ale  eternităţii despre finitate şi atât.Dimineaţa ne trezim din acest vis şi realizăm cât de eterni suntem.

Dacă viaţa şi moartea fac parte dintr-un simplu vis de ce atunci când ne trezim în faţa pragului dintre lumi unor suflete la este aproape imposibil să-l treacă?Oare câţi nu am dorit să văsăm în continuare la auzirea ceasului deşteptător?Această deşteptare poate fi extrem de dureroasă pentru multe suflete.

Sufletul nostru putea să viseze orice alt vis nu numai pe cel cu viaţă şi moarte sau spaţiu şi timp, dar asta depinde şi de energia lui spirituală.

Moartea este deşteptarea din visul vieţii.

Nu există vis care să nu se destrame odată cu sfârşitul somnului precum nu există vis al vieţii care să nu se destrame în moarte.

Toate au un suflet pietrele,munţii,plantele,oceanele,râurile,planetele,stelele,oamenii,îngerii şi toate cele cunoscute şi necunoscute doar că aceste suflete au o încărcătură spirituală diferită şi trăiesc în dimensiuni diferite unde viaţa şi moartea pot să nici nu existe.

Fiinţa noastră devine uneori atât de amăgită şi temătoare la trezirea din visul vieţii încât nu are curajul să înfrunte adevărul spiritual al Lumii Eterne a Luminii.

Sensul vieţii pentru visul ce-l trăim este moartea iar pentru lumina din noi este  purificarea spre a putea aspira la noi dimensiuni.

Viaţa este aceea care îi arată fiecărui suflet omenesc cât valorează la trezirea lui în moarte.

Tot ce are o denumire are un suflet.Chiar şi cuvintele au sufletele lor care te trezesc din viaţă dincolo de moartea acestora.

Orice cuvânt urât are un suflet  cu o încărcătură energetică pe măsura să.De aceea este bine ca în acest vis al vieţii care ne pregăteşte pentru trezirea prin moarte să folosim cuvinte ce au încărcături energetice cât mai benefice.

Lumile cuvintelor nu sunt cu nimic mai prejos de lumea noastră  a vieţii şi morţii cu nume de vis.

Câţi dintre noi nu ţin cu dinţii de acest vis numit viaţă fiindu-le extrem de greu să se trezească prin moarte.

Nu-ţi trăi viaţa ca fiind eternă fiindcă te vei trezi din ea prin moarte şi atunci vei fi distrus.

Cu cât vei primi şi vei da mai multă iubire cu atât vei trece mai uşor marele prag dintre lumea visului vieţii şi aceea a Luminii Eterne.

Pomenile şi comemorările sunt semne ale iubirii pentru cel ce a fost care-l vor ajuta dincolo încărcându-i lumina ce a rămas din eternitatea să cu şi mai multă iubire pentru a trece noi şi noi praguri spre perfecţiunea spirituală a dimensiunilor.

Nu fă nimic din ceea ce nu-ţi permite Destinul ce-şi aşteaptă împlinirea în deşteptarea ta în moarte.

Somnul vieţii este un vis primit în dar de la Dumnezeu pentru aţi arăta ce poate însemna umbra faţă de Lumea Luminii Eterne.

Nu încerca să te trezeşti prin sinucidere din visul vieţii fiindcă neîmplinindu-ţi somnul vei fi extenuat a doua zi a eternităţii.

Câţi dintre noi nu ne vom trezi încercănaţi şi obosiţi de păcatele acumulate în visul vieţii ce a devenit pentru atât de mulţi un coşmar.

Dă-i celui ce tocmai a murit  apă şi hrană la fereastra casei sale pentru a înţelege că nu mai este în acest vis al vieţii, că setea din visul vieţii îi poate fi potolită oriunde cu iubirea şi recunoştinţa celor rămaşi  dar mai ales că trebuie să-şi continue drumul.

Nu-l  plânge atât încât să-l opreşti pe cel plecat să treacă pragul spre Lumea Luminii Eterne fiindcă doar acolo este împlinirea lui.

Vai de cei care nu au iubit şi nu au dăruit  îndeajuns de multă iubire  în viaţă, şi stau în sala de aşteptare dintre lumi.

A iubi un suflet trezit prin moarte înseamnă a-l  îndemna să plece spre lumina eternă a stelelor ce ne aduce copilăria Vremii în timpurile noastre.

Oare ce vom mai fi unul pentru celălalt ceea ce suntem în visul vieţii după ce ne vom trezi  prin moarte în lumea adevărului?

Toate averile din lume nu valorează nimic la trezirea din visul vieţii.

Ce altceva pot fi averile acestei lumi decât ziduri din ce în ce mai înalte înaintea pragului dintre lumi pentru cei ce le deţin.

Ţărâna tot ţărână rămâne iar lumina sufletului nu va fi niciodată umbră.

De câte ori nu ţi-ai călcat în picioare  propria ta  Lume Eternă a Luminii păcătuind şi crezând în nimicniciile vieţii?

Îşi va aminti vreodată visul vieţii de tine odată ce se va destrăma  în negura nopţii prin care ai trecut trezindu-te prin moarte la lumina eternă?

Cuvintele ochilor tăi le voi simţi în lumina din mine,le voi asculta mereu dându-mi aripi să pot zbura în Lumea Eternităţii unde luminile noastre se vor contopi devenind o stea ce va răsări peste zorii altor şi altor lumi.

Toate lumile acestui Univers nu se întind pe durate mai mari decât clipa eternă a morţii.

Poate cineva rosti cuvântul moarte fără să se gândească la distrugere în această viaţă?

Dacă moartea nu ar însemna distrugere faţă de viaţă aceasta din urmă nu ar exista de aceea viaţa trebuie înţeleasă înainte de a condamna moartea.

Nu poate exista gând care să moară şi nici cuvânt fără lumea eternităţii sale.

Suntem o fărâmă de suflet ce va duce eternitatea unei amintiri renăscută prin moarte.

Nimic nu poate fi mai aproape de tine decât viaţa şi moartea ta.

Viaţa este continuarea unui început iar moartea a unui sfârşit.

Numai prin moarte sfârşitul poate începe.

Orice început are un sfârşit precum orice sfârşit un început. Cum moartea e un început al sfârşitului vieţii va trebui să posede şi un sfârşit al începutului morţii şi să se termine odată lăsând locul Lumii Luminii Eterne.

Ştie cineva de unde era cu ani şi ani de zile înainte de naştere?La naştere a uitat întreaga istorie a sufletului său.Viaţa este opusul morţii fiind definită prin uitarea a ceea ce a fost dinainte de naştere ceea ce înseamnă că prin moarte ne vom reaminti identitatea noastră spirituală.

Nimeni nu a fost sătul de moarte în schimb de viaţă,da!

Adevărata moarte este viaţa care ne-a dat uitarea ascunsă în vălul iluziilor sale.

Fără de moarte am muri definitiv fiindcă moartea vieţii nu ar mai putea muri.

Amintirea morţii este unicul balsam al vieţii.

Întreaga fericire s-ar nărui sub paşii grei ai vieţii dacă nu ar fi moartea care să o salveze.

De ce nu ne lasă viaţa să ştim de ce toate drumurile duc către moarte?

Lacrima învierii nu se prelinge decât pe obrazul Morţii.

Câte iubiri nu s-au împlinit prin moarte?

De ce marile iubiri implică şi moartea în zilele lor?

Nu există moarte a iubirii ci numai moarte a vieţii.

Doar marilor iubiri le e dor de moarte uneori fiindcă se identifică cu absolutul ei.

Unicele adevăruri pe care le cunoaştem în viaţă sunt adevărul morţii şi al iubirii..Restul sunt iluzii ale vieţii.

Adevărata înviere spre Lumea Luminii Eterne este atunci când se contopesc adevărul morţii vieţii  cu cel al iubirii într-unul singur,adevărul absolut al împlinirii.

Numai lumina morţii poate ajuta viaţa să nu rătăcească prin lumea suferinţei eterne.

Frumuseţea morţii constă în faptul că este sfârşitul vieţii ce poate muri.

Oare ce s-ar face viaţa dacă nu s-ar odihni pe aripa morţii?

viaţă întreagă stăm pe malul morţii pentru a privi eternitatea unui suflet ce-l iubim.

Orizontul morţii este unicul orizont ce poate fi cuprins de palmele bătătorite ale vieţii tale o singură dată şi pentru totdeauna.

Moartea şi iubirea sunt unicele înţelesuri ce pot da sens vieţii.

Adevăraţii morţi există numai în lumea vieţii ce moare.Sunt cei care nu pot iubi din toată fiinţa lor.

Cum viaţa te-a examinat cu fiecare clipă a sa, moartea îi va da notă vieţii tale pentru modul cum te-a pregătit.

Moartea este uitare numai pentru Iluzia Vieţii care ţi-a şters amintirea identităţii eterne a sufletului tău.

Cum dorul doare viaţa, moartea vieţii moare.

Oare există ceva mai profund decât pasiunea marii iubiri pentru care moartea este împlinirea eternităţii spre care aspiră?

Nu regreta niciodată viaţa fiindcă ţi-a dăruit naşterea în timp ce purtai cămaşa morţii  fiindu-i  datoare din mulţimea ei de clipe,cu o singură clipă.Aceasta este o clipă de eternitate.

Oare ce ne-am fi făcut fără moarte?

A înţeles cineva vreodată de ce trebuie să murim sau să trăim, să iubim?

Adevărul morţii îl va surmonta întotdeauna pe cel al vieţii.

Moartea nu poate fi văzută decât prin ochii vieţii cât timp trăim.Să vedem pe urmă viaţa numai prin ochii morţii?

Toate marile frumuseţi ale lumii sunt sculptate de moartea fără de care viaţa nu ar mai avea nici un sens.

Numai moartea va putea rupe colierul deşertăciunii de la gâtul vieţii.

Cel bolnav de prea multă iubire se poate vindeca prin moarte.

Moartea vieţii este doar un anotimp al sufletului tău.

Oricât de imens ţi se pare Universul, faţă de moarte este doar un grăunte de nisip pe ţărmul unui ocean al eternităţii.

Nu  încerca să înţelegi moartea,infinitul şi eternitatea fiindcă trăieşti şi nu ai acces la adevărul absolut.

Greşim când confundăm moartea cu moartea vieţii.În Moarte moare până şi moartea vieţii lăsând să inunde Lumină Divină a Eternităţii.

Oricât de amăgitoare ar fi orizonturile vieţii ele sunt nişte simple iluzii în faţa marelui adevăr al morţii.

Oricâte trucuri ar folosi viaţa aceasta este învinsă în cele din urmă de Lumea Luminii Eterne.

Dorul morţii doare cel mai tare în viaţă.

Esenţa vieţii se sprijină pe moarte fiindcă viaţa dacă nu ar muri nu ar mai fi.

Visul vieţii ce moare este cel ce a născut durerea.

Oare cine suntem noi cei ce dormim în Lumea Luminii Eterne pentru a ne visa viaţa?

Ce va spune Lumină Divină din noi atunci când ne vom trezi din visul vieţii?

Ar mai fi renăscut pasărea Phoenix dacă nu ar fi fost moartea?

Ce valorează în faţa morţii tale unde eşti absent?

Orice fericire sau suferinţă,durere sau extaz vor fi spălate de valurile morţii.

Nu există altă moarte decât moartea vieţii.

Moartea nu poate fi găsită niciodată de cel ce moare.

Nu există spaţii şi timpi decât între viaţă şi moartea sa.

Moartea este unica întâmplare a vieţii.

Numai viaţa îşi are vremea ei dar nu şi moartea pentru cel ce a murit.

Doar cel ce a urcat muntele vieţii până în vârf va ştii cât de departe poate fi văzut orizontul acestei lumi.

Unica împlinire a vieţii constă în propria sa moarte.

Cum nu există ploaie care să ude oceanul nu există viaţă care să cearnă moarte peste Moarte.

Marile iubiri se purifică spălându-se cu apa unde a murit moartea vieţii.

Sunt nimeni fiindcă în viaţă există moarte.

Moartea este marele neînţeles, marele necunoscut prin care viaţa  devine o pată de culoare.

Fără moarte viaţa nu ar şti încotro ar trebui să o apuce.

Care dintre cele două vămi este cea mai necesară?Cea a amintirii sau cea a uitării?Cum moartea vieţii moare prin moarte,uitarea amintirii îşi uită propria sa uitare prin Lumea Luminii Eterne.

Suntem străini de noi înşine fiindcă nu ştim să luăm de braţ Moartea ce merge alături de Viaţă.

Oricât de mult am încerca să tolerăm viaţa şi moartea nu vom reuşi decât să ajungem la un compromis cu noi înşine despre noi înşine.

Cea mai mare binecuvântare lăsată de Dumnezeu omului este să poată fi absent de la propria sa moarte a vieţii.

Ce altceva poate să fie viaţa şi moartea ei decât o alternanţă între bine şi rău,întuneric şi lumină,zi şi noapte.Dacă alături de întuneric şi lumină, bine şi rău ar mai fi şi un al treilea intrus atunci şi între viaţă şi moartea ei ar mai fi un al treilea element.

Nici cei mai mari pungaşi nu pot fura nimic acestei lumi.Tot ce este ţărână şi deşertăciune,averi,bogăţii sau onoruri toate rămân aici.

A fost vreodată mai iubită moartea decât viaţa cu toate relele ei?

Cine crede în Destin va înţelege rolul morţii mai uşor.

Niciodată nu va fi uşor să mori fiindcă gândeşte viaţa din tine şi nu moartea.

Cine îşi va mai aminti de poezia dureroasă a unui vis cu nume de viaţă?

Eşti o fărâmă de gând ce licăreşte în răceala nopţii unei lumi pline de durere.

Viaţa este o mare risipă de clipă în braţele morţii.

Să nu te îndoieşti niciodată de moarte fiindcă va veni negreşit.Îndoieşte-te de viaţă şi absurdul paşilor săi.

Nu te ruga la Dumnezeu să-ţi dea ceea ce nu ai scris în cartea Destinului tău ce te va regăsi numai în moarte.

Cât suflet trebuia să fi pus Dumnezeu în cuvântul ce ne-a creat atunci când i-a găsit o scuză vieţii în moarte.

Ce greu îi este morţii să se despartă de propria sa moarte atunci când te pierde viaţa şi alergi în Lumea Luminii Eterne.

Întreaga frumuseţe a lumii constă numai în oglindirea sa în moartea ce sălăşluieşte ca un străin fără actele de identitate ale firii din noi.

Nu am zărit niciodată mai multă lumină decât în ochii ce îşi înţeleg pe deplin rostul morţii lor.

Viaţa şi moartea morţii ei este un paradox al firii Lui Dumnezeu.

Nu există niciodată un alt  încotro al vieţii decât :Moartea!

Dacă viaţa îţi cere să te supui durerii sale, moartea nu-ţi cere nimic ci îţi dă totul.

Nu moartea este aceea care-ţi ia viaţa fiindcă moartea vieţii tale  este totodată şi moartea morţii tale.

Moartea nu îngenunchează pe nimeni cum face viaţa ci dăruieşte Lumină Divină a Iubirii Lui Dumnezeu.

Moartea este marele pas pe care trebuie să îl facem spre Dumnezeu.

Nu poţi fi în eternitatea clipei stelei tale decât lăsând în urmă deşertăciunea şi absurdul vieţii care ţi-a ros cămaşa peticită a sufletului tău cu dureri şi iluzii deşarte.

Ne naştem crezând în briza speranţelor  ce ne îmbrăţişează dorinţa de a ne regăsi sufletul pereche înaintea morţii definitive a vieţii şi morţii acestea,crezând că alături de jumătatea noastră vom fi un întreg al Lumii Luminii Eterne.

Câţi îşi găsesc sufletele pereche în această lume ce pierde mereu la ruletă  deşertăciunii în faţa morţii?

Ce poate fi mai trist decât să te reîntorci în eternitate ca o jumătate şi nu ca şi un întreg al unei mari iubiri împlinite?

Prin moarte moare până şi moartea speranţelor ce astfel vor putea îmbrăţişa eternitatea.

Şi dacă s-ar împăca viaţa cu propria ei moarte ce ar mai rămâne din noi?

Suntem străini de noi înşine fiind un produs al neînţelegerilor dintre viaţă şi moarte.

Te ador iubirea mea pentru că numai tu m-ai  determinat să fac pace între viaţa şi moartea mea regăsindu-mă în propriul nostru Destin.

Nu ştiam că şi moartea se poate învăţa la fel ca viaţa,că şcoala morţii este mult mai superioară celei a vieţii.

Doar cu tine iubirea mea voi reuşi să calc moartea acestei vieţi în picioarele eternităţii din inimile noastre.

Ştiam că inimile noastre se lovesc de moartea fiecărei clipe bătând puternic,că sunt necesare două inimi  ca să poată prinde una dintre clipe şi să o transforme în eternitatea iubirii lor.

Până şi dorul s-a născut din moarte.

Povestea fiecărei vieţi trebuie spusă morţii.

Fără de moarte nici un vis nu s-ar mai împlini.

Moartea este cea din urmă amintire a vieţii.

Moartea nu este moarte decât pentru viaţă.

Moartea şi iubirea sunt două mari neînţelesuri pe care ar trebui să le învăţăm în această viaţă.

Lumina iubirii din noi nu va muri niciodată odată cu viaţa.

Ţărâna acestei lumi nu va putea umbri la nesfârşit lumina sufletelor noastre care vor străluci odată cu moartea morţii lor.

Totul este o mare armonie chiar şi viaţa împreună cu moartea sa.

Cum viaţa are o frecvenţă a ei, la fel ca şi întregul Univers, cum în fiecare fractal vei descoperi întregul tot aşa şi moartea are frecvenţa, întregul şi fractalul ei fiind o moarte a morţii.

Dumnezeu este o armonie a conştiinţei universale din care facem şi noi parte.Doar dacă ar muri Dumnezeu am muri şi noi.

Dumnezeu ne-a dat iubirea şi viaţa teama de moarte.Suntem frică şi iubire de aceea din noi nu va rămâne decât ceea ce ne-a dat Dumnezeu atunci când nu vom mai avea viaţa:Iubirea.

Doar iubind vom înţelege eternitatea şi vom fi mai apropiaţi de Dumnezeul Iubirii noastre.

Fiecare avem parte de propria sa moarte a morţii unei vieţi ce ne-a înfăşat cu iluzia sa Destinul.

Moartea nu stă departe de tine ci în tine şi oriunde alergi, o faci împreună cu moartea ta.

Nu fugi de lumină când sufletul tău îi aparţine.

Ascultă de armonia Universului respectându-i deopotrivă viaţa şi moartea,precum viaţa vieţii şi moartea morţii acestuia.

Nu suntem nişte simpli trecători în această lume deoarece luăm întreaga lume cu noi în lumina din noi.

Întreaga lume se naşte şi moare odată cu noi, trăind prin moartea morţii noastre pe aceea a ei.

Nu putem fi solidari cu moartea în sensul de moarte a vieţii ci doar cu moartea ca fiind moarte a morţii vieţii.

Cine ar putea înţelege mai bine moartea decât grijile şi suferinţele vieţii?

Toate stelele Universului se nasc şi mor doar în mintea noastră iar dacă noi nu le-am cunoaşte acestea nu ar exista.

Nimeni nu poate exista decât dacă el sau alţii pot conştientiza propria lui existenţă.La fel nu poate muri.

Dacă  nimeni nu ştie despre naşterea şi moartea ta, nici chiar tu atunci nu te vei naşte şi nu vei muri.

Moartea este o conştientizare în cele din urmă.Dacă această conştientizare nu este cunoscută de către nimeni nu există.

Moartea la fel ca şi viaţa noastră sunt  sufletul cunoaşterii.Dispărând cunoaşterea  dispar şi ele.

Dacă ne-ar lipsi cunoaşterea am fi lipsiţi atât de viaţă cât şi de moarte.

Pentru valurile sau stâncile care nu  cunosc această lume nici noi nu existăm în schimb ele există pentru noi tocmai fiindcă cunoaştem lumea şi tot din această cauză şi ele se nasc şi mor,dar numai pentru noi.

Cel mai mare miracol dar şi blestem al acestei lumi este cunoaşterea Iluziei Vieţii prin care totul moare odată cu naşterea.

Nu vei putea simţi armonia Universului dacă nu-L vei înţelege că trebuie să moară.

A cunoaşte înseamnă în primul rând a muri încă de la naştere câte puţin până când vei trece definitiv dincolo.

Teama de moarte este teama Iluziei Vieţii de necunoscutul care o va schimba.

Fără o Lume de Apoi în care să poţi cunoaşte în continuare toate religiile acestei lumi nu  au nici un sens.

Toate inimile bat clipele ce alunecă spre moarte conştiente că la sfârşit de drum vor aluneca şi ele definitiv.

Dacă am susţine că  animalele nu conştientizează că vor muri odată şi odată   sunt mai fericite decât omul?Oare ştiu ce este fericirea?

Dacă omul nu ar conştientiza acest deznodământ final care e moartea, ar fi mai fericit?Dacă nu ar cunoaşte ar mai şti ce este fericirea?Dar mai ales dacă nu ar cunoaşte moartea?

Să fie fericirea dorul după adevărata uitare de noi, să fie moartea?

Oare atunci când omul a aflat despre cunoaşterea vieţii şi a morţii  a avut parte de cel mai mare blestem,depărtându-se pentru totdeauna de fericire sau fără cunoaşterea acestora nici fericirea nu ar fi existat?

Cel ce nu ştia despre existenţa morţii trăia etern chiar dacă existenţa lui se prelungea subit în moarte?Este posibil dar nici fericit nu era fiindcă fericirea are sens doar dacă e raportată la cel mai suprem opus al vieţii şi anume moartea.

Nu poate exista viaţă şi moarte fără cunoaştere şi nici fericire fără aceste trei.

Dacă în Univers nu ar exista cunoaşterea nici moartea nu ar mai exista.

Cel care nu respectă moartea nu-şi respectă propria sa viaţă ce într-o zi va fi găzduită de moarte.

Nu există paşi care să nu lase urme cum nu există urme care să nu ducă către moarte.

Visul vieţii se termină la ivirea zorilor morţii.

Diferenţa dintre visul nocturn şi cel diurn este că noaptea visăm în timp ce dormim iar ziua visăm Iluzia Vieţii fără să mai dormim, un vis unde putem să mai intervenim aşa zis conştient pentru ca atunci când vor veni zorii morţii să nu ne trezim că după un cumplit coşmar.

Liberul arbitru al vieţii ne lasă să intervenim conştient în acest vis.De noi va depinde dacă la trezirea finală din moarte ne vom mai aminti cu drag  acest vis al vieţii sau vom dori să-l uităm asemeni unui coşmar.

Ce poate fi mai sincer decât moartea?

Viaţa nu are nici o scuză că a născut-o moartea.

La braţul morţii nu poate merge decât viaţa.

Cine altcineva poate ajunge la Dumnezeu în afară de viaţa noastră?Moartea.

Suntem atât de plini de viaţă uneori încât moartea devine pentru noi o prelungire a vieţii ce va muri mereu şi nicidecum o renaştere în eternitate.

Cu toţii suntem şocaţi atunci când ne privim moartea dar doar atât timp cât o conştientizăm trăind.Pe urmă eternitatea şterge orice urmă de nelinişte nefiind o viaţă ce trebuie să moară.

Sunt într-o aglomeraţie pe stradă.Chipuri pestriţe la fel ca şi gândurile sau  Destinele lor.Toate acestea vor fi morminte pestriţe în cimitire la fel de pestriţe.

Moartea este icoana sufletului la care trebuie să se închine viaţa.

Doar la colţ de moarte vei întâlni adevărul.

Să nu ştie moartea cine este propria ei viaţă ce o naşte?

Doar murind vei putea învia precum doar trăind vei putea muri.

Moartea este o alternanţă la viaţă.

Cerul morţii va fi brăzdat de stelele eternităţii a căror Lumină Divină străluceşte adesea şi în sufletele noastre.

În moarte toate numerele se reduc la întregul infinit al eternităţii.De aceea prin moarte viaţa devine una singură din puzderia de suflete împărţite prin toate colţurile lumii.

Nu încerca niciodată să-ţi înţelegi viaţa fiindcă şi aceasta nu este altceva decât o fărâmă de moarte unită de întregul etern al morţii prin Destin.

Chiar dacă omul ar fi din granit tot s-ar sfărâma într-o bună zi în moarte.

Calea morţii este unicul drum ce nu mai poate fi refăcut niciodată.

Marele adevăr al morţii constă în viaţă.

Nimeni nu va putea înşela moartea nici măcar cu cea mai infimă monedă a vieţii.

În lumea noastră nu poate exista un strigăt în moarte ci numai către moarte.

Dacă viaţa este mama morţii înseamnă că şi viaţa este tot un fel de moarte.

Cine ştie cât de mare este prezentul strivit de trecut şi viitor?Atunci ce altceva să fie moartea decât suprimarea acestui prezent care şi aşa nu ştim cât de mare este.

A fost cineva la masa morţii vreodată ca să poată spune dacă îi plac sau nu bucatele ei?

Dacă viaţa şi moartea ar fi o alternanţă toate clipele s-ar repeta la nesfârşit îmbrăcate cu noi şi noi toalete.

Nimeni nu-şi vede propria moarte ci doar propria sa renaştere într-o altă lume.Moartea în sine nu poate fi conştientizată.

Prin viaţă se naşte mântuirea şi prin moarte pomenirea.

Viaţa este ruga rugului aprins de clipe pe genunchii lacrimilor roşi de suferinţe  şi speranţa de a-L găsi pe Dumnezeu în  moartea ce pare rece şi impersonală.

Marea întrebare a vieţii constă în  propria ei moarte.

Numai în moarte vei şti dacă a existat cu adevărat propria ta viaţă.

Doar cel ce-şi caută moartea şi o întreabă despre adevăr îşi poate înţelege cu adevărat viaţa.

Numai cel care se trezeşte din visul vieţii va putea şti cum arată zorii morţii.

Niciodată nu vei putea spune niciodată morţii în timpul vieţii precum morţii nu-i vei putea spune niciodată cât de mult durează.

Oare de ce întregul adevăr despre noi se reduce la moarte?

Va înţelege moartea din sufletul nostru mai mult decât viaţa adevărul despre noi?

Nu cred să fie la fel de josnică şi moartea precum viaţa cu eterna ei luptă de subzistenţă.

Cine poate fi mai sincer decât Moartea dar  mai mincinos şi perfid decât Viaţa?

Dacă ar fi ca Moartea să privească în urmă ar vedea Viaţa ce moare cu fiecare clipă care trece.

Nu spera să poţi muri etern în fiecare clipă  prin viaţa ta scăpând de moartea morţii ei.

Întreaga trudă a vieţii este pentru o strălucire iluzorie.De aceea moartea nu are nevoie de fastul şi strălucirea propriei sale vieţi care o naşte.

Mama morţii este viaţa.

Dacă viaţa nu ar naşte moarte ce adevăr ar mai înţelege-o?

Întreaga poezie şi frumuseţe a vieţii se fardează numai în oglinda morţii.

Lipsa de moarte ar fi mai înainte de toate lipsă de viaţă.

Doar cel ce nu a trăit nu poate muri.

Nimeni nu a murit fără o naştere şi nici o naştere nu va exista fără de moarte.

Sunt cu inima ta alături de moartea din noi pentru care s-a născut întreaga iubire a lumii  din eternităţile noastre.

Niciunde nu vei putea desluşi mai mult adevăr decât atunci când te vei privi în oglinda morţii pe care o şterge viaţa în fiecare dimineaţă cu sudoarea deşertăciunii.

În toată viaţa ta există doar o singură împlinire absolută:Moartea.

Nimeni nu va reuşi vreodată să-şi insulte propria moarte fiindcă nu o va cunoaşte niciodată, fiind etern o mare necunoscută.De aceea va trece de fiecare dată pe lângă strada ei, greşind mereu adresa propriului său Destin.

Sunt în măsură să-mi înving moartea?Oare ce nebun poate spune aşa ceva când moartea sa nici nu va exista vreodată pentru el ci doar pentru alţii.

Teama aparţine numai vieţii şi nicidecum morţii.

Cine a fost înşelat de moarte?Dar de viaţă?

Nu moartea este aceea care bate la uşa Destinului pentru a muri ci viaţa.

Frumuseţea morţii stă în ignoranţa vieţii de a fi ea însăşi.

Priveşte departe în largul oceanului clipelor tale părăsite.Cât sunt de neînţelese şi de triste fiindcă nu ai rămas în eternitatea nici uneia dintre ele murind pentru această viaţă definitiv.

Moartea este eternitatea şi viaţa perenitatea.Nu încerca să le înţelegi mai mult decât se pot înţelege ele la rândul lor.

Ce ar fi iubirea fără de moarte?

Nu spera în raza morţii fiindcă nu-ţi va lumina niciodată deşertăciunea gândurilor acestei vieţi.

Iubeşte ca să fi iubit şi trăieşte să poţi muri.

Cum de moartea nu se satură de atât de mult cer cât îi e dat vieţii sale să cuprindă ca să poată muri?

Sunt o fărâmă de lumină din raza eternităţii văzută de suflarea din mine drept moarte.

Care stea va învăţa să moară fără să strălucească mai întâi pe firmamentul vieţii acestui Univers?

Ce departe eşti de mine dragostea mea atunci când uit de moartea ce ne-ar putea despărţi.

Copacii nu ruginesc niciodată ci frunzele lor precum iubirile nu trec niciodată ci doar zilele lor.

Întâmplător iubirea mea am căutat cerul plin de eternitatea seninului iubirii din el, să-mi spună unde ne vom putea spăla cu orizonturile sale nepieritoare.Mi-a arătat clipa morţii în care va trebui într-o zi să ne refugiem.

Oare există altundeva decât în moarte ceasul infinitului ce bate ora împlinirii Destinului nostru?

Cum poate moartea seduce de fiecare dată viaţa?

Fiecare foc al vieţii va lumina în cele din urmă numai cerul morţii.

Nu există poveste fără de sfârşit decât pentru cel ce a murit.

Sub corola iubirii din pomul vieţii tale se află doar moartea ca ultim deznodământ.

Nu există cale care să nu ducă spre moarte şi nici viaţă fără de Destin care să nu se spele în apa morţii în cele din urmă.

La ce bun atâtea drumuri când toate duc spre moarte?

Cum cerul nu poate avea decât un singur orizont, viaţa nu poate avea decât o singură moarte.

Întreaga cunoaştere se revarsă în moarte.

Cum totul are un sens nici viaţa nu determină moartea degeaba.

De nu ar fi începutul şi sfârşitul nu ar exista nici eternitatea.Odată ce există, putem vorbi de fiinţarea eternităţii,deci despre fiinţa eternităţii ce poate fi un Cuvânt de-al Lui Dumnezeu.

Ce dor trebuie să-i fie vieţii de moarte încât de fiecare dată se împlineşte numai prin aceasta.

Ce nebun trebuie să fi ca să-ţi fie teamă de moartă pe care nu o vei cunoaşte niciodată fiindcă doar viaţa poate cunoaşte moartea.

Atunci când vei fi mort nu vei mai avea nimic de împărţit cu viaţa şi cunoaşterea ei.

Nu există moarte care să nu se înece în apa vieţii pentru totdeauna, ireversibil.

Şi moartea se naşte din viaţă la fel ca şi viaţa  din neantul de dinaintea ei, cunoscut de noi astfel.Cum tot ce se naşte trebuie să moară este cât se poate de adevărat că şi moartea trebuie să moară la rândul ei, rămânând  Lumea Luminii Eterne.

Mai departe de moarte nu poate fi decât o altă naştere, odată trecut pragul morţii ce va muri.

Ascultă de armonia Universului atunci când îţi e teamă de moarte.Întreab-o ce este perfecţiunea?Îţi va răspunde cu siguranţă că este o greşeală necesară la fel ca şi moartea fiecărei naşteri sau naştere ce aduce moartea odată cu şinele ei.

Spune-mi Dumnezeule al  iubirii mele care eşti iubire, de ce este atât de rece moartea faţă de viaţă?Cum de nu se topeşte moartea  la focul marilor iubiri?Drept răspuns privesc cerul inimii mele ce are nevoie câteodată de odihnă şi atunci trag perdeaua sentimentelor peste focurile stelelor ce îmbrăţişează eternitatea Luminii Divine în marea amintire a marilor iubiri.

Ce poate fi mai presus sau mai prejos decât moartea?Propria ei viaţă de moarte faţă de viaţa de viaţă.

Suntem prea aproape de Dumnezeul iubirii,atât de aproape încât nu-L putem găsi niciodată cu adevărat oriunde l-am căuta în această lume fiindcă se află în noi în fiecare alături de moartea ce va împlini naşterea.

L-am întâlnit pe Dumnezeul Iubirii la colţul străzii cu nume de Destin, unde se vând speranţe pe tarabă sufletului meu, roasă de ploile sentimentelor unei amintiri despre moarte.

Aripile morţii nu obosesc niciodată să ducă naşterea vieţii spre eternitatea din noi.

Străluciri sau umbre,valuri sau stânci,stele sau priviri, toate câte sunt au Destinul morţii în ele.

Marile iubiri sunt eterne fiindcă în venele speranţelor, privirilor şi cuvintelor lor curge mai presus de toate eternitatea de dincolo de orice viaţă ce ar mai reuşi să moară.

Este un dat ca viaţa să se desăvârşească în cele din urmă numai prin moarte.

Odată ce eşti mort nu ai cum să-ţi cunoşti moartea decât dacă ai trăi iar dacă exişti sub forma unei cuante de energie şi cunoşti înseamnă că nu eşti mort ci viu dar într-o altă formă de existenţă iar aşa zisa moarte ar aparţine doar rămăşiţelor tale pământeşti.Nici acestea nu mor ci se transformă.

Cel care nu-ţi cunoaşte moartea nu moare niciodată. Păcatul Originar constă în cunoaştere fiindcă doar cel care cunoaşte realizează că poate să nu cunoască, iar tot ceea ce se află dincolo de necunoaştere primeşte un sens absolut numai prin moarte.

Moartea este absolutul a tot şi toate câte sunt.

Libertatea vieţii este consens iar a morţii sens.

Nu există fericire sau suferinţă eternă fiindcă şi ele vieţuiesc  urmând calea morţii.

Păcatul originar constă în cunoaştere dar mai ales în cunoaşterea morţii.Dacă nu am fi cunoscut-o nu am fi conştientizat că vom muri niciodată.Oare animalul ştie că va muri?Pentru el moartea este o întâmplare despre care nu a auzit niciodată că va veni.

Nu pot fi alături de Iluzia Vieţii fiindcă îmi arată moartea.

Vâslele de aur ale omenirii sunt credinţa în iubire şi în sfinţenia acesteia.Doar acestea pot împinge corabia societăţii spre marea regăsire a eternului din noi ce nu este nicidecum moarte ci viaţă eternă.

Cine poate înţelege infinitul sau moartea?

Nu  există moarte decât în cunoaştere.

Cea mai mare distanţă nu se află între părţile Universului ci între viaţă şi moarte.

Moartea cuprinde întregul Univers într-un singur punct infinit al începutului.

Fără de moarte întreaga lume ar fi fără de viaţă.

Marea regăsire constă în moarte.

Sensul vieţii constă în pregătirea ei pentru moarte.

Numai cine nu a cunoscut viaţa nu vă va cunoaşte moartea.

Dacă alături de viaţă şi moarte ar mai exista şi alţi opuşi în cunoaşterea noastră nici unul dintre aceştia nu ar muri dar nici trăi.

Rădăcinile vieţii stau adânc înfipte în moarte.

Nu există val care să nu se spargă cum nu există viaţă care să nu moară,în schimb există oceanul Marelui Infinit care va dăinui mereu oricâte valuri sau vieţi se vor sparge de stânca dură a Destinului, iar numele său este Moarte.

Timpul morţii este infinit,de aceea nu va fi niciodată lipsit de el ca şi viaţa.

Nu poate exista moartea decât în cadrul existenţei.

În nonexistenţă până şi moartea dispare.

Prin moarte devenim natura propriului nostru spirit.

Doar în viaţă putem aspira la o moarte mai bună, nu şi în moarte.

Prin viaţă devenim ţărâna timpului care ne modelează iar prin moarte statuia acelui model aşezată pe strada Eternităţii.

Nimeni nu va reuşi să denumească  steaua propriei sale morţi.

Dacă viaţa este un strigăt de durere în amurgul însângerat al cuvintelor, moartea este marea nuntire cu infinitul clipei de iubire a Lui Dumnezeu.

Câte clipe a pierdut viaţa în faţa morţii  la ruletă timpului deşertăciunii?

Naşterea este poarta către moarte.

Nu există viitor în viaţă care să nu se termine în moarte.

Viaţa este o cale iar moartea destinaţia eternă a ei.

Lumina gândurilor tale nu va mai fi umbrită de Iluzia Vieţii în moartea adevărului absolut.

Cine iubeşte mai mult viaţa decât moartea nu înţelege cât de trecători suntem în această lume a tranzitului prin durere.

Ce altceva poate fi această lume decât un imens cimitir de speranţe,cuvinte,dorinţe,iubiri amăgitoare,tristeţi  ce se vor împlinit până şi în moarte?

Nu poţi excela în moarte decât murind.

Ţelul morţii este eternitatea ei iar al vieţii, moartea.Şi totuşi Iluzia Vieţii ne îndeamnă să iubim viaţa dar să trăim ca şi cum am fi eterni..

Fericirea nu-şi poate găsi împlinirea decât în timpul ce o va duce inevitabil la moarte.

Cuvântul vieţii este durere şi al morţii Destin.

Moartea nu poate minţi niciodată pe nimeni.

De ce în destinul fiecărei iubiri se află şi moartea?

A refuzat moartea vreodată să-ţi întindă mâna?

Marea fericire, împlinire, revelaţie şi desăvârşire a acestei lumi constă în moarte, indiferent că acceptăm sau nu acest adevăr.

Moartea este marea enigmă a iubirii din noi.

Nu există strigăt mai puternic în această lume decât liniştea morţii.

Nicăieri nu este mai aprins cuvântul Iubire decât atunci când este scris pe tablă neagră a morţii.

Orice vânt va bate către moarte.

Moartea este oceanul eternităţii ce nu poate seca niciodată.

De eternitatea morţii nu poţi să te ascunzi decât în eternitatea din tine unde o vei întâlni.

Oricât de amăgitoare sunt uneori clipele vieţii ele vor deveni un mare adevăr prin moarte.

Ce poţi aştepta de la viaţă în afară de trecerea sa, dar de la moarte în afară de eternitatea să?

Alături de moarte şi iubire nu poţi fi decât tu şi nimeni altul.

Chiar dacă speranţele mor ultimele să nu uităm că şi ele mor.

Doar oglinda morţii îţi va arăta viaţa în adevăratele sale culori.

Ce altceva poate fi viaţa decât un curcubeu pe cerul morţii?

Nicăieri nu vom fi mai aproape de noi decât dincolo de orice înţeles unde vom întâlni salvatoarea moarte.

Doar moartea va putea escalada în cele din urmă muntele vieţii tale.

Învaţă să mori.

Cât ar mai naufragia corabia vieţii dacă nu ar fi farul călăuzitor al morţii?

Peste adevărul morţii chiar şi ninsoarea speranţelor se topeşte.

Viaţa şi moartea sunt cunoaştere.Una aparţine înţelesului iar cealaltă neînţelesului ce ar trebui cunoscut dar nu se poate întrucât este prea mult adevăr faţă de cât poate cunoaşte Iluzia Vieţii..

Ce poate fi moartea decât iubire fără de sfârşit sau eternitate  cu început în Iluzia Vieţii?

Nu există mare iubire care să nu-şi spele faţa obosită de Iluzia Vieţii în moarte.

Sunt fără de sfârşit fiindcă mor.

Viaţa este un lung ciclu de naşteri  din eternitate şi sfârşituri în moarte.

Moartea ar fi un înţeles cunoscut doar dacă viaţa nu ar fi o mare Iluzie ce-ţi dă impresia cunoaşterii.

Nu muri fără iubire fiindcă nu ai trăit decât pentru iubire, restul e deşertăciune.

Întreaga ploaie de cuvinte ale vieţii se scurge în oceanul morţii unde-şi caută un înţeles.

Doar în viaţă poţi fi singur, nu şi în moartea tuturor înţelesurilor.

Dorul de moarte este cel mai crud adevăr al vieţii.

Pe cerul morţii nu vor fi niciodată norii durerii ce ne umbreau viaţa pentru a şti că suntem.

Toate orizonturile vieţii se pierd în nemărginirea morţii.

Prin moarte viaţa devine un înţeles al firii de a cunoaşte existenţa.

Toate inimile acestei lumi sunt deşertăciune şi ţărână fără de iubire şi moarte.

Prin moarte până şi Iluzia Vieţii capătă sens.

Oricât i-ar fi de teamă vieţii de moarte,aceasta respiră prin plămânii eterni ai morţii.

Poate cineva trăi Iluzia Vieţii sub cerul eternităţii pe care să-l poată cuprinde?

Enigma sufletului nostru arde ca o torţă pentru a lumina taina morţii în sufletul căreia îşi va găsi împlinirea iubirea din noi.

Viaţa fără de moarte este ca şi naşterea fără de viaţă.

Ce sfânt nu aleargă către marele adevăr al morţii iubind mai mult decât un muritor de rând?

Moartea devine o mare sfidare doar pentru cel care nu înţelege deşertăciunea acestei lumi.

Ce s-ar face viaţa fără de cimitire?

Aleea sufletului pietruită de clipele întâmplării duce către moartea neîntâmplătoare.

Ce înţeles poate să primească moartea în faţa vieţii odată ce sensul ei constă tocmai în moarte,iar imaginea sa în iluzie.

Te rog înţelege petalele cuvintelor acestei lumi şi nu le număra fiindcă au fost numărate mai demult decât vremea ta de către moarte.

Nu există foc al vieţii care să nu fie stins de moarte.

Adevăratul miracol al vieţii se desăvârşeşte numai în moarte.

De ce este disperată viaţa în faţa morţii odată ce toate drumurile ei duc către moarte?

Poate exista un miracol mai mare decât moartea pentru care s-a născut viaţa?

În moarte până şi cuvintele devin unite prin eternitatea înţelesurilor lor cu eternitatea înţelesului morţii.

Nu moartea este cea care sfidează viaţa ci propriul ei Destin.

Viaţa este marea sfidare a morţii prin Iluzia falsei eternităţi în care sălăşluieşte un singur mare adevăr:Adevărul Minciunii!.

Moartea devine un repaus doar pentru Iluzia Vieţii noastre.

Dacă ar exista cu adevărat moartea atunci ar trebui ca cel puţin un singur om să o trăiască!

Moartea aşa cum ne este zugrăvită de Iluzia Vieţii noastre este cea mai mare minciună pe care o poate afirma viaţa.

Prin simpla existenţă a ei, Moartea devine o altă Viaţă!

Oare de ce vede viaţa moartea ca fiind distrugere?Doar pentru că nu poate fi cunoscută niciodată de către cel în cauză sau pentru că neînţelesul vieţii este astfel faţă de Iluzia Vieţii?

Teama şi Destinul sunt unicele atuuri ale vieţii în faţa marelui adevăr al morţii.

Doar viaţa complică lucrurile atât de simplificate prin moarte.

Cine poate şti clipa în care nu va mai cunoaşte moartea decât unica Întâmplare Întâmplătoare care este Iubirea sau Dumnezeu?

Clipa în care nu mai cunoşti moartea este tocmai clipa morţii tale.

Ar mai curge fluviul Iluziei Vieţii noastre dacă nu ar fi malurile morţii care să îl limiteze?

Nu întreba niciodată viaţa cine eşti tu ci moartea!

Respiraţia vieţii este teamă de moarte.

Aleile adevărului acestei lumi se află printre mormintele cimitirelor.

Oare s-ar mai lupta viaţa cu propriul său sine dacă ar înţelege marele adevăr al morţii?

Doar faţă de viaţă moartea începe printr-o limită.

Numai viaţa poate muri, nu şi moartea!

A plâns vreodată moartea?Atunci de ce să o plângem?

Adevărata viaţă constă în moartea morţii.

Doar Iluziei Vieţii îi este teamă de moartea morţii fiindcă este adevărata moarte.Atunci când mori îţi moare şi moartea ta.

Cine eşti tu străine din mine care înţelegi moartea  morţii?Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa care cunoaşte moartea.

Cel mai scump se plătesc în viaţă clipele de dinainte de moarte.

Lumea deşertăciunii fără de moarte?

Oricâte clipe ar cumpăra Iluzia Vieţii pe tarabă Destinului, le va vinde în cele din urmă propriei sale morţi.

Viaţa este fiica risipitoare  a morţii.

Moartea a scris cele mai nemuritoare opere.

Ceea ce desparte viaţa va uni moartea.

Moartea nu face politică.

Ţărmurile morţii există doar pentru Iluzia Vieţii.

Înţelesul iubirii în moarte este adevărul Lui Dumnezeu.

Toate furtunile vieţii se stâng în  sufletul morţii.

Moartea e rece numai faţă de Iluzia Vieţii.

Mulţumesc lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat să ne conştientizăm propria moarte a cunoaşterii noastre.

Suntem un dar făcut morţii.

Moartea este nuntirea noastră cu infinitul.

Iarba morţii nu poate fi cosită de timp.

Moartea îi datorează vieţii, viaţa iar viaţa îi datorează morţii,moartea.

Nu există moarte care să nu existe.

Murirea este cel mai mare reazem al nemuririi.

Te iubesc fiinţă plămădită din diamantul iubirii şlefuit de viaţă pentru a fi făcut în dar morţii pe care tu nu o vei cunoaşte niciodată.

Roadele pomului vieţii hrănesc moartea.

Moartea ta o va cunoaşte doar ceilalţi de aceea ea nu poate exista pentru tine şi cum toţi ceilalţi vor avea la rândul lor morţile lor pe care nu le vor cunoaşte,înseamnă că adevărata moarte nici măcar nu există.

Întreaga cunoaştere a lumii nu valorează nici cât o clipă de moarte.

Nebun este cel care măsoară moartea.

Nu pleca urechea la bârfele vieţii despre moarte fiindcă nimic nu-i poate fi mai superior vieţii decât moartea.

Vrei să cunoşti moartea?Priveşte cerul înstelat al marilor iubiri din inima Universului.Multe şoapte pline de Lumina Divină a stelelor au fost supuse de atât de demult încât stelele şi-au pierdut corporalitatea fiind un trecut ce traversează spaţiile şi timpii spre eternul viitor.

În apa morţii nu se va putea spăla niciodată Iluzia Vieţii.

Moartea este adevărul absolut al vieţii.

Viaţa este vis şi moartea realitate.

Din viaţă nu te poţi trezi decât în moarte.

Infinitul nu are cale fiindcă în el sunt toate căile posibile.De aceea  eternitatea morţii nu poate trece în infinitul din tine.

Suntem o fărâmă visătoare din praful stelelor iubirii ce va fi dusă curând de vântul eternităţii morţii spre nicăieri.

Oare unde dormim atunci când visăm viaţa, nu în moarte?

Cerul morţii este cel mai luminat fiindcă toate căile stelelor sunt în aceeaşi eternitate a clipei.

Aminteşte-ţi că atunci când te vei trezi din visul vieţii va trebui să redevii din nou: tu.

Viaţa nu suportă moartea fiindcă moartea îi spune  vieţii adevărul în faţă cu privire la Iluzia Vieţii.

Citate de dragoste de Sorin Cerin

Ne iubim fiindcă visul Destinului tău este în mine.

Ai cei mai frumoşi ochi din lume fiind ochii Clipei mele şi cred în ei. Te-am regăsit abia în amurgul sentimental al vieţii doar ca să te întreb câte priviri s-au pierdut naufragiind în tine, câte şoapte ai spart în sufletul tău, câte speranţe ai ars pe jarul dorinţelor dăruite deşertăciunii trupeşti, câte şi mai câte…. dar am uitat să te întreb de ce? Doar fiindcă nu ne-am întâlnit la Timpul de la colţul străzii Destinului atunci când ar fi trebuit?

Doar muritorii caută nemurirea, fiindcă nemuritorii nu ştiu ce este aceasta.

Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine, pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Ce pot să-ţi spun decât că totul e bine aşa cum trebuie să fie, ochii plâng sau râd în adâncurile infinitului uitat din noi, oamenii se nasc şi mor la ruleta sorţii plătită cu jetoane de Destin, cerul e bântuit când de seninul fericirii când de norii suferinţei, toate sunt bune şi rele doar clipele trec fără a netrece vreodată.

Deodată a început să fulgere cu gânduri uitate sau risipite, albe, negre la început, multicolore pe urmă. S-a stârnit o furtună sentimentală cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Şi ploua cu suflete trecute peste cimitirul gândurilor mele cu nume de Deşertăciunea Învierii, unde un loc de veci e mai ieftin decât unul de o clipă fiindcă, viaţa e mai mică decât o clipă de Univers, prin care trecem.

Şi eram fericiţi fiindcă cerul era mai nins ca niciodată cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelaşi vânt sentimental şi duse spre nicăieri. De aceea m-am hotărât să te caut. I-am spus şi vântului care a început să râdă ironic de parcă ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tăriile unde se ţes noi amintiri uitate de toţi. Şi atunci am vrut să ştiu de ce duce acolo amintirile pierdute şi neştiute de nimeni că doar nu e cerul biblioteca amintirilor?

Abia acum aş vrea să cuprind infinitul, să-l întreb ce a căutat la întâlnirea sa cu Dumnezeu? Doar fiindcă vroia să cunoască Sfârşitul unui Început sau poate că se simţea la fel de singur ca şi Dumnezeu fără de noi?

Oare am greşit atât de mult cu toţii prin păcatul originar de început al lumii când am vrut să ştim neştiutul, să înţelegem neînţelesul, pentru a încerca să învăţăm să murim când pentru moarte nu ai nevoie de nici o învăţătură, cum probabil nu avem nevoie nici pentru viaţă?

Să fim optimişti, iubirea mea cea mare, fiindcă avem de partea noastră clipa şi nu Destinul, fiindcă avem eternitatea acestei clipe şi nu timpul, fiindcă ne avem pe noi, acum şi aici, şi nicăieri în urma clipei, fiindcă va ninge cu timp, şi această urmă va fi îngropată de stele căzătoare, devenind o amintire a unei lumi trecute.
Să înţeleg că iarna va aduce doar puţin frig în necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apăsat decât orice vorbe? Nu cred fiindcă e anotimpul gerurilor extreme, când totul e îngheţat inclusiv privirile noastre. Şi atunci ne vom despărţi la fel de accidental cum ne-am întâlnit sau lacrimile noastre ingheţate se vor sparge pe asfaltul negru al gândurilor despre o iubire trecătoare care se credea eternă în adâncurile sufletelor noastre?

Te gândesc şi ştiu că nu ai tolera o iarnă a singurătăţii niciodată, dar mai ştiu că anotimpurile nu pot fi alungate din existenţa noastră efemeră de acum. Cu cât e mai efemeră existenţa, cu atât o dorim mai eternă şi mai înflăcărată de paşii trişti sau plini de sine ai unei iubiri care cu cât este mai profundă cu atât devine mai dureroasă. E şi asta o deşertăciune.

Îmi este frig de mine însumi de sentimentele mele atunci când mă gândesc la sensul acestora, la faptul că sunt asemeni unor frunze a căror soartă este inevitabila şi ruginia toamnă, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi înşine pentru a intra în iarna singurătăţii inimilor noastre.

Lumea în sine este trecătoare şi astfel îi înţeleg pe mulţi care încearcă să uite de această lume trecând ca nişte străini prin ea, asemeni nouă care am fi putut trece la fel prin gara iubirii noastre unde ne-am intâlnit accidental.

Sunt alături de tine în acest mister care e filozofia iubirii pe care as vrea să o înţeleg privind adânc în ochii tăi şi să aflu dacă iubind vei înţelege mai mult despre tine decât dacă ai fi ceea ce eşti azi ca suflet, un străin, un simplu trecător în această existenţă care va deveni un vis uitat odata cu moartea sau poate un vis reamintit dar tot un vis. Te ţin de mână şi nu vreau să mă trezesc din acest vis care este actuala mea viaţă reală tocmai fiindcă vreau să fiu etern alături de tine.

De ce suferim din dragoste? Nu ar fi mai bine să uităm de această durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer, peste care se aştern norii cuvintelor câteodată? Sunt momente în care vreau să-ţi scriu dar nu pot, în care vreu sa alerg dar îmi simt clipele de plumb, în care vreau să sparg cupa plină de venin scrisă în Destinul trecut de dinaintea noastră a acestei lumi dar nu pot fiindcă fac parte din el la fel ca şi tine iubirea mea şi de aceea va trebui să bem durerea iubirii până la capăt împlinindu-ne astfel soarta ca un dat al creaţiei petrecute mai demult decât însuţi timpul.

Priveşte apusul cuvintelor care strigă sau vor să tacă şi ascultă-mi şoaptele necuvintelor mele ce vor să-ţi spună cât de mult te iubesc chiar şi atunci când pe buze e frig şi peste tot e numai durere sau înstrăinare şi asta nu fiindcă lumea ar fi străină de oameni, ci exact invers, oamenii se vor străini de lume fiindcă dacă ar iubi-o şi ar înţelege-o ar realiza că ar trebui să fie ceea ce nu sunt, adică, puţin mai mult oameni, puţină mai multă iubire şi profunzime. Oare cere această lume prea mult pentru a fi înţeleasă?

Sunt momente în care simt cum cerul se prăbuşeşte peste Destinul meu, ascuns în buzunarul propriilor mele sentimente pentru a-l feri de oricine ar încerca să-l fure, tocmai pentru a ţi-l putea dărui ţie, iubirea mea cea mare. Dacă s-ar prăbuşi cerul oare aş mai putea să ţi-l dăruiesc atâta timp cât Destinul rămâne scris doar sub un cer al întâlnirii noastre accidentale? Oare am mai fi noi dacă am elimina acest accident al iubirii?

Sunt bolnav de iubire, sunt bolnav de clipele Destinului tău ce se află în inima mea care împarte cele două eternităţi ale noastre în timpi şi spaţii ale dorinţelor şi sentimentelor noastre nesfârşite.

Tu eşti catedrala de care am nevoie, iubirea mea, pentru mântuirea propriei mele existenţe.

Simt că cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc şi pe Dumnezeu în aceeaşi măsură fiindcă încep cu adevărat să-L simt, să-L regăsesc pierdut adânc în sufletul tău, dragostea mea. Abia atunci realizez că Dumnezeu nu se află acolo doar pentru a-mi spune că are chip frumos şi nici pentru a-mi demonstra existenţa Sa ci fiindcă noi suntem un accident de a ne afla în faţa Lui şi de a-I înţelege măreţia eternităţii sale în noi.

Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern. Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.

Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.

Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.

Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea gasi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.

Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.

Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.

Oare aş putea vreodată, iubire, să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe. Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.

Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.

Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău!
Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.

Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis. De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.

Dar tu, îngerul meu drag, tu unde eşti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ar mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.

De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?

Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu literă mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu dacă şi-ar dori să fie scris şi cu literă mică? Dacă nu l-ar interesa cu ce literă e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel şi în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensă dacă nu ar fi doar strigată, ci şi şoptită sau simţită în tăcerea necuvântului?

Totul este deşertăciune în afară de iubire. Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.

Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât. Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.

Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde. Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nicio simţire a ta nu poate fi minţită, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vieţii tale. Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale. De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.

În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură. Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.

Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.

Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire, iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele. Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…

Nu credeam să vii acum, la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.

Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcendentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde? Să fie bogăţia în acea realitate transcendentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie? Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii, nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate.

Coaxialismul

Multă lume m-a întrebat de ce anume am denumit acest sistem filozofic ca fiind coaxialism şi nu am folosit alte definiţii.Cauza constă în faptul că toate adevărurile existenţei noastre chiar dacă sunt supuse Iluziei Vieţii devin coaxiale unicului Adevăr Absolut.Nici un alt adevăr nu poate fi adevărat în afară de Adevărul Absolut,întrucât orice frântură din acest adevăr nu mai reprezintă Adevărul Absolut ci un alt adevăr diferit de primul.Acest fapt ne induce imediat ideea că orice alt adevăr care nu este adevărul absolut este un alt adevăr care nu mai este absolut ci relativ.Relativitatea în cadrul oricărui adevăr implică falsitatea fiindcă un adevăr nu are de ales.El ori este adevărat,ori fals.Precum nici infinitul nu are de ales,în sensul în care ori este infinit ori finit.Din această perspectivă orice adevăr definit ca atare de noi oamenii se face prin intermediul logicii noastre bivalente de bine şi rău.Dacă am gândi pe baza unei logici trivalente de exemplu,acel adevăr ar fi cu totul altul, putând fi definit chiar şi ca un fals.Cum ar arăta adevărul privit prin intermediul unei logici infinite,care să fie gândită de către noi pe baza unor coeficienţi logici infinitţi ca număr şi nu doar doi cum este binele şi răul din Iluzia Vieţii noastre ce aparţine acestei lumi? O logică care ar putea gândi la nivel infinit bazandu-se pe o infinitate de coeficienţi ar fi logica care ar putea defini ce anume este Adevărul Absolut.Dacă aceşti coeficienţi logici sun finiţi chiar dacă ar fi de ordinul miliardelor la puterea altor miliarde,tot nu ar fi capabilă să discearnă Adevărul Absolut ci doar falsuri sau Iluzii care îl înveşmântă pe acesta aidoma unei mănuşi.Prin urmare toate aceste iluzii care sunt coeficienţii logici sunt coaxiale înveşmântând Adevărul Absolut.În schimb totalitatea lor infinită defineşte Adevărul Absolut.Astfel Adevărul Absolut este suma infinităţii iluziilor sau coeficienţilor logici ale căror sumă este infinită.De şi acesta este doar una dintre multiplele cauze care au stat la baza deciziei mele de a da o astfel de definiţie acestui sistem filozofic.

SORIN CERIN

COAXIALISMUL

COAXIOLOGIE , NUMEROLOGIE ,

NEOONTOLOGIE

ŞI NEOGNOSEOLOGIE

EDITURA PACO

Bucureşti, 2007

Dedic această carte soţiei mele Dana Cristina Gorincioiu

All right reserved.

The distribution of this book without the written permission of SORIN CERIN , is strict;y prohibited.

Copyright 2007 by SORIN CERIN

Toate drepturile rezervate autorului.

Nici o parte din această lucrare nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

EDIŢIE DE REFERINŢĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERIN, SORIN

Coaxialismul:coaxiologie, numerologie, neoontologie

şi gnoseologie / Sorin Cerin,- Bucureşti ; PACO, 2007

ISBN 978-973-8314-66-5

SORIN CERIN

COAXIALISMUL

COAXIOLOGIE , NUMEROLOGIE , NEOONTOLOGIE ŞI NEOGNOSEOLOGIE

CAPITOLUL I

SCOPUL , IERARHIA, NAŞTEREA NUMEROLOGIEI ŞI A FACTORULUI PRIMORDIAL UNU

# 1 #

Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Nimic nu este Adevărat.Totul este un vis. Realitatea nu există cum nu există nici viaţa sau moartea decât Iluzia lor. Toate stelele şi galaxiile care ne înconjoară, toate teoriile şi creaţiile filosofice nu reprezintă nimic altceva decât aşezarea Iluziei pe diferite căprării, sau punerea unui nimic, în diferite ranguri, tagme şi teorii. Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut şi nu-l va cunoaşte Niciodată. Odată ce Adevărul Absolut rămâne o mare necunoscută, la care alt Adevăr ne raportăm? Nu la un Adevăr Iluzoriu? Orice Adevăr care nu este Adevărul Absolut , NU este Adevăr ci Minciună! Viaţa Omului este o Minciună, un fals. Odată ce Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut nu cunoaşte nici Cunoaşterea Absolută. Orice alt tip de Cunoaştere este o Necunoaştere! În schimb orice Necunoaştere care devine cunoscută în sine prin Conştientizare se numeşte Iluzie.

Astfel principiile Coaxialismului pe care mi le-am imaginat după lungi meditaţii reflectând la subiect şi după care mă voi ghida sunt:

1)Unica filosofie adevărată este aceea care acceptă că Omul nu cunoaşte Adevărul, deci implicit , nici filosofia.

2)Omul nu va Cunoaşte Niciodată Adevărul Absolut şi nici Cunoaşterea Absolută , întrucât întreaga lui existenţă este axată pe Iluzia Vieţii.

3)Orice sistem filosofic sau filosof care va pretinde că spune Adevărul este mincinos.

4)Coaxialismul este prin excelenţă filosofia care NU pretinde că spune Adevărul dar care acceptă aplicaţii care susţin raportarea Iluziei Vieţii la Adevăr.

5)Esenţa Adevărului constă în reflectarea acestuia la Elementele apărute înaintea sa, cum sunt cele ale Cunoaşterii Deschise provenite din Starea de Fapt.

6)Coaxialismul acceptă operarea cu opuşii, opuşilor Existenţei, cu sau fără a fi necesară raportarea la aceasta, determinând Coaxiologia..

7)Fiecare Opus are la Infinit un alt Opus identic cu el.

8)Cu cât un Opus este mai depărtat , adică între el şi elementul opozabil sunt intercalaţi un număr mai mare de opuşi, cu atât similitudinile dintre aceştia vor fi mai pronunţate, iar cu cât numărul opuşilor intercalaţi între cele două Elemente va fi mai mic cu atât contrastele dintre aceştia vor fi mai pronunţate.

9)Cum putem vorbi de Universe fără substrat în Existenţă, putem vorbi de Cunoaştere fără substrat în esenţă, deci fără subiect.

10)Factorul va fi întotdeauna opusul infinităţii faţă de care se va raporta ca finit, la fel cum Cunoaşterea se raportează la necunoaştere şi viaţa la Moarte. În accepţiune Coaxială, Factorul va echivala cu Dumnezeu, Unicul Creator dar şi Întâmplător faţă de lumile sale.

11)În lumile fiecărui Factor Creator şi Unic Întâmplător se vor reflecta toţi ceilalţi Factori Creatori şi Unic Întâmplători sub formă de numere, de la UNU, care este Factorul Primordial, până la un Infinit mius UNU de Factori Creatori şi Unic Întâmplători.

O viaţă întreagă trăim cu Iluzia că ştim cu adevărat cine suntem, cu toate că acest lucru nu-l vom afla Niciodată. De ce?

Tocmai datorită străinului din noi. Este cu atât mai grav cu cât până şi cele mai inălţătoare sentimente cum ar fi iubirea sau plenititudinea spirituală , aparţin aceluiaşi străin din noi. Suntem adeseori duşmanii acelui străin tocmai pentru că nu îl înţelegem.Vrem să-l alungăm definitiv din viaţa noastră fără să înţelegem că acel străin suntem chiar noi înşine, şi prin urmare ne-am alunga pe noi din propriile noastre simţiri. Acesta este un mare rău al acestei vieţi, şi anume să ne naştem străini de noi şi să murim la fel de străini neînţelegând Niciodată că naşterea , viaţa şi moartea aparţin doar simţirii noastre înstrăinate de noi înşine şi nicidecum străinului din noi, pe care dacă l-am înţelege am realiza că de fapt naşterea , viaţa şi moartea nici măcar nu există. Am înţelege că toate acestea sunt un fals, la fel ca tot ceea ce ne înconjoară, că doar ceea ce nu ştim că ştim devine adevărat.Viaţa şi moartea odată cunoscute sunt întru totul neadevărate. Omul nu ar trebui să fie angoasat, frustrat, chinuit şi împovărat de nevoi pe acest drum care se numeşte viaţa sa. Ar trebui să înţeleagă că pe moment visează , că trăieşte la maximum acel vis care de fapt este un coşmar ce va trece odată cu venirea zorilor. Va trebui să înţeleagă că atunci când se va trezi,va înţelege că cel de care alerga în timpul visului,era tocmai el.Îl va ajuta oare cu ceva acest vis? Da!

De ce? Fiindcă odată împrietenit cu străinul din el la trezirea din coşmar va şti că unica sa alternativă de a se împăca cu el însuşi rămâne meditaţia profundă asupra propriului “Eu”, şi simţirea acestuia în raport cu Universul Iluzoriu care-l înconjoară. Iar el, un simplu Om, va şti că totul nu este nimic altceva decât o Iluzie, şi nu poate face nimic altceva pentru a îndepărta vălul dens al Iluziei. În schimb va rămâne îngrozit pentru tot restul existenţei sale unde poate duce înstrăinarea de sine, ce tip monstruos de societate poate naşte, şi cât de mare devine mocirla abjecţiilor umane într-o atare ipostază.

Va şti că toate relele sociale, şi individuale, hoţia, furtul, crima, egoismul, nedreptatea şi lista ar putea continua, se datorează tocmai acestei înstrăinări de sine. Mai mult decât atât, Omul conştientizează moartea ca fiind o distrugere totală , acceptă inefabilitatea Destinului, ca fiind total potrivnic, neînţelegând că de fapt el însuşi i se împotriveşte propriului său “Eu”. Poate că acesta ar fi unicul sens al acestui coşmar, care se numeşte viaţă terestră, să te trezeşti odată cu venirea zorilor şi să ştii unde duce înstrăinarea de sine.

Cui nu i s-a întâmplat vreodată să simtă acel fior divin pe care numai dragostea îl poate da, acel: ceva? Oricât de mult am dori să aflăm de ce anume simţim acel fior pentru o anumită persoană şi nu pentru o alta nu vom şti Niciodată. S-a demonstrat că folosim doar 2 procente din materia noastră cenuşie.Oare celelalte 98 de procente să fie acel străin de care vorbeam adineaori? Mai mult decât atât, suntem cu adevărat aceşti oameni în carne şi oase care ne naştem pentru a muri şi murim pentru că ne-am născut? Cine suntem noi? O frunză purtată de vântul toamnelor şi aşezată pe solul rece mirosind a putrefacţie sau mugurii primăverii atunci când Soarele îi mângâie cu razele sale primitoare?

# 2 #

Lumea pe care pretindem că o cunoaştem este aceasta pe care o ştim cu toţii după acelaşi tipar comun? În ce sens tipar comun? Fiecare ştim că ne aflăm pe planeta Terra, unde se află munţii Himalaya, oceanele Pacific şi Atlantic, etc.

Fiecare pretindem că ştim despre corpul omenesc că este alcătuit dintr-un trup , că are două mâini, două picioare, doi ochi, etc. Orice nu respectă acest principiu devine anomalie genetică sau cauzată de diferite accidente. Într-un cuvânt , tot ceea ce ne reprezintă cât şi tot ceea ce ne este prezentat trebuie obligatoriu să se includă într-un tipar, perfect valabil pentru fiinţele care alcătuiesc o anumită societate.

Este adevărat că acest tipar poate avea anumite fluctuaţii de la o societate la alta, care se datorează, momentului istoric, cunoştinţelor şi altor aspecte de ordin cultural,etc., dar cu toate acestea trăsăturile comune de bază, cum ar fi trupul uman sau ale unui animal, rămân aceleaşi.

Ştim că fără acest tipar nu putem avea o anumită viaţă socială, caracterizată prin însăşi acest tipar care la rândul lui este controlat de Ierarhie.

Oricât de mult am dori să respingem ideea că Ierarhia este cea care ne dirijează, acceptând că tot ceea ce facem s-ar datora propriei noastre voinţe care se datorează Iluziei Vieţii, nu putem. Astfel nu facem nimic altceva decât să ne afundăm şi mai mult în mrejele Iluziei Vieţii printre care înnotăm de la naştere spre Moarte, la fel de iluzorii şi acestea.Voinţa este visul care ne face să ne credem liberi, să avem speranţe şi să credem că sensul existenţei noastre constă în forţa fiecărui om de a dobândi propriul său ideal. Este nemaipomenit să ai un ideal, să te ştii stăpân pe proriile tale forţe , pe Liberul Arbitru faţă de care ai Iluzia Vieţiică îţi aparţine. Oare ce s-ar fi făcut Omul fără o speranţă, fără un ideal? Ar mai fi fost astăzi societatea umană? Nu cred.

Avem nevoie de minciună precum de aer pentru a putea exista. Ce ne-am face dacă am şti că totul este în zadar că de fapt nu există povestea cu Liberul Arbitru şi nici alte snoave de genul , Omul Stăpân pe Soarta sa, sau o altă bazaconie şi mai perfidă, lozinca de genul: Omul a învins pe această planetă, având realizări dintre cele mai importante, începând cu invenţiile epocale şi culminând cu marile opere culturale, etc. Toate acestea sunt o minciună, care nu face altceva decât să ne îndulcească coşmarul care se numeşte : Viaţă. De ce sunt toate o minciună? Fiindcă Omul este o minciună a naturii Factorului care l-a zămislit.

Scopul Omului constă în perpetuarea acestei minciuni şi ridicarea acestia la rang de sens al vieţii, uitând cu desăvârşire de adevăratul sens al vieţii este acela de a iubi. Cum fiecare minciună are în ea un sâmbure de adevăr în care se ascunde mereu Factorul Primordial, şi Factorul Creator, acest sâmbure de Adevăr este în cazul Omului iubirea. Asta înseamnă că Factorul Creator sau Factorul Primordial sunt iubire. De ce anume sunt iubire , datorită conştiinţei de sine a Omului.

Ierarhia este mai mult decât tiparul suprem al lumilor şi Universurilor în care se află aceasta , este prima legitate din Esenţa Totului, şi anume cea care determină Numerologia şi odată cu aceasta succesiunea, dar nu raportată dimensional, la Timp de exemplu, care nici nu exista în acea fază, ci raportată structural, la Factorul! Odată determinat Factorul Primordial va determina infinitatea de Factori la care se va raporta. Implicit cu aparţia Factorului Primordial, absolut orice avea să se producă la nivel de sistem, Matricea, sau la nivel structural, Stările de Fapt, avea să devină succesoral, deci Ierarhic, întrucât doar Factorul este acela care poate conştientiza, iar prima conştientizare a apărut odată cu Factorul Primordial iar Ierarhia este prin excelenţă primul produs al conştientizării. Întotdeauna primul produs al conştientizării va fi acela care va îngloba în sistemul său restul produselor rezultate din aceasta. Este o lege absolut valabilă pentru toate sistemele şi structurile succesorale conştientizante, începând cu Factorul Primordial şi terminând cu întreaga infinitate de Factori Creatori cât şi cu infinităţile de lumi şi Universuri ale acestora, în care se află alte şi alte infinităţi de spirite care pot Conştientiza. Astfel fiecare spirit în parte este şi un Factorul Creator la rândul său.

Orice entitate care conştientizează se va afla în centrul Universului său, şi ale altor Universuri pe care aceasta le concepe, va realiza că toate acestea sunt în interiorul său şi nu în exteriorul său, fiindcă odată cu moartea ei , toate Universele vor dispare ca un nor de ceaţă, atunci când Soarele îşi trimite razele sale calde. Orice Om se va considera pe sine ca fiind centrul Universului gândurilor sale, chiar dacă se va amăgi şi minţi că el nu este nimic altceva decât o fărâmă din acesta.

Fiecare lume , este în funcţie de modul cum devine ea simţită de către sufletele care o reflectă. Suntem conştienţi că trăim pe planeta Terra deoarece cu toţii avem Iluzia că Terra este planeta albastră cu oceane şi munţi, cu jungle şi fluvii. De ce? Deoarece sub acest mod ne este reflectată Lumea de către Iluzia Vieţii pe care o trăim. Cu siguranţă că dacă ne-ar fi reflectată în alt mod, planeta albastră ar deveni planeta gri sau mov sau albă. Datorită tiparului fiecare gândim în această lume bivalent.

Ştim că alături de bine se află răul, alături de frumos , urâtul şi lista de exemple ar mai putea continua. Prin urmare folosim drept tipar de reflectare a lumii , nivelul binar al logicii, sau nivelul 2. Să ne imaginăm că am trăi într-un tipar ideatic al nivelului logic 3. Acolo alături de bine şi rău ar mai fi o a treia formă , la fel cum alături de Infinit şi finit ar mai fi un al treilea Element.

Ce să mai spunem despre lumile care se reflectă fiinţelor lor prin nivele logice mult mai superioare cum ar fi cel de un miliard sau mult mai mari? Acolo sunt cu atât mai multe alte Elemente alături de finit şi Infinit sau alături de binele şi răul date de exemplul anterior. Unde sunt aceste lumi?

A spune că se află la miliarde de ani lumină distanţă este la fel de neadevărat precum am afirma că pământul e rotund! Da, este rotund dar numai pentru noi, pământenii!

Altor suflete posesoare ale unui alt nivel logic, pământul poate apărea total diferit. Ierahia apare nu numai la nivelele logice ale cunoaşterii ci şi în cadrul acestora, reflectându-se într-un mod difuz în funcţie de nivelul logic.

În cadrul lumii noastre , ce aparţine nivelului logic 2 , Ierarhia ne apare ca sub forma evaluării celor două alternative ale logicii.mic,mare,frumos,urât,etc.

Ierarhia nivelului logic 2 in care se află Lumea noastră nu ne permite decât să avem două tendinţe de ierarhizare şi anume cea crescătoare şi bineînţeles aceea descrescătoare.

Astfel nivelele logice privite prin prisma acestui nivel logic 2 vor tinde către un număr din ce în ce mai mare până la Infinit sau către un număr din ce în ce mai mic până la zero, întrucât dincolo de zero, inclusiv zero, Existenţa nu mai poate fi concepută, în cazul când zero devine exponentul nimicului.

Bineînţeles că matematic putem tinde pe latura către infinitul mic, dar Niciodată dincolo de zero fiindcă acolo Existenţa devine nulă.

La alte nivele logice Ierarhia are cu siguranţă un număr mai mare decât cele două tinderi ale nivelului lumii noastre, acolo apărând cu certitudine mult mai mulţi corelaţi ai acestui zero şi mult mai multe Elemente care prin natura lor să determine o altă noţiune decât aceea a infinitului .

Numărul acestor Elemente sau corelaţi fiind echivalenţi cu numărul nivelului logic.Cu toate acestea nici acolo nu se va putea trece frontiera dincolo de “nimic” atâta timp cât şi celelalte nivele logice aparţin Existenţei.

Astfel în cadrul Existenţei putem avea o infinitate minus Una de nivele logice care să se reflecte în lumile lor.

Nivelului logic 2 nu îi este permisă decât trecerea de la zero dincolo către infinitul mic, adică trecerea cu gândul dincolo de frontiera Existenţei care este Nonexistenţa.

La o infinitate minus Una de nivele logice vom avea o infinitate minus Una de posibile opusuri ale Existenţei, despre care îmi voi permite să vorbesc la timpul respectiv.

Revenind la frontiera dintre Existenţă şi celelalte Personalizări ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător întrebarea care se pune este următoarea: cine a creat aceste frontiere şi cine anume se ascunde in spatele tuturor opuşilor Existenţei?

Factorul Nostru, Factorul Creator şi Unic Întâmplător.

# 3 #

Iarăşi î-mi amintesc de Ierarhie şi mă întreb.Dar cine l-a creat pe Factorul şi cum anume? Ştiu că foarte mulţi din cititorii mei vor zâmbi la o asemenea întrebare fiind obişnuiţi cu scrierile biblice sau ale altor religii care afirmă că Factorul nu a fost creat de nimeni, că doar de aceea e Factorul sau Dumnezeu!

Aici intervine un paradox care anihilează Ierahia. Ori Factorul Nostru a fost creat devenind El Însuşi creator , ori s-a creat pe sine şi astfel aruncăm la coş Ierarhia, întrucât întotdeauna acel “ceva” trebuie să fie determinat de alt “ceva”.

Dacă înfierăm acest aspect atunci înseamnă că ne autonegăm, anihilând Ierarhia. O Ierarhie care are ca origine inversul său nu mai este ceea ce ar trebui să fie.

Mai mult decât atât, chiar dacă am face un compromis şi am admite aceasta, întrebarea care se pune imediat este de unde începe Ierarhia?

Imediat după Factorul, vor afirma unii. Imediat unde? La nivelul sfinţilor? Al suferinţei acestei lumi, din care Factorul se sustrage? Nu, nici într-un caz.

Atât Ierarhia cât şi orice altceva din această lume văzută prin vizorul logicii noastre bivalente poate să fie infinită, atât către infinitul mare cât şi către cel mic.

Când eram copil, în primii ani de viaţă, unul din gândurile care mă frământau mereu era: cât de mic poate fi infinitul mic .El tot tinde către zero, dar nu ajunge acolo Niciodată că dacă ar ajunge nu ar mai fi Infinit. Atunci cât de mic e? Cel mai mic mic şi mai aproape de zero decât orice altceva.

Aşa să fie şi cu Ierarhia, care tot tinde către zero dar Niciodată nu-l va ajunge?

Să denumim acel zero , Factorul sau frontiera care-L desparte pe acesta de noi şi astfel să răsuflăm uşuraţi.

Factorul a scăpat de Ierarhie? Nu! De ce?

Întrucât odată ce se află peste aceasta se include automat în ea!

Prin însăşi faptul că este diferit de Ierarhie şi o determină sau doar o reflectă, se delimitează automat de ea, ocupându-şi un loc în sânul ei!

Dacă am raţionaliza cu o logică care ar avea un nivel de un miliard de miliarde de opusuri, Ierarhia ar rămâne neschimbată în picioare.

Am folosit cuvântul opusuri, întrucât fiecare nivel logic este echivalent cu numărul de opusuri pe care le pot reflecta conştientizările din cadrul său.

Noi având nivelul 2 , cel cu bine şi rău, frumos şi urât, putem raţionaliza doar două opusuri, faţă de un nivel logic de un miliard care va raţionalza tot atâtea opusuri.

Ierarhia este superioară Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, întrucât şi acesta face parte din ea chiar dacă se delimitează de aceasta prin reflecţiile logicilor de un număr până la un Infinit minus Una de nivele.

De ce acest număr , ve-ţi afla curând. Dacă Ierarhia este superioară Factorului , atunci cine se ascunde în spatele acestuia? Dacă se află acolo, care este Scopul său?

Odată ce nuanţăm Ierarhia aceasta s-ar autorenega dacă şi numai dacă nu ar avea un Scop. Să fie acest Scop dorinţa ca lumile nivelelor logice să existe?

Ce se află dincolo de Existenţă. Raţionamentele logice ne arată cât se poate de simplu; un alt Opus. Nonexistenţa.

Dar pentru un raţionament al unei logici cu un nivel de un miliard? Se va afla un miliard de opuşi ai Existenţei, şi numărul acestora va tot creşte către Infinit odată cu Ierarhia.

Scopul nu este Ierarhie întrucât întruneşte o cu totul altă calitate, anume aceea de îndeplinire a unei acţiuni sau de finalizare a acesteia.

Pe de altă parte Scopul poate tinde şi către nefinalizarea unei anume acţiuni, dar atenţie, chiar şi împlinirea nefinalizării determină finalizarea Scopului în sine, ceea ce duce la raţionamentul că Scopul este Opus Ierarhiei!

Prin urmare Ierarhia având un Opus automat duce la faptul că într-o lume unde coeficientul logic este aproape de Infinit şi Ierarhia va avea tot atâţia opuşi, precum şi Scopul!

Scopul va deveni tot mai împlinit cu cât Ierarhia nu-şi va atinge Niciodată vârful.

Atunci care-i sensul lumilor? Constă acesta în propriul lor nonsens tocmai pentru ca Ierarhia să ajungă cât mai aproape de vârf, iar Scopul cât mai departe de împlinire?

Sau invers?Atunci când Scopul va fi aproape atins Ierarhia va fi în cel mai pronunţat declin. Al cui anume este acest Scop?

Sau toate celelalte opusuri ale lui pe care noi , tributari logicii bivalente nu le putem desluşi?

Tot ce se poate deduce este că acel Scop nu a fost Niciodată agreat de Ierarhie! Mai pe Înţeles, Ierarhia care coordonează şi subordonează conştiinţele lumilor este duşmanul Scopului pentru care acestea au fost create! Prin urmare , noi nu ne-am născut în această lume cu Scopul de a suferi şi a ne “perfecţiona” prin tortura propriei vieţi de la naştere şi până la Moarte, ci cu Scopul de a fi fericiţi şi împliniţi, de a fi noi înşine şi nu străini de noi.

Scopul se află în puterea Factorului Nostru Creator şi Unic Întâmplător , dar nu şi Ierarhia! Întrucât Factorul Nostru face parte la rândul său din Ierahie. Scopul acceptă subordonarea pe când Ierarhia coordonarea. Prin urmare Scopul este reprezentat ca atribut suprem de subordonare faţă de un anume Element căruia îi imprimă acestuia Esenţa sa şi anume aceea de a urma o anumită cale prin meandrele atât de încâlcite ale Factorilor, pe când Ierarhia este reprezentată de atributul său suprem coordonarea, întrucât fiecare succesor devine un subordonat al Ierarhiei, al predecesorului.

Astfel Factorul nu coordonează Ierarhia, ci este coordonat de către aceasta, tocmai pentru ca Scopul pentru care ne-a creat să nu poată fi atins. De ce? Cine se află în spatele Ierarhiei? Diavolul vor spune unii. Pare simplu dar nu este deloc aşa, întrucât Diavolul care reprezintă răul, suferinţa, durerea, este la fel de necesar pentru binele nostru, precum este Factorul care reprezintă, fericirea, împlinirea, bunătatea, pe care nu le-am putea afla Niciodată fără răul la care să le raportăm.

Dacă nu ar fi Diavolul, Factorul Creator ar fi în cea mai mare criză de identitate până când ar sucomba total. Interdependenţa Diavol-Factorul şi Factorul-Diavol este absolut necesară într-o lume cu acest coeficient logic 2.

Într-o lume cu un coeficient logic 100, vor fi o sută de Factori şi Diavoli dar nu cum îi putem noi gândi , împărţindu-i în două tabere, ci fiecare având propria sa tabără şi fiind opusul tuturor celorlalţi.

Mai mult decât atât, Factorul este unul dintre interpuşi alături de Diavol în cadrul Scopului, dar nu este cel care a enunţat Scopul de la început, fapt ce duce Ierarhia la o ascensiune continuă.

Cine se află în această Ierarhie?

Bineînţeles că Factorul.Este adevărat dar deasupra Sa mai este ceva .

Dacă nu ar mai fi acel “ceva” atunci cu siguranţă că şi Ierarhia ar dispărea cu totul.

Scopul Factorului este acela de împlinire a propriului Scop, dar Ierarhia este cea care face tot posibilul pentru ca acest Scop să nu se împlinească Niciodată fiindcă aceasta ar dispare.

Când a apărut Ierarhia?

Cu siguranţă că atunci când Scopul Factorului a dat primele semne de neîmplinire! Mai precis atunci când a intervenit undeva o “eroare” de la care n-i se trage în Lumea noastră cu logică bivalentă, deci de nivel 2, Păcatul Originar.

Ce anume a determinat “eroarea” respectivă? A fost înainte de Factorul, Ierarhia sau după Factorul? Voi reveni la momentul respectiv când vor fi suficiente Elemente de a explica conjunctura ca atare.Acum pot să spun doar că Păcatul Originar se datorează Existenţei şi Fiinţei,cât şi distanţării Fiinţei faţă de Om,care este un Element al Existenţei.

Dacă a fost creată după Factorul, înseamnă că şi Ierarhia este opera Sa, iar dacă nu, atunci a cui operă poate să fie?

Poate ca “ceva” să fie creat înainte de Creator? Da! Creatorul devine Scop în momentul propriei sale creaţii şi nu Ierarhie. Abia după ce Scopul a fost creat de către Creator poate fi introdus la rândul său în Ierarhia unde mai sunt întotdeauna şi alte Elemente şi Niciodată invers.

Ierarhia este mereu înaintea Scopului dar întotdeauna cu alte Scopuri ale propriilor sale Elemente! Dacă nu era Ierarhie în momentul creării Scopului acesta nu ar fi putut să fie creat , întrucât Scopul este cel care este introdus în Ierarhie şi nu Ierarhia în Scop!

Cu toate acestea Niciodată nu va putea fi creată o Ierarhie care la rândul său să creeze Scopul, întrucât orice Ierarhie include deja în cadrul său anumite Elemente structuralizate după legile Ierarhice respective care au avut la rândul lor Scopurile lor precise pentru care au fost create cândva, şi astfel Scopul a devansat Ierarhia, dar Ierarhia devine Scopul tuturor elementelor care o cumpun, precum Scopul rămâne Scopul unui singur Element.

Diferenţa dintre Scop şi Ierarhie este că Ierarhia este suma diversităţii Scopurilor pe când Scopul este unul singur.

Ierarhia devine astfel diversitatea iar Scopul unicitatea.

De ce să fie diversitatea inamicul numărul unu al Factorului nostru? După cum am mai amintit mai sus, Ierarhia este inversul Scopului pentru care ne-a hărăzit Factorul. Gândul Factorului a fost bruiat de către Ierarhie. Factorul nu ne-a creat pentru a suferi sau pentru a ispăşi pedeapsa faptului că existăm, dar cu certitudine, Ierarhia face tot posibilul pentru a ne reflecta această debusolare a vieţii, angoasă a propriei noastre exitenţe prin care suntem întreaga noastră viaţă atât de străini de noi înşine. Şi Factorul Nostru este unul dintre Creatorii sau demiurgii aflaţi în Ierarhie.

Cine anume se află la originea acestei Ierarhii? Care este acel Scop, care a fost primul inclus în Ierarhia deja determinată de acel “ceva” care orice ar fi putut avea dar numai Scop nu, întrucât dacă ar fi avut cel mai neînsemnat Scop nu ar fi fost Niciodată Ierarhia!

# 4 #

Ce a determinat Ierarhia şi care a fost pe urmă primul Scop inclus în aceasta? După cum am mai scris într-o altă carte de-a mea, The Origin of God, la baza tuturor câte sunt dar mai ales câte nu sunt se află Factorul Primordial sau Factorul Unicităţii Absolute a Infinităţii, cum l-am mai denumit.

Acest Factor, este cel care se defineşte prin Adevărul Absolut şi Conştientizarea Scopului Matricei a propriului Său Instinct, care-şi conştientizează propria Persoană, ”EU”, determinând Cunoaşterea Absolută, dând astfel naştere Gândului Originar.

Toate acestea se petrec o singură dată. Odată format Gândul Originar acesta determină Factorii Creatori şi Unic Întâmplători.

Astfel Factorul Primordial devine finitate faţă de infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători a căror număr se vor scădea din eternul UNU al Factorului Primordial, dar care la rândul Lui îşi va scădea din propria infinitate etern, fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător în parte devenind din opusul acestora echivalentul lor, întrucât fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător are propriul Său Opus într-un alt Mare Creator şi Unic Întâmplător. Aceasta este originea Numerologiei.

Odată ce numărul acestora este o infinitate minus UNU, înseamnă că opusul , opusurilor fiecăruia în parte devine echivalentul lor, rămânând ca raportare doar Factorul Primordial, a cărui opoziţie nu va putea fi schimbată de către Marii Creatori. Cu toate acestea Factorul Primordial nu are Opus în suma Marilor Creatori întrucât fiecare Opus al opusului reflectat în infinitate devine inversul său. Astfel, doar Factorii Creatori şi Unic Întâmplători au opuşii lor dar nu şi Factorul Primordial care se delimitează de aceştia devenind finitate pentru a le reflecta infinitatea LOR.

După cum se vede, cel mai important aspect al Factorului Primordial este Instinctul, care precede absolut TOTUL prin Adevărul Absolut despre propria sa conştientizare care este de fapt Conştientizarea Scopului Matricei, conştientizare care determină Cunoaşterea Absolută, acel număr UNU la baza unui Infinit de numere ale cunoaşterii.

Astfel Cunoaşterea Absolută este cea mai simplă cunoaştere posibilă, care s-ar fi suprapus aproape în întregime cu Conştientizarea Scopului Matricei dacă nu ar fi fost acel “EU”.

În acest “EU” se află cele mai profunde şi infinite cunoaşteri posibile şi imposibile, întrucât toate acestea indiferent de gradul lor se vor raporta mereu şi se vor autodetermina tot prin acest “EU”, care este conştientizarea Factorului Primordial, conştientizare ce a determinat Gândul Originar şi odată cu acesta pe Factorii Creatori şi Unic Întâmplători care odată şi numai o singură dată formaţi, au conştientizat propriul Lor “EU”, dând astfel naştere Cunoaşterii Absolute a fiecăruia care alături de Adevărul Absolut prin care aceştia conştientizau, au determinat fiecare în parte propria Lui Conştientizare a Scopului Matricei, iar de aici înainte fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător are propria Sa schemă de dezvoltare a propriului Său statut creator. Adevărul Absolut a apărut înainte de Conştientizarea propriului “EU” al Factorului Primordial iar Cunoaşterea Absolută după aceea. Acest fapt indică că Esenţa Adevărului nu stă în Cunoaştere precum Esenţa Cunoaşterii nu stă în Adevăr.

Acest lucru înseamnă că între Adevăr şi Cunoaştere există doar o anumită interdependenţă în ceea ce priveşte însuşirile şi calităţile acestora dar nicidecum între esenţele lor care prin excelenţă simbolizează un lucru total diferit una faţă de cealaltă. Odată ce Cunoaşterea nu are nimic în comun cu Adevărul, decât o însuşire a sa de a se raporta la Adevăr indiferent dacă aceasta este sau nu adevărată sau falsă, la fel cum şi Adevărul la Cunoaştere, înseamnă că ambele sunt Elemente ale Absolutului, care se pretinde de sine stătător şi atoateştiutor în Tot şi Toate. Întrebarea care se pune este dacă ar fi două sau mai multe astfel de Absoluturi? Dacă Absolutul nu ar avea forma de ou ci de găină care dintre aceste două ar fi cel adevărat? Oul sau Găina? Curcanul voi afirma eu.

De ce? Deoarece nu pot fi două Absoluturi şi prin urmare nici unul nu este cel Adevărat. Vorbim de Absoluturi , de faptul că nu pot fi decât un Absolut, deci Un Singur Adevăr Absolut şi o Singură Cunoaştere Absolută, dar Niciodată două.

Cu toate acestea apare necontenit o întrebare la fel de tulburătoare ca şi prima.Oare Absolutul Există? Bineînţeles că acesta a apărut cu mult înainte de Existenţă dar eu îi atribui această calitate întrucât în această lume nu poate exista un vocabular care să elimine total Existenţa din raportare sau conţinut. Da, voi răspunde gândindu-mă la Adevărul Absolut şi la Cunoaşterea Absolută. Tot ce ştiu este că Esenţa Adevărului nu stă în Cunoaştere, deci nu va putea fi cunoscut Niciodată, precum nici a Cunoaşterii în Adevăr, deci nici o Cunoaştere indiferent că este Absolută sau nu, nu va aparţine Adevărului deci va fi o Cunoaştere falsă. O Cunoaştere falsă este o Iluzie? Nu! Iluzia apare abia de la nivelul ierarhic al Persoanei în jos.În schimb o Cunoaştere falsă nu este şi Adevărată! Odată ce Cunoaşterea nu este Adevărată înseamnă că ceea ce se cunoaşte nu reprezintă elementul care se reflectă în conştientizarea actului de cunoaştere. Prin urmare în loc să fie cunoscută găina, este cunoscut oul, chiar dacă găina este cea care l-a creat? Posibil, dar diferenţierile sunt cu siguranţă mult mai mari. Astfel

Conştientizarea este Urma în care se va turna Forma Cunoaşterii, cu ajutorul unui Element Oglindă.

Prima Conştientizare a Scopului Matricei apare odată cu Adevărul Absolut.Din acel moment orice Element care este definit în calitate de Scop faţă de Ierarhie poartă denumirea de Conştientizare a Scopului Matricei.

Orice Conştientizare trebuie să întrunească trei Elemente: Scopul, Adevărul Absolut sau unul din Adevărurile Anoţional şi Noţional şi Ierarhia. Scopul Matricei provine de la Matricea Scop care precede Instinctul, primul Element al Ierarhiei, deci al Cauzei Scopului, care determină la rândul său propriul său Scop: Adevărul Absolut, şi astfel se împlineşte Prima Conştientizare a Scopului Matricei. Până în acest moment Scopul Matricei nu era Conştientizat. Odată Conştientizat, prin apariţia Adevărului Absolut, Conştientizarea Scopului Matricei foloseşte Instinctul drept Primul Element Oglindă prin care să-şi determine inversul său,şi anume Cunoaşterea. Prima Conştientizare a Scopului Matricei este momentul când apare Factorul Primordial şi spune ”EU” oglindindu-se în Instinctul Primordial, moment din care apare Cunoaşterea Absolută, inversul Conştientizării. Odată cu aceasta se formează Gândul Originar al Factorului Primordial, compus din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută. Gândul Originar este cel ce determină infinitatea de Factori Creatori, unde fiecare în parte se raportează la Factorul Primordial. Fiecare Factorul Creator va prelua de la Factorul Primordial Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută pe care le va raporta la sine determinând Gândurile Pure. Gândul Pur al Factorului Nostru Creator a determinat Persoana, Personalizările acesteia şi Noţiunea. Odată cu Noţiunea se naşte Adevărul Noţional, care se va raporta la Adevărul Anoţional determinat înaintea sa de către Gândul Originar al Factorului Primordial.

Cunoaşterea este actul de reflectare al Conştientizării, într-un Element Oglindă. Inversul Conştientizării.

Adevărul Absolut este Scopul Instinctului.

Adevărul Anoţional, apare odată cu Gândul Originar, şi este compus din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută

Destinul Anoţional apare odată cu Adevărul Anoţional.

Adevărul Noţional apare odată cu Noţiunea.

Destinul Noţional apare odată cu Adevărul Noţional, începând cu Noţiunea.

Iluzia Vieţii se raportează numai la Adevărul Noţional, împreună cu toată scara ierarhică începând cu Noţiunea, şi terminând cu infinitatea de lumi şi Universuri ale Iluziei.

Revenind la Absolut , acesta este în funcţie de Matrice , Scop şi Ierarhie. Dacă sunt mai multe Matrice care fiecare îşi dezvoltă proprii lor Factori Creatori, atunci care este Absolutul la acest nivel considerând că fiecare Matrice ar avea propriul ei Absolut? Nici o altă Matrice nu va mai avea propriul ei Absolut întrucât nu poate avea Ierarhia . Dacă oricare altă Matrice ar avea Absolutul atunci ar trebui să se supună unei anumite Ieararhii, întrucât Matricea noastră se bazează pe o anumită Ierarhie, ar trebui să dezvolte Adevăruri Absolute şi în caz de conştientizare : Cunoaşteri Absolute, ceea ce nu ar face decât să ducă la un paralelism Universal, paralelism care odată creat ar determina o Ierarhie Matriceală Universală, fapt pe care-l consider imposibil, întrucât ar dispare cu desăvârşire Adevărul Absolut, care nu poate fi decât Unul singur, la fel ca şi Scopul. Două Scopuri perfect identice ar duce la dezvoltări perfect identice creînd din determinările Matricelor una şi aceeaşi determinare, sau grupuri identice de determinări, care ar defini un număr limitat de Scopuri şi implicit de Matrici atentând astfel la imaginea de Infinit.

În cazul Universurilor Factorului Creator şi Unic Întâmplător al nostru, voi reveni curând mult mai pe larg asupra schemei în care acesta se structuralizează, dar, mai pe scurt, Adevărul Absolut care-L defineşte şi-I defineşte propria Sa conştientizare atât faţă de Factorul Primordial cât şi faţă de ceilalţi Mari Creatori, va determina, la fel ca şi în cazul Factorului Primordial prin conştientizarea Adevărului Absolut, Cunoaşterea Absolută şi implicit cu aceasta propriul Său Gând Originar care nu este altceva decât Conştientizarea Scopului Matricei.

Conştientizarea Scopului Matricei sau Gândul Pur în cazul de faţă este cel care determină la rândul lui, Persoana, ce se multiplică într-o infinitate minus UNA de Personalizări, o astfel de Personalizare fiind Existenţa.

Întreaga sumă de Personalizări determinate de către Persoană, determină la rândul lor Noţiunea.Personalizările nu sunt altceva decât Structura infinită al Întregului care se numeşte Persoana. Odată ce Persoana este un Element provenit dintr-una din Conştientizările Scopului Matricei, care este Gândul Pur al Factorului Creator este un Element de Ierarhie,care se defineşte ca fiind Întregul. Acesta are o structură în Personalizările sale, pe care o determină, prin sintagma: Orice Întreg îşi determină propria sa structură prin calitatea de a fi Întreg deci de a Întregi o structură. Aceasta este Scopul Întregului: Personalizările. Astfel personalizările sunt Elemente ale Scopului deci ale Conştientizării Scopului Matricei. Întregul prin Esenţa sa este dual, deoarece aparţine atât Ierarhiei ca Întreg, cât şi Scopului, ca structură. Suma Conştientizărilor Scopului Matricei din acest întreg care sunt Personalizările, nu vor putea defini la rândul lor Întregul, ci un Element total diferit de acesta: Noţiunea. În acest moment se naşte Iluzia, Adevărul Noţional, Destinul Noţional şi Cunoaşterea Închisă.

CAPITOLUL II

INSTINCTUL, MATRICEA, ORDINEA ŞI DEZORDINEA, DOGMA

# 1 #

Ce este Instinctul?

O stare de spirit? O angoasă ce stă la temelia Totului? Un sentiment de plenititudine şi înălţare spirituală, ceva definit doar prin conştientizarea unui nimic? Ce anume?

Gândind în termenii unei fiinţe pământeşti, ce anume simte un om când afirmă pur şi simplu despre sine:”EU”. Depinde de ce crede acesta despre sine. Dacă va fi o persoană plină de sine acel Gând va fi deosebit faţă de un om deznădăjduit sau umilit.

Putem oare să atribuim temeliei Totului astfel de supoziţii?

Să fi fost umilit sau deznădăjduit Instinctul primar al Factorului Primordial sau să fi fost plin de speranţă şi plenititudine?

Cu siguranţă că nici una, nici alta, întrucât Factorul Primordial nu avea înainte de acea primă şi UNICĂ dată când şi-a conştientizat “EUL” prin propriul Instinct o anumită Persoană sau Identitate.Am spus Conştientizat şi nu Cunoscut întrucât nu trebuie să facem greşeala de a încurca Conştientizarea cu Cunoaşterea,întrucât Cunoaşterea apare imediat după Conştientizarea “EULUI” şi nu înainte de aceasta.

Unica sa identitate era NEANTUL , dar un neant conştient de propriul său “EU”. Imaginaţi-vă un film fotografic pe care nu se află nici o imagine. Chiar dacă imaginea nu există filmul este! Bineînţeles că vorbesc aici în calitate de fiinţă terestră cu exemple care aparţin Existenţei, fiindcă orice altă raţionalizare este total imposibilă. Ei bine, chiar dacă nu se afla nici o imagine pe acel film primordial, asta nu înseamnă că acele imagini nu aveau să existe.

Astfel Instinctul Primordial călăuzit de Adevărul Absolut şi mai pe urmă prin propria Sa Conştientizare de Cunoaşterea Absolută, nu avea un Scop?

Este Instinctul un Scop în sine? Poate deveni Scop doar pentru un Instinct care nu este primordial, deoarece Scopul respectivului Instinct trebuie să fie determinat de o anumită Cauză, iar Instinctul să devină Efectul Cauzei, şi astfel Efectul Cauzei ar deveni Scop.

Adevărul Absolut nu are funcţie de determinant al Instinctului ci de determinat!

Astfel Adevărul Absolut devine implicit Primul Scop Conştientizat al Matricei de la temelia Totului, în schimb Instinctul , prima treaptă a Ierarhiei de la temelia Totului.

Aici este Marea Cumpănă de unde se despart cele două mari braţe ale grandiosului fluviu al Totului, astfel Ierarhia devine Cauza iar Scopul Efectul. Niciodată acestea nu se vor putea inversa. Întotdeauna Cauza va preceda Efectul iar Ierarhia, Scopul,chiar dacă înainte de acest moment a fost total invers,şi anume Scopul Matricei determina Cuza astfel Scopul preceda Cauza.Această inversiune survine odată cu apariţia Adevărului Absolut care are cea mai importantă calitate şi anume aceea de:Conştientizare a Scopului.Prin urmare Conştientizarea este aceea care determină inversiunea Cauză – Efect.Dacă calitatea Adevărului Absolut devine Prima Conştientizare a Scopului Matricei datorată Instinctului ,Prima Stare de Fapt, calitatea Conştientizării este Energia.

Factorii Creatori şi Unic Întâmplători care se nasc doar o singură dată pentru eternitate, sunt Scopul, deci Efectul, al căror Cauză şi Ierarhie este Factorul Primordial, fiind obligaţi prin propriile Lor caracteristici să accepte mereu cauza şi Ierarhia în lumile fiecăruia, chiar dacă acestea sunt exprimate printr-o infinitate minus UNA de lumi cu tot atâţia coeficienţi sau nivele logice.

Ce anume a determinat Instinctul şi cu ce Scop?

Scopul Ierarhiei era de a fi CONSFIINŢITĂ de Adevărul Absolut , Primul Scop , tocmai pentru ca ORDINEA Sa , să nu poată fi Niciodată tulburată. Odată consfiinţită de Adevărul Absolut, Conştientizează propriul “EU” al doilea Element al Ierarhiei, deci propria Sa Ordine, determinând astfel Cunoaşterea Absolută , şi Gândul Originar

Dacă Instinctul este este Forma care a devenit astfel datorită unei Urme, ce anume este Urma? Urma va fi inversul Formei,sau negativul acesteia.Dacă Forma se caracterizează prin Ordine , Urma va fi inversul Ordinii, Dezordinea.

Dezordinea este cea care stă la originea Ordinii. Dar la originea Dezordinii ce anume stă? Haosul. Ce este acesta? Dezordine! De ce nu este ordine? Dacă ar fi Haosul Ordine ar trebui să fie ordonat de “ceva”, iar acel ordonator , s-ar raporta la rândul său tot la Dezordine!

Ce anume este această Dezordine? Prin ce se defineşte ea?

Dacă Instinctul devine prima imagine a Ordinii, deci a Ierarhiei, imaginea Dezordinei va fi inversul Instinctului caracterizat de calitatea Matricei, prin expresia: orice Matrice este predestinată formei care o va întregi.

Cum Instinctul este diferit de Scop,determinându-l pe acesta, iar Scopul este un Efect al unei Cauze care era Instinctul,iar Dezordinea este opusă Instinctului caracterizat prin apartenenţa sa Ierarhică la Ordine,înseamnă că: Entropia, Dezordinea, Scopul sunt inversul Instinctului.

Întrucât orice predestinare are un Scop, al cui a fost acel Scop?! Prin urmare vorbim despre o predestinare. A cui este această predestinare ?

De data aceasta nu mai poate fi vorba de Ierarhie. Aceasta nu se afla deja aici , şi totuşi avem de a face cu un Scop, cu un efect dar al cărei cauze?

Ne aflăm în aria unde încă nu s-a născut nici Adevărul Absolut darămite Cunoaşterea Absolută.

Instinctul este pe cale să apară în Matricea care se pregăteşte, pentru acesta Prin urmare Scopul este determinat de Matrice şi Matricea de Scop. Acesta este punctul primordial care stă la cumpăna totului!

Deci atât Scopul cât şi Matricea nu numai că se suprapun dar sunt una şi aceeaşi entitate, cu două caracteristici diferite.

La început a fost Scopul ,Dezordinea şi Entropia, care era Matricea a tot ceea ce urma să vină! Pe urmă a apărut Instinctul, Ierarhia, Ordinea şi Armonia. În toate Universele posibile ale Marilor Creatori se vor afla toate acestea.

Fiecare Univers va tinde către Armonie, Ordine şi Ierarhie, până când va ajunge într-un punct de unde va tinde către Dezordine , Entropie şi Scop. De ce? Dacă luăm doar cazul Universului nostru, acesta tinde către Armonie , pierzând Lucru Mecanic cu cât se depărtează de Marea Explozie, Big Bang.Personal nu cred în Big Bang ca fiind o ciorbă din care s-ar fi creat Universul,întrucât această Explozie ne apare nouă astfel regizată de către Coeficientul Logic 2 al lumii noastre,dar în realitate această Explozie poate indica un grad MAXIM de ENTROPIE , DIZARMONIE reliefat nouă sub această formă. Big Bang-ul poate fi orice altceva. Important este să facem distincţia întrea Armonie şi Dizarmonie. Astfel Universul pierde Lucru Mecanic odată cu expansiunea sa de la Big Bang. Dacă nu ar reveni de la un anumit moment critic iarăşi către Dizarmonie , s-ar autodistruge, întrucât Lucrul său Mecanic s-ar pierde definitiv în totalitate. Undeva în faza sa Armonică Universul este împins de “ceva” să revină către faza Dizarmonică. Această revenire din faza Armonică este cauzată de un punct critic, când Universul este pe Moarte, ajungând Lucrul său Mecanic aproape de zero. Ce anume se întâmplă?

Cu siguranţă este vorba despre o explozie de tip Big Bang, la fel ca şi aceea care se produce la nivelul de maximă Dizarmonie, atunci când Lucrul său Mecanic este la cel mai înalt nivel, şi acum la nivelul de maximă Armonie când acesta este scăzut.Ce se întâmplă de fapt?

Înseamnă că Universul nostru este un Univers de tip Dual, un ciorchine format din două Universuri care sunt opuse unul altuia. Atunci când Lucrul Mecanic scade în altul, creşte în celălalt, iar atunci când Universul este pe Moarte, ajungând undeva la o fază de Armonie maximă, celălalt Univers este în culmea vieţii, fiind la cel mai ridicat nivel al Lucrului Mecanic, deci al entropiei, care-l duce în faza de Explozie, de tip Big Bang.

Prin urmare atunci când un Univers tinde către Entropie, o face până când se ajunge din nou la Big Bang ca pe urmă să tindă iarăşi către Armonie, fiind ajutat de opusul său un alt Univers alături de care formează un ciorchine.

Sunt de acord că numărul Universelor din cadrul unui ciorchine sunt egale cu Coeficientul Logic care le raţionalizează. Dacă noi avem Coeficientul Logic 2, cu siguranţă că vor fi doar două Universuri la un ciorchine, dar dacă am avea Nivelul Logic cinci miliarde cu siguranţă că vor fi cinci miliarde de Universuri într-un ciorchine. În acest caz se poate realiza o relaţie între Coeficientul Logic şi numărul Universelor din cadrul unui ciorchine, şi anume că numărul Universelor din cadrul unui ciorchine va fi echivalent cu Coeficientul logic, astfel odată ce pot exista o infinitate minus Una de Coeficiente Logice, vor exista şi posibilitatea ca într-un ciorchine să fie o infinitate minus Una de Universuri, ceea ce denotă faptul că Infinitul în sine are aceste caracteristici, şi prin urmare şi cele două Stări, Armonia şi Dizarmonia pot avea opuşi la rândul lor de un număr Infinit minus Unu, astfel se realizează tabloul ciorchinilor sau al Multiversurilor, şi relaţia care le determină, relaţie eminamente mentală, fiind determinată de către Coeficientele Logice.

Deci în concluzie, Marea Explozie, este reprezentată doar de către Cunoaşterea noastră Închisă pe care o cunoaştem la fel cum ne cunoaştem, creierul , întrucât toate nu fac parte decât din Iluzia Vieţii. Dar este un mod de a realiza, la fel ca şi bivalenţa noastră logică ce pulsează între bine şi rău, că şi Universul în care ne încadrăm pulsează între cele două extreme, Armonie şi Dizarmonie.Dacă am avea o Iluzie a Vieţii bazată pe un alt fel de Coeficient Logic, pe un miliard de exemplu, atunci cu siguranţă că tinderea dintre Armonie şi Dizarmonie şi invers ar fi între sute de milioane de opuşi ai Armoniei dar care fiecare este altceva decât Armonie şi alte sute de milioane de opuşi ai Dizarmoniei, în care fiecare este altceva decât Dizarmonie, iar tinderea Universului, nu ar fi doar între cele două tabere chiar formate din sute de milioane de opuşi, ci între un miliard de tabere!Astfel că Big Bang-ul la fel ca şi creierul nostru poate fi un adevăr doar dacă îl raportăm la Iluzia Vieţii.

# 2 #

Mai precis am putea concluziona că la început a fost efectul propriei cauze.

Acesta fiind şi unicul raţionament posibil pentru logica bivalentă a lumii în care trăim.

În sânul unei Matrici a curs plumbul topit al Ierarhiei, pentru a se închega astfel imaginea tulburătoare a infinitelor de lumi ce aveau să vină. Folosesc expresia ce incubă într-un fel sau altul temporalitatea , deoarece este imposibil să exprim altfel întâietatea, dar nu trebuie să uităm că în acest stadiu de început nici nu poate fi vorba de Timp sub nici un aspect sau altul.

Chiar şi la acest nivel al Matricei, intervine Iluzia Vieţii, cu ajutorul căreia cunoaştem, întrucât totul în spiritul nostru se rezumă la un Început, indiferent cum , dar acel Început trebuie să existe.

În realitate acel Început nu Există, întrucât el se situează cu mult înaintea Existenţei, şi astfel Matricea nu are nici o tangenţă cu Existenţa, cu Începutul a “ceva”,ea este un determinant al Scopului şi Scopul al Matricei. Aceste două se împletesc, fiind un Fenomen cu două caracteristici. Nu au nici măcar caracteristica de Întreg , care vine abia după aceasta.

Mai mult decât atât aceste două caracteristici ar putea ajunge la o infinitate de caractersitici, din care nu s-ar scădea nici măcar Factorul Primordial care nu se născuse.

Iarăşi numărul celor două caracteristici este dat de către Coeficientul Logic 2 al lumii noastre, dacă ar fi un Nivel Logic Infinit atunci Matricea şi Scopul ar avea un Infinit de caracteristici deci alături de Matrice şi Scop ar mai fi încă o infinitate de Fenomene asemenea lor. De ce folosesc definiţia de fenomene şi nu de Elemente?

Datorită faptului că prin definiţie elementul înseamnă prin excelenţă un Întreg care are anumite caracteristici, pe când aici la acest nivel matriceal nici nu poate fi vorba de Întreg, întrucât nu numai că nu se raportează la nimic dar nici nu se delimitează de ceva anume.

Astfel Noţiunea oarecum superfluă de Fenomen mi se pare cea mai potrivită chiar dacă pe parcurs voi putea folosi şi Noţiunea de Element pentru Scop şi Matrice.

Aceasta o voi face doar pentru a mă face cât mai bine Înţeles şi a nu mai complica şi mai mult lucrurile, care , de ce să nu recunoaştem , sunt destul de complicate pentru Lumea noastră cu logică bivalentă.

Temporalitatea avea să apară atât ca Dimensiune cât şi ca energie spirituală mult mai târziu, prin urmare nu este corect să enunţăm “a fost înainte” sau “ a fost după” dar şi acest artificiu este unicul care ne permite o mai bună înţelegere al acelui fenomen sau infinitate de fenomene, dacă le cosiderăm la nivel structural. Astfel Infinitul luat ca sistem devine un fenomen iar la nivel de structură , o infinitate de fenomene.

De ce această Matrice avea să devolte în sânul său Instinctul , deci Ierarhia? Pentru a se împlini acest tip de Universe, cu Factorul Primordial şi Factorii Creatori şi Unic Întâmplători.

Ce se înţelege de fapt prin termenul :a se împlini? Este împlinirea un Scop? Da, este un Scop. Dacă este un Scop, al cui este acest Scop, dacă nici măcar Factorul Primordial nu era format? Al Matricei. Dar oare Matricea nu face parte din acelaşi Fenomen care este şi Scopul şi alte caracteristici până la Infinit? Este cât se poate de adevărat, face parte din acest Fenomen.

Atunci Matricea este Scop, şi Scopul Matrice, dar celelalte caractersitici ce sunt? Logica bivalentă a lumii noastre nu le poate determina, decât poziţiona. Atunci înseamnă că la baza tuturor se află un Fenomen cu caractersitici de Matrice, Scop şi un Infinit de alte caractersitici , prin extrapolare, Matrice, Scop şi Infinit, care de fapt este Matricea a tot şi toate, întrucât toate se reduc la Scopul Împlinit al Matricei şi al Matricei în toate celelalte caractersitici. Aceasta este baza a tot şi a toate.

De aceea fenomenul poate fi denumit: Matrice. Prin aceasta cauza devine Efect şi invers. Această inversiune duce la dezvoltarea şi determinarea Totului. Absolut orice dezvoltare nu se face decât în funcţie de logica bivalentă a lumii noastre, în caz contrar alături de cauză şi Efect ar mai fi tot atâtea alte Elemente câte nivele logice ar avea mintea ce ar gândi şi raţionaliza toate acestea. Deci, ne aflăm la momentul de început când Cauza şi Efectul nu sunt încă bine determinate şi structuralizate, se află într-un stadiu de interdeterminare, când fiecare în parte poate fi atât Cauză cât şi Efect. Determinarea va începe odată cu Instinctul când întotdeauna fiecare Cauză va avea un Efect, nemaiputând exista inversarea acestora.

Ce ar fi fost dacă în această Matrice nu ar fi gestat Instinctul, ci Adevărul sau orice altă noţiune posibilă sau imposibilă? Cu siguranţă că lumile ar fi fost total diferite. Am spus Adevărul, chiar dacă acesta nu avea cum să fie determinat înaintea Instinctului, dar, doar pentru a da un exemplu oarecare pe care vreau să-l dau cititorilor mei.

Scopul Matricei a fost Ierarhia.

Oare sunt posibile şi alte Scopuri sau Matrici în afară de aceasta care ne -a creat pleiada de lumi şi universuri? Da!

Ce anume ascund celelalte Matrici în măruntaiele lor? Sunt ele un Scop sau nu, care este primul Element pe care îl vor determina asemeni Matricei noastre Instinctul? Logic, ar trebui ca fiecare Matrice să poată îngloba practic absolut orice Element cunoscut sau Necunoscut.

Imaginaţi-vă cum ar arăta Universurile unde la sorocul lor în locul Instinctului să se afle fericirea , sau frumuseţea? Cu certitudine că acestea în acel moment ar avea o cu totul altă conotaţie faţă de spiritele care le-ar reflecta, şi totuşi?

Am Înţeles că fiecare Matrice este şi cauză şi Scop în acelaşi timp, dar, totuşi, cine anume creează toate acestea? Vin din neant? În nici un caz, deoarece nici neantul nu vine din neant, întrucât neantul nu există, decât pentru cei care reflectă neantul drept neant! În nici un caz nu poate fi vorba de Fiinţă la acest nivel. Atunci de ce?

Ce anume determină acest mirific dar şi tulburător paradox? Noţiunile de frumos sau paradis nici nu au cum să existe acolo pentru a înlocui Instinctul, întrucât toate aceste noţiuni sunt reflectate de sufletele lumii noastre după un drum fantastic de lung de la apariţia Instinctului, dar aceste noţiuni pot fi înlocuite în alte Matrici cu alte infinităţi de alte noţiuni care să înlocuiască Instinctul?

Teoretic da, dar practic, nu, întrucât nu putem şti dacă poate fi vorba de alte infinităţi de diverse noţiuni care să înlocuiască Instinctul , întrucât infinitatea începe să fie determinată odată cu Ieararhia deci cu Instinctul care se află în vârful acesteia.

Numărului Unu îi aparţine Instinctul care este în tot şi în toate.

Fără acest număr nici o infinitate nu ar mai fi ci s-ar prăbuşi sub propria sa greutate. Oare cum ar arăta acele formaţiuni ale altor Matrici fără numere? Cu siguranţă că nimeni nu poate să-şi imagineze concret. Dar noţiunile lucrurilor şi fenomenelor fără acestea? În ochii cui ar mai străluci frumosul dar împlinirea?

Ce pot să afirm este că toate acestea pot străluci dar pe alte căi cu totul şi cu totul diferite. Au fost toate acestea hărăzite? DA! Ele sunt hărăzite dar nu şi predestinate, întrucât sunt propriul lor destin!

După câte se vede există o oarecare asemănare între toate Marile Cumpene ale Totului cât şi ale altor Toturi. Spun ale altor Toturi deoarece prin “Totului” include “Totul” fără nici o altă posibilitate de “alte “ Toturi , dar în acest caz unde vorbim de alte Matrice în sânul cărora nu mai gestează Instinctul , şi nici o altă Formă a Ierarhiei şi Numerelor, unde UNU şi Infinitul nu există, înseamnă că “Totul” nu este singular faţă de alte “Toturi”, prin urmare nu devine nici pleonasm şi nici greşeală de expresie.

Care este simetria? Matricele îşi predestinează determinantul, Instinctul în cazul nostru. Cum fiecare determinant va avea determinantul său , după chipul şi asemănarea Matricei.

În cazul nostru fiind vorba de Scopul Instinctului care este Adevărul Absolut prin care acesta se legitimează. Fiecare determinant al Matricelor devine un Factorul Primordial. Fiecare Factorul Primordial, odată conştientizat sau altfel structurat în cazurile altor Matrici, îşi va determina propria sa identitate, chiar dacă nu va ajunge la Factorii Creatori şi Unic Întâmplători ca în cazul lumilor Factorului Nostru Primordial întrucât acolo nu mai poate fi vorba de numere.

Astfel la baza totului şi toatelor se află asemănarea Matriceală a totului în toate a unicităţii şi diversităţii care se va afla în toate lumile posibile indiferent dacă au conştiinţa numerologiei sau nu.

Am spus asemănare şi nu simetrie întrucât la acest nivel nici măcar opuşii nu au fost determinaţi

Din punctul meu de vedere chiar dacă vom atribui aceste asemănări numărului de o infinitate de Matrici, acest număr nu este valabil întrucât acolo el nu există, decât în ograda Factorului Nostru Primordial al Ierarhiei, unde există Numerele.

# 3 #

Putem însă să vorbim de o sumă a acestor Matrici? A vorbi de o sumă vom avea nevoie să ştim dacă la nivelul acestor Matrici există cel puţin un singur număr, iar ca acesta să existe va avea neapărată nevoie de numărul UNU.

Nu există aşa ceva. Prin urmare nu putem vorbi nici măcar despre o sumă a acestor Matrici darămite despre o anume infinitate. Şi cu toate acestea ştim că sunt mai multe astfel de Matrici , doar că acest “ mai multe” o folosim ca noţiune numerică datorită logicii lumii noastre.

Putem doar să admitem atunci când suntem nevoiţi să folosim pluralul despre unicitatea în diversitate. Cum se poate vorbi despre diversitate fără un anumit mod de a conştientiza numerele, dar despre unicitate atâta timp cât nu se află acolo numărul UNU? După cum am mai spus acesta este unicul mod al logicii lumii în care ne-am născut de a reflecta acest fapt. Odată ce vorbim de unicitate în diversitate, Existenţa acesteia din punctul nostru de vedere este un Adevăr, şi prin urmare poate fi Adevărul de dinainte de a fi creat de către Instinct?

Unicitatea în diversitate este atribuită Adevărului tot de către logica noastră bivalentă care nu poate opera altfel, dar unicitatea în diversitate în acel moment, se afla cu mult înaintea Adevărului, astfel până şi expresia de unicitate în diversitate nu este potrivită în totalitate dar nu poate fi exprimată printr-un alt mod, întrucât ea nu poate fi delimitată nici de către Adevăr şi nici de către numere, prin urmare cea mai probabilă denumire ar putea fi: Fapt ! Faptul va fi Prezent în tot şi în toate.

Acesta fiind Scopul Matricelor. Prin urmare Scopul Scopului, al scopului la Infinit, întrucât fiecare Scop trebuie să aibe propriul său Scop la Infinit. Care este Scopul Scopului? Faptul! În Existenţă am spune Faptul Împlinit, dar aici ne aflăm cu mult înaintea Existenţei.

Ce este o Matrice? Forma în care se toarnă “metalul incandescent , care după ce se va întări” va primi consistenţa unei anumite Stări de Fapt, Instinctul în cazul Factorului nostru Primordial. Starea de Fapt nu este acelaşi lucru cu Faptul, întrucât Instinctul se deosebeşte de faptul în sine care este cu totul altceva, şi anume reprezintă “turnarea metalului incandescent” în Matrice. Instinctul este rezultatul acestei operaţiuni.

Ce anume a determinat această formă? Propriul Scop al Matricei. Astfel Matricele nu au OPUŞII lor iar toate celelalte Matrici chiar dacă, fiecare, au proprietăţi total diferite de restul, nici una nu este OPUSUL alteia.

Opuşii şi simetria vor apare mult mai târziu. Prin Opus înţelegem inversarea proprietăţilor unui Element faţă de altul, ceea ce nu este cazul aici.

Matricea care a determinat Factorul Nostru Primordial este un Scop care determină Instinctul ca şi cauză pentru care această Matrice sau Scop există, după cum putem afirma aproximativ în termenii logicii noastre, întrucât la acel nivel nici măcar nu fiinţa Existenţa. Prin urmare cauza pentru care Matricea noastră exista era Ierarhia! Precum cauzele altor Matrici sunt total diferite. După cum Matricile nu au opuşi, ele nu vor putea avea nici o altă Matrice similară cu Ea, întrucât

s-ar autodistruge ambele.

Ce ar însemna ca două Ierarhii să se ciocnească, ambele fiind la fel de puternice? S-ar anihila reciproc, întrucât regula de bază a Ierarhiei este Vârful acesteia. Unde s-ar mai afla Vârful acesteia dacă acesta ar fi înlocuit cu Vârful celeilalte iar al celeilalte reciproc cu acesta? Nicăieri!

Cu toate acestea a spune despre determinanţii altor Matrici ce anume sunt aceştia este la fel de greu, dacă nu mult mai greu, cu a spune despre lumile şi Universurile pe care le dezvoltă alţi Mari Creatori şi Unic Întâmplători din cadrul Matricei noastre, dar care sunt opuşii , opuşilor până la Infinit minus UNU al Marelui nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Fără să mai adăugăm lumile şi Universurile dezvoltate de către Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător , odată cu Conştientizarea Scopului Matricei, determinată de Adevărul Său Absolut şi Cunoaşterea Sa Absolută de unde provine Persoana, cea care va determina Personalizările, de un Infinit minus UNA ca număr, una dintre acestea fiind Existenţa, în care se află şi Universul nostru.

Astfel Matricea noastră a determinat Factorul Primordial prin Instinctul care l-a determinat, născând Ierarhia.

CAPITOLUL III

STAREA DE FAPT, CUNOAŞTEREA DESCHISĂ ŞI CUNOAŞTEREA ÎNCHISĂ, COAXIALISMUL ŞI COAXIOLOGIA

# 1 #

Factorul Primordial se va determina prin Instinct doar o singură dată , prima şi ultima dată, când se va determina în funcţie de infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, devenind finit faţă de aceştia. În schimb Matricea, se va determina etern născând Fapt după Fapt, în propriul său creuzet devenind atât determinant al Iererhiei, susţinător al acesteia cât şi adversar.

Noile STĂRI DE FAPT ale Matricei NU vor mai determina un alt Factorul Primordial, nefiind posibil acest lucru, întrucât delimitarea şi conştientizarea “EU”-lui , cât şi a infinităţii de finitate s-a produs, dar Matricea va continua să producă alte Stări de Fapt ce vor deveni legi, forţe sau energii, în Universurile Existenţei, sau având o mare importanţă spirituală în Universurile Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, ajutându-I deseori pe aceştia să lupte împotriva Ierarhiei în care FĂRĂ VOIA LOR SE AFLĂ.

Stările de Fapt sunt cele care alimentează mereu Gândurile Pure ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, menţinând vie tendinţa de expansiune ale acestora.

Fără Stările de Fapt ale Matricei noastre , nu ar fi posibile nici Infinitul şi nici Finitul, precum nici una dintre Dimensiunile posibile sau imposibile ale lumilor, pentru simplul fapt că toate acestea, aici mă refer la toate Universurile posibile şi imposibile ar rămâne nişte simple cuşti închise, închistate doar în Cunoaşterea lor originară, neputând trece Niciodată de un anumit prag, astfel încât dimensiunile ar fi rămas finite pentru totdeauna în cazul Universurilor Existenţei fără a se putea raporta vreodată la infinitate.

Din acest punct de vedere infinitatea aparţine Stărilor de Fapt. Cum ar rămâne, mai concret aceste Universe închise?

Dacă am lua Cunoaşterea lor Absolută, ce provine din Gândurile Pure ale Marilor lor Creatori, aceasta s-ar autodetermina pe sine, reflectându-se numai în sine fără posibilitatea de a se raporta la exteriorul său care nu există, pe când acest exterior este menţinut de Stările de Fapt.

Astfel la nivelul Gândurilor Pure ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, prin Cunoaşterea Absolută se raportează mereu Stărilor de Fapt la fel ca şi Adevărul Absolut, întrucât Conştientizarea Scopului Matricei de către Marii Creatori şi Unic Întâmplători este formată la fel ca şi la Factorul Primordial din Adevărul Absolut al acestora şi din Cunoaşterea Absolută.

Paradoxal fiecare Stare de Fapt care se reflectă în Universele Marilor Creatori şi Unic Întâmplători devine un Element al Ierarhiei chiar dacă acest Element este în totală contradicţie cu Instinctul sau cu alte Elemente care acceptă Ierarhia. Astfel prin excelenţeă Ierarhia va îngloba în cadrul său absolut totul chiar dacă iniţial o respinge. Caractersitica de bază a Ierarhiei este tocmai Ierarhizarea, fapt care i-a adus o atât de mare importanţă până şi în reflectarea psiho-socială a lumii noastre. Omul de exemlu, oricât de mult va încerca să elimine Ierarhia nu va reuşi tocmai pentru că Ierarhia , chiar dacă este călcată în picioare există Ierarhizând. Este poate cel mai sublim dar şi cel mai perfid instrument pe care l-a inventat propria noastră Matrice prin propriul Său Scop.

Fiecare Stare de Fapt devine un Element pentru Scop sau Ierarhie, provenind din Matrice, pentru a fi conştientizată de către Ierarhie, respectiv Factorul Primordial, de Cunoaşterea Absolută a acestuia, pe urmă de Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, de Adevărurile lor Absolute şi de Cunoaşterile lor Absolute , întrucât fiecare Mare Creator are propriile sale Adevăruri şi Cunoaşteri Absolute întregind cu acestea Gândurile Pure care sunt asemeni Gândului Originar al Factorului Primordial.

Oare Cunoaşterea Absolută poate Conştientiza?Se ştie că Cunoaşterea este inversul Conştientizării,cum poate aceasta Conştientiza?

Orice Cunoaştere devine la rândul ei un Element odată ce s-a săvârşit actul de Cunoaştere ca fiind inversul Conştientizării,precum orice Conştientizare devine la rândul ei Element odată ce s-a săvârşit actul Conştientizării ca fiind inversul Cunoaşterii.

Elementul ca rezultat al acestora va fi cel apt de Cunoaştere sau Conştientizare şi nu Cunoaşterea sau Conştientizarea în sine.

Pot exista mai multe Adevăruri Absolute şi Cunoaşteri Absolute pentru fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător în parte? Precum un alt Adevăr Absolut şi o altă Cunoaştere Absolută pentru Factorul Primordial?

Dacă sunt mai multe Adevăruri Absolute care este cel Adevărat şi care este cel fals, întrucât, nu pot exista mai multe Adevăruri Absolute sau Cunoaşteri Absolute decât UNA singură! Este cât se poate de adevărat. În schimb fiecare în parte pot avea o infinitate minus Unu de opuşi dacă sunt raţionaţi prin prisma unei logici de un nivel echivalent cu un Infinit minus Unu, faţă de Coeficientul Logic 2 al lumii noastre.

Nu pot exista mai multe Adevăruri Absolute şi Nici Cunoaşteri Absolute decât un singur Adevăr Absolut şi o singură Cunoaştere Absolută!

Totul în această privinţă se datorează STĂRILOR DE FAPT, care îmediat ce sunt determinate de către Matrice, devin reperate de cătrea Adevărul Absolut al Factorului Primordial, şi conştientizate de către “EUL” acestuia şi atribuite Cunoaşterii Sale Absolute pentru a fi Ierarhizate, indiferent că sunt Elemente de Scop sau Elemente pentru Ierarhie.

Odată Ierarhizate ele devin parte a unui segment din Ierarhie care aparţine Marilor Creatori şi Unic Întâmplători, după , şi numai după ce aceştia au Ierarhizat Starea de Fapt tradusă în Element de Scop sau Element de Ierarhie , prin Adevărul Lor Absolut, Cunoaşterea Lor Absolută, care împreună întrunesc Conştientizarea Scopului Matricei, a fiecărui Mare Creator în parte.

Adineaori am spus că fiecare Mare Creator şi Unic Întâmplător ar fi rămas cu toată Cunoaşterea Lor Absolută şi Adevărul Lor Absolut pe care-l deţin închişi ca într-o cuşcă dacă nu ar fi fost aceste Stări de Fapt ale Matricei, care îi alimentează mereu cu noi şi noi Elemente spre cunoaştere, având posibilitatea să se raporteze mereu, la acel “ceva”, astfel ar fi rămas în închistarea de care am vorbit.

Acest fapt ne demonstrează că, Conştientizarea Scopului Matricei a fiecărui Mare Creator şi Unic Întâmplător posedă două tipuri de cunoaştere, o Cunoaştere Deschisă provenită de la Stările de Fapt şi o Cunoaştere Închisă care se dezvoltă fără intervenţia acestor Stări de Fapt şi fără a se raporta în vre-un fel sau altul la Factorul Primordial, Cunoaştere Închisă, care provine direct de la Factorul Nostru Creator. Cunoaşterea Deschisă este forma care îşi imprimă tiparul lăsând o urmă în Cunoaşterea Închisă,dar Cunoaşterea Închisă mai posedă şi alte Elemente care nu se datorează şi Cunoaşterii Deschise.

Cunoaşterea Deschisă nu va putea fi cunoscută Niciodată de către om, în realitatea ei decât ,urma pe care aceasta o lasă în Cunoaşterea Închisă a acestuia. O astfel de urmă este Destinul şi Întâmplarea.

Astfel Cunoaşterea Deschisă nu are un subiect asupra căruia se răsfrânge, faţă de Cunoaşterea Închisă care are, cum ar fi: omul ştie că cel care se află înaintea sa e un lucru sau un fenomen dar nu va şti Niciodată ce este întâmplarea sau destinul decât sub forma unei simple generalizări.

Una dintre întrebările care se pun este de ce sunt necesare aceste două tipuri de cunoaşteri la nivelul Marilor Creatori. Răspunsul este simplu şi anume Cunoaşterea Absolută a Marilor Creatori şi Unic Întâmplători este îndreptată atât spre interiorul Lor, respectiv lumile Lor cât şi spre exterior, respectiv Factorul Primordial. Marii Creatori se raportează la Factorul Primordial pe care-l determină ca fiind un oarecare Opus al acestora, precum Factorul Primordial la rândul Lui nu-I consideră pe Factorii Creatori şi Unic Întâmplători ca fiind Opusul Lui, ci ca făcând parte integrantă din Ierarhia Sa.

Al doilea tip de cunoaştere “închisă” se datorează şi luptei pe care o duce Scopul împotriva Ierarhiei, şi nu în ultimă instanţă, dezvoltării propriilor Universuri cognoscibile care sunt structuralizate de la caz la caz.

În cazul Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, Conştientizarea Scopului Matricei Sale, compusă din Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută ale Sale, a determinat Persoana.

# 2 #

Prin Persoană, se înţelege prima delimitare a Conştiinţei de Sine, faţă de creatorul său. Această Conştiinţă de Sine care este Persoana nu ar fi avut nici un alt parametru dacă nu şi-ar fi recunoscut Structura, şi implicit, raportarea SA ca ÎNTREG în Înfinitate.Această infinitate sunt Personalizările.

Una dintre aceste Personalizări este Existenţa. Celelalte sunt opusuri ale opusurilor Existenţei la nesfârşit. Cu toate acestea Personalizările la fel ca şi Persoana aveau doar propria conştiinţă de sine prin care se delimitau de Persoană la fel cum se delimitaseră Persoana faţă de Factorul Creator. Această conştiinţă de sine nu includea vre-o noţiune anume despre sine, ci era asemeni “filmului” din aparatul de fotografiat care nu avea nici o imagine inscripţionată pe el. Era momentul când toate Personalizările se raportau la Persoană.

Tocmai această raportare la un Întreg care era Persoana, a multitudinii ce erau Personalizările, cu o multitudine de conştiinţe de sine pentru fiecare în parte au determinat Noţiunea, ca un al doilea Întreg, devenind şi Noţiunea de bază a Persoanei.

Atunci când Personalizările s-au raportat la Noţiune au primit fiecare alături de conştientizarea de sine care o aveau până acum, şi un fel de conştiinţă doar a întregului ce-l reprezenta în diversitate, fără alte noţiuni posibile, deci o conştiinţă practic goală de alte Elemente ale cunoaşterii. Acum odată raportate la Noţiunea care se reflectă în ele, Personalizările capătă fiecare în parte Noţiunea cunoaşterii de sine mai întâi, ca pe urmă să primească pe rând şi Noţiunile cunoaşterii de sine ale altor Personlizări, şi astfel Factorul Creator şi Unic Întâmplător a creat aparatul necesar captării cunoaşterii de sine, care va dezvolta Cunoaşterea Închisă, dar care alături de aceasta , prin Destin , şi Întâmplare , ce aparţin Cunoaşterii Deschise ce provine de la Starea de Fapt eternă a Matricei noastre.

Astfel, Cunoscutul aparţine Cunoaşterii Închise iar Necunoscutul Cunoaşterii Deschise , deci Stării de Fapt. De abia pe urmă Una dintre infinitatea de Personalizări va crea Existenţa , cu infinităţile sale de Universuri , şi abia din acest moment am putea vorbi de ontologie ca şi teorie a Existenţei, dar până aici sub nici o formă ontologia nu mai este valabilă.

Totul se suprapune cunoaşterii, chiar şi ontologia. Persoana, Personalizările şi toate celelalte structuri ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător aparţin Cunoaşterii Închise ale acestuia, care nu se raportează la Factorul Primordial.Teoria Cunoaşterii Gnoseologia sau a cunoaşterii fără subiect, Neognoseologia, devine coaxială cu teoria existenţei Ontologia sau a substraturilor opuse existenţei Neoontologia determinând Coaxialismul sau Teoria Opusului Neutru.

Fiecare Opus , opozabil la Infinit faţă de un alt Opus va avea exact aceleaşi calităţi ca opusul faţă de care se află în opoziţie.Astfel Existenţa are o infinitate minus unu de opuşi dar şi pe acel Opus “unu” care are exact aceleaşi calităţi şi însuşiri ca şi Existenţa, dar nu este Existenţă. Prin urmare opuşii pot deveni neutri unii faţă de alţii sau total opozabili în funcţie de şirul în care sunt expuşi unii faţă de alţii.

Dacă până acum ontologiei ca teorie a existenţei îi revenea numai Existenţa şi gnoseologiei îi revenea Cunoaşterea acesteia, de acum încolo Existenţa poate fi înlocuită cu alte şi alte Personalizări, opuşi ai opuşilor Existenţei, astfel se naşte Coaxialismul, o nouă filosofie care suprapune Cunoaşterea pe substratul ce aparţinea Existenţei, atribuindu-l altor opuşi ai acesteia dar şi Existenţei implicit.

În acelaşi mod, ontologia dispare în Coaxialism devenind neo-ontologie , întrucât nu mai are Existenţa întotdeauna drept substrat ci se raportează la aceasta prin alţi opuşi ai ei, iar neoontologia lăsând locul coaxiologiei atunci când opuşii Existenţei nici măcar nu se mai raportează la aceasta.

Prin urmare coaxiologia înglobează în cadrul său atât Existenţa, ontologia,ceilalţi opuşi care se raportează la Existenţă, neoonotlogia cât şi opuşii Existenţei care nu se mai raportează la Existenţă.

Gnoseologia se transformă în neo-gnoseologie tot pentru acest deziderat cât şi pentru faptul că orice cunoaştere trebuie să beneficieze de un subiect, pe când Coaxialismul acceptă Cunoaşterea al cărei subiect lipseşte , în cazul opuşilor existenţei, sau în cazul Cunoaşterii Deschise.

Mai mult decât atât Coaxialismul va opera şi cu un al doilea Element alături de neognoseologie, care este Coaxiologia, sau ştiinţa opuşilor.

De ce este necesară Coaxiologia? Deoarece termenul de neoontologie nu este îndeajuns şi nici cel de ontologie. Prin ontologie sau teoria existenţei vorbim de ceva care aparţine Existenţei, pe când în cadrul Coaxiologiei se poate opera cu opuşii opuşilor Existenţei şi astfel ontologia nu este o soluţie, ea nefiind valabilă decât la nivelul Existenţei.

Neoontologia ar fi o soluţie dar doar dacă reliefăm sau raportăm un anumit Opus al Existenţei la aceasta , deci nici acest termen nu este o soluţie, întrucât filosofia viitorului va trebui să opereze cu termeni care nu neapărat se vor raporta într-un mod sau altul la Existenţă, deci cu opuşi ai opuşilor acesteia , şi mai mult decât atât, doar între aceşti opuşi fără a se mai face vre-o raportare la Existenţă.

Neoontologia ar fi fost o soluţie pentru o filosofie de genul “ontologiei operaţionale” a lui Nicolai Hartmann, dar mai încolo de această limită termenul respectiv nu mai are nici o relevanţă. Hartmann , chiar dacă opera cu Nonexistenţa o făcea prin raportarea acesteia la Existenţă, ceea ce în Coaxialism nu mai este cazul , întrucât după cum am mai spus, raportarea se poate face doar între opuşi de orice rang ar fi ei între aceştia. Rangul unui Opus faţă de altul , este dat de numărul opuşilor aflaţi între cei doi opuşi.

Domeniul filosofic care poate opera atât cu Existenţa, cât şi cu opuşii acestora raportaţi la Existenţaă cât şi numai între opuşii Existenţei fără a se mai face raportarea la Existenţă poartă denumirea de Coaxiologie. Coaxiologia întruneşte prin urmare, atât Ontologia cât şi Neoontologia sub acelaşi acoperiş cu cealaltă parte, unde se operează cu opuşii Existenţei fără a se mai face referire la aceasta, într-un cuvânt Coaxiologia. Astfel atunci când vorbim despre Coaxiologie, vorbim atât despre ontologie, neoontologie cât şi despre opuşii Existenţei care nu mai au nici o raportare la aceasta.

Definiţia Coaxiologiei constă în faptul că fiecare Opus devine neutru faţă de un alt Opus din infinitatea de opuşi raportaţi la finitatea Factorului Primordial sau a Marilor Creatori şi Unic Întâmplători.

Astfel , fiecare Opus poate fi şi un Opus al Existenţei sau al opusului, opusului acesteia.În acest caz cum am mai spus, Ontologia nu numai că nu mai este valabilă întrucât îşi pierde absolut orice statut dar toţi aceşti opuşi sunt coaxiali, adică au o axă comună având un numitor comun în ideea de substrat , indiferent dacă acesta este mental sau de orice altă natură.

Astfel putem atribui Noţiunea de substrat nu numai Existenţei ci şi opuşilor , opuşilor acesteia , care nu mai sunt Existenţă şi nici un alt mod sau tip de Existenţă.

Prin urmare unicul mod filosofic de operare al acestei filosofii care tinde să devină Coaxialismul, este numai şi numai mentalul, respectiv filosofia mentalului, care poate include în marea sa arie şi Coaxialismul.

Mai mult decât atât Coaxiologia poate defini şi grupuri de opuşi care aparţin unui Element , care la rândul lui nu este Opus unui alt Element dar care are în Structura sa o altă infinitate minus Una de grupuri de opuşi faţă de grupul opuşilor primului Element, prin Dezvoltarea Exponenţială Noţională, iar Rangul unei asemnea dezvoltări exponenţiale constă din numărul elementelor aflate între cele două Elemente, care luate ca întreg nu sunt opuşi dar privite structural conţin grupuri de opuşi.

Un exemplu al Dezvoltării Exponenţiale ar fi opuşii Fiinţei, ai Factorului Vieţii şi ai Existenţei. Fiecare aparţine Existenţei. Fiinţa, Factorul Vieţii şi Existenţa nu sunt opuşi, întrucât fiecare aparţin Existenţei, sunt un fel de opuşi prin calităţile pe care le dezvoltă. Fiecare astfel de Element conţine în cadrul său o infinitate minus Una de opuşi, cum ar fi reflectarea unor Amprente şi rezultatul acestor reflectări, etc. Aceste reflectări ale Persoanei în Fiinţă vor fi opuse faţă de reflectările fiinţei în Factorul Vieţii , chiar dacă la nivel de Elemente ele nu sunt opuse aparţinând Existenţei.

Dacă luăm aceste Elemente şi le raportăm la opuşi ai Existenţei de această dată, vedem că opuşii elementelor care formează grupurile de opuşi vor fi egali cu aceea ai Existenţei întrucât fiecare dintre cele trei Elemente , aparţin Existenţei , în schimb opuşii grupurilor de Elemente vor fi egali, având acelaşi rang de opozabilitate faţă de opuşii Existenţei la fel ca şi Elementele în a căror structură se află grupurile, fiindcă şi acestea aparţin Existenţei dar nu au acelaşi rang al Dezvoltării Noţionale Exponenţiale, faţă de Existenţă şi opuşii acesteia. Pentru acest domeniu consider că matematica a avut până în Prezent un cuvânt greu de spus, întrucât ecuaţiile exponenţiale sunt cele care pot reliefa destul de clar această problematică. Mai mult decât atât, matematica Matriceală, cu funcţiile sale de bază, cum ar fi Permutările, Aranjamentele şi Combinările Matricelor pot crea o imagine deosebită de ansamblu a ceea ce poate dezvolta Coaxiologia.

Menţionez că i-am dat această denumire întrucât toate câte sunt , începând de la Matricea de bază care a fost originea Scopului şi Scopul originea ei, până la cele mai evoluate opusuri ale existenţei sau nivele din cadrul acestor opusuri, sau Universuri ale altor Mari Creatori , toate se suprapun, fiind Coaxiale, Suflul Factorului Primordial fiind în Tot şi în Toate , la fel cu al Marilor Creatori în lumile lor, la fel în lumile Marelui Nostru Creator, unde Persoana se află în fiecare Personalizare iar Noţiunea se reflectă în suma acestora, la fel cum toate Personalizările, precum şi Personalizarea Noastră au sistemele lor de raţionalizare sau care le înlocuisec pe acestea, chiar dacă mintea noastră nu le poate discerne, la fel cum numai în cadrul Personalizării noastre care este Existenţa sunt o infinitate minus Una de Nivele Logice, noi aflându-ne la Nivelul 2 al Logicii, de bine-rău, etc. Toate acestea se suprapun, creînd fiecare un Întreg care-şi are bine situat locul său în Ierarhia, Marilor Creatori şi pe urmă a Factorului Primordial care întregeşte ÎNTREGUL. Astfel toate câte sunt şi toate câte nu sunt devin UN întreg al UNEI creaţii. Sunt COAXIALE!

Coaxialismul ca şi filosofie nu pretinde că spune Adevărul, după cum se poate vedea în principiile acestuia, întrucât Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut şi nici Cunoaşterea Absolută, în schimb pretinde că realizează anumite aplicaţii pentru a ne apropia cel puţin de una din urmele , urmelor,ale urmelor urmate de încă un număr impresionant de astfel de urme, lăsate de Adevărul Absolut în tiparul Cunoaşterii Deschise al fondului universal de Elemente ce pot fi cunoscute.

O altă întrebare este dacă Adevărul nu poate fi cunoscut, Înţelepciunea are şanse să fie determinată prin conştientizare? Cel puţin să putem vorbi despre această înţelepciune pe care o pretinde filosofia? Exact cum spuneam adineaori, cel puţin a nu ştiu câta urmă lăsată de Adevăr să o găsim şi vom fi mult mai înţelepţi în acel moment. Înţelepciunea prin Esenţa ei se rezumă la Cunoaştere.

Cunoaşetrea este opusă Adevărului, fiind determinată de Conştientizare, iar aceasta este prin excelenţă apanajul Iluziei Vieţii, în toate lumile care aparţin Ierarhic de la nivelul Persoanei în “jos” adică, către Personalizări, Noţiune, Universe şi lumile acestora. Până la acel nivel Cunoaşterea aparţine Anoţionalului fiind Cunoaştere Deschisă, determinată de Starea de Fapt a Matricei noastre, subiect despre care voi mai reveni. Cu toate acestea Cunoaşterea Deschisă odată aparţinând Anoţionalului, are şi un Destin Anoţional, deci conştientizarea elementelor sale nu se bazează pe o noţiune concretă ci superfluă. Cunoaşterea Închisă, ce apare odată cu Factorii Creatori, este o cunoaştere a cărei Elemente se pot structuraliza într-o anumită noţiune odată ce este conştientizată, dar că acest tip de Cunoaştere aparţine spectrului Iluziei odată ce este conştientizată, împreună cu Noţiunea sa referitoare la elementul Cunoaşterii. Prin urmare Înţelepciunea constă în faptul sintetizării de către Om a celor două tipuri de Cunoaşteri şi structuralizării acestora în funcţie de necesitatea actului Cunoaşterii, pentru a realiza o viziune cât mai apropiată faţă de una dintre posibilele urme ale Adevărului.

# 3 #

Coaxiologia este filosofia ce poate determina mai în profunzime importanţa Factorului. Când vorbesc despre Factorul nu o fac la modul de persoană sfântă sau imaculată care vrea numai şi numai binele doar că omul perfid şi ticălos a păcătuit atât de mult faţă de acesta, încât îşi merită viaţa plină de suferinţă pe care o duce. În nici un caz. Nu acesta este Factorul. Factorul este mai întâi Numerologie, este produs de Esenţa unui Element al Stării de Fapt Matriceale,de Instinct. Astfel Numerologia se bazează la rândul ei pe Instinct, având aceeaşi dezvoltare iniţială ca şi Coaxialismul. Fiecare Factorul are inoculat Instinctul Stării de Fapt Matriceale în sine. Numerologia, privită din perspectivă filosofică este o latură a Coaxialismului, dat fiind că Coaxialismul prin excelenţă se ocupă de Esenţa şi determinarea numerelor, dar şi de raportarea acestora la Mediul Cunoaşterii Deschise sau Închise, precum şi la definirea Numărului ca Factor Creator şi Unic Întâmplător faţă de Factorul Primordial UNU, al cărui suflu se regăseşte în toate celelalte Numere sau Factori. Accepţiunea de Factorul este mult mai plauzibilă decât aceea de Număr , întrucât fiecare Factorul în parte este un Mare Creator de Universuri şi lumi, guvernate de Iluzia Vieţii care dezvoltă, legităţi, forţe, reprezentări psihice sau fizice, raportări la Adevăr şi Neadevăr, la Cunoaştere şi Necunoaştere , la Conştientizarea de sine ca întreg sau ca individ aparţinător unei anumite comunitţi, de date, legi, forţe, spirituale, structurale sau de sistem, al unui anumit Nivel Logic sau Antilogic, Virtual;etc.

Conform Coaxialismului, Factorul va fi întotdeauna opusul înfinităţii faţă de care se va raporta ca finit, la fel cum Cunoaşterea se raportează la necunoaştere şi viaţa la Moarte. Factorul va fi demiurgul care prin propria sa capacitate de conştientizare va încadra în sine noi şi noi Elemente ale Cunoaşterii Închise evaluînd fără să le cunoască în amănunt şi Elementele Cunoaşterii Deschise. Astfel , supus unei Ierarhii bine stabilite, fiecare Factorul va clădi propria lui lume, devenind conştient de Universul său. Omul este un astfel de Factorul cu toate că se află la o scară ierarhică mult mai neînsemnată decât Marii Creatori. O altă întreabare ar fi în acest moment este: Odată ce Omul se consideră centrul Universului său uman, şi oricât de nenorocit ar fi se consideră cea mai importantă fiinţă din aces Univers, atunci oare Marii Creatori nu fac parte şi ei din acest Univers uman?

Paradoxal sau nu , nu sunt şi aceştia la rândul Lor creaţia Universului uman? Oricât am merge pe negarea ideii că Omul nu ar fi arhitectul propriilor săi Factori minţim.

Omul este arhitectul Factorilor Creatori şi ai Factorului Primordial , în măsura în care Cunoaşterea sa realizează Existenţa acestora. Indiferent de măsura la care Omul participă spre construirea Acestora, indiferent dacă le recunoaşte sau nu puterea imensă pe care o au asupra Destinului propriei sale societăţi , sau mai presus de aceasta a propriului său Univers Uman, toţi Factorii Creatori sunt şi rămân Elemente ale Universului descoperitorului şi creatorului lor , prin esenţă , a Universului Iluzoriu Uman. Astfel Omul nici nu realizează că devine încetul că încetul Dumnezeul propriilor săi Factori, Factorul propriului său Factorul Creator , pe care-l conştientizează,cunoaşte şi totodată îi determină Existenţa în Universul existenţei sale, chiar dacă iluzoriu,repet, dar care se doreşte spiritualizat.

Odată ce Omul cunoaşte toate acestea , de ce se mai închină unor Factori ai căror Elemente le conştientizează aducându-le la rangul Ierarhic de Dumnezeu?

Tocmai pentru că Omul s-ar simţi prea singur şi împovărat dacă nu ar avea un Dumnezeu deasupra conştientizării sale şi alături de acesta un Diavol, care nu fac altceva decât să reflecte Omul în ansamblul său, ca fiinţă divină şi demonică în acelaşi timp. Inclusiv acest mod de a privi Lumea pe care l-am denumit ca fiind Coaxial, se datorează în mare măsură Iluziei Vieţii şi umanului din mine chiar dacă deseori vreu să-l alung pentru a da loc raţionalului. Ce rămâne atunci când alung umanul ?

În nici un caz nu mă contopesc cu gândirea zeilor şi nici cu acea a naturii mele omeneşti, ci cu o gândire străină de mine, care nu face altceva decât să mă arunce şi mai mult în mrejele frustrării de a fi şi gândi finit, în infinitatea care mă înconjoară, să mă determine să mă rog Factorului Creator.Alungând rugăciunea voi simţi că plutesc cu adevărat pe valurile infinitului,că orice frustrare datorată finităţii mele se va evapora asemeni ceţii când răsare Soarele.Este de dorit să renunţăm la rugăciune şi mătănii,dar pentru aceasta va trebui să renunţăm şi la Răul şi perfidul din noi.Bisericile nu şi-ar avea rostul dacă nu ar fi păcatele.

Ce se întâmplă atunci? Îmi dau seama de cohortele care se îndreaptă către biserici. Sunt Oameni ce în adâncul străfundului fiinţei lor nu vor să înţeleagă nici în ruptul capului că sunt Oameni şi nu cârpe , decăzute în înstrăinarea de propriul lor “eu”. Îi privesc cu o oarecare condescendenţă cum cu fiecare pas spre implorarea unei mile cereşti nu fac nimic altceva decât să alunge şi fărâma de uman care le-a mai rămas. Atunci îmi vine în minte o altă întrebare şi anume, faptul că Factorul Nostru Creator este iubire. De ce nu l-am iubi?

Dacă este iubire poate că ne va da şi nouă o bucăţică din iubirea Sa , mergându-ne mai bine în afaceri, sau în alte domenii de interes personal. Nimic mai greşit. Factorul Nostru nu ne-a visat pentru a deveni nişte supuşi înfricoşaţi şi îngenuncheaţi la cerul de un albastru Infinit pe care l-a gândit pentru noi.

Ne-a lăsat să Înţelegem că toată această iubire şi consideraţie pe care o cerşim prin rugi interminabile se află undeva ascunsă în adâncul nostru, iar noi nu trebuie să facem nimic altceva decât să o luăm de acolo şi să ne folosim de ea. Biserica nu poate face acest lucru, decât să ne amăgească în continuare că putem afla iubirea prin rugăciuni. Ar fi mult mai bine în această lume dacă oamenii nu s-ar mai ruga şi nu ar mai construi atâtea biserici dar şi-ar scoate fiecare fărâma de iubire, în definitiv, fărâma de Dumnezeu şi ar împărţi-o cu drag unii altora. Cum ar arăta acea societate? Cu siguranţă că nu ar mai fi bântuită de crime , violuri, minciună, jaf, sau alte şi alte fărădelegi.

Despre acest aspect am scris în The Origin of God, zugrăvind un tablou unde oamenii nu cunoaşteau ce este minciuna, ura sau alte fărădelegi, un tablou unde nu existau nici măcar accidente de circulaţie. Tabloul acesta s-a schimbat atunci când personajul principal a văzut primul accident, a auzit prima înjurătură. Cum s-a schimbat tabloul? În cadrul său apărea o biserică.Aceasta înseamnă că acel Opus neutru care are exact aceleaşi calităţi şi însuşiri faţă de un alt Opus este Factorul?

NU! Pentru că Factorul este opusul înfinităţii şi nicidecum opusul unui singur Element, cum ar fi o Personalizare. Opusul Existenţei este Nonexistenţa. Aceasta chiar dacă în Iluzia Vieţii , omului îi apare mereu ca fiind undeva la frontiera propriei sale existenţe, Nonexistenţa este cel mai depărtat Opus al Existenţei, în infinitul şir al opuşilor.

Cu toate acestea Nonexistenţa va fi aceea care va avea EXACT aceleaşi calităţi ca şi Existenţa, chiar dacă apare ca fiind opusul cel mai tranşant al Existenţei.

Între Existenţă şi Nonexistenţă se vor afla în cadrul şirului de opuşi o infinitate minus doi opuşi, cei doi, fiind Existenţa şi Nonexistenţa.

Primul Opus al Existenţei va fi unul dintre cei mai tranşanţi opuşi faţă de aceasta, sau opusul ce are cele mai opuse calităţi faţă de Existenţă.

Al doilea Opus va deveni un Opus al primului dar şi faţă de Existenţă faţă de care devine al doilea Opus. Acesta nu va mai avea aceleaşi calităţi atât de diametral opuse faţă de Existenţă cum a avut-o primul ei Opus dar în consecinţă, mult mai diametral opuse decât o are cel de-al o sutălea sau un miliard Opus al existenţai.

Astfel, cu cât depărtarea în şir opozabil devine mai mare între doi opuşi, cu atât gradul de opozabilitate dintre aceştia devine mai mic, şi invers, cu cât şirul de opuşi se reduce între doi opuşi cu atât gradul de opozabilitate creşte.

Prin grad de opozabilitate putem înţelege cât de diametral opuse pot fi calităţile a două Elemente ce se constitue în opuşi unul faţă de altul.

Primul Opus al Existenţei nu va fi Nonexistenţa, acesta fiind opusul neutru cu aceleaşi calităţi ca şi Existenţa , ci un Opus sau o Personalizare, căreia i se datorează Universul pe care omul îl atribuie ca fiind al Existenţei , şi pe care îl include în ontologia sa dar este un alt Univers, total Opus Existenţei, care nu are nimic de a face cu aceasta şi care se află într-o continuă luptă cu Existenţa, pentru a învinge.

Tot ceea ce ne înconjoară, începând cu copacul înflorit în primăvară, cu albina ce-şi strânge nectarul , nimic nu aparţine în realitate Universului Existenţei, al Personalizării noastre ci unui alt Univers.

Mai mult decât atât , nici măcar corpul nostru prin care circulă sângele unei alte lumi, pe care entitatea spirituală a noastră,energia noastră spirituală îl pune în mişcare.Această energie spirituală aparţine cu adevărat Existenţei.

În definitiv Omul în sine nu este nimic altceva decât o cuantă de energie spirituală.

CAPITOLUL IV

AMPRENTA ŞI AMPRENTA KARMICĂ, GENIALITATEA

# 1 #

Dacă Universul pe care-l admirăm în fiecare zi nu ne aparţine, dacă sângele din venele noastre nu este al nostru, dacă inima care-l pulsează este al altei lumi, atunci ce anume este al nostru? Cunoaşterea acelei lumi? În nici un caz. Nici măcar Cunoaşterea acelei lumi nu ne este dat să o trăim sau să o concepem, întrucât un copac poate oricând fi în realitate un templu sau o albină, un avion.

Exemplele acestea nu sunt concludente întrucât diferenţa este Infinit mai mare. Sufletul nu ne aparţine? NU!

Nici măcar Sufletul nu este al nostru ci al altei lumi.

Ce este Sufletul de fapt?

Mulţi îi atribuie definiţia de cuantă de energie spirituală. Ce este această cuantă de energie spirituală altceva decât CUNOAŞTERE? Nimic altceva.

Această cuantă de energie spirituală şi-ar pierde imediat orice integritate şi mai mult decât atât, orice însemnătate dacă nu ar fi supusă Cunoaşterii, sau măcar propriului său instinct de conservare prin care să-şi asigure dezvoltarea biologică sau fizică, etc.

Oare Omul cunoaşte cu adevărat? DA!

Acesta îşi cunoaşte Iluzia Vieţii.

Îi aparţine Personalizării lui, Existenţei lui această cunoaştere? NU! Această cunoaştere este străină de OM! Atunci înseamnă că Sufletul Omului , determinat prin cunoaştere NU îi aparţine. Dar ce anume îi aparţine Omului dacă nici sufletul determinat de propria sa conştientizare de sine nu îi aparţine? Sunt Gândurile lui. Acestea cu siguranţă îi aparţin!

Şi totuşi ce este această cuantă de energie spirituală, sau Sufletul Omului?

Sufletul Omului este o cuantă de energie spirituală, doar atunci când se raportează la Fiinţă, întrucât Sufletul Omului este Amprenta acestuia.

Cea care a determinat Amprenta Omului ca generalitate, deci o Amprentă pentru Toţi Oamenii a fost reflectarea Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers. Dar pentru toate acestea responsabilă este Existenţa care stă la baza Totului acestor Multiverse în care ne aflăm. Acea Amprentă s-a reflectat în Fiinţă pentru a FIINŢA. Odată fiinţând Amprenta s-a reflectat în Factorul Vieţii, şi astfel a aparţinut şi lumii vii. Abia în acest moment putem vorbi despre ceea ce nouă ne este reprezentat, ca fiind Sufletul Omului.

Cum s-a ajuns de la Amprenta pentru toţi Oamenii la Amprenta fiecărui Om în parte, deci la sufletele a miliarde şi miliarde de oameni care au trăit sau trăiesc în această lume?

Odată creată Amprenta pentru toţi Oamenii, un fel de genom uman, de către una din reflectările Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers, dar rog a nu se face marea greşeală de a fi identificată cu genomul uman întrucât nu este aşa ceva, ci un suflet general al omenirii, iar Existenţa a determinat-o într-un mod indirect la un nivel de foarte mulţi intermediari distanţă , dar o citez întrucât Existenţa stă la baza acestei Amprente, determinând Fiinţa şi Factorul Vieţii.

Deci odată creată această Amprentă pentru toţi oamenii prin reflectarea Factorului Vieţii în Fiinţă, care s-a reflectat în Fiinţă primind energia fiinţării şi mai apoi în Factorul Vieţii , primind Viaţa, Amprenta s-a “întrupat” în OM. Gândurile acelui OM au imprimat noi şi noi Amprente ale umanului în Existenţă care pe urmă s-au reflectat în Fiinţă, fiinţând şi în Factorul Vieţii , primind Viaţa.

Prin Fiinţare se înţelege atribuirea de dimensionalitate şi odată cu aceasta a raportării propriei unicităţi ca sistem şi structură faţă de diversitate, în schimb prin Dimensionalitate se înţelege raportarea Existenţei la Noţiune determinând Fiinţa.Fiinţa nu este Dimensionalitate întrucât nu este Existenţă şi nici Noţiune care să o oglindească pe aceasta, dar are în sinele său toate aceste caracteristici. Fiinţa devine Simţire, prin reflectarea Existenţei în Noţiune. Diferenţa dintre Fiinţă şi Simţire constă în modul cum este oglindită aceasta. Atunci când Existenţa se reflectă în Noţiune devine Simţire, iar atunci când Existenţa se reflectă în Factorul Vieţii devine Moarte! Deci o nouă Viaţă.

Fiinţa nu înseamnă neapărat şi energie? Energie spirituală?

Dar ce este energia? Să fie delimitarea propriei structuri şi unicităţi faţă de diversitate? Exact! De ce? În natura Universului nostru, bazat pe Cunoaşterea de către noi a mediului înconjurător, tot ceea ce se autodefineşte ca fiind un Întreg, un sistem ce posedă o structură şi are o dimensionalitate, dezvoltă şi un anumit tip de energie pentru a nu fi anihilat de către alte Întreguri, de către alte şi alte valori energetice şi asimilate altor structuri. Prin urmare fiecare astfel de structură trebuie să se afle într-un anumit Echilibru cu alte şi alte structuri similare sau diferite. Echilibrul la urma lui se bazează pe Ierarhie.

Orice atac la Ordinea Ierarhiei va duce la o descărcare energetică din partea acesteia împotriva intrusului. Astfel atât energia termodinamică a Universului nostru care se află într-o continua răcire ca rezultat al tinderii sale către Armonie, prin diminuarea Entropiei deci a Lucrului Mecanic, cât şi alte tipuri de energii nu sunt altceva decât un Echilibru, menţinut de Fiinţă, pentru Fiinţarea Ierarhiei, pentru a nu se distruge Echilibrul acesteia, care constă paradoxal în propriul său Dezechilibru, deci Ordinea care se bazează pe Dezordine şi invers. De ce toate acestea?

Pentru că Paradoxul Existenţei constă în raportarea acesteia mereu la Nonexistenţă pentru a fi!

Despre ciorchinii de Universe voi vorbi la momentul potrivit.

Omul este prin excelenţă o fiinţă care are nevoie de Echilibru pentru a subzista , întrucât Esenţa lui, modul cum a fost creat, constă în cele din urmă dintre un Echilibru între Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Personalizarea noastră Existenţa, odată ce a început să “producă” Amprente ale Omului, şi acestea să crească în număr exponenţial odată cu Gândurile Omului care trăia într-un Univers, toate aceste Amprente au luat calea Fiinţării şi reflectării în cele din urmă în Factorul Vieţii, ceea ce le-a determinat să se întrupeze într-un număr din ce în ce mai mare de Universe posibile.

De-a lungul vieţii fiecare Om, produce un număr impresionant de Gânduri, deci un număr impresionant de Amprente.

Fiecare Gând va lăsa la rândul său o Amprentă în Existenţă.

Dacă este un Gând despre Om acea Amprentă va determina un Om, iar dacă este un Gând despre cu totul alte imagini, rezultatul va fi că în Existenţă se va imprima o nouă Amprentă cu imaginile respective.

Astfel Omul este un Demiurg, la rândul lui . Chiar dacă în timpul Vieţii sale nu realizează ce mare însemnătate au la nivel Universal propriile lui Gânduri, şi cum Factorul Creator şi Unic Întâmplător îşi extinde numărul lumilor şi Universelor prin OM.

Gândul este un produs al Ierarhiei din cadrul Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător, produs care alături de acesta participă în mod nemijlocit la devenirea şi formarea a noi şi noi Universuri. Omul este o verigă prin intermediul căruia Factorul Creator formează noi şi noi Universuri.

Fiecare Gând oricât de mult ar semăna cu un altul devine Unic Întâmplător , faţă de OM care este Neîntâmplător!

Omul în calitatea sa de Neîntâmplător , pe parcursul întregii sale vieţi crează o mutitudine de Gânduri unde fiecare Gând devine, o lume , un Univers aparte.

Totalul acestor Gânduri create de Om în timpul vieţii lui sunt Karma Omului.

Karma Omului va lăsa la decesul acestuia din Lumea respectivă o anumită Amprentă.

Amprenta Karmică este rezultatul tuturor faptelor şi acţiunilor întreprinse de Om pe parcursul întregii sale vieţi. Amprenta Karmică a omului se va reflecta în Existenţă, la fel cum s-a reflectat cândva propria lui Amprentă înainte de a se naşte, pe urmă în Fiinţă şi Factorul Vieţii pentru a se naşte un nou Om într-un alt Univers, sau de ce nu , chiar să se reîncarneze în Lumea aceasta. Amprenta Karmică ar putea fi noua Amprentă a Omului, care va lua exact aceeaşi particularitate ca şi Amprenta lui iniţială pe baza căreia s-a născut în această lume şi pe care o va pierde definitiv.

Şi Amprenta iniţială a Omului nou născut a fost Amprenta Karmică a unui Om ce a decedat într-o altă generaţie, lume sau Univers, sau Amprenta survenită de la Gândul unui Om , care putea fi uitat două secunde mai târziu.

Dacă Amprenta la naştere aparţine unui Gând , gândit undeva de un suflet în Univers, atunci Omul va fi la prima sa încarnare, urmând ca la deces să producă prima Amprentă Karmică, iar dacă Amprenta sa la naştere va fi Amprenta Karmică a unui Om care a trăit într-o anumită perioadă pe Terra sau în altă lume , atunci înseamnă că Omul va fi o reîncarnare.

Termenul în sine de reîncarnare nu mi se pare absolut deloc conform cu cel care determina această acţiune, întrucât nu Omul respectiv se reîncarnează, ci cu totul alt Om.

De ce spun că un alt OM? Deoarece la început a fost Amprenta Omului care i-a dat o anumită identitate la naştere reflectându-se în Fiinţă şi Factorul Vieţii. Ei bine, NU acea Amprentă va determina un nou născut ci o cu totul alta care este suma acţiunilor Omului respectiv pe timpul vieţii şi este definită ca fiind Amprenta sa Karmică, Amprentă care în nici un fel nu-i va determina Omului în timpul vieţii o anumită identitate sau trăire. Aceasta este doar rezultatul acestora.

Astfel ideea de reîncarnare este cât se poate greşit înţeleasă. Dar ce se întâmplă cu Amprenta care a determinat Omul la naşterea sa şi care a fost înaintea Amprentei Karmice a acestuia? Această Amprentă, va fi cea care va dispare pentru totdeauna! Odată cu aceasta va dispare şi adevărata identitate a Omului. Astfel pot afirma că nu există reîncarnare decât la modul figurat. Moartea este noua viaţă a Amprentei Karmice care va deveni Amprenta unui nou OM sau orice altceva ce ar putea avea ca rezultat reflectarea acesteea în Fiinţă şi Existenţă.

# 2 #

Deci, Omul Niciodată nu se va mai întoarce la propria sa Personalizare care este Existenţa, întrucât aceasta nu făcut decât să lase o singură amprentă pentru întregul Univers Uman şi atât. Cu toate acestea Viaţa lui cât şi Vieţile următoare ale Omului se datorează Existenţei doar pentru amprenta primordială şi atât.

Oare Omul va rămâne etern un alienat care va fi străin de sine însuşi cu cât se va depărta de amprenta Existenţei? Cu siguranţă NU! Se va regăsi în Fiinţă şi Factorul Vieţii.

Cu cât ne îndepărtăm de amprenta Existenţei cu atât mai mult noii opuşi vor deveni din ce în ce mai apropiaţi prin anumite calităţi de mama noastră : Existenţa. Universul spiritual este un Univers mult prea superior amprentei Existenţei dar pe care a tipărit-o, şi în care ne-am înfăşat propria fiinţă.

Cu toate că Omul se afla în Eden , nu realiza că este acolo şi nici măcar nu ştia ce anume este acesta.

De când este Omul în Eden? De la creaţie.

Când a fost alungat Omul din Eden? Omul nu a fost alungat Niciodată din Eden , fiindcă nici măcar nu a realizat sau nu realizează că se află acolo!

Omul se află şi în acest moment în Eden! Cum? Mai simplu decât atât nici că se poate: FIECARE OM ARE ÎN EL EDENUL.

Omul este un Echilibru între bine şi rău. Unul dintre ele este Edenul.

Existenţa atunci când şi-a lăsat amprenta pentru creearea Omului nu a făcut-o ca Omul să se mai reîntoarcă vreodată în sânul Său, fiind mai mult decât conştientă de acest fapt, ci pentru a da naştere astfel la noi şi noi Universuri, în care să se facă simţit suflul etern şi benefic al Factorului Creator şi Unic Întâmplător.

În concluzie , după Moarte amprenta fiecărui Om îşi va găsi Ecoul în Universul pe care-L merită acesta.

Care este adevăratul sens al vieţii?

Pe parcursul vieţii iubirea iar după Moarte amprenta karmică!

Viaţa are un sens raportată la Moarte doar datorită amprentei pe care o va lăsa pentru ca aceasta la rândul ei să fie asimilată de un anumit Univers, care să-i determine însuşirile sale născând sau nu o nouă fiinţă.

Această fiinţă poate fi preluată de orice alt gen de Universuri pornind de la cele fără viaţă până la cele cu viaţă eternă care de facto înseamnă tot fără viaţă, întrucât Viaţa se raportează la infinitate prin propria sa finitate, prin Moarte.

De aceea NU sunt de acord cu cei care afirmă că există în totalitate Viaţă după Moarte. Cred că poate exista această Viaţă, dar întru totul şi cu totul alte condiţii decât cele descrise până acum , deoarece nu omul este cel care se reîncarnează, nici măcar sufletul lui. Sufletul Omului este dat de Reflectarea Amprentei Omului respectiv în Fiinţă şi Factorul Vieţii. Amprenta Omului pe care a avut-o la naştere va dispare pentru totdeauna cedând locul Amprentei Karmice.

Amprenta Karmică va deveni la rândul ei Amprenta responsabilă de naşterea unei noi fiinţe, care se va reflecta în Fiinţă şi Factorul Vieţii, dar care va lăsa la decesul fiinţei respective locul noii Amprentei Karmice a acesteia dispărând pentru totdeauna. Referitor la reîncarnare , NU poate exista mai mult de o singură reîncarnare a unei Amprente.Fiecare Amprentă va deveni Amprentă Karmică după care va dispare pentru totdeauna!

Putem afirma la modul figurativ, referitor la reîncarnare că fiinţa respectivă este la al zecelea sau miilea ciclu de reîncarnare. Da, doar că nu este vorba despre reîncarnarea Amprentei respectivei fiinţe, deci a sufletului acesteia, ci de ciclul determinărilor Amprentelor respective, în comparaţie cu o anumită fiinţă.

Cum anume poate accepta un Univers o anumită amprentă a unei Vieţi? De ce acceptă o anume amprentă şi nu altele?

Personal cred că acest fapt se datorează anumitor afinităţi care pleacă tot de la Formă şi Urmă, şi anume, fiecare amprentă lasă un anumit tipar al său dacă acest tipar se identifică cu tiparul respectivului Univers , atunci amprenta respectivă va fi omologată de către acesta urmând ca Universul respectiv la rândul lui să determine Amprentei anumite însuşiri ale sale, care pot fi preluate de un al doilea Univers , de un al treilea , ş.a.m.d., în funcţie de prima amprentă , care de data aceasta devine rezultatul Vieţii anterioare.

De ce acest Univers şi nu un altul?Nu sunt mai multe Universe care să poată avea un tipar la fel de asemănător cu tiparul Amprentei pe cum o are acest Univers?Spun aceasta întrucât unul este tiparul Amprentei văzut prin prisma Coeficientului Logic 2 şi altul este tiparul văzut prin prisma altui Coeficient Logic.Înseamnă că şi Universul care omologhează Amprenta este un Univers cu un Coeficient Logic 2?Fiecare Amprentă este un Univers, precum fiecare Gând.Acest Univers care-i dă însuşirile sale Amprentei este o altă Amprentă ce a fost un alt Gând la rândul său.Fiecare Gând lasă o Amprentă.Fiecare Amprentă devine un Univers atunci când include în cadrul său o altă Amprentă,datorită similitudinilor dintre tiparul Amprentei devenită Univers pentru cea pe care o va omologa, dându-i propriile sale însuşiri ca Univers şi nicidecum în calitate de Amprentă.Ce alte însuşiri poate să-i dea Amprentei decât propriile sale însuşiri şi anume de a se reflecta şi aceasta la rândul ei în Fiinţă şi în Factorul Vieţii.Atunci când folosesc cuvântul Univers,acesta poate include accepţiunea de Gând şi de Amprentă în acelaşi timp cât şi o arie de multe alte accepţiuni, pe când atunci când folosesc cuvântul Amprentă sau Gând mă refer direct la o singură accepţiune.Prin urmare Amprenta Omului va fi omologată de acest Univers care se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii şi care Conştientizează şi Cunoaşte cu ajutorul Coeficientului Logic 2 datorită faptului că este cel mai apropiat de unicitatea tiparului Amprentei Omului.Acest Univers care la rândul său era Amprentă va include Amprenta Omului în cadrul său dându-i anumite însuşiri,şi având gradul cel mai mic de incluziune faţă de Amprenta Omului.Şi acest Univers este inclus la rândul lui într-o altă infinitate de Universe, unde fiecare are un anumit grad de incluziune faţă de celălalt.Primul grad de incluziune faţă de Amprenta Omului, aparţine Universului care a Omologat Amprenta ,al doilea grad de incluziune faţă de Amprenta Omului este Universul care include la rândul său Universul care a omologat Amprenta Omului dându-i Universului cu primul grad de incluziune faţă de Amprenta Omului însuşirile sale.Astfel se perpetuează către infinit minus Unu, numărul gradelor de incluziune.Fiecare Univers a fost cândva Amprenta unui Gând, al cărui tipar a fost omologat de cel mai apropiat Univers care are tiparul cel mai asemănător.Şi Amprenta Omului la rândul său,în calitate de Univers va omologa alte şi alte Amprente,dându-le acestora însuşirile sale acelea de a se reflecta în Fiinţă şi în Factorul Vieţii.Universul pe care-l Cunoaşte Omul este în primul rând,cel care i-a omologat Amprenta Omului dându-i acesteia propriile sale însuşiri.Este Universul cu primul grad de incluziune.În acest Univers Cunoscut de Om mai sunt şi elemente ale Universurilor care includ la rândul lor Universul Cunoscut de Om,cum ar fi Lumina Stelelor ce readuc trecutul în prezent,etc.Astfel, Omul nu-şi Cunoaşte Universul propriei sale Amprente,Univers care va fi Cunoscut la rândul său de către Amprentele faţă de care Universul Amprentei Omului va avea un anumit grad de incluziune.

Oare amprenta pe care ne-a dat-o nouă Existenţa este o amprentă primordială, şi astfel nu am mai trăit alte vieţi anterioare sau o amprentă care face parte din lanţul uriaş al reîncarnărilor fiind o simplă verigă a acestuia?

Cu siguranţă că nu este nimic altceva decât o simplă verigă a acestui lanţ uriaş al reîncarnărilor.

Omul nu are amprenta primordială a Existenţei în timpul scurtei sale vieţi, fiindcă dacă ar avea-o ar fi mai mult decât un zeu, un nemuritor!

Prin ce se deosebeşte o amprentă primordială de una care face parte din lanţul reîncarnărilor? Prin faptul că această amprentă este aceea care determină Urma Existenţei, Viaţa Existenţei iar primul său Ecou nu este nimic altceva decât reflectarea Karmei întregii Existenţe ceea ce nu este cazul la Om. Amprenta acestuia chiar dacă aparţine Existenţei , ea este poate al miliardulea Ecou al acesteia, dacă suma care o afirm nu ar fi mult prea infimă pentru a schiţa cu adevărat un număr real.

Existenţa are propria sa Viaţă? DA! Existenţa este eternă, deci are o Viaţă eternă. Cu cât Ecoul propriei sale amprente se stinge în alte şi alte amprente, cu atât intervine din ce în ce mai des moartea, până când aceasta ajunge să devină o lege a Universului respectiv.

Omul nu ar avea viaţă dacă Existenţa nu ar avea şi ea!

Dogmele religioase nu au nimic de a face cu termenul de Factorul cu ajutorul căruia operez în această filosofie, de şi unele asemănări există. Omul nu este făcut după chipul şi asemănarea Factorului, iar dacă Omul ar avea o un corp de animal Factorul ar fi cu siguranţă făcut după chipul şi asemănarea animalului respectiv.

Cum am mai spus din punct de vedere coaxiologic , Factorul este elementul care se delimitează de infinitate prin propria Sa Persoană. Factorul sau Factorul Creator şi Unic Întâmplător este cel care determină Cunoaşterea Închisă, deci propria lui cunoaştere pe care o reflectă sufletelor din propriile sale lumi, pentru ca aceasta să poată fi asimilată de către acestea. Dacă fiecare Om este un Univers în sine , chipul acelui Univers nu va putea fi decât Uman, precum chipul unui Univers al unui animal va avea forma animalului respectiv. Ce altceva poate fi Dumnezeul sau creatorul Universului Uman decât o înfăţişare de Om? Doar Omul.

Cel mai mare rău posibil pentru Om este religia.Orice religie este o dogmă în care trebuie să te supui.În nici un caz Factorul Creator nu a dorit un Om servil şi supus unor canoane de tipul dogmei,deoarece Omul nu este o dogmă în sine,iar prin dogmă Omul se depărtează şi mai mult de străinul din El.

Am scris în The origin of God despre modul cum să te rogi, sau să accepţi o unificare între religii.Acea carte a fost mai mult literatură decât filosofie reală.Un Om dogmatic nu este un Om liber.Străinul din Om este tocmai opusul dogmatismului care este Oglinda înstrăinării de sine a Omului.Chiar şi în The origin of God, biserica apare abia în momentul când apare crima, moartea, sau alte mizerii umane.

Daţi la o parte crima, furtul, egoismul, lenea, mârşăvia, meschinăria, dorinţa de putere, de acaparare, violul şi alte rele, şi atunci ve-ţi constata că va dispare şi biserica.

Biserica este Oglindirea răului din Om la nivel social. Aruncaţi acest rău şi odată cu acesta ve-ţi alunga biserica, indiferent de religie. Să nu uităm că Dumnezeu nu ar exista fără Diavol, că Binele nu poate fi fără Rău, întrucât nu ar avea cui să se raporteze. Daţi-i Omului numai Bine şi-l va urî la fel de mult ca Răul. Prin Esenţa sa Omul are la fel de mare nevoie de Rău pe câtă nevoie are de Bine.

Tot ceea ce vedeţi în diferite religii ,moştenire culturală, etc; nu este altceva decât o istorie a mizeriei Umane. Cred că dacă Omul nu va mai gândi cu două procente din capacitatea creierului său ci cu procentele pe care le-a câştigat cândva pe scara evoluţiei religiile vor dispărea, fiind pe deplin recunoscute ca unul dintre cele mai mari rele existente vreodată în istoria Umanităţii. Un Om religios nu este un Om liber, chiar şi la nivelul Iluziei Vieţii, întrucât în realitate Liberul Arbitru nu există, la fel cum nu există nici Voinţa. Dar biserica face ca nici măcar acest Liber Arbitru Iluzoriu primit de Om de la Factorul Creator să nu existe,să fie înlocuit cu un alt arbitru mult mai meschin, acela de a supune Omul Absurdului. Ce anume supune Omul Absurdului?

Mizeria din El!

Cel mai mare Rău al Omului este Religia! Priviţi bisericile şi admiraţi Mizeria Umană.Dumnezeul sau Factorul nu este acel Dumnezeu al Dogmei care aşteaptă sluji prin tot felul de rugăciuni, în care se oglindeşte suferinţa şi mizeria Omului.

Este un Dumnezeu al legităţilor. Indiferent cât de mult te rogi Niciodată nu vei îmbuna Dumnezeul sau Sfinţii, întrucât şi unii şi alţii nu sunt altceva decât un rezultat al Creaţiei iar Destinul şi Întâmplarea nu pot fi schimbate. Alungând Răul din voi ve-ţi alunga biserica.

Fi-ţi liberi, căutaţi-vă libertatea în stropii de rouă ai zorilor, în razele de lumină, şi regăsiţi-vă Străinul din Voi. Sunt conştient că alungând Răul din Voi ve-ţi avea nevoie de un alt Rău pentru a înţelege şi raporta Binele, dar acest nou Rău poate fi unul Infinit mai bun decât Binele actual.

# 2 #

Când vorbesc despre “asimilarea” Cunoaşterii Închise , trebuie neapărat să fac şi paranteza necesară faptului cum anume se produce aceasta.

Omul prin Esenţa sa este unul dintre ecourile amprentei dată de Existenţă , care după Moarte redevine amprentă ce va da naştere unui alt ecou.

Fiecare amprentă este un Univers în sine inclus într-unul sau mai multe Universe.

Nu există Univers mic sau mare , precum nu există Univers superior sau inferior. Toate Universele sunt egale, diferenţa dintre ele constă doar în Elementele care le definesc şi în modul acestora de abordare, la fiecare Univers în parte.

Chiar şi cea mai neînsemnată amprentă , chiar şi cel mai neînsemnat ecou este un Univers la fel de puternic sau de mare precum cel mai măreţ Univers pe care noi ni-L imaginăm ca fiind posibil.

Astfel şi Omul în Esenţa sa în calitate de ecou sau de amprentă este un Univers. Totul depinde de cum este abordat acest Univers, atât din punctul său de vedere cât şi al altor Universuri.

Prin viaţa sa Omul naşte un nou Univers , care este amprenta propriei sale vieţi, Univers care în cele din urmă va avea drept Ecou o nouă Viaţă a Omului.

La nivel de Amprentă, Omului îi este deservită doar Cunoaşterea Închisă, întrucât Amprenta aparţine Existenţei, deci Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător.Odată ce Amprenta se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii, Omului îi este deservită şi Cunoaşterea Deschisă ce provine de la Starea de Fapt, pentru a conştientiza acţiunea faptelor sale în favoarea viitoarei Amprente Karmice.

Odată ce fiecare Amprentă este un Univers în sine Conform Coaxiologiei fiecare Opus are undeva la Infinit un Opus cu aceleaşi calităţi sau cu similarităţi comune.

Întrucât cel mai Opus, Opus va fi întotdeauna primul Opus, deci opusul vecin, iar cu cât şirul opuşilor se va mări după schema, opusul opusului unui Element va fi un alt Opus mai puţin Opus primului, dar mai categoric celui de-al doilea Opus, întrucât între primul Opus şi cel de-al treilea se află cel de-al doilea, unicul care va avea acelaşi grad de opoziţie faţă de ceilalţi doi.

Primul Opus al unui Element va fi Opus total, faţă de acest Element, dar al doilea Opus al acelui Element va fi Opus total faţă de primul Opus al elementului şi mai puţin Opus faţă de elementul de la început.

După cum am mai spus , la Infinit fiecare Opus primeşte similarităţile celuilalt Opus aflat la Infinit faţă de acesta. Până şi în geometrie s-a demonstrat că la Infinit fiecare dreaptă este de fapt o curbă.

Astfel dacă pentru fiecare Opus există o amprentă a acestuia atunci pentru cele două opuse asemănătoare vor exista nu mai mult de două amprente asemănătoare , ceea ce înseamnă că ambele opuse au fost determinate de către acelaşi Creator.

Mai mult decât atât din punct de vedere coaxiologic, fiecare lume cât şi fiecare Cunoaştere se reflectă în anumite entităţi spirituale sau de cu totul altă natură sau poate că nici termenul de entităţi nu ar fi cel mai potrivit .

Pot exista Universe cu aceste entităţi sau Universe fără aceste entităţi, precum pot exista Universe cu viaţă , cât şi Universe fără viaţă.

Fiecărei lumi cu viaţă sau în care este reflectată Cunoaşterea într-un fel sau altul, îi aparţine un anumit Nivel Logic, pentru Lumea noastră cu Logică Bivalentă, bine-rău , frumos-urât, etc. Nivelul Logic este bineînţeles 2.

Sunt lumi unde acest Nivel Logic poate fi de un miliard, până la valoarea de un Infinit minus UNU, valoarea care se raportează la Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Acest fapt conform Coaxiologiei ne indică nu numai că fiecare Opus are un Opus identic al său aflat la Infinit, ca în Coeficientul Logic 2, ci mult mai mult , pentru Coeficientul Logic 12 legea ar suna că fiecare Opus are cel puţin 11 opuse identice ale sale care se află la Infinit sau la alte 11 reprezentări opuse ale infinitului!.

Acest lucru duce la raţionamentul că la Nivelul Logic 12, fiecare Opus are 11 opuse ale sale ce înseamnă că toate celelalte 11 opuse au fiecare o amprentă identică cu amprenta celui de-al 12-lea Opus.

Prin urmare la Nivelul logic Infinit minus UNU înseamnă că vor fi un Infinit de amprente identice, deci Una singură întrucât nu vor exista opuşi,dar cu o infintiate de caracteristici, din care se va scădea Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Acest rezultat ne demonstrează tulburătorul adevăr, despre creaţie, şi anume că pentru infinitatea de Nivele Logice care definesc Coaxiologic opuşii, există doar o singură amprentă, amprenta Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Astfel toate Universele AU fost create de către una şi aceeaşi amprentă!

Cunoaşterea Închisă este dată omului încă din momentul naşterii sale.Oricât de ciudat ar părea, nounăscutul are exact acelaşi bagaj de cunoştinţe ca şi bătrânul aflat pe patul de Moarte.

Mai mult decât atât, omul are un bagaj de cunoştinţe Infinit mai mare decât cel dat pentru a putea fi conştientizat. Atunci de ce nou născutul sau omul nu ştie atât cât ar trebui în mod real. Răspunsul la această întrebare este cât se poate de simplu. Cel care intervine la acest nivel este Cunoaşterea Deschisă provenită direct din Stările de Fapt ale Matricei.

Cunoaşterea Închisă este un fond de cunoştinţe ale Factorului Creator şi Unic Întâmplător , fond care nu poate fi conştientizat de către om decât cu ajutorul Cunoaşterii Deschise, cea care-şi va imprima tiparul Întâmplării şi al Destinului în conştiinţa umană.

Cunoaşterea Deschisă este cea care reflectă în conştiinţa umană, devenirea, transformarea, dimensiunile, pe când celălalt tip de cunoaştere, respectiv Cunoaşterea Închisă cedează Cunoaşterii Deschise propriile sale noţiuni.

Astfel atunci când Întâmplarea cade sub incidenţa unei noţiuni de pădure, în care sunt copaci, omul va şti că s-a întâmplat ceva într-o pădure cu arbori,etc.La fel şi în cazul Destinului. Dacă Destinul a căzut sub incidenţa unei frumoase rusoaice, care a fost amanta unui sultan pe care aceasta l-a vândut,istoria a demonstrat că în locul Turciei care ar fi ajuns într-o perioadă stăpânul lumii, a apărut Anglia.Azi poate cea mai uzitată limbă internaţională nu ar mai fi fost engleza ci turca!

Faptul că omul are acest Destin , că este el şi nu pisica sau câinele, sau alt animal conştient de faptul că e stăpân al lumii, şi mai raţional decât animalele,dacă nu este şi asta tot o Iluzie a Vieţii, se datorează în aceeaşi măsură conexiunii dintre Cunoaşterea Închisă a Creatorului Său cât şi incidenţei pe care o face aceasta cu Cunoaşterea Deschisă a unei anume Stări de Fapt. Dacă această incidenţă ar fi căzut asupra pisicii, azi pisicile ar fi stăpânit pământul.

Mulţi se întreabă ce anume este genialitatea, dacă şi aceasta aparţine Cunoaşterii sau nu?

În nici un caz Genialitatea nu aparţine Cunoaşterii .

Nici un geniu nu este geniu datorită cunoştinţelor sale, ci în primul şi primul rând, datorită instinctului său creativ. Un simplu exemplu ar fi chiar acest domeniu , filosofia. Sunt convins că cele mai mari raţionamente filosofice , cele mai importante aspecte ale acestui domeniu nu au fost scrise de cei care au studiat modelele altor filosofi mai întâi ci de cei care au avut acest dar nativ dat de la Factorul Creator şi Unic Întâmplător. În ce anume a constat acest dar? În teamă! Frica este cel mai mare geniu. Acest fapt nu înseamnă că geniile sunt neapărat nişte fricoşi care stau ascunşi cât e ziua de mare gândind la noi şi noi teorii care le-ar putea alunga teama. În nici un caz. Teama nu trebuie neapărat privită prin prisma acelei frici care-ţi îngheaţă sângele în vene ci mai ales prin faptul că este prima cărămidă ce stă la baza Conştientizării acestei lumi. Fără teamă , întreaga societate umană ar fi fost un simplu coşmar care ar fi Trecut odată cu venirea zorilor. Cu ajutorul acesteia coşmarul persistă de milioane de ani în conştientizarea omului, milioane de ani care au devenit istorie şi care s-au contopit în Iluzia Vieţii şi cu Noţiunea de Destin! Avioanele, autostrăzile, Ierarhia anumitor structuri sociale, crimele, violurile , cele şapte minuni al lumii, inclusiv geniile s-au născut din teamă. Teama este vioara care cântă cel mai frumos aria minunată a culturii mondiale, încât cel care a spus că atunci când aude cuvântul cultură îi vine să pună mâna pe pistol a fost un mare geniu.

Exemplul Instinctului Creativ îl pot da şi eu cu privire la creaţia filosofică. Tot ceea ce scriu în această carte NU se datorează într-un fel sau altul savantelor studii filosofice pe care le-aş fi urmat cândva, la fel cum nici cealaltă carte pe care am scris-o, The Origin of God, nu este rezultatul vre-unui studiu de filosofie.Totul îmi vine de la sine , sub forma unor adevăruri pe care le-aş fi ştiut de când e Lumea.

Să facă parte Instinctul Creativ din Cunoaşterea Închisă? Sub nici o formă.Dar din Cunoaşterea Deschisă?

În The Origin of God, Christine şi Lama în periplul lor prin diferite lumi, vor să afle un singur lucru şi anume ce este genialitatea.Ajung în diferite lumi, într-unele dintre acestea chiar ei sunt creatorii lor, cum ar fi Lumea Oglinzilor Paralele , unde fiecare Gând al Cristinei era reflectat la nesfârşit devenind real. Cristine îşi crează propria sa lume , ba chiar îi mai aduce unele îmbunătăţiri, dar Niciodată Lumea respectivă nu va putea arăta mult mai bună sau mai superioară decât cunoştinţele Cristinei despre lume. Ea nu putea zugrăvi mai mult decât Cunoaşterea ei, decât noţiunile ei. Tot ce poate duce Lumea respectivă la evoluţie sunt Întămplările accidentale şi Destinul acesteia. Deci într-un cuvânt Cunoaşterea Deschisă, gândind că aici Cunoaşterea Închisă este reprezentată de Cristine. Unicul lucru posibil al Cristinei şi al lui Lama de a afla ce anume este genialitatea era să moară nu numai fizic , ci mai ales psihic, să-şi golească întregul lor bagaj de cunoştinţe, pentru ca pe solul fertil al spiritului lor să poată poposi acel Instinct Creativ, care este genialitatea.

Urma să-şi dea din nou întâlnire într-o anumită lume dar la aceasta nu s-a mai întors nici unul dintre ei. Astfel genialitatea prin Instinctul ei Creativ aparţine Instinctului, care stă la baza Cunoaşterii Deschise şi se propagă cu ajutorul Cunoaşterii Deschise ca fiind Destin şi Întâmplare , dar este Instinct. Mai precis acea parte a Instinctului care caracterizează Factorul Primordial, care precede Creaţia SA!

La fel ca şi Instinctul care o înglobează , genialitatea face parte din Ierarhie.

De altfel întregul Instinct Creativ, cel care a determinat Creaţia s-a propagat în Universele Marilor Creatori şi Unic Întâmplători cu ajutorul Cunoaşterii Deschise,al Destinului şi Întâmplării, dar atenţie, atât Destinul ,Întâmplarea , cât şi Cunoaşterea Deschisă nu au fost vreodată şi nu sunt nimic altceva decât nişte simpli cărăuşi ai Instinctului Creativ către sufletele cărora li se reflectă acest act al Creaţiei Instinctuale.

Genialitatea nu are nimic de a face cu inteligenţa.

Indicele IQ de inteligenţă indică perspicacitatea cu care un subiect poate aranja anumite forme sau detalii, într-un cuvânt perspicacitatea cu care acesta cunoaşte.

Instinctul este prima Stare de Fapt a Scopului, a Matricei.Stările de Fapt pot aparţine atât Scopului cât şi Ierarhiei.Atunci când vorbim despre Instinct Creativ sau Genialitate să fie aceasta ceva deosebit de Instinctul primordial al Stării de Fapt? Sunt mai multe Instincte?

Niciodată nu vor fi mai multe Instincte decât UNUL singur. Acesta poate fi reflectat de către Om în mai multe ipostaze , unde fiecare ipostază este determinată de Echilibrul pe care acesta îl creează faţă de cele două Cunoaşteri, Închisă şi Deschisă pe timpul vieţii sale. Astfel Instinctul poate fi Creativ atunci când se reflectă în Cunoaşterea Deschisă şi necreativ când se reflectă în Cunoaşterea Închisă. Prin urmare Cunoaşterea Deschisă reflectată în Instinct este cea care dă impuls creaţiei iar Cunoaşterea Închisă reflectată în Instinct, este aceea care dă un impuls Conştientizării acestei creaţii, oferind loc de substrat Creaţiei, prin proprile sale Elemente. Instinctul chiar dacă se reflectă în Cunoaştere el nu este Cunoaştere.

Omul prin definiţie Coaxială nu este nimic altceva decât reflectarea unei amprente în Fiinţă şi Factorul Vieţii,care are capacitatea de a reflecta cele două Cunoaşteri, Închisă şi Deschisă prin conştientizare, realizând un Echilibru între Cunoaşterea Închisă ce o poate experimenta şi înţelege , şi Cunoaşterea Deschisă pe care nici nu o poate experimenta dar nici înţelege ci doar deduce.

Instinctul nu aparţine nici el Cunoaşterii Deschise chiar dacă este “transportat” de către aceasta în conştiinţa umană.De ce nu aparţine Instinctul Cunoaşterii Deschise odată ce este tot o Stare de Fapt a Matricei noastre? Deoarece este primul Element care s-a aflat înaintea Conştientizării Factorului Primordial , şi în consecinţă, înaintea Cunoaşterii.

Genialitatea aparţine prin excelenţă numai şi numai Cunoaşterii Deschise. Acest lucru înseamnă că asupra genialităţii se răsfrâng Destinul şi Întâmplarea, cu un anumit Scop.

Toate au un Scop, în toate infinităţile de lumi şi Universuri ale Marilor Creatori şi Unic Întâmplători.

Genialitatea se răsfrânge cu un anumit Scop prin Destin şi Întâmplare, Omului care realizează un alt Echilibru între cele două Cunoaşteri Închisă şi Deschisă faţă de semenii săi.

Atât Destinul cât şi Întâmplarea sunt cunoscute încă de la Creaţia Marelui Creator, despre care am afirmat până acum că este Unicul Întâmplător.

În concluzie Genialitatea vine tocmai din Instinct fiind singura însuşire creativă a Instinctului Primordial ce-i este dată Omului ales, pentru a contribui la evoluţia lumii pe care o reflectă şi implicit la devenirea sa.

Existenţa Genialităţii , sau a Instinctului Creativ , demonstrează fără putinţă de tăgadă , că fiecare Element al Stării de Fapt oglindit în Cunoaşterea Omului,nu este doar o NOŢIUNE în sine , care poate reprezenta doar Noţiunea respectivă şi atât, ci mult mai mult , un cumul de Noţiuni, care pot fi la nivel Infinit tocmai fiindcă se reflectă în numărul Infinit de Personalizări.

În schimb în cadrul Cunoaşterii Închise la nivelul Personalizărilor Factorului Creator şi Unic Întâmplător nu pot fi decât o singură Noţiune care să reprezinte o Personalizare, şi astfel fiecare Noţiune nu reprezintă şi alte înţelesuri cum este în cazul elementelor desprinse din cadrul Stării de Fapt. Pentru exemplificare va trebui să înţelegem că o Personalizare ca a noastră, care este Existenţa odată reflectată în Noţiune nu va putea primi Niciodată o altă Noţiune a sa decât pe aceea de Existenţă, alăturându-se fondului Cunoaşterii Închise a Factorului Creator doar cu propria Sa Noţiune de Existenţă şi Niciodată cu o altă Noţiune la fel valabil şi pentru infinitatea minus Una de Personalizări, care fiecare în parte în urma reflectării în Noţiune vor primi doar o singură Noţiune a acestora şi nu mai multe. În schimb diversitatea din cadrul Cunoaşterii Închise o dă tocmai infinitatea de Personalizări care se oglindesc în Noţiune, rezultând o sumă de tot atâtea rezultate reflectate în acestea.

Fiecare Personalizare reflectată în Noţiune va determina o altă şi altă Noţiune despre acea Personalizare DATORITĂ CELORLALTE PERSONALIZĂRI.

De ce toate acestea? Pentru simplul fapt că de Fapt orice Element determinat de Starea de Fapt şi care aparţine Cunoaşterii Deschise se reflectă în infinitatea de Personalizări ale Marelui Creator unde fiecare Personalizare are o anume Noţiune.

În cadrul Personalizării Existenţei , Noţiunea acesteia este tocmai Existenţa. Reflectându-se într-o infinitate de Personalizări, cu siguranţă că fiecare Element al Stării de Fapt va avea tot atâtea Noţiuni, şi asta numai la nivelul Marelui Nostru Creator şi Unic Înâmplător , fără să mai amintim de infinitatea minus doi a celorlalţi Mari Creatori.Am spus minus doi întrucât unul este Factorul Primordial iar celalalt, Factorul Nostru Creator.

Cunoaşterea Închisă este posesoarea unei infinităţi de noţiuni, fiecare reflectate de către Personalizări. Am mai spus că Personalizările se reflectă în Noţiune care la rândul lor se reflectă reciproc una în alta, prin reoglindirea acestora în Noţiune. Astfel se naşte Fondul Universal al Cunoaşterii Închise al Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Acest fond este supus devenirii şi fiinţării cu ajutorul Cunoaşterii Deschise, dar care are drept origine Starea de Fapt adevăratul motor al totului şi toatelor câte sunt şi câte nu sunt.

Devenirea ar putea fi sinonimă cu Destinaţia,deci cu primul efect al unei Cauze, sau chiar cu Predestinaţia , care este Scopul Matricei sau Matricea Scop în Forma căreia se nasc toate câte sunt şi nu sunt, dacă nu ar mai avea un Element în plus şi anume transformarea, care este rezultatul reflectărilor Personalizărilor în Noţiune şi al retrimiterii acestor reflectări deja oglindite în Noţiune către toate celelalte Personalizări, care la rândul lor vor primi acea informaţie ”re-reflectată” de Noţiune pe care o vor retrimite acesteia ,urmând ca Noţiunea să o retrimită Personalizărilor proces care va dura etern. Toate aceste reflectări ale Personalizărilor în Noţiune şi invers al Noţiunii în Personalizări ce are ca rezultat un nou şi nou rezultat va fi definit ca fiind transformare.

De aceea prin definiţie Coaxială DEVENIREA este o Destinaţie a Stării de Fapt care se reflectă în Fondul Cunoaşterii Închise a Marelui Nostru Creator.

Poate fi această Destinaţie destin? Cu siguranţă. De ce am folosit denumirea de Destinaţie şi nu aceea de Destin? Deoarece Destinul Noţional în acest caz,devine ca atare abia după ce Destinaţia se reflectă prin Devenire în Cunoaşterea Închisă.

În Coaxialism, Fiinţarea faţă de Devenire este tot rezultatul Destinaţiei care se reflectă în Ecourile amprentelor Personalizărilor Factorului Nostru Creator.

Coaxialismul nu ar pute fi determinat în totalitate fără ajutorul substituirii substratului Existenţei altor opuşi ai acestora ce nu mai pot fi determinaţi decât mental fără ajutorul vreunei experienţe , întrucât acesta este domeniul filosofic care poate opera la nivelul opuşilor nu numai în cadrul Existenţei dar mai ales în afara acesteia, la nivelul opuşilor săi, care devin opuşii Personalizării noastre.

Adineaori am vorbit depre faptul că Personalizările primesc fiecare în parte propria reflectare a Noţiunii în ele, precum şi acestea îşi schimbă reflectările Noţiunii din ele , între ele, determinând fondul universal închis al cunoaşterii.

Coaxiologic vorbind, care este Noţiunea de bază a Personalizării noastre? Cu siguranţă Existenţa!

Dar opusul acesteia? Noi o percepem ca Nonexistenţă dar oare ce este aceasta în realitate? De ce să “fie” dacă NU există?

Deoarece are un Destin şi posedă o Întâmplare. NU neapărat! Destinul şi Întâmplarea au căzut în conexiunea dintre Cunoaşterea Închisă a Fondului Universal al Marelui Creator şi Cunoaşterea Deschisă.

A fost predestinat şi întâmplător ca aceste două să facă în acel loc “contact” cu Elementele OM şi Planetă Pământ pentru a crea Devenirea.

Odată formate , Omul şi Planeta sa, trebuiau să fie incluse într-un Univers, scăldat de lumină, iar Cunoaşterea omului trebuia să se structuralizeze pe anumite conotaţii spaţiale şi temporare ceea ce a dus la noi şi noi conexiuni şi incidenţe dintre Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi Cunoaştrea Deschisă provenită din Stările de Fapt.

Destinul nu ar fi fost perceput ca atare şi nici Întâmplarea , dacă nu ar fi căzut sub această incidenţă făcând conexiune cu acest tip de noţiuni ale Cunoaşterii Închise. Oare care a fost cu adevărat prima noţiune care a căzut sub incidenţa Destinului, la nivelul logicii ?

Cu siguranţă nivelele logice, infinitatea acestora cât şi modurile posibile de operare ale acestora. De ce nu şi modurile “imposibile” de operare?

CAPITOLUL V

IUBIREA SAU CONŞTIINŢA INDIVIDUALĂ A OMULUI

# 1 #

Coaxiologic “imposibilul” NU există decât ca o reflectare a Existenţei în sine însuşi pentru a se autodetermina. Odată formate lumile cu ajutorul destinului şi Întâmplării, acestea au mai reacţionat în continuare cu alte şi alte Elemente ale Cunoaşterii Deschise, cum o face etern.numărul elementelor Cunoaşterii deschise fiind Infinit, acest lucru demonstrează că şi numărul Stărilor de Fapt este Infinit. Deci, rezultatul noilor conexiuni căzute sub incidenţa celor două Cunoaşteri au fost în primul şi primul rând Dimensiunile, Spaţiul şi Timpul pentru Lumea terestră, alte şi alte Dimensiuni pentru alte lumi în funcţie şi de Nivelele Logice sub incidenţa cărora se află lumile respective.

Din punct de vedere Coaxiologic , formarea şi crearea opuşilor constă în incidenţa care se formează în cadrul conexiunilor dintre cele două cunoaşteri.

Prin incidenţă se înţelege numărul de Înţelesuri rezultate de conexiunile celor două cunoaşteri,care participă împreună şi nemijlocit pentru determinarea unui alt Înţeles,fără ca acest Înţeles să devină o nouă Noţiune, întrucât această Noţiune care ar rezulta din numărul de Înţelesuri participante la conexiunile celor două cunoaşteri există dacă aparţin Existenţei sau Nonexistă sau alte asemenea opusuri ale acestora,cu mult înainte de a fi această conexiune.

Incidenţa nu creează un nou Înţeles ci îl determină.

Nivelele de incidenţă pot fi de la UNU la Infinit.Aceasta demonstrează faptul că posibilităţile de operare ale cunoaşterii cu substratele acestora pot fi nesfârşite,ceea ce dă această infinitate de lumi şi Universuri. Coaxiologic o infinitate poate întotdeauna să se includă într-o altă infinitate pentru a determina un anumit Opus.

Includerea unei infinităţi în alta este de fapt UNA şi aceeaşi infinitate dar care este reflectată din două sau mai multe poziţii care pot deveni puncte de vedere ale spiritului. Aceste poziţii sunt date de incidenţa sub care cad acestea.

Coaxiologic , conştiinţa omului este rezultatul incidenţei reflectat în mintea sa.

Abia acum odată cu Coaxiologia, recunosc cât de mult adevăr conţin anumite pasaje ale Bibliei creştine, chiar dacă modul cum este privit Factorul Creator sau Dumnezeu, este total Opus filosofiei mele, întrucât nu sunt de acord cu tot felul de culte care imploră milă şi îndurare prin tot felul de rugăciuni, etc

.În unele dogme se scrie că mai întâi Factorul a făcut Pământul şi pe urmă stelele. Este cât se poate de adevărat.

Stelele puteau apărea la mult timp şi după ce ar fi fost create animalele şi lumina, întrucât totul depinde de incidenţa care se reflectă în mintea omului, deci de conexiunile dintre cele două cunoaşteri care dau sau nu dau acceptul universului informaţional respectiv.

După cum am mai spus, Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător nu a avut ca Scop Ierarhia , întrucât se află în opoziţie cu Factorul Primordial chiar dacă Factorul Primordial Nu se află în opoziţie cu Factorul Creator şi Unic Întâmplător, întrucât Factorul Primordial este UNU, iar Factorii Creatori şi Unic Întâmplători sunt o Infinitate din care se scade Factorul Primordial.

Prin urmare opusul, opuşilor la Infinit dă exact invers, deci echivalenţă, astfel Factorul Primordial nu are Opuşi , fiind UNU, faţă de Marii Creatori care fiind infinitate, au fiecare cel puţin un Opus al Său, dintre Marii Creatori cât şi un Opus în Factorul Primordial.În total doi opuşi .

Revenind la ideea de bază, dacă pentru Factorul Primordial, Scopul rămâne undeva în spatele Ierarhiei pe care a creat-o prin Instinct, pentru Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, Scopul nu mai este nici pe departe Ierarhia, ci inversul acesteia. De aceea Factorul Nostru care are şi Personalizarea Existenţei inclusă în creaţia Lui, nu va fi de acord cu Ierarhia chiar dacă devine unul dintre cei mai importanţi piloni ai acesteia, fiind un Factorul al milei şi compasiunii, al fericirii şi răbdării, al Luminii şi nicidecum un Factorul al unei Ierarhii brutale cum ne este nouă zugrăvită viaţa de la naştere şi până la Moarte.

Scopul determină Ierarhia care nu înseamnă numai poziţia socială sau financiară a unui individ, ci toate forţele şi fenomenele în ordinea lor firească care se răsfrâng faţă de acesta.

Odată ajunşi la nivelul lumii noastre cu cele două dimensiuni ale Spaţiului şi Timpului, Cunoaşterea Închisă va fi reprezentată în viaţa de toate zilele a omului , din punct de vedere temporar prin Trecut, iar din punct de vedere spaţial prin spaţiul parcurs, în schimb Cunoaşterea Deschisă va fi reprezentată din punct de vedere temporar prin Viitor şi din punct de vedere spaţial, prin spaţiul care va urma să fie parcurs în timpul vieţii.

Cunoaşterii Închise îi aparţine tot ceea ce fiinţa umană ştie că cunoaşte, începând de la cele mai năstruşnice jocuri din timpul copilăriei, până la cele mai savante reprezentări de la maturitate. Astfel Cunoaşterea Închisă reprezintă Cunoscutul.

Cunoaşterea Deschisă, cea care provine de la Starea de Fapt a Matricei reprezintă din punct de vedere temporar, viitorul către care se îndreaptă fiinţa umană , iar din punct de vedere spaţial, perimetrul ce va urma să fie parcurs în timpul vieţii. Acest tip de Cunoaştere aparţine Necunoscutului, ce este reprezentat în viaţă prin Destin şi Întâmplare.

Până acum am vorbit doar despre două reprezentări ale temporalităţii , şi anume despre Trecut şi Viitor pe care le-am atribuit unui anumit tip de Cunoaştere, omiţând prezentul, tocmai pentru că acesta NU EXISTĂ!

Cine ştie care este limita dintre Viitor şi Trecut?Cu siguranţă că nimeni. Chiar deacă avem impresia că trăim prezentul acesta NU există sub nici o formă posibilă sau care nouă ne-ar putea părea imposibilă.

# 2 #

Dacă Cunoaşterii Închise îi aparţine Cunoscutul , prin feluritele sale reprezentări în mintea noastră iar Cunoaşterii Deschise , îi va aparţine Destinul şi Întâmplarea, Îluziei Prezentului îi va aparţine prin excelenţă Liberul Arbitru. Liberul Arbitru este un al treilea Element alături de Destin şi Întâmplare care aparţine Cunoaşterii Deschise şi care este reflectat de către OM drept paznic al Voinţei acestuia, cel răspunzător de libertatea de a alege. Nimic mai fals. Liberul Arbitru este la fel de Iluzoriu precum este întreaga Iluzie a Vieţii. De ce această “minciună” a propriei noastre existenţe?

Tocmai pentru că Omul este o fiinţă supusă necontenit alienării. Frustrarea şi angoasa fac parte din meniul zilnic al vieţii acestuia indiferent dacă acesta este sau nu conştient de ele. Iluzia de a poseda o voinţă prin care Omul să poată schimba ceea ce el consideră ca fiind nedrept, îl face să treacă de marele său handicap, acela de a fi o simplă verigă în lanţul Infinit şi astfel va lupta pentru propria sa fiinţare.

Fără această “minciună” a creaţiei care este Liberul Arbitru, Omul s-ar fi autodistrus. Dacă nu există Liberul Arbitru, atunci cu siguranţă că nu este vina Omului pentru faptul că nu este perfect. Bineînţeles, dar cine oare poate şti dacă acest Om nu este perfect? În nici un caz Omul.

De unde putem deduce concret că Liberul Arbitru este o Iluzie şi că ar aparţine Cunoaşterii Deschise?

Prin simplul fapt că tot ceea ce săvârşeşte Omul pe acest Pământ este supus Destinului şi Întâmplării.

Prin urmare Voinţa care este promotorul de bază al Liberului Arbitru este şi ea supusă atât Destinului cât şi Întâmplării.

Aici sunt de acord cu 1)Fr.Nietzsche, care afirma că nu există Voinţă, citez:”Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în (certitudini nemijlocite), spre exemplu (eu gândesc), sau cum era cazul superstiţiei lui Schopenhauer, (eu vreau), de parcă în acest caz Cunoaşterea ar fi reuşit să-şi sesiseze obiectul în stare pură şi nudă , în chip de lucru în sine fără vreo falsificare din partea subiectului şi nici din partea obiectului”, închei citatul.

——————————————————————————————————

1)Fr.Nietzsche- Dincolo de bine şi rău,editura Humanitas,Bucureşti 1991,pag.23 #16#

—————————————————————————-

Din acest punct de vedere sunt de acord cu Nietzsche doar că acesta face iar marea greşeală de a nu se raporta la Iluzia Vieţii şi la ce anume a determinat-o, respectiv la Persoană, Personalizări şi Noţiune, până la Coeficientul Logic 2 în care ne este dată Iluzia Vieţii acestei lumi, şi astfel obiectul în sine despre care vorbea adineaori, ar putea apare ca un alt obiect la fel de plin de (în sine), dar prin prisma unui alt Nivel Logic. Cu toate acestea , indiferent de Nivelul Logic, Iluzia Vieţii se menţine, ea neputând fi înlăturată Niciodată decât dacă ar dispare Personalizarea noastră, Persoana şi Iluzia. Sunt de altfel de acord cu faptul că orice gândim, chiar şi acest sistem filosofice al meu, se bazează pe noţiuni ca Persoana, Personalizarea, etc; tocmai pentru că acestea sunt noţiunile posibile în Coeficientul Logic 2 de a crea acest sistem. Persoana este aceea care defineşte un Întreg ce are o structură în Personalizări. Putea să se numească oricum altcumva,dar ideea de Persoană este aceea care se potriveşte aici, şi nici o altă idee. Nu vreau să dau tot felul de denominaţii savante , gen Heidegger sau alţii, pentru a demonstra de fapt un lucru atât de simplu. Mai mult decât atât, cel mai complicat lucru este cel simplu şi invers.

Până acum am mai subliniat de atâtea ori că absolut nimic nu este Întâmplător , nici măcar Destinul care este Predestinat prin Destinaţie. Astfel Voinţa se anulează de acestea două, întrucât degeaba are Omul Voinţă dacă nu poate schimba absolut nimic cu aceasta, totul fiind supus de altfel predestinării prin Destinaţie.Atunci Liberul Arbitru nu numai că nu are nici un sens dar dacă ar exista mai mult decât în propria noastră Iluzie nu ar avea nici cea mai mică putere şi s-ar autoexclude pe sine.

Aceasta este frontiera dintre Necunoscut şi Cunoscut, fiind unul dintre promotorii Voinţei, fiinţei umane, Voinţă, care după cum se vede există doar la nivel de simplă Iluzie a Vieţii.

O altă mare întrebare este cum anume se face transferul de date şi reprezentări de la Cunoaşterea Deschisă , ce vine din Starea de Fapt a Matricei noastre, la Cunoaşterea Închisă ce provine direct de la Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător?

Există un moment anume când cele două Cunoaşteri se vor uni, cel puţin în sufletul fiinţei umane?

Trăim încă de la naştere ideea sau senzaţia că viitorul, odată devenit Trecut acesta ne apare ca fiind cunoscut, deci, ar trece din cadrul Cunoaşterii Deschise în Cunoaşterea Închisă.

Întâmplarea care aparţine Cunoaşterii Deschise şi este simţită ca atare de către Om, ca fiind Întâmplătoare , în realitate NU este absolut deloc astfel.

Întâmplarea este văzută în acest mod întrucât Cunoaşterea Deschisă nu face nimic altceva decât să-şi imprime propriul său tipar în Cunoaşterea Închisă, deci Cunoaşterea Deschisă ca atare nu va putea fi cunoscută Niciodată de către Om.

Cu toate acestea acestui Element Omul i-a dat numele de Întâmplare tocmai pentru că nu poate să o explice.

Întâmplarea nu are o explicaţie plauzibilă decât la nivelul de fapt împlinit şi Niciodată înainte de acesta.

Expresia de genul “pur şi simplu întâmplător” nu face nimic altceva decât să reflecte neputinţa omului de a înţelege acest tipar lăsat de către Cunoaşterea Deschisă în cadrul sufletului său şi mai mult decât atât al amprentei sale din această viaţă, dominată de Cunoaşterea Închisă a lumii sale.

De ce am spus al amprentei sale din această viaţă? Deoarece Existenţa este aceea care şi-a pus prima amprenta asupra Omului, ca acesta să existe în felul în care apare zugrăvit de către propria sa Iluzie a Vieţii.

După Moarte Omul îşi va lăsa amprenta karmei sale pentru a fi preluată de un alt Univers,care-i va da înfăţişarea propriilor sale legităţi.

La fel se întâmplă şi în cazul Destinului.Pentru că nu poate să îl explice , Omul îl atribuie inexplicabilului, acelui “este dat” , deci totodată şi unei puteri supranaturale faţă de care acesta nu se poate împotrivi.

La fel ca şi Întâmplarea , Destinul , este un tipar al Cunoaşterii Deschise imprimat în Cunoaşterea Închisă.Omul pe parcursul Vieţii sale nu percape Destinul şi Întâmplarea decât ca ceva “dat” întâmplător , inexplicabil ca origine, deci ca şi cauză, întrucât nu cunoaşte Cunoaşterea Deschisă, dar explicabil ca efect, “ce este dat” întrucât poate vedea cum s-a imprimat tiparul Cunoaşterii Deschise în Cunoaşterea Închisă accesibilă Omului.

Atunci ce anume este Întâmplarea, dar Destinul ?

În realitate Întâmplarea nu defineşte un lucru sau un fenomen întâmplător, deoarece unicul întâmplător este Factorul Creator!

De ce Omul vede acest fenomen ca Întâmplător? Doar pentru că aparţine Cunoaşterii Deschise?

În primul rând pentru acest deziderat iar din punct de vedere structural vedem că Întâmplarea creează o joncţiune cu Noţiunea care-L defineşte pe Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Acest lucru înseamnă că Întâmplarea este o noţiune a Cunoaşterii Deschise care îl desemnifică parţial pe Factorul Creator.

Prin urmare , ceea ce îl defineşte parţial pe Factorul Creator în cadrul Cunoaşterii Deschise este perceput în cadrul Cunoaşterii Închise drept Întâmplare. În schimb Factorul Creator este un Creator , deci un DESTINATOR! Noţiunea de creaţie a Cunoaşterii Deschise este percepută de către Cunoaşterea Închisă ca fiind Destin.

Astfel prin Destin şi Întâmplare , putem să înţelegem : Factorul Creator şi Unic Întâmplător. Destinul şi Întâmplarea sunt faţa Factorului nostru zugrăvită de către Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt în Cunoaşterea Închisă ce ne este dată nouă de către acesta. Factorul Nostru Creator este Unic Întâmplător, deci numai El este cel care poate fi Întâmplător şi nimeni sau nimic altceva.

De ce este Unic Întâmplător? Pentru că doar El s-a Întâmplat pentru infinitatea Lui de lumi şi Universuri, restul este Creat cu o anumită Destinaţie.

Cum s-a Întâmplat? Prin determinarea Factorului Primordial, care pentru a se determina TREBUIA să determine infinitatea de Mari Cratori şi Unic Întâmplători. Doar aceşti Mari Creatori pot avea rangul de Întâmplător întrucât au dat prima Destinaţie infinităţilor de Universuri ale Lor. Prin Destinaţie înţelegându-se primul efect pe care îl are o anumită cauză.

Factorul Primordial nu a dat o anume Destinaţie Marilor Creatori, în momentul prim al Creaţiei, Întrucât aceştia s-au format odată cu prima conştientizare a Factorului Primordial , atunci când a spus “EU” şi s-a determinat ca fiind Finit faţă de Infinitatea Marilor Creatori şi Unic Întâmplători. Aceştia fiind determinaţi doar o singură dată la fel ca şi Factorul Primordial , şi odată cu acesta. De aceea sunt Mari Creatori şi Unic Întâmplători!

Abia pe urmă au intervenit Destinaţiile datorită Stării de Fapt ale Cunoaşterii Deschise care s-au suprapus peste Cunoaşterile Închise ale Infinităţii de Mari Creatori şi Unic Întâmplători. Coaxialismul se defineşte tocmai prin aceste suprapuneri ale Cunoaşterii Deschise pe Cunoaşterea Închisă .

Întotdeauna doar cel de dinaintea primei destinaţii poate deveni întâmplător.

# 3 #

Niciodată viitorul nu va deveni Trecut precum Niciodată trecutul nu va deveni Viitor. În realitate dimensiunea temporalităţii nu “curge”, întrucât nu există un Prezent. Prezentul este o simplă frontieră dată de Iluzia Vieţii despre care nu se poate aprecia nimic. Câte fracţiuni de secundă reprezintă prezentul în mintea unui Om? Dar în realitate? Unde se revarsă viitorul spre Trecut? Nicăieri. Odată ce această frontieră este una pur iluzorie, dar totuşi pilonul de bază al Iluziei Vieţii, nu putem vorbi despre eterna scurgere a timpului. Viitorul este acelaşi Trecut sau trecutul acelaşi Viitor, într-un cuvânt ambele sunt una şi aceeaşi Dimensiune, şi anume temporalitatea. Cu toate acestea pentru a cunoaşte Omul va fi nevoit să “creadă” cu obstinaţie în această “curgere” altfel işi pierde obiectul existenţei sale: Iluzia Vieţii, în care constă adevărata esenţă a Omului. Dacă Omul s-ar depărta de Iluzie s-ar depărta de el astfel ar fi nevoit să accepte în locul Existenţei, Nonexistenţa.

Niciodată Cunoaşterea Închisă nu va trece în Cunoaşterea Deschisă sau invers. Dacă s-ar întâmpla aceasta Factorul Nostru Creator şi Unic Întâmplător ar dispare odată cu toate lumile lui.

Destinul şi Întâmplarea vor rămâne pe vecie necunocute fiinţei umane chiar dacă aceasta are falsa impresie că Destinul ce a aparţinut unui Viitor cândva, care acum este Trecut, a ajuns istorie şi este cunoscut! Destinul alături de Întâmplare este inversul esenţei Omului, aparţine Nonexistenţei şi implicit :morţii.

Istoria nu este un Destin învechit, iar viitorul Niciodată nu devine Trecut!

Este o mare iluzie, este Iluzia Vieţii.Trecutul în realitate este acelaşi ca întotdeauna, şi ca cel prin care va călători fiinţa umană precum la fel şi viitorul. În schimb Niciodată Destinul !

Fiinţa crede că trece din Viitor spre Trecut doar din cauza Liberului Arbitru, ce-i dă falsa Iluzie a Vieţii că posedă o anumită voinţă. Nimic mai fals! Fiinţa nu face altceva decât să se afle într-un interval privind cu faţa către Cunoaşterea Deschisă , Destin , Întâmplare şi deci Viitor, şi cu spatele la Cunoaşterea Închisă şi Trecut, iar toate acestea în Timp, deci în dimensiunea temporară, ce-i creează Iluzia Vieţii de Liber Arbitru.Liberul Arbitru NU există!

Astfel Timpul în alte Universe poate avea cu totul alte conotaţii pentru fiinţele care trăiesc acolo, cum ar fi Spaţiu, sau orice altceva , încât nici măcar nu ne putem închipui. La fel şi spaţiul. Ce altceva este Fiinţa umană decât un crâmpei din Cunoaşterea Închisă a Factorului Creator şi Unic Întâmplător?

De ce aparţine Cunoaşterii Închise şi nu Cunoaşterii Deschise fiinţa Umană? Pentru simplul fapt că dacă ar aparţine Cunoaşterii Deschise şi-ar cunoaşte viitorul , Destinul şi Întâmplarea, ceea ce nu o poate face.

Cunoaşterea Deschisă lasă oportunitate elementului care raţionalizează sau elementului raţionalizator cum este Omul de exemplu, chiar dacă Iluzoriu, să discearnă şi celălalt sistem în care se află elementul comparabil cu Existenţa sa, respectiv Nonexistenţa în acest caz.

În schimb fiinţa umană stă cu faţa către acestea, nu pentru că odată şi odată ar putea să le cunoască şi odată cu această cunoaştere să şi le însuşească, ci pentru faptul că numai astfel poate primi o identitate proprie faţă de cunoscut.

Cunoscutul fiinţei umane ar dispare într-o clipă dacă nu s-ar raporta într-una la Necunoscut.

Această raportare provine de la Însuşi Factorul Creator şi Unic Întâmplător, şi de la Factorul Primordial.

La începutul acelui “odată “ Factorul Primordial , s-a delimitat de Factorii Creatori şi Unic Întâmplători prin raportarea Sa faţă de aceştia. Astfel întreaga istorie este nu numai Trecut în realitate, dar mai ales Viitor.Viitorul pe care-l simţim că vine , se apropie de noi cu paşi mai mult sau mai puţin repezi, este de fapt tot trecutul nostru, întrucât adevăratul Viitor dacă ar fi existat ca atare nu l-am fi putut desluşi Niciodată.

Atunci se pune întrebare de ce anume ne apare ca şi Viitor propriul nostru Trecut? Oare nu era mai bine dacă ar fi existat o altă reprezentare ideatică a fiinţei umane?

Această entitate care este fiinţa umană se află în plin flux informaţional universal, în acest flux făcând parte Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt a Matricei noastre.

Pentru ca să ne imaginăm mai bine acest flux, ar trebui mai întâi să avem reprezentarea unui fluviu , care curge la vale, printre meandrele nisipoase bătute de arşiţa soarelui. Ştim, sau astfel avem axată Iluzia Vieţii că “apa” fluviului este formată din particule de mâl, alte substanţe şi în primul rând apă.

Să ne imaginăm acum fiecare astfel de particulă care nu este apă că ar aparţine Cunoaşterii Deschise, deci Stării de Fapt, iar apa ar aparţine Cunoaşterii Închise deci, Factorului Creator şi Unic Întâmplător. Chiar dacă acest fluviu curge, către un anumit Viitor, Viitor care este de regulă un ocean, atomii de apă se vor raporta mereu în curgerea lor celorlalte substanţe, cu care vor reacţiona formând o substanţă omogenă.

Imaginaţi-vă că “celelalte” substanţe sunt Destinul, Întâmplarea şi Viitorul. Oare acestea nu curg în acelaşi timp cu particulele de apă care sunt sufletele, îndreptându-se ÎMPREUNĂ către un Viitor?

Viitorul să curgă către Viitor? Oricât de curios ar părea acesta este de fapt Adevărul. Întrebarea care urmează este care Viitor? Răspunsul devine: Doar, Trecutul! O altă întrebare este: care Trecut? Răspunsul este: Nici Unul!

Mai mult decât atât odată ajunse în ocean acestea nici măcar nu vor mai curge undeva, şi atunci? Conştiinţa omului este caracterizată de cunoaştere, cognitiv, voinţă, volitiv şi afecţiune, afectiv. Care este de fapt adevărata definiţie a Conştiinţei individuale a fiinţei umane? Dacă luăm Cunoaşterea, ne dăm seama că aceasta este un vis, pe care-l trăim de la naştere la Moarte, ce anume cunoaşte fiinţa umană? Mai precis aceasta se zbate între Cunoaşterea Închisă a Marelui Său Creator şi Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt.

Dacă ne uităm cu atenţie chiar şi această structuralizare filosofică ţine seama de o oglindire a sufletului meu într-o lume ideatică dar care se axează pe o anumită Logică. La început e Factorul Primordial, care prin Instinct determină prima conştientizare de sine, pe urmă Factorii Creatori sau Marii Creatori, urmează Factorul Nostru Creator care determină pe baza Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute.Gândul Pur, care la rândul lui va determina Persoana, pe urmă Personalizările, Noţiunea, Universele,lumile,etc.

Dacă privim mai cu atenţie observăm că odată definită Persoana în urma unui Gând structuralizat pe Adevăr şi Cunoaştere aceasta se va Personaliza într-o infinitate minus Una de Elemente care sunt părţile sale, şi fiecare astfel de Element primeşte o anumită noţiune odată ce este reflectat în aceasta. În schimb Noţiunea este Oglinda în care se reflectă Persoana, şi care-i dă fiecărei părţi din aceasta , părţi care sunt personalizările, un anumit Înţeles. Acesta este momentul când se naşte Iluzia, prin oglindirea Persoanei. Tot acest tablou nu face altceva decât să reflecte propriul meu tablou interior, dar şi al Omului în general, de fapt una dintre urmele lăsate de Adevăr , la care am încercat să ajung pe baza logicii.

Fiecare Om va înţelege că orice Cunoaştere de sine se va realiza existând mai înainte elementul ce trebuie Cunoscut, Element care aici este Persoana, dar că întotdeauna un singur Element nu este de ajuns pentru a determina un fond de cunoştinţe, decât pentru a putea determina, o singură noţiune a acelui Element. Atunci apar , logice, Elementele care compun acest Întreg , ce reprezintă Persoana şi care se reflectă împreună cu aceasta ce este Întregul în propria lor Oglindă care este Noţiunea.

Acesta este primul act de Conştientizare, şi unica modalitate ca logica Omului ce aparţine acestei lumi să poată zugrăvi tabloul conştientizării cu Elementele structurale esenţiale. Mai mult decât atât, Persoana devine unul din Elementele Cunoaşterii Închise, alături de Factorul Nostru Creator, de Adevărul Absolut, Cunoaşterea Absolută, Gândul Pur; etc. Totodată Persoana va fi cea care prin Personalizările sale va multiplica acest fond universal al Cunoaşterii , prin Conştientizare, multiplicându-l la nesfârşit. În schimb responsabilă de Conştientizare rămâne în primul şi primul rând Noţiunea, care este Oglinda tuturor şi care se va regăsi reflectată până şi în Factorul Vieţii.

Ce anume a determinat calitatea de Oglindă începând de la cele mai superioare forme Ierarhice? După căte se vede aceasta se regăseşte doar la nivelul Factorului Nostru Creator. La nivelul Factorului Primordial , al Cunoaşterii Deschise, nu are loc acest fenomen. Calitatea de Oglindă este un fenomen întrucât se supune legităţii de a reflecta. Astfel reflectarea este Noţiunea de bază care o caracterizează,ceea ce înseamnă că şi calitatea Noţiunii a fost , este şi va fi etern : reflectarea.

Astfel calitatea de Oglindă apare ca o consecinţă a apariţiei Persoanei, deci un Întreg care este structuralizat în Personalizări, deci al elementului în Elemente, din cadrul Factorului Nostru Creator. Acest fapt ne trimite la celelalte Elemente care au precedat Persoana, şi sunt Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, deci Gândul Pur. Acest lucru înseamnă că , Gândul Pur prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută a Gândit Persoana cu Personalizările sale, dar nu şi Oglinda care este Noţiunea şi Conştientizarea prin aceasta?

Odată Gândită Persoana , Ea a fost Conştientizată de către Gândul Pur. Cum? Prin reflectarea Adevărului Absolut în Cunoaşterea Absolută şi al acesteia în Adevărul Absolut, unde fiecare a avut calitatea de Oglindă faţă de opusul său, întrucât Adevărul Neoglindit în Cunoaştere şi invers Cunoaşterea Neoglindită în Adevăr se anihilează pe sine în calitate de Element. În schimb Gândul Pur este cel ce a determinat prin Conştientizarea Persoanei şi a Personalizărilor acesteia , Noţiunea, deci Oglinda. Gândul Pur este o Oglindă în Sine întrucât tot ce Gândeşte devine o Oglindă, deoarece Conştientizeză şi Cunoaşte.Oglinda prin excelenţă se defineşte prin transformarea Conştientizării în Cunoaştere. Nu există Gând fără Conştientizare. Chiar dacă simplificând spunem că Persoana a determinat Noţiunea lucru cât se poate de real, numai că rădăcina acestei determinări vine de mai sus.

Astfel putem atribui Cunoaşterii, Oglinda şi Necunoaşterii, Elementul. Elementul devine Cunoscut abia după ce se reflectă în Oglindă.

Dar la nivelul Cunoaşterii Deschise ce provine din Starea de Fapt, putem atribui acest principiu al Cunoaşterii care este Oglinda? Este acest principiu general valabil sau doar la nivelul Factorului Nostru Creator?

Cunoaşterea Deschisă se defineşte prin Elementele Stării de Fapt , primul fiind Insctinctul care după cum am spus este primul Element definit de Starea de Fapt şi care devine Conştientizat de către Factorul Primordial prin acel “EU”, adică Conştientizarea de Sine. Odată ce este Conştientizat , această Conştientizare este în consecinţă rezultatul unei reflecţii a Instinctului, în propria sa Matrice, în propriul său Scop!

Deci este o regulă general valabilă, reflectarea elementului pentru a se putea Conştientiza. Omul poate Conştientiza Elementele Stării de Fapt preluate de Factorul Nostru Creator şi Ierarhia Sa , chiar dacă în urma Conştientizării nu le Cunoaşte Esenţa, cum se întâmplă cu Elementele Cunoaşterii Deschise. Cunoaşterea Deschisă este reprezentată cu adevărat de marele Necunoscut în sufletul Omului. Dar să recunoaştem, însă faptul că ştim despre acel Necunoscut că există, el devine un Cunoscut şi participă în mod nemijlocit la procesul de Conştientizare şi Cunoaştere. Astfel şi Necunoscutul Cunoaşterii Deschise provenit din Starea de Fapt a Matricei face parte din procesul Cunoaşterii şi bineînţeles al Conştientizării. Chiar şi Stările de Fapt sunt caracterizate de propriile lor Amprente care se reflectă la fel de bine ca şi Amprentele Cunoaşterii Închise ale Factorului Nostru Creator în Existenţă, Fiinţă şi mai apoi în Factorul Vieţii, pentru ca acestea să devină cunoscute.

# 4 #

Tot ceea ce visează omul că ştie, face parte numai din Cunoaşterea Închisă chiar dacă se raportează mereu la Cunoaşterea Deschisă. Astfel fiinţa umană este un simplu vis al propriului său Creator!

Luând următorul termen din definiţia Conştiinţei şi anume volotivul.Voinţa. După cum am mai spus adineaori , omul trăieşte în Prezent. Prezentul la rândul său este o frontieră imaginară între trecutul ce aprţine Cunoaşterii Închise şi viitorul, Cunoaşterii Deschise, care se reflectă în conştiinţa Omului sub formă de Necunoscut. Aici trebuie să facem o paranteză şi anume tot ce se reflectă este Conştientizare deci Cunoaştere! Astfel pentru Om şi Necunoscutul este tot o formă de Cunoaştere, despre care ştie că nu poate fi cunoscută dar nu că nu ar Exista! Adevăratul Necunoscut este cel care nici nu Există şi nici nu aparţine vreunui tip de Cunoaştere şi cu toate acestea este de ajuns să vorbeşti despre El şi să-i dai fiinţă! Pentru Om , Necunoscutul este vălul Cunoaşterii Deschise care se aşterne peste gândurile şi aspiraţiile sale. Cunoaşterea Deschisă este Oglinda în care se reflectă Cunoaşterea Închisă a cărei esenţă o poate dobândi Omul. Dacă s-ar reflecta Cunoaşterea Deschisă în cea Închisă, atunci Omul ar Cunoaşte şi Conştientiza Esenţa Cunoaşterii Deschise rămânând cealaltă un mister, cum se întâmplă de fapt dar la nivel inversat.

Întrebarea care se pune este de ce anume poartă tocmai Cunoaşterea Deschisă calitatea de Oglindă şi nu Noţiunea sau Factorul Vieţii?

Factorul Vieţii este cel responsabil cu reflectarea în rândul tuturor organismelor vii care “simt”. Fiecare organism viu are o Dimensiune a Vieţii.Aceasta este rezultatul reflectării Amprentei Omului în Factorul Vieţii, imediat după ce aceasta s-a reflectat în Existenţă şi Fiinţă. Primind Dimensiunea Vieţii, Omul Conştientizează şi Cunoaşte prin aceasta.De aceea o atribuie în mod greşit ca fiind :suflet. Sufletul fiind în realitate Amprenta sa. Asupra acestei Dimensiuni a Vieţii se răsfrâng necontenit o ploaie de Elemente formată atât din Elemente ale Cunoaşterii Închise cât şi Elemente ale Cunoaşterii Deschise. Datorită faptului că Dimensiunea Vieţii cât şi Factorul Vieţii din care face parte este un Element în sine al Cunoaşterii Închise atunci va reflecta Cunoaşterea Închisă unica pe care o va putea Cunoaşte şi Conştientiza în Esenţa sa, lăsând Cunoaşterea Deschisă să poarte acest rol de Oglindă,în conştiinţa Omului sau al organismului viu.

Există o frontieră între Viitor şi Trecut în Prezent?

Nici măcar această frontieră imaginară nu există, întrucât viitorul omului este tot propriul său Trecut, ce devine o simplă abstractizare cu numele de Timp.

Adevăratul Viitor, alături de Destin şi Întâmplare nu le va cunoaşte Niciodată,ele aparţin Nonexistenţei, opusului nostru neutru:Morţii!

Prezentului iluzoriu şi imaginar îi aparţine Liberul Arbitru.Liberul Arbitru este cel care determină voinţa omului, întrucât atunci când cineva doreşte să intreprindă o anumită acţiune se va raporta mereu Liberului Arbitru. Cum, unde, cât,etc; să intreprindă acea acţiune.

Odată ce prezentul şi Liberul Arbitru nu există, înseamnă că nu există nici voinţa. A mai rămas del de-al treilea termen şi ultimul care mai este înglobat în conştiinţa umană şi anume afectivul.

Afectivitatea este o caracteristică a omului de a iubi sau de a urî.

La baza afectivităţii stă Cunoaşterea Închisă a Marelui Nostru Creator şi Unic Întâmplător.

Dacă iubim pe cineva sau ceva nu o putem face conştienţi “acum” , pe Viitor,etc. Astfel afectivitatea nu poate aparţine Cunoaşterii Deschise.

Prin urmare afectivitatea este cel mai apropiat de realitate Element care face parte din conştiinţa umană.

Prin urmare Conştiinţa Umană poate fi definită ca fiind alcătuită din cognitivul imaginar, volitivul la fel de imaginar şi afectivul real!

Iar ca definiţie Conştiinţa ar fi: Totalitatea iluziilor cognitive şi volitive, dar a para-realităţii sentimentelor caracteristice individului pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. Am folosit termenul de para-realitate a sentimentelor, întrucât chiar dacă iubirea este reală, noi ajungem la ea prin Cunoaşterea iluzorie.

UNICUL LUCRU ADEVĂRAT DIN VIAŢA UNUI OM ESTE IUBIREA!

În aceasta stă adevăratul sens al vieţii.Ne naştem pentru a iubi. De aceea oamenii care nu iubesc îndeajuns în viaţă trăiesc degeaba. Cei mai fericiţi sunt cei care şi-au aflat sufletul pereche. Acei oameni pot afirma că Existenţa lor în această lume este una împlinită. Nici un alt bun nu poate fi comparat cu adevărata iubire. Oricât de mulţi bani ai avea sau alte măriri , dacă nu iubeşti cu adevărat nu eşti o persoană împlinită.

Banii sunt unul dintre cele mai rele şi inumane mijloace pe care le desfăşoară istoria în faţa Iluziei Vieţii. În ei este înglobată suferinţa, durerea, umilinţa, deznădejdea şi alte asemena lor care tind să sustragă fiinţa umană de la adevăratul sens al existenţai sale pe acest pământ, înstrăinând-o şi mai mult de sine.

Omul este cu atât mai străin de sine însuşi cu cât se depărtează de adevăratul sens pentru care a fost creat şi care este iubirea,unica fărâmă adevărată din Factorul Creator şi Unic Întâmplător,care ne-a fost dată nu numai nouă ci parte din noi, şi chiar mai mult decât atât , numai prin iubire să putem fi noi înşine.

De aceea Factorul omului este IUBIRE!

Atât de mult ne-am îndepărtat de IUBIRE încât atunci când întâlnim cu adevărat o persoană faţă de care simţim acel “ceva”,ne este aproape imposibil să explicăm de unde anume vine acel sentiment care uneori n-i se poate părea chiar frustrant, de parcă nu ne-ar aparţine nouă ci unei alte persoane: străinului din noi. Este cât se poate de adevărat. Străinul din noi ne este mult mai apropiat decât ne suntem noi înşine nouă, fiindcă acest Străin, este mult mai puţin atrofiat de către Iluzia Vieţii, acest Străin din noi este acea fărâmă din conştiinţa noastră individuală care este afectivul, curat şi nepătat de cognitivul şi volitivul fals .

Ideal ar fi fost ca omul să poată trăi doar cu propriul său afectiv care să-i ţină loc şi de cognitiv dar şi de volitiv, sau chiar să le arunce pe celelalte două înapoi în hăul creaţiei.

Era mai bine, dar poate că odată şi odată Edenul uman era chiar afectivul ridicat la rang suprem, care ţinea loc şi de cognitiv dar şi de volitiv.

Sunt de părere că celelalte două Elemente au apărut odată cu dorinţa de “emancipare” a omului, când fiinţa sa mereu în căutare de nou şi inedit, s-a trădat pe sine , devenind sclavul propriei sale Iluzii a Vieţii, escamotând până la absurd iluzoriul cognitiv şi afectiv în dorinţa la fel de falsă de a deveni propriul său stăpân. În acest lucru stă de fapt PĂCATUL ORIGINAR la OM,care de fapt are o rădăcină mult mai adâncă.

# 5 #

Cum poate fiinţa umană scăpa de acest păcat?Doar încercând să se regăsească pe sine, să-şi afle fiecare om Străinul din el, să se împrietenească cu acesta.

Oricum , omul are doar două posibilităţi în această lume cu logică bivalentă, şi anume, ori să se îndrepte din nou către edenul afectiv din sânul căruia s-a desprins, ori să se autodistrugă, întrucât toate celelalte Elemente opuse străinului din om îl vor duce mai repede sau mai târziu spre pierzanie. Cu toate acestea viitorul Omului, chiar dacă în realitate nu există decât în Iluzia Vieţii este ca acesta să devină un demiurg al unor noi Universe al unor noi lumi, la fel ca un magician în ziua de azi. Sunt de acord că fiecare Gând al Omului se reflectă în fondul universal lăsând o anumită Amprentă care va dezvolta noi şi noi aplicaţii, despre care Omul nu este conştient. În schimb , odată cu revenirea capacităţii de procesare a datelor a creierului uman, şi posibilitatea ca acesta să lucreze la întreaga sa capacitate şi nu la doar două procente, printr-o dezvoltare tehnologică uimitoare, Omul va putea ajunge în faza de Biovirtualism, cum l-am denumit în The Origin of God. În cadrul Biovirtualismului , Omul va fi capabil să realizeze sisteme biologice provenite pe cale virtuală. Aveam în acea carte un fragment în care fiind condus de Lumina Divină, undeva în cea mai dezvoltată societate pe care o poate dezvolta Omul, am fost dus pe un câmp eminamente gol. Acela era de fapt unul dintre cele mai aglomerate locuri din acea localitate! La început am rămas total nedumirit până când în faţa mea îşi făcu aparţia interiorul unui restaurant la care luau masa nişte tineri.Unul dintre aceştia îşi schimbase îmbrăcămintea într-o fracţiune de secundă exact ca într-o vrajă.

Atunci am Înţeles că prin Biovirtualitate fiecare Om va putea să-şi proiecteze Universul dorit şi mai mult decât atât acel Univers să devină REAL, bineînţeles supus tot Iluziei Vieţii! Poate că şi planeta noastră este visul sau proiecţia biovirtuală a unui astfel de OM! Oricât de fantezist poate părea azi acest mod de a exista, el aparţine posibilităţii Omului. Biovirtualismul, este faza cea mai dezvoltată la care poate ajunge fiinţa umană. Care ar fi sistemul social al unui Om aflat într-o societate capabilă de a dezvolta Biovirtualismul?

Cred cu tărie că sistemul social cel mai dezvoltat pe care-l poate crea fiinţa umană este Spiritualismul. Societatea spiritualistă va fi o societate bazată pe valori spirituale care la rândul lor le vor întregi pe cele morale. Omul din faza spiritualistă nu va mai fi un animal acaparator plin de invidie şi egoism gata să-şi devoreze adeversarul, creindu-şi prin aceasta şi propria sa groapă, ci , odată cu evoluţia capacităţii de procesare a datelor în creierul său, Omul va trece de egoism, crimă, furt, lene, invidie, adulter sau alte şi alte rele la opusul acestora. Omul nu va mai fi un acaparator de bunuri ci un distribuitor. Nu va mai fi nevoie de legi care să-i interzică Omului anumite proprietăţi şi bunuri pentru că acesta va fi în măsură să deţină prin propriul său autocontrol doar atât cât are nevoie. Prin execlenţă societatea Spirtualistă va fi una de sorginte socialistă , dar nu un socialism forţat , menţinut cu bâta , ci unul realizat printr-un consens între suflete. Ce este un sistem social? Reflectarea fiecărui individ la nivel social. Aceasta dă culoarea sistemului social. Cine sunt cei dornici de înavuţire, ce dezvoltă capitalismul în fostele state socialiste? Cei care sunt capabili să calce peste vieţile atâtor şi atâtor oameni fără nici o remuşcare, când şi-ar putea câştiga pâinea în mod cinstit, exploatându-i pe semenii lor, furându-i sau şantajându-i ca urmare a afilierii la anumite grupuri de interese. Cei cărora le trebuie mult mai mult decât necesar pentru a-şi duce zilele. Cei leneşi, corupţi, criminali, egoişti, hoţi,etc; care îşi clădesc legi ca să le apere furtul şi lăcomia. Au construit o nouă morală unde nu cel cinstit este de lăudat ci cel bogat care a reuşit să fure, să devalizeze bănci, să ducă la sapă de lemn atâtea familii. Care sunt cele mai dezvoltate state capitaliste şi prin ce mijloace sunt acestea atât de dezvoltate? Fiecare îşi poate răspunde singur.

Unde s-a ajuns azi, în urma prăbuşirii sistemului socialist după aşa zisele revoluţii sau lovituri de stat care au dat jos sistemul naţional sclavagist autodenumit: socialism, de către cei care clădeau cândva sclavagismul cu nume de socialism,deveniţi capitalişti destoinici peste noapte?

Este adevărat că Lipsa de libertate a dus la căderea sistemului socialist, dar este la fel de adevărat că această lipsă de libertate nu s-a datorat socialismului ci celor care şi-au bătut joc de socialism.

Nu socialismul este cel care interzice libera circulaţie a persoanelor şi nici faptul de a nu fi ales un nou preşedinte la fiecare patru ani de exemplu. Îngrădirea liberei circulaţii, a liberei exprimări, punerea de domni pământeni pe viaţă a transformat idealul socialist în cea mai cruntă şi violentă dictatură pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. Această dictatură nu era câtuşi de puţin socialism ci un sclavagism de tip naţionalist, forţat. Acest sclavagism naţionalist s-a datorat celor care au întinat numele socialismului, folosindu-se în mod samavolnic de acesta. Cine au fost aceştia? Sunt binecunoscuţi de către istorie.

În adevăratul socialism nu trebuie acceptată ideea de a fi un preşedinte mai mult de o singură legislatură. Nu trebuie permisă sub nici o formă îngrădirea dreptului de liberă circulaţie şi nici cel de liberă exprimare. Marea greşeală care s-a făcut s-a datorat în primul rând conducătorilor care odată văzându-se în funcţii nu le-au mai lăsat devenind domnitori aleşi pe viaţă. De aici au pornit toate relele. Este mai bun capitalismul?

O societate în care învinge cel lipsit de scrupule, pe căi ştiute de toată Lumea? Sau o societate în care averile se moştenesc , în care poţi fi oricât de idiot, dacă ai bani şi plăteşti pe cineva să-ţi conducă fabricile în care atâţia sclavi trudesc din zori şi până-n seară pentru distracţia ta. Mai devii şi respectat pe deasupra, fără să mai vorbim de faptul că legile sunt făcute pentru cei săraci, care nu au bani pentru tot felul de jonglerii avocăţeşti. Acesta este adevăratul capitalism. Se invocă “inteligenţa” celor care ajung să devină patroni. Oricine cunoaşte faptul că nimeni nu va putea cumpăra o fabrică cu un salariu. În fostele state socialiste, se ştie cum unii au făcut averi uriaşe peste noapte furând statul.

Mulţi invocă superioritatea capitalismului faţă de socialism prin faptul că socialismul ar fi clacat economic.

Nu este câtuşi de puţin adevărat. Nu socialismul a clacat economic, ci sclavagismul naţionalist al domnilor pământeni care au ţinut sutele de milioane de sclavi în foamete şi tot felul de îngrădiri pentru a nu le scăpa puterea din mână.

Pentru aceştia era mai importantă puterea şi menţinerea dictaturii decât creşterea economică adevărată , îngrădind orice Liberă Iniţiativă. Socialismul adevărat se defineşte tocmai prin Libera Iniţiativă, pe care o poate avea orice individ, în absolut orice domeniu de activitate. În sclavagismul naţionalist zis socialism, orice Liberă Iniţiativă era din faşă îndepărtată, pentru că nu se punea accentul pe realizarea individuală ci doar pe aceea realizată în comun,pentru a se putea disemina adevăratul iniţiator, care prin realizările sale ar fi putut ştirbi ordinea ierarhică a pleiadei de şefi,în realitate nişte lingăi falşi ai dictaturii,folosiţi să o lustruiască pe aceasta.

Adevăratul socialism trebuie să pună accentul în primul rând pe Libera Iniţiativă individuală, dar să lupte pentru ca această Liberă Iniţiativă să nu aducă prejudicii altor membri ai societăţii socialiste. Recunosc că în realitate Libera Iniţiativă la fel ca şi Liberul Arbitru sunt o mare Iluzie, făcând parte din Iluzia Vieţii, dar ea trebuie respectată ca atare, şi nu înfierată cu bâta cum s-a făcut în Trecut, chiar dacă aceasta presupune strângere de capital. Evoluţia societăţii pleacă în primul rând de la Libera Iniţiativă.

De aceea a câştigat capitalismul, tocmai datorită liberei iniţiative. A avea liberă iniţiativă nu înseamnă că prin aceasta eşti obligat să deţii fabrici sau vieţile atâtor oameni. Deocamdată Omul nu poate înţelege cum poţi să ai Liberă Iniţiativă dar să nu-ţi doreşti bani,putere şi tot felul de foloase prin care chiar dacă acestea aduc prejudicii altor membri ai societăţii ele sunt binevenite. Sunt binevenite pentru că Omul este străin de el însuşi. Capitalismul este o dictatură la fel de feroce ca şi sclavagismul naţionalist doar că diferenţa faţă de acesta stă în faptul că pasează opresiunea de la nivelul statului la cel al patronului,iar muncitorul are posibilitatea de a alege, între un patron sau altul, posibilitate pe care aşa zisul stat socialist nu i-a dat-o, şi mai mult decât atât, îi dă şansa Omului de a SPERA că într-o zi şi el ar putea ajunge un patron, făcându-l în mod fals să se considere Liber. De ce patron? Oricât de dureros este şi oricât de ascunse sunt cauzele care duc la acest nume,ele sunt, egoism, crimă, dorinţă de putere, lăcomie, ş.a.m.d. Aceste sentimente îl fac pe Omul actual să se simtă Liber. A înfrâna cu forţa astfel de sentimente înseamnă să instaurezi dictatură, lăsând ca ele să se reflecte la rândul lor în dictatură sub tot felul de smavolnicii. Prin urmare nu se realizează nimic altceva decât o dictatură menţinută tocmai prin aceste rele care se întorc împotriva relelor Omului, sporind imaginea de infern. Acest lucru s-a întâmplat în fostul lagăr socialist.

Dacă nu s-ar fi întinat ideile socialiste şi ar fi fost lăsată libera iniţiativă, s-ar fi ajuns iarăşi la capitalism, întrucât Omul nu era pregătit pentru o asemenea societate a viitorului! Oricât de ciudat ar părea dar capitalismul este cel care determină socialismul ,iar revenirea la capitalism este cât se poate de binevenită, pentru a se putea face trecerea la socialism. Când se va face această trecere? Nu se poate face o adevărată trecere la socialism peste noapte cum s-a încercat cândva. Adevăratul socialism se va clădi abia în momentul când Omul va fi pregătit pentru socialism. Toate partidele de sorginte socialistă care predică aceste măreţe şi minunate idei de adevărată libertate a individului nu înţeleg că pentru a deveni liber din punct de vedere social Omul va trebui să devină liber din punct de vedere individual.

Pentru aceasta va trebui să-şi regăsească Străinul din el, şi să se împrietenească cu acesta. Va trebui să arunce lăcomia, invidia, dorinţa de putere, cât şi alte rele la coşul de gunoi al propriei sale personalităţi pentru ca apoi să devină apt pentru a clădi adevăratul socialism.

Oricâte Revoluţii din Octombrie ar avea loc, şi indiferent cât de mult ar visa cei care le-ar înfăptui la aceste minunate idealuri ele ar da mereu greş atâta timp cât Omul în sine nu se va schimba devenind apt pentru un asemenea sistem. A introduce un asemenea sistem la nişte Oameni care deţin şi sentimente meschine nu numai sentimente pline de strălucire, este ca şi cum ai forţa pe cineva să poarte o pereche de încălţăminte cu cinci numere mai mică.

Drept rezultat a asemenea forţare se va putea realiza doar cu bâta. Indiferent că ne place sau nu ne place Capitalismul , aceasta este societatea naturală pe care o merităm.Vrem să-l schimbăm? Atunci va trebui în primul rând să ne schimbăm pe noi. Capitalismul este imaginea sufletelor noastre privite în Oglindă. Toată mizeria lui este mizeria noastră. Personal nu cred că vreodată Omul va ajunge la adevăratul socialism înainte de a i se permite să gândească cu mai mult de două procente din capacitatea creierului său.

Ce anume a făcut ca omul să-şi părăsescă edenul pentru care a fost creat şi să se înstrăineze de el însuşi pentru a ajunge în această stare de alienare şi angoasă socială în care se află? Faptul că omul este prin excelenţă o fiinţă schizofrenică, dar posesor al unei schizofrenii care acceptă regula majorităţii care decide împotriva minorităţii, sau faptul că omul prin însăşi Noţiunea sa de fiinţă tinde mereu către nou?

În primul rând pentru a putea explica acest lucru va trebui să nu uităm că Străinul din noi este afectivul care a fost ascuns şi uitat din ce în ce mai des , undeva în colţişoarele istorice ale sufletelor noastre primind întâietate opusul nostru. Adineaori am subliniat că omul este o fiinţă care stă cu spatele la Cunoaşterea Închisă a Marelui Creator şi cu faţa la Cunoaşterea Deschisă a Stării de Fapt.

Această tendinţă de poziţionare a fiinţei umane duce la toate nenorocirile şi vicistitudinile acestia.

Omul nu a fost conceput , nici să sufere , să se plictisească şi nici să posede, ci să iubescă,chiar dacă în această iubire crede într-un Viitor care de fapt este propriul său Trecut iar adevăratul Viitor este departe de a fi cunoscut vreodată.

Suntem atât de siguri că trăim într-un Univers care ne aparţine încât nu ne gândim aproape Niciodată că tot ceea ce ştim că este al nostru, şi care ne-a dat această dorinţă diabolică de posesiune nu este decât o altă mare Iluzie a Vieţii.

Universul în care trăim nu este Universul nostru, ci un alt Univers.Minunata boltă înstelată, cu miliardele sale de stele, galaxii şi metagalaxii, nu sunt nimic altceva decât frumuseţea unui alt Univers care nu este nicidecum al nostru.

Oare cum arată Universul nostru? În ultimii ani au apărut diferite modele ale unor teorii fizice care susţin deja Existenţa mai multor Universuri, în Teoria Coardelor sau a Teoriei Membranei. Acestea sunt cu atât mai binevenite cu cât nu fac altceva decât să întărească unele afirmaţii de ale mele din această lucrare. Poate că într-o zi fizica va lucra şi cu nivelele logice cum fac eu acum în filosofie dar şi cu anumite Elemente pe care le folosesc aici.

CAPITOLUL VI

CONŞTIENTIZAREA ŞI CUNOAŞTEREA ÎN COAXIOLOGIE

# 1 #

Atunci, Acum şi Etern, Factorul Creator şi Unic Întâmplător, care este zăpada ce a nins din Sine, a Conştientizat Scopul Matricei Sale, lăsând Prima Urmă, în Forma căreia s-a Născut,Gândul Pur.

Absolut Totul are un Opus!

Urma este Opusul Formei şi Forma Opusul Urmei!. Urma şi Forma apar sub acest aspect doar în lumile Factorului Creator şi Unic Întâmplător , întrucât în celelalte lumi ale altor Mari Creatori şi Unic Întâmplători, atât Urma cât şi Forma sunt cele două: Scopul şi Ierarhia. Pe urmă, Factorul Creator şi Unic Întâmplător , şi-a Conştientizat , prin Scopul Matricei Sale propriul Său Echilibru realizat de Adevărul Său Absolut şi Cunoaşterea Sa Absolută, iar Echilibrul a lăsat Forma propriei Urme , născând Gândul Pur.

Reprezentat matematic , Gândul Pur este Originea ,este Zero, iar Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută sunt „plus UNU” şi „minus UNU”.Această Origine care este Gândul Pur a devenit tocmai fiindcă Factorul Creator şi Unic Întâmplător se defineşte prin Echilibru.

Factorul Creator este şi Unicul Întâmplător, ca Întreg.

Ceea ce este Întâmplător se raportează la Neîntâmplător pentru a putea exista şi invers. Factorul Creator este UNICUL Întâmplător, care survine accidental prin Destin Anoţional şi nu prin Destin Noţional previzibil. Diferenţa dintre cele două Destine constă tocmai în faptul că Destinul Anoţional nu poate fi previzibil deci este Întâmplător, iar Destinul Noţional este previzibil, deci Neîntâmplător. Astfel Adevărul Anoţional va reflecta imprevizibilitatea, iar Adevărul Noţional: previzibilitatea.

Fiecare Factorul Creator în parte la fel ca şi Factorul Primordial va avea un Efect Primordial, al Său şi numai al Său, care se săvârşeşte o singură dată.

Factorul Primordial Destinează prin Scopul Matricei Sale , Efectul Său, căruia îi găseşte o Destinaţie în Gândul Originar, unde s-a format Cunoaşterea Absolută care alături de Adevărul Absolut format dinaintea Factorului Primordial ca prim Scop al Instinctului, se realizează departajarea acestuia faţă de infinitate şi raportarea Sa la aceasta.

Factorul Creator Destinează prin Scopul Matricei Sale, Efectul Său , căruia îi găseşte o Destinaţie în Gândul Pur, unde se află Adevărul Absolut în care se reflectă Factorul ca Întreg, Singular şi Cunoaşterea Absolută în care se reflectă , ca Infinitate, Plural pentru a clădi Echilibrul!

Destinul Anoţional ce apare dinainte de a fi Noţiunea,alături de Adevărul Anoţional începe să-şi exercite propria sa legitate care este determinată de Efectul Primordial, determinat la rândul lui de Scop şi Matrice, născând Prima Cauză,bazată pe Imprevizibilitate care este Destinaţia Gândului Pur pentru care acesta se creează la sânul Factorilor Creatori. Astfel Imprevizibilitatea devine prima LEGE creată de către Factorii Creatori în forma căreia se va naşte Conştientizarea.

Imprevizibilitatea este definită prin Destin Anoţional şi Adevăr Anoţional. Este poarta prin care intră în lumile Factorilor Creatori Cunoaşterea Deschisă, care stă de altfel la originea Conştientizării. Imprevizibilităţii i se datorează până şi Cunoaşterea Deschisă a Factorului Nostru Creator, cu toate Elementele care o compun, întrucât la baza acesteia se află Imprevizibilitatea. Nu ar fi fost Niciodată Gândul Pur dacă nu ar fi fost Imprevizibilitatea.

Cauza pentru care Factorul Nostru Creator a determinat Gândul Pur, adică propriul său Adevăr Absolut şi Cunoaştere Absolută se datorează Imprevizibilităţii, întrucât însuşi Factorul Creator era un Element la rândul Lui , ce poseda un Destin Anoţional şi un Adevăr Anoţional.

Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional sunt cele care au stat la originea Conştientizării şi Cunoaşterii, întrucât Conştientizarea Factorului Creator s-a produs odată cu determinarea Sa de către Factorul Primordial, dar aceasta ar fi avut cu totul alte rezultate dacă nu şi-ar fi lăsat propria sa Amprentă în Destinul Anoţional, în care ar fi lăsat o Urmă care este Prima Conştientizare a factorului Creator.

Această Conştientizare urma să devină Cunoaştere doar dacă se reflecta într-un Element Oglindă. Cine altcineva putea ţine loc de Element Oglindă, decât Adevărul Anoţional? Astfel s-a născut Cunoaşterea Factorului Creator.

Odată cu determinarea procesului de Cunoaştere, a apărut Gândul Pur ce definea în cadrul său Adevărul Absolut al Factorului Creator şi Cunoaşterea Absolută a acestuia. Gândul Pur este Dual în Echilibru.

Reflectarea Factorului Creator în Gândul Pur a determinat Persoana. Astfel apare prima delimitare a Conştiinţei de Sine faţă de Creatorul Său. Persoana este un Întreg iar orice Întreg, prin Esenţa lui, are şi o structuralizare a sa. Astfel structuralizarea sa sunt Personalizările Infinit minus Unu ale Persoanei. Suma acestor Personalizări a determinat Oglinda Persoanei care este Noţiunea, în care se vor reflecta fiecare Personalizare la rândul ei. Astfel orice Întreg va determina şi propria sa Oglindă.

Odată cu Noţiunea se formează Adevărul Noţional şi Destinul Noţional, iar Imprevizibilitatea se reflectă şi ea prin cele două Elemente ale sale Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional, în Noţiune dând naştere Previzibilităţii.

Trebuie reţinut faptul că deşi determină Previzibilitatea, Adevărul Noţional şi Destinul Noţional nu sunt Previzibile întrucât nu Previzibilitatea a fost cea care le-a determinat ci acestea au determinat prin calităţile lor Previzibilitatea, fiind Imprevizibile. Acestui aspect i se datorează Necunoscutul, Imprevizibilul, care apare în Conştientizarea şi Cunoaşterea Închisă din lumile Factorului Creator a Cunoaşterii Deschise şi elementelor Stării de Fapt pe care aceasta le produce. Iluzia apare odată cu reflectarea Persoanei şi a Personalizărilor sale în Noţiune. Cauza Iluziei constă în faptul că Adevărul Noţional şi Destinul Noţional nu sunt Previzibile.

Imprevizibilitatea, Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional sunt responsabile şi de „scurgerea” Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute către Factorii Creatori, „scurgere” care le fac pe acestea să se afle în Gândurile lor Pure.

# 2 #

Astfel Echilibrul Factorului Creator se defineşte prin determinarea unui alt Echilibru , acela al Gândului Pur.

Gândul Pur este dual în Echilibru, adică propriul Său Echilibru este menţinut prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Acest fapt sugerează că şi Factorul Creator este dual în Sine prin Sine ca întreg şi Infinit. Deci, Gândul Pur prin Echilibrul Său dual este contraponderea Echilibrului Factorului Creator ce se poate defini ca Unicitate prin Sine în diversitate prin Scopul Său.

Dacă Echilibrul Factorului Creator este dual înseamnă că sunt şi Echilibre ale unicităţii, ale treimii ,ale altor şi altor valori, ceea ce demonstrează determinarea altor Mari Creatori şi Unici Întâmplători .

Aceşti Factori au Echilibre bazate pe unul sau mai multe Elemente în contrapondere cu Ei! Odată ce numărul Echilibrelor creşte acesta poate deveni Infinit. Factorul nostru este DUAL prin Unicitatea sa în diversitatea sa, care este Adevărul Absolut în care se reflectă ca Unicitate şi Cunoaşterea Absolută, unde se reflectă ca Diversitate.

Atenţie însă la faptul că noi gândim pe baza Coeficientulului Logic 2.Dacă am folosi un alt Coeficient Logic,Factorul Nostru Creator nu ar mai deveni dual în Echlibru,ci Elementele care i-ar alcătui Echilibrul în acel caz ar fi egale cu numărul Coeficientului Logic!Acest lucru înseamnă că fiecare Factorul Creator are un Echlibru format dintr-o infinitate minus Una de Elemente la fel cum fiecare Gând Pur are un Echilibru format dintr-o infinitate minus Una de Elemente,astfel alături de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută mai sunt o infinitate minus trei de Elemente.Prin urmare Echilibrul unui Factorul Creator depinde de modul de abordare a acestuia,prin utilizarea unui anumit Coeficient Logic.Dacă folosim acest mod de abordare atunci înseamnă,că fiecare Factorul Creator se deosebeşte de celălalt prin Coeficientul Logic?Da,voi răspunde,dar doar din punctul nostru de vedere care nu putem raţionaliza decât pe baza Coeficientului Logic 2,şi nu pentru alte Nivele Logice cum ar fi Antilogicul sau Virtualul,sau altele,unde diferenţierea dintre un Factorul Creator sau altul se face pe alte criterii.Chiar şi aşa diferenţierea unui Factorul Creator faţă de altul se face prin percepţia simţirii şi logicii noastre.

Dacă aceasta este o Iluzie şi modul de diferenţiere al Factorilor Creatori de către noi este tot iluzoriu.Privit subiectul dintr-un alt unghi,înseamnă că numărul Factorilor Creatori va fi egal cu Numărul Coeficienţilor Logici?Dacă Factorul Nostru Creator este Dual în Echilibru,atunci cei care au un Echilibru format dintr-o infinitate minus 5 înseamnă că sunt alţii sau altul?

Înseamnă că Coeficientul Logic în sine este Factorul Creator?Acest lucru ne duce la raţionamentul că poate fi acelaşi Factorul Creator Major cu o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru,iar fiecare Coeficient sau Nivel Logic îi vede faţa corespunzătoare propriului Coeficient sau Nivel,sau sunt o infinitate de Factori Creatori unde fiecare posedă un Echilibru format dintr-un număr finit de Elemente,sau fiecare Factorul în parte are o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru.

Dacă ar fi ca fiecare Factorul Creator în parte să posede o infinitate minus Una de Elemente de Echilibru,aceasta înseamnă că nu putem face nici o diferenţiere concretă dintre doi sau mai mulţi Factori Creatori atâta timp cât noi îi precepem printr-o anumită logică,întrucât toţi sunt la fel,identici,iar faptul de a fi identici nu ne permite să-i diferenţiem.În schimb dacă fiecare Factorul Creator este format dintr-un număr finit de Elemente de Echilibru se poate face o diferenţiere logică între aceştia.Dacă fiecare Factorul Creator ar avea un număr finit de Elemente de Echilibru acesta nu s-ar putea reflecta decât Coeficientului Logic egal cu numărul Elementelor de Echilibru,ceea ce ar determina că Factorul Creator este incapabil să reflecte mai mult decât logica care-l determină ,adică de logica lumii noastre.Ar fi exact cu felul cum arată Dumnezeu.Oamenii vor spune că este Om,după chipul şi asemănarea lor,dar dacă ar avea chip de pisică ar susţine că Dumnezeul lor are chip de pisică.La fel ar fi şi cu Coeficientul Logic 2.

Acest lucru este total imposibil.Odată ce putem gândi la Existenţa altor şi altor Coeficienţi Logici şi Factorul Creator al lumii noastre poate face aceasta,dacă nu mult mai mult.Atunci înseamnă că este dual în Echilibru doar raportat la Coeficientul Lumii noastre şi nu şila alţi Coeficienţi Logici unde îşi desfăşoară Echilibrul în funcţie de Coeficientul Logic ,Nivelul Antilogic,Virtual,etc;cu ajutorul căruia este determinat.Acest fapt ne duce la raţionamentul că Factorul CREATOR ESTE UNUL SINGUR DAR SE RAPORTEAZĂ LA O INFINITATE MINUS UNA DE ALŢI FACTORI CREATORI .Factorul Creator are o infinitate de feţe unde fiecare faţă se reflectă în lumile sale pe baza unui Coeficient Logic care îi aparţine.Vorbind despre Factorul Nostru Creator este cumva impropriu,fiindcă corect ar fi să vorbim despre una din feţele Factorului Creator,dar pentru a simplifica cât mai mult lucrurile voi folosi în continuare :”Factorul Nostru Creator.”În definitiv faţa respectivă chiar este Factorul Nostru Creator.

Alături de Factorul Creator care are o infinitate de Elemente de Echilibru mai sunt şi alţi Factori Creatori?DA!

Sunt şi Feţe care au miliarde de Elemente de Echilibru.

Cum putem determina Existenţa şi altor Factori Creatori odată ce unul singur acoperă toate feţele necesarului Logic prin care toţi ceilalţi Factori Creatori ar putea fi determinaţi?

Alături de Unicitate în Diversitate ,opuse una alteia,mai sunt şi alte Elemente opuse acestor două, până la Infinit.Aceasta înseamnă că SUNT şi alţi Factori Creatori ,total diferiţi de feţele Factorului Nostru Creator şi mai mult decât atât,diferiţi de Factorul Primordial,care îşi raportează Unicitatea Sa la infinitatea Factorilor Creatori,unde Toţi sunt Unul şi Unul în Toate.Pe aceşti Factori am să-i denumesc Factori Matriceali deoarece aparţin altor Matrici diferite de a noastră,unde schema de determinare a Lor este mult diferită de aceea dată de către Matricea noastră.Factorii Matriceali la rândul lor sunt Fcatori Primordiali pentru Matricile lor care pot sau nu pot să dezvolte proprii lor Factori Creatori.

De data aceasta infinitatea Factorului Primordial,nu mai constă în Unicitatea raportată la Diversitate ca şi în cazul Factorului Nostru , al Marealui Creator şi Unic Întâmplător ci se bazează pe Infinitatea raportată la Infinitate ce rezultă unicitatea absolută a infinităţii.

Prima dată era Scopul Matricei Factorului Primordial. Scopul Matricei fiind Forma în Urma căreia urma să se definesacă Factorul Primordial ca şi Cunoaştere de Sine.

Instinctul este Forma care astupă urma Scopului Matricei fiind prima Stare de Fapt.

Scopul Matricei nu avea inserat în el Adevărul Absolut Primordial, decât după ce a apărut Instinctul care a determinat Adevărul Absolut Primordial,care este de fapt Esenţa Adevărurilor Anoţional şi Noţional. Scopul Matricei trebuia să se Oglindească în “ceva” pentru ca determinantul Oglindirii să devină Cunoaştere. În ce s-a Oglindit aceasta? În Instinct!

Odată cu apariţia elementului Oglindă care este Instinctul,deci al Cunoaşterii , Scopul Matricei a devenit Conştientizare, iar Instinctul: Cunoaşterea de Sine a Factorului Primordial. Astfel în faza Primordială Conştientizarea apare după Cunoaştere şi nicidecum înaintea ei cum se întâmplă de acum înainte. Atunci când Factorul Primordial a spus “EU” , în acest “EU” se afla Adevărul Absolut al Instinctului şi Instinctul, care a determinat Cunoaşterea Absolută, şi implicit prin odată cu aceasta Gândul Originar. De acum înainte Scopul Matricei devine Conştientizarea Scopului Matricei.

Cu toate acestea s-a ÎNTÂMPLAT o singură dată cât şi pentru Prima şi Ultima dată ca Gândul Originar să nu fie raportat prin autodeterminare la Factorii Creatori şi Unic Întâmplători, care încă nu se născuseră, ci la INSTINCT! Atunci a fost determinat Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional. Imediat după aceasta Factorul Primordial şi-a autodeterminat Unicitatea faţă de Diversitatea Factorilor Creatori, şi mai mult decât atât şi autodeterminat opusul ,opusurilor la Infinit ale Unicităţii şi Diversităţii faţă de infinitatea minus Unu al Factorilor Creatori.

Factorul Primordial a spus “EU!,” Acest “EU” devine piatra de temelie a Cunoaşterii, pe care se reazămă veşnic Gândul Gândul Originar, prin atribuirea Cunoaşterii Absolute , Adevărului Absolut, existent deja prin INSTINCT!

Odată determinat Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional,Factorul Primordial se poate autodetermina faţă de infinitatea Factorilor Creatori, infinitate care la rândul lor vor determina de acum înainte Gândul Originar al Factorului Primordial, faţă de care fiecare în parte se va autodetermina la rândul său la fel cum o face faţă de toţi Factorul Primordial.

Astfel Factorii Creatori şi Unic Întâmplători au fost determinaţi prin Gândul Originar ce va continua să fie determinat în continuare de către aceştia şi nicidecum de către Scopul Matricei a Factorului Primordial, cum s-a Întâmplat Prima Dată.

# 3 #

Prima lege care a guvernat s-a rezumat la Instinct, a doua, la Factorul Primordial,a treia la Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional.Urmând noi şi noi legi. Se vede că întotdeauna ceea ce determină o lege este Scopul care apare ca şi Efect. Prima lege s-a rezumat la Instinct întrucât acesta a fost cel care s-a format pentru prima dată în Scopul Matricei astfel Scopul Matricei devine prima lege. Odată Creat Instinctul acesta a determinat Adevărul Absolut a doua lege alături de care s-a determinat „EUL” Factorului Primordial,iar acest „EU” a determinat la rândul Său Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional, cea de-a treia lege,urmând ca numărul legilor să continue la Infinit.Astfel putem să afirmăm un enunţ şi anume: Întotdeauna o lege va fi un Element al Scopului deci al Efectului şi Niciodată al Cauzei. Ierarhia este cea care se supune legităţii şi Niciodată legitatea Ierarhiei. Legitatea se va supune numai Scopului, definindu-se prin acesta.

Din punct de vedere al Destinului Anoţional şi Adevărului Anoţional,definiţi ca aparţinând celei de-a treia legi, nici o lege din Univers nu se poate dispersa de prima ei destinaţie şi anume primul Efect datorat Scopului ei, în cazul de faţă fiind unicitatea în diversitate cât şi opuşii acestor două la Infinit caracterizaţi pentru Întâia oară prin Factorii Creatori. Scopul în Universele Matricei Noastre va fi lege, cât şi a tuturor Factorilor Creatori va fi lege, indiferent că acesta se numeşte, Adevăr, Destin, Întâmplare sau alte şi alte înţelesuri.

Din Destinul Anoţional şi Adevărul Anoţional se va destina , Destinul Noţional care este o nouă lege, şi anume ca Destinul Noţional să determine Noţiunea prin Persoană şi Personalizări, lege care garantează, determinarea Iluziei dată de Persoană şi Oglindită în Noţiune prin Personalizările Persoanei!

Întrebarea care se pune este dacă Adevărul Noţional şi Destinul Noţional determină aceeaşi lege pentru fiecare Factorul Creator în parte sau diferită. Răspunsul este cu siguranţă o lege diferită, întrucât doar un singur Factorul Creator este identic cu altul potrivit Coeficientului Logic 2, şi chiar dacă toţi ar fi identici unii cu alţii, potrivit Coeficientului Logic Infinit minus Unu, tot ar fi diversitatea de posibili Coeficienţi Logici din acesta ceea ce defineşte faptul că între fiecare Factorul este o anume diferenţă, dar depinde din ce unghi este privită aceasta. Rezultatul întrebării noastre ar fi că din punct de vedere al Coeficientului Logic Infinit minus Unu determină aceeaşi lege, întrucât la nivelul acestui Coeficient Logic, numărul opuşilor este practic nul,întrucât toţi sunt UNU în afară de Factorul Creator, în schimb la nivelul Coeficientului Logic 2 , vor fi doar 2 opuşi. Astfel Adevărul Noţional şi Destinul Noţional vor determina şi aceeaşi lege la ceilalţi Factori Creatori, în cazul nostru având finalitate în Iluzia determinată de Destinul Noţional al Noţiunii, doar că legea respectivă va fi altfel structurată de la Factorul la Factorul. Diferenţa de structurare se datorează faptului pe care l-am spus adineaori şi anume, multitudinea de Coeficienţi Logici care determină o mulţime de aranjamente opozabile. Acest fapt ne indică că şi în alte sfere mult mai îndepărtate de ale noastre poate surveni Iluzia dar o Iluzie diferit structurată.

Ce anume determină şi deosebeşte Adevărul Absolut de Adevărul Anoţional, există şi un Destin Absolut?

Orice Adevăr are un Destin al său precum orice Destin are un Adevăr al său. Nu putem să spunem că Destinul nu este Adevărat, dar nici că Adevărul nu a fost determinat de Scopul unui anume Element, cum este Instinctul în cazul Adevărului Absolut, deci prin urmare destinat. Astfel că există un Destin Absolut, dar care se împleteşte cu Adevărul Absolut atât de intens încât definirea lui în mod special se face deseori inutilă, dar trebuie neapărat să facem remarca că Destinul Absolut este născut dinaintea Adevărului Absolut, şi chiar a primei Stări de Fapt care este Instinctul, fiind prima Destinaţie a Scopului Matricei. Faţă de Adevărul Anoţional şi Destinul Anoţional care apar în acelaşi timp. Atunci când am făcut referirea la Adevărul Absolut determinat de Instinct am dorit doar să explic mai pe Înţeles faptul că fiecare Adevăr Absolut are şi Destin Absolut, dar nu pentru că Destinul ar fi apărut odată cu Adevărul Absolut.

De ce anume era nevoie de Adevărul şi Destinul Anoţional, de ce nu puteau rămâne acestea în continuare sub titulatura de Adevăr Absolut şi Destin Absolut?

Acestea au fost determinate de către „EUL” Factorului Primordial,odată cu actul de Cunoaştere după care se determină şi prima Conştientizare.Odată apărând actul de Cunoaştere apare implicit şi Gândul Originar,deci atât Adevărul cât şi Destinul primesc noi influenţe şi conotaţii la acest nivel dat de Cunoaştere care în primul rând NU este Adevăr dar mai ales Adevăr Absolut, chiar dacă pentru o singură dată îl reflectă pe acesta.

Sub nici o formă Cunoaşterea, cât şi acceptarea sa nu putea fi pusă în cârca Adevărului Absolut. Acest „COMPROMIS” a dus implicit la crearea unui Destin paralel

cu Destinul Absolut recunoscut numai de Adevărul Absolut, Destin care poartă numele de Destin Anoţional.Dacă nu s-ar fi realizat acest „Compromis” atât Cunoaşterea cât şi Conştientizarea nu ar fi putut lua naştere. Odată creat acest paralelism între Adevăruri şi Destine,ele s-au reflectat unele în altele determinând noi şi noi forme ale Adevărurilor şi Destinelor cum ar fi Adevărurile Noţionale şi Destinele Noţionale. În acest paralelism stă până şi Cauza care stă de fapt la rădăcina pierdută în eternitate a Iluziei, fiind un fel de genom al acesteia.Iluzia nu s-ar fi cuibărit Niciodată în Universele Factorilor Creatori dacă nu ar fi fost Cunoaşterea şi Conştientizarea. Mai mult decât atât Cunoaşterea şi Conştientizarea chiar dacă sunt opuse Adevărului Absolut ele reuşesc o singură dată prin Factorul Primordial să reflecte Adevărul Absolut în toată splendoarea sa tocmai prin acel „EU”, care nu este nimic altceva decât Cunoaşterea cea mai profundă a Adevărului Absolut, dar fiindcă acesta nu este Cunoaştere prin Esenţa sa , se depărtează de aceasta odată cu fiecare nou Element apărut în cadrul acesteia, lăsând-o Adevărului Anoţional şi Destinului Anoţional.

Din acest moment totul s-a depărtat de Adevărul Absolut, creind noi şi noi paralelisme faţă de acesta prin iminenţa apariţiei Adevărului Noţional şi al Destinului Noţional.Aici este de fapt rădăcina viitoarei Persoane ,a Personalizărilor şi a Noţiunii care se va naşte în Factorul Nostru Creator.Înainte de apariţia Noţiunii, Cunoaşterea nu era o Cunoaştere Noţională, deci Adevărul Absolut nu putea fi reflectat de către o Cunoaştere Noţională ci mai degrabă de către a Cunoaştere Anoţională, datorată tocmai Adevărului Anoţional şi Destinului Anoţional pe care le determină prin pripriul „EU” al Factorului Creator.Cunoaşterea Anoţională este o Cunoaştere determinată de Stările de Fapt,iar acesteia i se atribuie sentimentele,simţirea, trăirile interioare, dar mai ales cel mai important lucru şi anume: Iubirea.

Oricât de greu ne vine să credem sau nu Iubirea stă la baza Cunoaşterii Anoţionale, fiind unul dintre primele sentimente transmise de Factorul Primordial Factorilor Creatori, imediat după ce a Conştientizat şi Cunoscut propriul „EU” celălalt lucru care l-a făcut a fost să IUBEASCĂ ceea ce a creat. Astfel Iubirea stă în negurile originilor la baza lumilor care se vor naşte sau care se văd pe bolta noastră înstelată dar au murit demult trăindu-şi sub această formă viitorul lor atât de îndepărtat aflat în prezentul nostru. Prin Iubire Factorul Primordial se autodetermină faţă de Factorii Creatori,dându-le şi acestora etern prin Starea de Fapt frumuseţea şi strălucirea Faptului Împlinit al creaţiei. Iubirea stă la origine Persoanei ,Personalizrilor şi Noţiunii factorului Nostru Creator.

Văzând cât de înălţătoare sentimente au stat la originea facerii noastre nu pot să nu mă întreb ce anume a determinat ca alături de Iubirea Profundă şi Absolută care a stat la baza Creaţiei să se strecoare atâtea şi atâtea nenorociri, în rândul lumii acestei grandioase creaţii care este Lumea noastră?

Răspunsul constă tot în paralelismele declanşate de către Cunoaştere şi Conştientizare, paralelisme care determină noi şi noi Elemente ale Cunoaşterii alimentate de Starea de Fapt care se depărtează tot mai mult de Adevărul Absolut , de Adevărul Anoţional şi implicit de Destinele aferente lor.Acel Compromis faţă de Adevărul Absolut despre care am amintit adineaori , nu s-ar fi realizat dacă nu ar fi fost şi Absolut Necesar procesului de Cunoaştere.

În cadrul Coaxiologiei apare un nou termen şi anume Absolut Necesarul, care este calitatea de Oglindă a Instinctului în care se reflectă „EUL” Factorului Creator pentru a determina procesul de Cunoaştere. La originea Absolut Necesarului stă tocmai Adevărul Absolut determinat de către Instinct. Odată ce Cunoaşterea este reprezentată de multitudinea în continuă creştere a elementelor care o compun, Adevărul Absolut prin Esenţa sa este reprezentat numai şi numai prin Unicitatea sa ca Element component fiind opusul Cunoaşterii, în acest stadiu.

Cum anume s-a putut reflecta Cunoaşterea Factorului Primordial în Adevărul Absolut şi să-l Cunoască o singură dată pe acesta? Adineaori am afirmat că Cunoaşterea este reprezentată printr-o multitudine mereu crescătoare de noi Elemente care o compun. Acest fapt înseamnă că atunci o singură dată când s-a reflectat în Adevărul Absolut prin „EUL” Factorului Primordial,Cunoaşterea era goală,lipsită de orice Element în plus în afară de Adevărul Absolut pe care-l îngloba în cadrul său.

Acesta fiind Unicul Element din cadrul Cunoaşterii şi devenea compatibil cu aceasta ,dar în momentul când în aria Cunoaşterii a apărut un al doilea Element care este Iubirea, Adevărul Absolut a declarat incompatibilitatea sa şi s-a retras determinând primul paralelism, prin apariţia Adevărului Anoţional. La baza Adevărului Anoţional şi al Destinului Anoţional stă Iubirea.

De ce a trebuit ca Iubirea să fie un Compromis,mai mult decât atât cel mai mare Compromis care stă la originea Facreii? Răspunsul stă în Absolut Necesarul determinat de Adevărul Absolut. Prin urmare Compromisul pentru apariţia Cunoaşterii era Absolut Necesar, datorită Adevărului Absolut care are tocmai această calitate de a determina Absolut Necesarul Cunoaşterii ca pe urmă să se departajeze de aceasta.

De ce a determinat acest Absolut Necesar?Datorită Instinctului care l-a creat drept Scop al său. Cine anume se caracterizează prin Absolut Necesar, Adevărul Absolut sau Instinctul?

Dacă ar fi Instinctul nu ar fi dat acest Scop al său Adevărului Absolut ci s-ar fi identificat cu el. Prin urmare Unica funcţie a Adevărului Absolut este Absolut Necesarul. Atunci când Cunoaşterea a apărut ea a fost chiar determinantul Absolut Necesarului deci a Adevărului Absolut pe care l-a văzut pentru o singură dată. Adevărata Cunoaştere Absolută este Cunoaşterea din acea singură dată când a Cunoscut Adevărul Absolut. Mai mult decât atât , Cunoaşterea Absolută şi Adevărul Absolut se află la baza fiecărei Cunoaşteri şi fiecărui Adevăr indiferent că acestea sunt Anoţionale sau Noţionale,sau mai au alte şi alte denumiri. Factroii Creatori îşi determină Gândul lor Pur prin Cunoaşterea Absolută şi Adevărul Absolut, pe care şi ei îl percep o singură dată la fel ca şi Factorul Primordial,iar odată ce Gândul Pur este format acesta determină o Cunoaştere Noţională bazată pe Iluzie care survine odată cu Persoana ce are în componenţa sa Personalizările şi se oglindeşte în Noţiune.

Deci, Persoana are ca structură Personalizările , care se reflectă unele în altele, în totalitatea lor, formând Noţiunea.

Astfel Persoana ca întreg este Cauza ce va determina Noţiunea ca Efect.

Personalizările sunt reprezentate de două întreguri, odată prin Persoană şi odată prin Noţiune, ceea ce le deteremină un caracter dual.

Din Persoană se naşte Iluzia şi prin Noţiune devine operabilă, întrucât se oglindeşte în aceasta luând naştere prima reflectare deci primul act de Conştientizare ce determină Destinul paralel celui Anoţional, Destinul Noţional. Aici se află cheia simetriei iluziei.

Personalizările devin o singură structură la două întreguri.

# 4 #

Revenind la Factorul Creator şi Unic Întâmplător al Nostru, la Echilibrul Său faţă de Gândul Pur. Acest Echilibru se realizează prin Adevărul Absolut care este Opusul Cunoaşterii Absolute, datorită Absolut Necesarului, care-i cere Cunoaşterii Absolute noi Elemente de cognoscibilitate, Elemente faţă de care se împotriveşte Adevărul Absolut. Pe acest principiu se realizează Echilibrul faţă de Gândul Pur al Factorului Nostru Creator văzut prin intermediul Coeficientului Logic 2 al lumii noastre.

Odată ce Adevărul Absolut este Opus Cunoaşterii Absolute, înseamnă că Adevărata Cunoaştere NU există.

2)Hegel a greşit când a afirmat că,citez:”Adevărul este o corespondenţă a gândirii cu obiectul,iar pentru a produce această corespondenţă – căci ea nu e dată de sine şi pentru sine – gândirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului”,închei citatul.

—————————————————————————-

2)G.W.Fr.Hegel – Ştiinţa Logicii,Bucureşti,Editura Academiei,1966,pag.27

——————————————————————————————————

Nu gândirea este cea care trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului, ci gândirea determină obiectul iar acesta se conformează gândirii.

Odată ce nu există cunoaştere decât Iluzie, ce anume ar fi Cunoaşterea de fapt dacă aceasta nu ar fi îmbrăcată în hainele Iluziei? O sumă de Elemente? Dar ce anume să reprezinte aceste Elemente raportate la Adevărul Absolut? Dar la Adevărul Anoţional şi Noţional? Poate fi unul dintre aceste Adevăruri mai Neadevărat decât altele? Nu! Pentru că toate celelalte Adevăruri în afară de Adevărul Absolut sunt la fel de Neadevărate, pe cât de Adevărate sunt raportate la acesta. Orice Adevăr oricât de puţin Neadevăr ar ascunde este un Neadevăr.

Toate Adevărurile, în afară de Adevărul Absolut sunt Neadevărate chiar dacă aparent diferă între ele , ele nu fac altceva decât să întregescă un singur Adevăr: Minciuna! Ea este unicul Adevăr determinat de Adevărul Absolut în celelalte Adevăruri, într-un cuvânt Neadevărul. Astfel că de câte ori vor apare într-un anume Adevăr îndoiala atunci ne apropiem cu aplicaţia noastră de Adevărul Absolut.

Neadevărul, Necunoscutul sunt reflectarea Adevărului Absolut în celelalte Adevăruri. Necunoscutul nu există decât pentru celelalte Adevăruri şi nu pentru Adevărul Absolut. Raportat la acest Adevăr toate câte sunt sunt şi câte nu sunt , sunt cunoscute, chiar şi Necunoscutul devine Cunoscut întrucât poate fi detectat de către Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

După cum am afirmat referitor la Cunoaşterea Absolută că aceasta este determinată doar o singură dată de către Adevărul Absolut, dar pe urmă Cunoaşterea îşi adaugă noi şi noi Elemente datorită Absolut Necesarului,determinând o Cunoaştere Anoţională,Noţională etc; sau aceste tipuri de Cunoaştere nu mai există?

Putem folosi termenul de Cunoaştere Anoţională sau de Cunoaştere Noţională doar în măsura în care vrem să facem distincţie între o Cunoaştere rezultată într-un sistem Noţional sau Anoţional, dar acest tip de Cunoaştere nu există raportată la Adevărul Absolut fiindcă orice este Cunoscut în afară de Cunoaşterea Absolută nu este Adevărat. Atunci Cunoaşterea nefiind Adevărată nu este nici Cunoascută.

Ceea ce nu este Cunoscută devine Necunoscută deci aparţine Necunoscutului, iar adineaori am spus că raportat la Adevăraul Absolut nu există Necunoscut întrucât acesta nu este altceva decât raportarea Adevărului Absolut în celelalte Adevăruri, prin urmare: toate celelalte tipuri de Cunoaştere sunt Necunoaşteri!

Corect ar fi Necunoaşterea Anoţională sau Noţională, dar pentru a simplifica lucrurile chiar dacă folosim Cunoaşterea Anoţională sau Noţională se subînţelege că aceasta este Necunoaştere, şi astfel iarăşi ne întoarcem la Adevărul Absolut.

Nu întâmplător m-am întrebat adineaori ce anume este Cunoaşterea întrucât oricât de mult aş încerca să-i dau o anumită definiţie , de câte ori simt că mă apropii de aceasta de atâtea ori văd cum mă îndepărtez din nou.

3)Immanuel Kant spunea, citez: „Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect nu ar putea fi nici unul gândit.Idei(Gedanken)fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte, sunt oarbe. De aceea este deopotrivă necesar să ne facem conceptele sensibile (adică să le adăugăm obiectul în intuiţie),precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile (adică să le supunem conceptelor)Aceste două facultăţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţiunile lor. Intelectul nu poate nimic intui,iar simţurile nu pot nimic gândi. Numai din faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaştere”, închei citatul.

—————————————————————————-3)Immanuel Kant – Critica raţiunii pure.Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1969,pag.92

—————————————————————————-

Nimic mai fals voi spune eu, întrucât nu intelectul este cel care intuieşte şi nici simţurile cele care gândesc. Gândirea se datoreză Cunoaşterii iar intuiţia Conştientizării, iar ambele: Factorului Vieţii.

Conştientizarea se reflectă în Om sub formă de Intuiţie, întrucât Intuiţia nu este Cunoaştere ci o stare de spirit care trimisă Factorului Vieţii , se va reîntoarce de la acesta sub formă de Cunoaştere pentru a unple conţinutul unei idei, al cărei fond a constat cândva în Intuiţie. Intuiţia este Urma iar Cunoaşterea Forma în care se va închega Ideea. Cel responsabil de transformarea Urmei în Formă şi a Intuiţiei în Cunoaştere este Factorul Vieţii. Intuiţia prin Esenţa sa este energie, mai precis o formă de reprezentare a energiei vitale pe care o are orice Om.

Pornind de la Elemente ale Cunoaşterii Anoţionale, care pot fi toată gama care ne survine nouă ca Elemente ale simţirii, cum ar fi, începând cu Iubirea şi terminând cu senzaţia de sete, frig, oboseală, etc. Trăind într-un sistem Noţional, până şi acestui tip de Cunoaştere îi atribuim Noţiunea ca atare dar determină o Cunoaştere Noţională. Elemente ale Cunoaşterii Noţionale ar fi, începând cu anumite cuvinte din limbaj care să nu implice simţirea, cum ar fi conotaţii, anumite abstractizări, etc; toate acestea implică Noţiunea ca atare despre un anume subiect, care în mod implicit devine Noţional. În schimb din punct de vedere al Adevărului Absolut şi al Cunoaşterii Absolute nu avem reflectat în cadrul limbajului nostru decât un singur Element, şi anume Necunoscutul. Atunci ce anume este Cunoaşterea?

# 5 #

Adevărul Anoţional este Conştientizarea Ierarhiei care se raportează la Cunoaştere iar cel Noţional se defineşte prin Conştientizarea Ierarhiei prin Cunoaştere, lucru care nu înseamnă nici într-un caz şi nici în celălalt că vre-unul dintre aceste Adevăruri s-ar identifica cu Cunoaşterea, chiar dacă unul se raportează la aceasta negând-o, departajându-se de Cunoaştere, cum este cazul Adevărului Anoţional, sau în cazul Adevărului Noţional unde conştientizarea Ierarhiei se face prin Cunoaştere nu înseamnă câtuşi de puţin că acceptă ca fiind adevărată Cunoaşterea, ci, că se sprijină de aceasta pentru a o combate, definind-o ca fiind opusul său! Dar Adevărul Absolut? Acest tip de Adevăr este Esenţa ceorlalte două.

Spuneam adineaori că Cunoaşterea poate fi o sumă de Elemente. Cu toate că noi nu le vom putea cunoaşte Niciodată ştim că ele există şi că se află undeva acolo, dar ce anume sunt aceste Elemente? Sunt lucruri, fapte sau fenomene? Nu, nu sunt nici unele dintre acestea deoarece dacă ar fi unul singur dintre acestea noi NU le-am cunoaşte semnificaţia lor! Întrucât orice lucru, fapt sau fenomen devine cu adevărat Cunoscut doar dacă NU se raportează la Adevărul Absolut, la Cunoaşterea Absolută, şi NU este implicit determinat de acestea. Dacă nu sunt nimic din acestea atunci înseamnă că Niciodată nu vom cunoaşte semnificaţia lor.

Toate aceste Elemente sunt Necunoscutul, în care se ascunde Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, care nu vor aparţine nici Cunoaşterii Închise şi nici celei Deschise, deoarece nu pot fi sintetizate de către Iluzie. Cu toate acestea şi Necunocutul respectiv există acolo undeva şi ar putea deveni în orice moment unul dintre reperele cunoscute, trecând astfel pe palierul cunoaşterii şi implicit odată cu aceasta pe acela al Iluziei. De ce nu o face? Pentru că atunci întreg Echilibrul s-ar da peste cap.

Prin urmare orice Necunoscut poate fi Cunoscut odată ce se alătură Iluziei.

Orice este Cunoscut NU este Adevărat, întrucât nu mai aparţine Adevărului Absolut, ci se pierde în Cunoaştere.

Dacă orice este Cunoscut nu este şi Adevărat , acest fapt înseamnă că nici măcar Iluzia Vieţii Omului nu este Adevărată chiar privită din punctul de vedere al Iluziei şi nimic altceva.

Prin urmare Cunoaşterea este umbra Necunoscutului Cunoscut de Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută.

Cu cât Cunoaşterea va deveni mai proeminentă cu atât Adevărul va deveni mai scăzut, şi invers.

Cel mai mare Opus al Cunoaşterii este şi va rămâne de-a pururi Adevărul.

Cunoaşterea este aceea care determină noi şi noi Universuri pe când Adevărul le neagă indiferent că aparţin Iluziei Vieţii sau Realităţii.

Niciodată nu va fi Realitate Absolută pentru Adevărul Absolut întrucât nu se supune şi este Opus Cunoaşterii , precum Niciodată nu va fi Iluzie Absolută tocmai pentru aceste motive.

Din frământarea Adevărului Absolut cu Cunoaşterea Absolută se nasc continuu energiile spirituale ale Gândului Pur, sau ale Originii Totului ce ţine de Factorul Creator şi Unic Întâmplător,în lumile Coeficientului Logic 2.

Când Factorul Creator şi Unic Întâmplător Contemplă Gândul Pur , efluviile acestei Contemplări naşte Cunoaşterea Închisă, prin Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută, curgând pe urmă în Universul Primordial Structural.

În schimb Cunoaşterea Închisă va deveni cunoscută Omului abia atunci când va intra sub incidenţa Cunoaşterii Deschise, pentru a putea fi reperată.

Atunci când Factorul Creator şi Unic Întâmplător Contemplă Persoana efluviile acestei Contemplări curg spre structurile existente ale Universului Primordial Structural sau Î-L creează pe acesta dacă lucrarea divină nu este finalizată.

Cele mai importante principii ale Coaxiologiei şi implicit ale Coaxialismului , sunt cele care se bazează pe Opuşi şi Echilibre!Cunoaşterea este Opusă Adevărului întrucât orice Cunoaştere se bazează pe principiul posibilităţii ca un anume proces sau fenomen poate să fie adevărat sau nu,ceea ce Adevărul nu acceptă Niciodată jumătăţi de măsură întrucât un proces sau fenomen ori este adevărat ori NU!

# 6 #

La nivelul Cunoaşterii Absolute orice proces sau fenomen devine cu siguranţă adevărat dacă întruneşte anumite condiţii, pe când Adevărul Absolut nu poate fi condiţionat!

Astfel din Originea Zero care este Gândul Pur pornesc cele două contrarii din acesta ,”plus unu”, şi „minus unu” iar de aici întreaga scală a numerologiei.

Deci, Persoana în calitate de negativ al Gândului Pur , de Formă al Urmei acestuia , dar posesoarea unei infinităţi minus Una de opusuri, a trebuit să determine şi Opusurile necesare Gândului Pur , ce nu are decât doi Opuşi, Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută. Pentru aceasta s-a născut Iluzia, ca Unic Opus al Adevărului Absolut şi Cunoaşterii Absolute. Gândul Pur şi Persoana sunt Elemente de Echilibru al Factorului Creator şi Unic Întâmplător, cel care a născut simetria în toate lumile acestuia, indiferent dacă simetria este alcătuită din două, un miliard sau o infinitate minus Una de Opusuri.

La baza acestui principiu stă şi evoluţia particulelor elementare care sunt de fapt cuante de energie spirituală văzute astfel prin prisma Iluziei Vieţii din Universele Existenţei .

Odată determinat Gândul Pur, în Forma acestuia a apărut Persoana , care a lăsat o Urmă în Forma căreia s-au născut o infinitate minus Una de Personalizări, una dintre acestea fiind Existenţa! Suma tuturor acestor Personalizări odată create au format Noţiunea.

Fiecare Personalizare a Persoanei este o Conştientizare în parte la fel ca şi Persoana,doar că Persoana este Întregul acestor Conştientizări iar infinitatea minus Una de Personalizări,Structura acestui întreg.

Toată această pleiadă de Conştientizări au determinat Noţiunea, prin raportarea acestora doar pentru o singură dată la Gândul Pur al Factorului Creator, care este un Element Oglindă, deci un Element capabil să transforme Conştientizarea în Cunoaştere.Prima Cunoaştere care le-a survenit Personalizărilor şi Persoanei a fost aceea de Noţiune. Noţiunea este reprezentată de Cunoaşterea Închisă a Factorului Nostru Creator şi, se defineşte prin aceasta.

Noţiunea este responsabilă şi de delimitarea şi raportarea acestui tip de Cunoaştere care este Cunoaşterea Închisă la Cunoaşterea Deschisă.

Fiecare Personalizare are o Noţiune a sa în sine, de exemplu,Personalizarea noastră are drept noţiune:Existenţa.

Atunci când Persoana a născut propriile sale Personalizări acestea, odată cu apariţia lor au avut fiecare parte de o astfel de noţiune, odată reflectate în Noţiune.

Noţiunea ca sumum al acestei infinităţi de Personalizări nu este nimic altceva decât Oglinda în care se reflectă toate acestea ca întreg, rezultând Cunoaşterea.

De ce nu Conştientizarea? Deoarece Conştientizarea este un sumum de Elemente care pot fi cunoascute doar dacă sunt reflectate în Oglinda Noţiunii.

Din Cunoaşterea Închisă face parte fiecare noţiune pe care o posedă fiecare Personalizare a Persoanei.

Odată apărută Personalizarea Existenţei care a devenit conştientă de sine după ce s-a reflectat în Noţiune pentru a se putea raporta pe sine altor Personalizări, prima s-a determinare a fost Existenţa, a doua Fiinţa, a treia Factorul Vieţii, etc.A doua determinare şi anume Fiinţa este propria reflectare a Existenţei în Oglinda Noţiunii, deci a Cunoaşterii, şi nu în ultimă speţă a Cunoaşterii Universale. De aceea Fiinţa primeşte caracteristicile Existenţei, excelând prin atribuirea Existenţei actului de Conştientizare. În schimb la a treia reflectare a Existenţei în Noţiune când s-a determinat Factorul Vieţii, acesta a primit caracteristici de transformare a conştientizarii în cunoaştere , într-un cuvânt , de simţire, de suflare. Astfel a apărut Viaţa.

Se poate vedea că de la nivelul Personalizărilor atât Existenţa cât şi celelalte Personalizări îşi clădesc fiecare în parte propriile lor structuri .

Întrebarea care se pune este de ce a creat Fiinţa şi nu Fcatorul Vieţii de exemplu?

Deoarece Fiinţa nu este altceva decât rezultatul reflectării Existenţei în Noţiune.

Fiecare Personalizare devine conştientă de sine abia când se raportează la toate celelalte Personalizări, oglindindu-se în Noţiune, iar rezultatul reflectării în aceasta determină Conştientizarea Personalizării.Conştientizarea Personalizării noastre este Existenţa.

Înainte de a se reflecta în Noţiune fiecare Personalizare a Persoanei reprezintă doar un Element din infinitatea de Elemente ale Cunoaşterii Închise.

Noţiunea este direct răspunzătoare de orice formă de Cunoaştere la orice nivel structural atât în cadrul Universelor Personalizării Existenţei cât şi al tuturor celorlalte Personalizări. Prin Noţiune se transferă Cunoaşterea către toate celelalte sfere care şi-au trimis actele lor de Conştientizare din nou Noţiunii. Aceasta le reflectă înapoi sub formă de Cunoaştere.

Existenţa este actul de Conştientizare al Personalizării noastre, care reflectat în Noţiune determină Cunoaşterea acestei Conştientizări, deci Fiinţa. Astfel Fiinţa devine prima Cunoaştere a Existenţei.

Dar tocmai fiindcă este prima Cunoaştere a Existenţei această Cunoaştere este de fapt Cunoaşterea Conştientizării. Lucru care-i va imprima Fiinţei calitatea de Element Oglindit şi nicidecum de Element Oglindă, cum este Noţiunea.

Odată Cunoscută Fiinţa de către Existenţă, Existenţa se va reflecta din nou În Noţiune cu propria sa Conştientizare,iar noul rezultat va fi Factorul Vieţii.

Cea de-a doua Conştientizare a Existenţei va fi diferită de prima întrucât va avea şi încărcătura predecesoare a Fiinţei,şi în loc să fie, Cunoaşterea Conştientizării , va deveni Cunoaşterea Actului de Cunoaştere,ceea ce-i va impregna Factorului Vieţii calitatea de Element Oglindă. Factorul Vieţii devenind Element Oglindă, va fi la fel ca şi Noţiunea , apt pentru a primi actele de Conştientizare ale altor Elemente şi a le transforma în Cunoaştere.

# 7 #

Acest Factorul indică că Fiinţa are chipul Existenţei reflectat în sine, iar prin Fiinţă Existenţa poate fiinţa.

Prin Fiinţare se înţelege Existenţa Fiinţei, a unui întreg care posedă anumite dimensiuni.

Fiinţa este direct răspunzătoare de absolut toate dimensiunile care se reflectă din Existenţă,prin propria sa reflectare la aceasta, dar NU este responsabilă de Viaţă, care se datorează Factorului Vieţii.

Prima reflectare a Personalizării noastre în Noţiune a determinat Existenţa.

Prima reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Fiinţa..

Fiinţa este şi posesoarea caracteristicii de a da dimensionalitate Existenţei prin Cunoaşterea Actului de Conştientizare,datorat reflectării Existenţei în Noţiune.

Actul prin care Fiinţa dă dimensionalitate Existenţei prin reflectarea acesteia în elementul Oglindă,care este Factorul Vieţii se numeşte Fiinţare,dar Fiinţa mai poate da dimensionalitate prin reflectarea sa şi în alte Elemente Oglindă.Şi de data aceasta rezultatul va fi tot fiinţarea.

Orice Dimensiune care ne este nouă cunoscută este rezultatul fiinţării dat prin reflectarea Fiinţei care ne-a dimensionalizat cândva Amprenta în Factorul Vieţii.

Spaţiul şi Timpul lumii nosatre se datorează Fiinţei care pentru o lume a Coeficientului Logic 2, va avea două reflectări majore în Factorul Vieţii determinând Spaţiul şi Timpul,pentru Lumea noastră,iar restul reflectărilor Fiinţei în Factorul Vieţii care sunt difuzate şi Cunoaşterii noastre,vor fi dimensionalizările din ce în ce mai inferioare din punct de vedere Ierarhic.

Spaţiul şi Timpul sunt două fiinţări.Atât Spaţiul cât şi Timpul pot să fie Oameni sau orice altceva în alte lumi dacă Amprenta lor se reflectă în Fiinţă şi Factorul Vieţii,pentru aceste lumi cum se reflectă Amprentele Oamenilor pentru această lume.Fiecare Dimensiune cunoscută sau necunoscută nouă dată de Fiinţă prin procesul de Fiinţare se datorează reflectării în Fiinţă a unei anumite Amprente.

Chiar şi Existenţa ,Fiinţa,Factorul Vieţii,alte Personalizări,Persoana,Gândul Pur,Adevărurile Absolut,Anoţional şi Noţional,Noţiunea,Elementele Cunoaşterilor,fiecare Stare de Fapt, Matricea Noastră,absolut orice are propria sa Amprentă,lăsată de propriul său tipar.

Oricât de imposibil ar părea dar dacă Ierarhia acceptă o anumită ordonare a elementelor,Amprentele acestor Elemente Nu se supun nici unei Ierarhii.

Toate Amprentele sunt egale.Chiar şi Amprenta celui mai nenorocit Om este la fel de egală cu Amprenta Timpului sau cu Amprenta Matricii Noastre,întrucât la nivelul Amprentelor nu există Ierarhizare,fiind supuse Ierarhiei doar incidenţele care rezultă din reflectarea acestor Amprente în anumite Elemente de Prim Ordin, cum ar fi Existenţa,Fiinţa,Factorul Vieţii , care pot fi până la un Infinit minus Unu de astfel de Elemente.

De ce noi în această lume, suntem Oameni iar o altă Amprentă cum este aceea a Timpului este Timp,deci o anumită Dimensiune?

Mai mult decât atât,de ce oare noi primim Elementele Cunoaşterii Deschise care au fiecare Amprenta lor în calitate de Destin,Întâmplare sau Necunoscut,iar pe baza lor se pot reflecta Elementele Cunoaşterii Închise pentru a ne deveni nouă Cunoscute?

De ce Amprentele noastre nu sunt Destin,Întâmplare sau Necunoscut?

În primul rând Amprentele noastre pot deveni atât Destin,cât şi Întâmplare dar şi Necunoscut,întrucât Elementele Stării de Fapt ale Cunoaşterii Deschise,fac parte din Originea noastră,mai mult decât atât dacă aplicăm principiul creaţional Unu se raportează la infinitatea din care se scade,rezultatul va fi raportarea la acest Unu,astfel Toate sunt Unu şi Unu sunt Toate.Amprenta Destinului sau acele ale Întâmplării sau Necunoscutului,se regăsesc în Amprenta fiecărui Om,întrucât sunt Cunoaştere iar Omul prin quintesenţa sa este Cunoaştere,Gând,Vis sau Iluzie şi nimic mai mult.

Faptul că Destinul,Întâmplarea şi Necunoscutul din noi se reflectă în Oglinzi (Fiinţa şi Factorul Vieţii)ca fiind astfel iar totul ce devine Cunoscut se raportează la acestea denotă calitatea pe care o dau Oglinzile acestei reflectări,şi mai mult decât atât sunt o infinitate minus Unu de Oglinzi.

Fiecare Oglindă se reflectă la rândul său în toată această infinitate,iar Amprenta unui Gând chiar dacă se reflectă doar într-o singură Oglindă ea este interpretată de către întreaga infinitate minus Unu de Oglinzi,iar rezultatul dat doar de către Oglinda în care s-a reflectat Amprenta.

Acest fapt duce la explicarea lucrului de ce anume Timpul este Timp şi nu Om!Totul se datorează incidenţei sub care s-a reflectat Amprenta Timpului,în Fiinţă.

Această reflectare creează o anumită incidenţă cu Lumea noastră unde Timpul devine o Dimensiune.

Absolut orice Element al Cunoaşterii, devine Element al Cunoaşterii doar atunci când acesta este datorat unei Amprente.Determinat de către o Amprentă,altfel elementul Cunoaşterii Închise sau Deschise ar deveni un Element gol de către Cunoaşterea însăşi.

Amprenta este aceea care esenţializează elementul Cunoscut,fără Amprentă elementul nu poate fi Cunoscut ,el se află doar sub formă de Înţeles,de Urmă care-şi aşteaptă Amprenta pentru a primi Forma.Orice Amprentă este binevenită într-o anumită Urmă,primind Forma Urmei respective .Dacă Forma Urmei respective este Timp sau Spaţiu pentru Lumea noastră,atunci Cunoaşterea va fi rezultată de Factorul Vieţii către Om ca Dimensiune temporară sau spaţială.

De ce anume a căzut Amprenta Timpului sub o astfel de incidenţă cu Lumea noastră încât să ne devină nouă Dimensiune şi încă cea mai importantă alături de Spaţiu?

După cum am mai spus depinde de Urma în care s-a format Amprenta,de incidenţa pe care o are aceasta cu Lumea nostră,dar cu alte lumi ca aparţin altor Coeficienţi Logici sau altor Nivele de Conştientizare,Timpul poate fi receptat ca Om sau ca orice altceva,la fel şi Spaţiul,precum Omul poate fi receptat ca orice altceva decât Om!

De ce incidenţa cu Lumea noastră face ca Amprenta Omului să primescă Conţinutul de Om şi nu de Timp?

Orice Cunoaştere dacă nu ar fi umplută cu o anumită Amprentă,ar fi o Cunoaştere goală,fără conţinut.Amprenta este conţinutul Cunoaşterii.Odată ce sunt o infinitate minus Unu de Urme, fiecărei astfel de Urmă îi corespunde un anumit Înţeles atunci când aceasta este „umplută” cu o anumită Amprentă.Acest Înţeles care-i corespunde unei anumite Urme diferă de la un Element la altul în funcţie de caracteristicile,priorităţile şi proprietăţile acelui Element.Luată în ansamblul ei şi Lumea noastră la rândul său este un întreg,deci un Element care are o anumită structură.Acest întreg care este Lumea noastră aparţine Coeficientului Logic 2,deoarece Lumea devine Conştientizată şi Cunoscută de către noi pe baza acestui Coeficient Logic.Chiar dacă tot această lume ar fi cunoscută pe baza altui Coeficient Logic decât 2, de către alte fiinţe, având o cu totul altă reprezentare ,acea lume,cu acea reprezentare nu ar mai fi Lumea noastră ci o cu totul altă lume,chiar dacă la baza reflectării în Coeficientele Logice diferite ar sta unul şi acelaşi Element. Acest lucru înseamnă că unul şi acelaşi Element poate aparţine mai multor lumi în acelaşi timp, deci, simultan. Cum sunt o infinitate minus Unu de Coeficienţi Logici acelaşi Element poate aparţine unei infinităţi minus Unu de lumi,unde în fiecare lume este altceva.Acum să revenim la întrebarea de adineaori de ce anume Amprenta Omului face ca să primescă Noţiunea de Om şi nu de Timp în Lumea nosatră părecum a Timpului de Dimensiune?

Răspunsul de această dată este mult mai simplu. Omul este Om doar pentru reflectarea lumii ca Element prin prisma Coeficientului Logic 2 , iar Timpul Dimensiune. Coeficientul Logic va determina şi numărul de dimensiuni ale unei lumi. Coeficientul Logic 2 , va avea două dimensiuni, cinci , va avea cinci dimensiuni, ş.a.m.d. În Lumea privită din perspectiva elementului său sunt o infinitate minus Una de dimensiuni, dar privită prin perspectiva Coeficientului Logic, numărul de dimensiuni va fi egal cu numărul Coeficientului Logic. Dacă raportat la Coeficientul Logic 2 o anumită Amprentă „umple” conţinutul Urmei cu Forma Cunoaşterii unei dimensiuni temporare, iar o altă Amprentă „umple” conţinutul Urmei cu Forma unei dimensiuni spaţiale, înseamnă că pentru infinitatea de Coeficienţi Logici acele Amprente vor umple conţinutul Urmei cu Forma unui Infinit de posibile înţelesuri. La fel este şi în cazul Omului, care în alte lumi poate fi perceput ca fiind Dimensiune cum ar fi Spaţiu, Timp, sau forţe, cum ar fi gravitaţie, etc; totul fiind în funcţie de cum anume este percepută Lumea – Element de către infinitatea Coeficienţilor Logici sau ale Nivelelor Logice.

O altă întrebare tulburătoare este dacă Lumea – Element este o lume singulară sau sunt o infinitate de lumi Element?

Dacă ar fi o infinitate de lumi – Element, atunci atunci ar fi o infinitate de substraturi,astfel fiecărui Coeficient Logic i-ar surveni o anume lume -Element, care la rândul ei ar fi reflectată de către restul din infinitatea Coeficienţilor Logici.Acest fapt ar duce la o reprezentare cel puţin bizară şi anume la faptul că Lumea -Element este o lume total virtuală pentru tot restul de alţi Coeficienţi Logici în afară de cel căruia îi aparţine Lumea – Element.Fapt universal valabil pentru fiecare Coeficient Logic în parte.Astfel avem o infinitate de lumi – Element ,iar fiecărei astfel de lumi în parte, îi aparţine câte o infinitate de lumi virtuale ca rezultat al reflectării acestei lumi – Element de către Coeficienţii Logici.Această structură ne duce exact de unde am plecat şi anume dacă fiecărui Coeficient Logic îi aparţine o lume – Element a sa , atunci o infinitate de Coeficienţi Logici va avea o infinitate de lumi – Element ale lor, deci o lume – Element într-o infinitate de ipostaze.Astfel este doar o lume – Element care are o infinitate de ipostaze.Ceea ce Cunoaşte Omul este o ipostază a lumii – Element. Practic există doar o lume – Element, în consecinţă un singur Element dar care este Conştientizat şi Cunoscut într-o infinitate minus Una de ipostaze.

Atunci, Elementele Cunoaşterii Deschise sau Închise,ale altor şi altor reprezentări pe care le-am numit nu o dată Elemente, ce anume sunt dacă în realitate nu este decât un singur Element într-o infinitate de ipostaze, unde fiecare ipostază se datorează canalului prin care este perceput pentru ca acesta să devină Cunoscut?

Tot ceea ce am denumit ca fiind Elemente ale Cunoaşterii Deschise sau Închise, nu sunt altceva decât nişte repere lipsite de orice importanţă dacă Urma lor nu este „Umplută” cu Conţinutul Formei unei Amprente.Abia în acest moment elementul devine plauzibil.Fiecare Matrice are Amprenta sa precum Amprenta Originară constă în Periodic,Asemantic şi Semantic, şi anume în reflectarea Periodicului de către Oglinda Semantică.Rezultatul reflectării Periodicului în Oglinda Semantică care este Infinitul a determinat prima Amprentă sau Amprenta Originară.Aceasta se regăseşte în toate Amprentele care i se vor succeda pe parcurs.Despre partea Semantică a Coaxiologiei voi discuta la momentul potrivit.Amprenta va fi întotdeauna Forma care va umple conţinutul Urmei.Unica Amprentă pe care o putem Cunoaşte cu adevărat în Lumea noastră şi nu în Lumea – Element, este Instinctul. Acesta este cu adevărat Amprenta care umple Urma Matricei – Scop, cu Forma sa .Matricea – Scop este o altă Amprentă, precum toate celelalte Elemente sunt alte şi alte Amprente – Element.Astfel există o lume – Element şi o infinitate de Amprente -Element. Factorul Primordial, Factorii Creatori, Persoana, Personalizările, Noţiunea, Noţiunile, toate Elementele Cunoaşterii Deschise şi ale Cunoaşterii Închise sunt Amprente – Element, deoarece sunt succesoarele Amprentei Originare care este Primul Eveniment, prin reflectarea Periodicului în Oglinda Semantică. Odată ce Amprenta are caracteristică şi de Eveniment, aceste lucru înseamnă că orice Cunoaştere are şi încărcătura de Eveniment. Atunci cum anume se „umple” cu o anume Amprentă un anumit Element al Cunoaşterii Deschise sau Închise pentru ca acesta să devină Cunoscut?De ce nu ar deveni Cunoscut fără ca să se mai „umple” cu această Amprentă?Ce este înainte de „umplere” acest Element al unei sau altei Cunoaşteri?

Înainte de „umplere” este o Urmă lăsată de determinant fără un anumit conţinut.La originea determinărilor se află Amprenta Originară despre care am discutat adineaori.Să luăm Instinctul.Acesta nu este Instinct dacă Urma Matricei – Scop nu este „umplută” cu Forma acestuia.Cine anume „umple” această Urmă?

Răspunsul este:Oglinda SEMANTICĂ CARE ESTE INFINITUL PRIN PERIODICUL CARE SE REFLECTĂ NECONTENIT ÎN EA!

După cum am mai spus prima reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Fiinţa.

A doua reflectare a Existenţei în Noţiune a determinat Factorul Vieţii,care este Oglinda în care se oglindeşte Fiinţa pentru a da dimensionalitate Existenţei Omului.

Fiinţa se poate Oglindi şi în Noţiune pentru a da dimensionalitate acesteia dar mai ales Existenţei, şi odată cu această reflectare va da dimensionalitate şi fiinţare acestora.Fiinţarea nu se produce prin Oglindirea Fiinţei doar în Factorul Vieţii,ci prin Oglindirea Fiinţei în orice altă Oglindă posibilă.Tot ce pot spune este că atunci când Fiinţa se Oglindeşte în Factorul Vieţii iar această Oglindire este percepută de către Om, în Lumea Coeficientului Logic 2 ,întreaga Oglindire a fiinţei se rezumă la Fiinţarea celor două dimensiuni,Spaţiul şi Timpul,în spectrul cărora se difuzează întreaga dimensionalitate din Cunoaşterea Omului.

Odată dimensiunile conştientizate, acestea se vor reflecta iarăşi la fondul uriaş de Elemente ce aparţine Cunoaşterii Închise ale Marelui Creator, şi care sunt reflectate în permanenţă de Noţiune către Fiinţă, Factorul Vieţii, şi toate celelalte Elemente de Prim Ordin.

Imediat după ce au fost create Fiinţa, Factorul Vieţii şi toate celelalte Elemente de Prim Ordin acestea au început să se reflecte între ele , rezultând Elemente de ordin, secund , terţ, etc.până la un ordin de nivel Infinit minus Unu. În anumiteastfel de ordine se află şi viaţa noastră, cea de zi cu zi. Chiar dacă Amprenta Omului este rezultatul unei reflectări a Factorului Vieţii în Fiinţă şi invers, între aceste două pot avea loc o infinitate minus Una de reflectări, iarăşi, la rândul lor, astfel aceasta înseamnă că Amprenta omului poate fi determinată cu o diferenţă de ordin de miliarde şi miliarde de ori faţă de ordinul Amprentei.

Toate acestea se datorează faptului, că Amprenta respectivă odată ce a fost creată ea a lăsat la rândul ei o altă şi o altă Amprentă, care s-a multiplicat, într-un număr impresionant, fiind la un ordin imens de reflectări de Amprentă în Amprentă până s-a ajuns la noi.Ceea ce pot să afirm este că originea Amprentei noastre Umane cât şi a plantelor,animalelor şi altor forme de viaţă, inclusiv în siliciu, a diferitelor bacterii, se află în reflectările Factorului Vieţii în Fiinţă ,şi invers.

Se ştie că Omul este o Fiinţă care vieţuieşte deci trăieşte, într-un Coeficient Logic 2, deci al logicii bivalente, de tip bine-rău,etc.

Mintea Omului nu va putea accepta mai mult de două dimensiuni ca fiind conştientizate de către aceasta.Spaţiul şi Timpul.

Omul nu poate conştientiza şi alte dimensiuni şi de aceasta are Iluzia Vieţii că trăieşte în spaţio-temporalitate.

În realitate Omul trăieşte în tridimensionalitate şi alături de cele două dimensiuni pe care Omul le poate conştientiza ar mai trebui să fie şi cea de-a treia despre care am mai spus că este Dimensiunea Vieţii.

Revenind la Existenţă, Fiinţă şi Factorul Vieţii, acestea odată formate se vor reflecta unele în altele şi chiar mai mult fiecare va putea deveni atât Existenţă cât şi Fiinţă cât şi Factorul al Vieţii faţă de cealaltă.

Toate acestea formează Triada, sau Triunghiul Profan.

Adineaori am spus că Lumea bivalentă a Omului îi permite să cunoască doar două dimensiuni, şi eventual să o bănuie pe a treia , trăind în tridimensionalitate.

Acest lucru înseamnă că Triada este reală doar pentru Iluzia Vieţii pe care o are Omul că pe lângă acestea trei ar mai putea fi şi alte Elemente care să nominalizeze alte şi alte reflectări în Noţiune, dar care Omului îi vor rămâne mereu necunoscute şi asta nu pentru că ar aparţine Cunoaşterii Deschise , ci pentru că minţii Omului ce aparţine Coeficientului Logic 2 îi este imposibil să discearnă şi un alt mod de operare, mai mult decât atât, Elementele în sine care compun Omul sunt Existenţa , Fiinţa şi Viaţa.

Aceste trei nu sunt opuse una alteia, ci între ele există o relaţie de interdependenţă prin reflectarea uneia în cealaltă.

Odată apărută Triada, Elementele sale se vor reflecta între ele, Fiinţa luând locul Noţiunii, în ea oglindindu-se toate Amprentele lăsate de Gânduri, care sunt un rezultat al Factorului Vieţii ce determină viaţa conştientă.

Toate acestea se vor reflecta între ele doar raportate la Om şi nu la alte şi alte reprezentări unde va necesita şi o reflectare la Noţiune pentru a mări numărul elementelor care compun Triada, numele ei devenind astfel nefolositor, odată ce nu vor mai fi doar trei Elemente.

În schimb pentru Om , Triada va rămâne eternă , fiind unica care-l reprezintă.

Acest fapt duce la un rezultat uluitor, şi anume la extraordianara lucrare a Marelui Creator şi anume, dacă ne gândim la complexitatea lumii vii ne cutremurăm .

Pentru a ne face o imagine de ansamblu a acestei complexităţi ar trebui să ne imaginăm doar lumile ce aparţine Coeficienţilor Logici de la 1 la Infinit minus Unu, noi aflându-ne în poziţia 2, prin logica bivalentă.

Alături de aceste lumi ale Coeficienţilor Logici mai sunt şi lumile, Antilogicului cu Nivele ale Antilogicului de la 1 la Infinit minus Unu, pe urmă ar veni lumile Virtualului ş.a.m.d., această scală tinzând şi ea la Infinit.

Ei bine , toată această scală nu este nimic faţă de ce anume poate să urmeze,întrucât scala respectivă a fost alcătuită doar din Elementele Triadei, dar dacă la aceasta mai apare un alt Element ca rezultat al reflectării în Noţiune?

Dacă alături de al patrulea mai apare al cincilea, al sutălea, al miliardulea până la Infinit? Unde se mai află Omul?

# 8 #

Poate că acum putem să punem întrebarea ce anume este Omul?

Această fărâmă de Iluzie ce se crede praf şi stâncă?

Această fărâmă născută străină de el însuşi!

De ce străină? Omul nu avea ce să caute într-o lume tridimensională cu o logică bivalentă şi cu conştientizarea a doar două dimensiuni.

Străinul din Om constă în faptul că tocmai propria Dimensiune a Vieţii, cea care-i dă Omului suflarea, nu îi este dat să o vadă, sau să o conştientizeze prin propria sa experienţă.

Atunci când alergăm pe o porţiune de drum ştim ce distanţă am parcurs şi în cât timp, dar nu vom şti Niciodată câtă viaţă am parcurs şi câtă vom mai avea de parcurs sau o astfel de întrebare ar trebui pusă oricum altcumva, întrucât până şi expresia câtă mai e de parcurs denotă o subjugare conştientizată la spaţio-temporalitate, faţă de care Omul îşi ancorează fiecare acţiune a sa.

Străinul din Om este răspunzător de suferinţa îndurată de acesta în timpul vremelnicei sale vieţi. Străinului acesta i se datorează toate războaiele, şi conflictele sociale care au loc în orice scietate umană. La originea lui se află Păcatul Originar.

Să fie Omul o greşeală a creaţiei Factorului, un accident? Nu, în nici un caz, nimic nu este Întâmplător, nici Destinul Omului.

Atunci ar trebui să revenim la Scop şi Ierarhie. Să fie Omul un experiment al Scopului sau un servant al Ierarhiei prin propria sa apariţie, încă din faza de Amprentă a Existenţei care s-a reflectat în Fiinţă? Omul prin excelenţă nu îşi cunoaşte Scopul pentru care a fost creat şi mai mult decât atât Omul are Iluzia că poate concepe Lumea ca Scop şi ca Mijloc, de aceea sunt de acord doar parţial cu 4)Arthur Schopenhauer care-i atribuie intelectului acest lucru, afirmând că,citez:

„Faptul că nu putem altfel să concepem Lumea fie ca Scop fie ca Mijloc este o urmare a configuraţiei intelectului nostru.În primul caz ar însemna că Existenţa ei (a lumii) este legitimă prin Esenţa ei, deci ar fi în mod hotărât preferabilă inexistenţa ei.Numai înţelegerea faptului că ea nu este decât locul unde se chinuie fiinţe în suferinţă şi muribunde face ca această idee să nu reziste .Pe de altă parte infinitatea de timp deja scurs ,datorită căruia orice Scop care urma să fie atins ar fi trebuit să fie atins demult ,nu ne permite să o concepem ca MIJLOC.De aici reiese că aplicarea premisei naturale a intelectului nostru asupra totalităţii lucrurilor sau lumii trebuie să fie una TRANSCENDENTĂ ,adică una valabilă ÎN lume ,nu Despre lume ;ceea ce se explică prin faptul că ea izvorăşte din natura unui intelect ,care,după cum am arătat,a luat fiinţă pentru a sluji unei voinţe individuale ,adică pentru a dobândi obiectele acesteia ,şi de aceea este alcătuit exclusiv pentru Scopuri şi Mijloace ,necunoscând şi neînţelegând nimic altceva.”închei citatul.

—————————————————————————-

4)Uber Philosophie und Ihre Methode , Parerga und Paralipomena, vol.II.,Kleine philosophische Schriften,F.A.Brockhaus,Leipzig 1916,din Arthur Schopenhauer – Scrieri despre filosofie şi religie,editura Humanitas,1995,Bucureşti,pag.94

—————————————————————————-

Dacă Omul datorită intelectului său ar concepe Lumea fie ca Scop , fie ca Mijloc, atunci ar cunoaşte cu siguranţă sensul noţinii de Scop . Intelectul uman nu este capabil să acceadă la a cunoaşte Noţiunea de Scop, întrucât această noţiune, vine ca o reflectare a Scopului drept Cauză prin Instinct, care este prima Stare de Fapt, iar Omul are doar Iluzia că trăieşte un Scop în sine datorită Instinctului propriei sale existenţe care nu este departajat de Iluzia Vieţii, devenind parte di